Lucrare de Licentă Spînu Denisa

UNIVERSITATEA “CONSTANTIN BRÂNCUŞI” DIN TÂRGU-JIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, DREPT ȘI

ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
DREPT IF
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator ştiinţific:
Lect. univ.dr. Laura Magdalena Trocan
Absolvent:
Spînu Nicoleta Denisa
Târgu-Jiu
2023
1
UNIVERSITATEA “CONSTANTIN BRÂNCUŞI” DIN TÂRGU-JIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, DREPT ȘI
ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
DREPT IF
LUCRARE DE LICENȚĂ
PRINCIPIILE SABCŢIUNII DE DREPT

PROCESUAL CIVIL
Coordonator ştiinţific:
Lect. univ.dr. Laura Magdalena Trocan
Absolvent:
Spînu Nicoleta Denisa
Târgu-Jiu
2023
2
CUPRINS
Introducere .....................................................................................................5
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND SANCŢIUNILE DE DREPT

PROCESUAL CIVIL.......................................................................................7
1.1. Noţiunea şi rolul sancţiunii procedurale.................................................7

1.2. Determinarea sancţiunii procedurale......................................................8
CAPITOLUL II
NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURĂ CIVILĂ..................................18
2.1. Nulitate procedurală – concept.................................................................18
2.2. Clasificarea nulităţii procedurale..............................................................19
2.3. Condiţiile şi efectele nulităţii procedurale................................................23
CAPITOLUL III
DECĂDEREA.................................................................................................28
3.1. Noţiunea şi importanţa decăderii..............................................................28
3.2. Condiţiile de existenţă a decăderii.............................................................29
3.3. Invocarea şi constatarea decăderii.............................................................29
3.4. Efectele decăderii.......................................................................................30
CAPITOLUL IV
PERIMAREA...................................................................................................36
3
4.1. Perimarea delimitare conceptuală.............................................................36
4.2. Condiţiile perimării................................................................................36
4.3. Procedura perimării...............................................................................45
4.4.Situaţiile pronunţate asupra perimării....................................................51
4.5. Efectele perimării..................................................................................53
Concluzii......................................................................................................55
Bibliografie .................................................................................................57
4
INTRODUCERE
Sancțiunile procedurale în materie civilă au o importanță deosebită,

deoarece acestea au un loc bine determinat în procesului civil, având un loc bine
conturat în ansamblul de garanții juridice destinate să asigure desfășurarea
optimă a actului de justiție.
Sancțiunile procedurale reprezintă un instrument la îndemâna

judecătorului care trebuie să le adapteze în funcție de situația dată, garantând
astfel legalitatea aplicării lor.
Pentru a putea realiza acest lucru, este necesar ca participanții la proces să

cunoască foarte bine sancțiunile în ansamblul lor, dar mai ales particularitățile
fiecăreia pentru a le putea adapta în mod oportun.
Nici Vechiul Cod de procedură civilă și nici Noul Cod de procedură civilă
(NCPC) nu au oferit o definiție clară a actelor de procedură civilă, lăsând
aceasta sarcină doctrinei și practicii judiciare.
Autorul Dumitru Radu definește în Dicționar de drept procesual civil actul

de procedură ca fiind „orice manifestare de voință și orice operație juridică
tăcută în cursul și în cadrul procesului civil de către instanța de judecată, părți
sau ceilalți participanți la proces, în legătură cu exercitarea drepturilor și
îndeplinirea obligațiilor lor procesuale”1.
Definiția enunțată anterior exprimă trăsăturile esențiale ale actelor de

procedură, anume acelea de a constitui fie manifestări de voință, fie operații
1
D. Radu, Dicționar de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, p.58
5
juridice, în legătură cu activitatea subiecților implicați în procedura judiciară,
fiind una dintre cele mai cuprinzătoare din doctrină.
Lipsa unei definiții legale a actelor de procedură se explică prin natura

juridică variabilă a acestora.
De aceea, în literatura de specialitate problema determinării conceptului

de act procedural și a condițiilor sale de validitate este considerată ca fiind
extrem de complexă, doctrina considerând că o definire a conceptului de act
procedural în viitorul Cod de procedură civilă ar fi utilă2.
CAPITOLUL I
2
G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2012, p.
104.
6
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND SANCŢIUNILE DE DREPT
PROCESUAL CIVIL
1.1. Noţiunea şi rolul sancţiunii procedurale
Sancţiunile procedurale sunt măsuri cu caracter de constrângere menite să

garanteze respectarea normelor juridice care prescriu formele şi condiţiile după
care trebuie să se desfăşoare activitatea judiciară în pricinile civile.
Sancţiunile procedurale îndeplinesc o dublă funcţie: de a-i preveni pe

participanţii la procesul civil să respecte disciplina procesuală şi de a-i pedepsi
pe cei care o încalcă.
Sancţiunile procedurale sunt diferite şi se aplică, în funcţie de încălcarea

sau neobser-varea formelor şi condiţiilor impuse de lege, actelor şi
participanţilor la activitatea judiciară3.
Astfel:
a) nulitatea este sancţiunea procedurală care se aplică actelor ce nu

întrunesc condiţiile pe care legea le prescrie pentru existenţa sau validitatea lor;
b) prescripţia şi decăderea sunt sancţiuni procedurale care fac să se stingă

drepturi care n-au fost exercitate în termenele prevăzute de lege: prescripţia
stinge dreptul de sesizare iniţială, primară sau de început a organelor de
jurisdicţie, denumit „dreptul la acţiune", iar decăderea stinge drepturile
procesuale care se nasc şi sunt recunoscute părţilor interesate după ce organul de
jurisdicţie a fost sesizat;
c) despăgubirile şi amenzile sunt sancţiuni procedurale ce se pot aplica

atât părţilor, cât şi altor participanţi la activitatea judiciară, pentru neîndeplinirea
3
M. Bădescu, Concepte fundamentale în teoria şi filosofia dreptului. Vol. I. Teoria răspunderii şi sancţiunii
juridice. –Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2001, p.45
7
sau îndeplinirea defectuoasă a anumitor acte de procedură ori pentru exercitarea
abuzivă de către părţi a anumitor drepturi procesuale;
d) suportarea consecinţelor care rezultă din anumite soluţii care, în fond,

reprezintă sancţiuni procedurale, cum sunt perimarea judecăţii şi respingerea
acţiunii de divorţ ca nesusţinută;
e) suportarea, dacă este cazul, de către orice participant la procesul civil,

a unor sancţiuni penale, dacă se fac vinovaţi de săvârşirea unei fapte care
împiedică înfăptuirea justiţiei.
Un rol important în realizarea funcţiilor sancţiuni procedurale îi revine

instanţei de judecată, care, din oficiu, printr-un control energic asupra conduitei
fiecărui participant la activitatea judiciară, trebuie să asigure respectarea legii şi
să menţină în stare de echilibru interesele contrarii ale părţilor 4.
1.2. Determinarea sancţiunii procedurale
Există activităţi care, axate fiind pe principii bine determinate şi având

anumite scopuri prestabilite, reclamă urmarea cu stricteţe a unor reguli de
conduită.
Numai în cazul în care toate persoanele implicate respectă cu stricteţe

setul de norme de conduită aceste activităţi îşi ating finalitatea şi, implicit, îşi
justifică raţiunea de a fi.
Un exemplu edificator în acest sens îl constituie procesul civil. După cum

se ştie, procedura civilă a fost nu o dată supranumită datorită exigenţelor de
formă şi termene „şcoala disciplinei şi a ordinii”.
Mai mult ca atât, dreptul procesual civil este deseori considerat un drept
sancţionator. Ar fi, totuşi, pripit şi eronat să conchidem că sancţiunile ar juca un
rol preponderent în această ramură a dreptului. Pur şi simplu dreptului procesual
4
V.M.Ciobanu, M.Nicolae (coordonatori), Noul Cod de procedură civilă. Comentat şi adnotat, vol. I, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.35
8
civil îi este specific un mai pronunţat caracter formalist, concretizat în existenţa
unei multitudini de exigenţe procedurale şi ori de câte ori acestea sunt nesocotite
survin, inevitabil, sancţiunile respective.
În istoria milenară a dreptului, sancţiunile au constituit o componentă

deosebit de importantă în cadrul oricărui sistem juridic. Ele reprezintă şi în
prezent una din laturile esenţiale ale dreptului.
Se remarca, între altele, că deşi termenul de „sancţiune” se află în

vocabularul juridic, circulând în diferite formulări, conceptul, ca atare, nu este
încă elaborat sau este insuficient conturat, pe plan teoretic, printre altele şi
datorită caracterului său neomogen, diversificării sale sub raportul regimului
juridic şi polifuncţionalităţii sale tehnice5.
Nu mai puţin, însă, cele mai importante elemente ale conceptului se

regăsesc în întregime în teoria răspunderii juridice (civile, penale, disciplinare,
administrative şi materiale), în teoria nulităţii şi a altor cauze de desfiinţare a
actelor juridice, în teoria actelor de procedură civilă şi penală şi, de o manieră
mai generală, în teoria normei juridice.
Răspunderea juridică este o modalitate a responsabilității sociale,

instituită, de regulă, de către stat în cazul săvârșirii încălcărilor de drept, care
implică aplicarea sancțiunii juridice corespunzătoare față de făptuitor.
Răspunderea juridică coexistă, dar și completează responsabilitatea

morală, religioasă. Răspunderea juridică este un raport juridic instituit, de
regulă, de către un organ competent al statului în vederea aplicării constrîngerii
organizate față de făptuitor sub forma unei sancțiuni juridice corespunzătoare
faptei ilicite săvîrșite.
În limbajul juridic s-a afirmat termenul de răspundere de la latinescul

respondere. Noţiunea de sancţiune provine de la latinescul „sanctio, - onis”, din
5
V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil. Drept executional civil. Arbitraj. Drept notarial,
Editura Naţional, Bucureşti, 2013, p.125
9
franceză „sanction”, care are potrivit Dex-ului, semnificaţia de pedeapsă
prevăzută de lege pentru cei care încalcă dispoziţiile ei.
Conceptul de sancţiune juridică postulează astfel trei idei:
a) orice sancţiune juridică reprezintă un act de constrângere, care

intervine în cazul încălcării acelor norme juridice a căror aplicare este
asigurată în această modalitate (marea majoritate a normelor juridice nu
prevăd sancţiuni pentru aducerea lor la îndeplinire).
Normele de drept sunt dislocate într-un sistem strict prestabilit, unde

nesocotirea dispoziţiei unor norme implică sancţiuni conţinute în alte norme. De
aici rezultă şi raţiunea unor ramuri autonome de drept menite să garanteze
respectarea normelor de drept în ansamblul lor, cum ar fi de exemplu, dreptul
penal, dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil6.
Astfel, respectarea unui complex întreg de norme este garantată prin

aplicarea unor sancţiuni comune aflate într-o interdependenţă cu fiecare normă
fără a fi prevăzute expres în conţinutul acelei norme.
În fine sancţiunea nu vizează doar persoana care a nesocotit prevederile

normei juridice, ci stabileşte şi limitele acţiunilor organelor de stat abilitate cu
aplicarea sancţiunilor; de unde decurge şi o „ierarhizare a sancţiunilor” cel puţin
sub două aspecte.
În primul rând, urmează a fi anulat sau modificat orişice act ilegal sau
neîntemeiat de aplicare a sancţiunilor, iar persoana vinovată de aceasta să fie
atrasă la răspundere.
În al doilea rând, obligaţia organelor statale de a aplica sancţiuni este şi

ea garantată prin alte sancţiuni7.
6
M. Dinu, Drept procesual civil. Principiile procesului civil. Acțiunea civilă. Participanții la procesul
civil.Competența instanțelor judecătorești, Actele de procedură și termenele procedural. Judecata în primă
instanță, Ed. Hamangiu, 2020, p.85
7
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Servo Sat 2000, p. 292
10
Iată de ce se poate afirma că sancţiunea reprezintă ea însăşi o garanţie a
restabilirii ordinii de drept.
b) unele sancţiuni îndeplinesc o funcţie reparatorie care se traduce, în

principal, prin afectarea patrimoniului celui sancţionat (răspunderea
contractuală şi delictuală, anularea actelor juridice), alte sancţiuni fie
împiedică dobândirea unui drept, fie suprimă un drept existent (decăderea,
revocarea actelor), fie suprimă temporar libertatea individului, implicând o
constrângere fizică (este cazul pedepsei penale);
c) toate sancţiunile juridice sunt deopotrivă preventive. Sancţiunea

trebuie să fie stabilită astfel încât să dea naştere unui contramotiv puternic
îndreptat împotriva unui comportament ilegal determinând persoana să opteze
pentru o alternativă favorabilă ei, exprimată în acţiuni legale8.
Literatura de specialitatea atribuie sancţiunilor următoarele caractere:
a) caracterul represiv – aflictiv: Sancţiunea este o formă de reacţie socială,

o retribuţie dureroasă pentru fapta antisocială săvârşită. Sancţiunea a constituit şi
constituie o suferinţă pentru cel constrâns să o suporte căci, nimeni nu este
dispus să execute o pedeapsă de bunăvoie.
Suferinţa ţine de esenţa sancţiunii, indiferent de natura ei. Orice sancţiune

ce nu cauzează vinovatului vreo suferinţă încetează de a mai fi sancţiune. Ca
suferinţă, sancţiunea nu se reduce numai la lipsa libertăţii, ci implică o totală
modificare a vieţii, modificare încărcată de incomodităţi şi durităţi din care
izvorăsc numeroase suferinţe fizice şi morale.
Chiar şi referitor la patrimoniul persoanei, sancţiunea procedurală este şi

ca o suferinţă, ce îşi produce efectele asupra condiţiilor de viaţă. Restrângerea
acestor condiţii creează incomodităţi, dificultăţi, iar ataşamentul puternic al
omului pentru avutul său face să suporte cu durere orice micşorare a acestuia.
8
M.Popa, Teoria generală a nulităţii actelor de procedură civilă. –Bucureşti: Ed. All Beck, 2003, p.58
11
Caracterul retributiv al sancţiunilor procedurale accentuează ideea
raportului dintre faptă şi sancţiune, anume aplicarea amenzilor judecătoreşti
pentru neîndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor.
Deci, sancţiunea constituie retribuţia dureroasă pe care societatea o

plăteşte celui care a săvârşit fapta antisocială9.
b) caracterul legal: Sancţiunile procedurale, de altfel şi, celelalte tipuri de

sancţiuni, se aplică numai conform actelor normative în vigoare, în limitele
prevăzute de acestea şi direct proporţional cu delictul comis.
Sancţiunea trebuie să fie dreaptă, altfel ea nu are sens raţional decât

aplicată unui număr relativ restrâns de cazuri faţă de mulţimea nenumărată de
acte care constituie viaţa socială; ea nu trebuie niciodată generalizată, chiar fără
a lua în considerare inconvenienţile de fapt pe care le întâlneşte această ipostază.
Legalitatea ridicată la rangul de virtute a unui sistem de drept rămâne o

formă rigidă şi represivă care asigură minimul de moralitate conţinutului unui
drept.
c) caracterul preventiv: Acest caracter reprezintă trăsătura specifică a

sancţiunii juridice, deoarece, însăşi reglementarea sancţiunii în norma juridică,
este o prevenţie specială. Sancţiunea incorporată în norma juridică nu reprezintă
altceva decât un avertisment ante factum pentru cei tentaţi să nesocotească
regula de conduită cuprinsă în dispoziţia normei.
Corespondenţa între sancţiune, natura faptei şi prejudiciul cauzat se

stabileşte prin lege, care fixează atât natura sancţiunii cât şi cuantumul ei. Prin
urmare, judecătorii vor stabili sancţiunea potrivit cuantumului determinat, fixat
de lege. Astfel, despre o individualizare judiciară a sancţiunilor nici nu poate fi
vorba. Ne aflăm în plin domeniu al sancţiunilor determinate.
9
I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Tratat de procedură civilă,, vol. I, Editura Universul juridic, Bucureşti,
2013, p.25
12
d) caracterul educativ: Acest caracter urmăreşte recuperarea socială a
făptuitorului. Îndreptarea morală, precizează M. Djuvara, se obţine prin însăşi
reacţia propriei lui conştiinţe: scopul sancţiunii fiind astfel atins. Sancţiunea este
o măsură de constrângere şi mijloc de reeducare a făptuitorului. Per a contrario,
altă opinie subliniază caracterul îndoielnic al reeducării persoanei, de exemplu,
prin aplicarea amenzii, apreciind că omul atins în patrimoniul său rămâne trist că
acest patrimoniu i s-a micşorat, dar nu devine nici mai bun, nici mai înţelept, şi
nici mai bine educat10.
e) caracterul reparatoriu: Prin intermediul sancţiunii se urmăreşte

restabilirea valorilor încălcate, reîntregirea patrimoniilor afectate. Astfel, se
preconizează obţinerea compensărilor materiale şi morale. Aici putem
exemplifica amenzile judecătoreşti, despăgubirea părţii vătămate, refacerea
actului îndeplinit cu nerespectarea cerinţelor legale.
f) caracterul statal: Declanşarea răspunderii juridice şi stabilirea formei

concrete de răspundere aparţin întotdeauna unor instanţe special abilitate cu
competenţe legale în domeniu. Dacă este adevărat că acolo unde lipseşte
constrângerea, lipseşte şi dreptul, tot atât de adevărat este că aspectul
sancţionator al legii nu trebuie considerat ca ceva ostil, odios.
Sancţiunea reprezintă, deci, punerea forţei organizate de stat în serviciul

dreptului. Forţa individuală prin care se încearcă realizarea unui drept, nu
constituie o sancţiune juridică, decât dacă ea este organizată, autorizată sau
comandată, în mod direct de stat.
De aceea, se spune că sancţiunea juridică este atributul statului.

Consecinţele constrângerii statale îmbracă un dublu aspect: constatarea şi
pronunţarea dreptului de organul de jurisdicţie abilitat şi executarea silită pentru
10
13
cazul în care executarea nu este voluntară. Acest dublu aspect este inerent
constrângerii statale11.
Sancţiunea aplicată de către organele competente ale statului, trebuie să

restituie credinţa zdruncinată de fapta antisocială. Statul este izvorul real al
sancţiunii.
Prin autorităţile sale, statul are chiar obligaţia de a interveni şi de a aplica

sancţiuni acolo unde se impune acest lucru, dar, totodată, are îndatorirea să evite
de a o face când situaţia concretă nu comportă aplicarea sancţiunii.
Temeiul răspunderii juridice şi al sancţiunii se află în legea pe care statul o

aplică. Nimeni nuşi poate face singur dreptate, nimeni nu poate fi judecător în
propria cauză. Justiţia este distribuită de organe care judecă obiectiv.
În legătură cu trăsăturile sancţiunii, trebuie să remarcăm faptul că, în

raport cu felul sancţiunii, unele dintre caracterele analizate, se manifestă cu mai
multă pregnanţă, în timp ce altele sunt estompate, sunt mai puţin puse în
evidenţă.
De exemplu, pedeapsa penală îşi pune în valoare, prin excelenţă,

caracterul său represiv – aflictiv şi legal, în raport cu sancţiunile civile unde iese
în evidenţă cu prioritate caracterul reparatoriu.
În ceea ce priveşte problematica funcţiilor sancţiunii juridice, doctrina

distinge diferite asemenea funcţii în raport cu tipul şi esenţa sancţiunii.
Astfel, doctrina penală contemporană atribuie sancţiunii de drept penal

funcţia de constrângere, funcţia de reeducare, funcţia de exemplaritate, şi funcţia
de eliminare12.
11
O. Ungureanu, Nulităţile procedurale civile. –Bucureşti: Ed. All Beck, 1998, p.58
12
C. Bulai, Drept penal român. Partea generală. Vol. I. –Bucureşti: Ed. Press Mihaela, 2017, p.75
14
În materie civilă, doctrina atribuie sancţiunii trei funcţii: sancţionatorie,
reparatorie, şi educativ – preventivă13.
Funcţiile sancţiunilor procedurale sunt, în esenţă, aceleaşi ca şi ale

sancţiunilor din dreptul material – funcţia preventiv educativă şi funcţia represiv
– intimidantă – funcţii care caracterizează în general sancţiunile juridice
indiferent de specificul lor14.
Există însă în materie procedurală un grad foarte diferit de îmbinare şi

realizare a funcţiilor enunţate mai sus. Funcţia preventiv – educativă se
manifestă în cazul tuturor sancţiunilor procedurale.
În primul rând, prin simplu fapt că sunt conţinute în textul legii,

sancţiunile sunt de natură să atenţioneze participanţii la proces despre
necesitatea respectării cu stricteţe a normelor procedurale.
Participanţii la activitatea judiciară sunt obligaţi să se conformeze

disciplinei specifice procesului civil. În al doilea rând, aplicarea sancţiunilor în
diferite situaţii concrete determină o deligenţă sporită atât din partea subiectului
procesual vinovat de încălcarea unei norme, cât şi din partea celorlalţi
participanţi spre a evita pe viitor asemenea abateri de la lege.
Sancţiunile au un rol educativ general atenţionând asupra efectelor şi

consecinţelor nerespectării normei juridice; ele au de asemenea şi un rol
individual concret asupra celui ce a încălcat prevederea legală, precum şi asupra
celorlalţi destinatari ai normelor juridice15.
Funcţia represiv – intimidantă se caracterizează printr-un nivel sporit al

coerciţiunii specifice pentru fiecare sancţiune procedurală. Astfel, sancţiunea
procedurală determină o influenţă pozitivă asupra acelora ce vin în contradicţie
cu normele dreptului.
13
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. –Bucureşti: Ed. ALL, 1994, p.88
14
15
C. Popa, Teoria generală a dreptului. - Bucureşti: Lumina Lex, 2001, p.56
15
Odată aplicată o sancţiune este şi exemplu de intimidare. La unele
sancţiuni procedurale accentul este pus pe latura represivă a acestora, adică pe
latura reparatorie. Este cazul amenzilor judiciare. Într-adevăr, dacă amenzile
judiciare, pe de o parte, evidenţiază latura represivă, atunci obligaţia părţii care a
pierdut procesul de a suporta cheltuielile de judecată scoate la lumină anume
latura reparatorie.
Considerăm că în acest din urmă caz, preponderentă va fi anume latura

reparatorie a sancţiunilor şi nu cea represivă, deoarece sancţiunea va fi orientată
spre repararea pagubei cauzate celeilalte părţi, fiind vorba de despăgubiri, nu de
amenzi.
Această funcţie se realizează şi în forme specifice anumitor sancţiuni

procedurale.
Astfel, de exemplu, în cazul nulităţii actului procedural defectuos funcţia

reparatorie se concretizează în modalitatea specifică de regularizare a actului
procedural.
Sancţiunile procedurale au în toate situaţiile un rol deosebit de important

în ansamblul de garanţii juridice ce sunt destinate să asigure o bună administrare
a justiţiei.
Fără existenţa unor sancţiuni proprii dreptului procesual civil, activitatea

judiciară nu s-ar putea realiza în condiţii optime.
Consacrarea unor drepturi şi obligaţii procedurale ar rămâne doar formală

dacă n-ar exista măsuri de constrângere sau de restabilire a situaţiilor juridice
încălcate.
Se poate afirma astfel că sancţiunea de drept procesual civil reprezintă o

garanţie esenţială a legalităţii şi un mijloc de optimă administrare a justiţiei. Iată
16
de ce existenţa unui minim de sancţiuni procedurale este indispensabil în orice
sistem judiciar16.
CAPITOLUL II
NULITATEA
2.1. Nulitate procedurală – concept
16
Al.Suciu, Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, Ediția a IV-a, revizuită și adăugită, Editura
Hamangiu, București, 2019, p.63
17
În general, prin nulitate se desemnează sancțiunea care intervine în urma
nerespectării unor dispoziții legale17 sau mijlocul tehnic legal ce asigură
respectarea condițiilor de validitate a actului juridic 18.
Astfel, nulitatea actului este sancțiunea ce intervine în situația în care, la

încheierea unui act juridic civil nu se respectă dispozițiile legale referitoare la
condițiile de validitate, așadar acel act va fi lipsit în tot sau în parte de efecte
juridice.
Nulitatea este considerată a fi cea mai gravă sancțiune care poate afecta
actele de procedură, deoarece golește actul de procedură de efectele ce s-au avut
în vedere la întocmirea sa.
Aceasta se conturează ca fiind o sancțiune complexă, care intervine în

momentul în care sunt încălcate dispozițiile legale referitoare la actele juridice
procedurale.
Natura sa complexă este relevată din numeroasele și diversele situații în

care ea poate să apară, precum și din rolul important pe care îl joacă în cadrul
procesului civil, contribuind la asigurarea celerității și legalității acestuia.
Există mai multe mijloace de invocare a nulității, în funcție de momentul

la care se invocă și de caracterul normei încălcate. Aceste mijloace
sunt excepția, apelul, recursul, contestația în anulare, revizuirea și contestația la
executare.
Din momentul în care nulitățile sunt admise de către instanță, se produc

importante efecte juridice. În principal, efectele se concretizează în invalidarea
actului de procedură.
17
I. Ionașcu, E. Barasch, Tratat de drept civil. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei R.S. România, București,
1967, p.320-321.
18
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București, 1969, p.293
18
Ineficiența se poate răsfrânge și asupra actelor ulterioare, în măsura în
care nu pot avea o existență de sine stătătoare.
Astfel, se disting două categorii de efecte 19 ale nulității unui act de

procedură: efecte directe și indirecte, care se răsfrâng atât în plan procesual, cât
și în plan substanțial.
Cu toate că invalidarea actului este principalul efect, nu se poate nega

importanța pe care o au nulitățile în salvarea actului, înfățișându-se ca veritabile
remedii procesuale.
În acest sens, prevederile legale prevăd că după declararea nulității actului

de procedură, instanța, dacă este cazul va dispune refacerea acestuia, cu
respectarea tuturor condițiilor de validitate20.
2.2. Clasificarea nulităţii procedurale
A. După natura interesului ocrotit:
- absolute;
- relative.
Important pentru că regimul de invocare este diferit, la nulitatea absolută

se invocă de către orice parte, instanță sau procuror, în timp ce nulitatea relativă
doar de către partea interesată, de asemenea, termenul diferă, la nulitatea relativă
la termenul la care a interveni sau la următorul termen dacă partea lipsește sau
nulitatea se produce între termene, la nulitatea absolută oricând 21.
Nulitatea relativă –un interes privat;
Nulitatea absolută – un interes public.

19
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, ed. revăzută, completată și actualizată, Ed. Universul Juridic,
București, 2013, p.803-806.
20
Art. 179 alin. (2) NCPC
21
V. M.Ciobanu, Noul cod de procedură civilă, adnotat şi comentat, vol. I, art. 1-526, Editura Universul juridic,
Bucureşti, 2013, p.245
19
B. După cum sunt prevăzute sau nu de lege:
- nulitate expresă;
- nulitate virtuală.
Important pentru că la cele exprese, vătămarea este prezumată, la cele

virtuale vătămarea trebuie dovedită de cel care invocă nulitatea; în multe cazuri
nulitățile sunt condiționate de producerea unei vătămări, nu este suficient să fie
nerespectată o cerință legală, trebuie să fie nerespectat un text și să existe o
vătămare.
C. După cum privesc condiții proprii ale actului de procedură saucondiții

exterioare:
- nulități intrinseci (pentru nerespectarea condițiilor de fond);
- extrinseci (nu sunt îndeplinite condițiile de formă sau aspecte exterioare, Spre
exemplu: cererea de chemare în judecată nu este timbrată).
D. După cum actul are sau nu o existenţă independentă:
- proprii;
- derivate spre exemplu dacă intervine decăderea şi totuşi, în ciuda decăderii

partea face actul de procedură, atunci va interveni nulitatea derivată – adică este
nulitate derivată de decădere.
E. După întinderea efectelor nulității:
- totale;
- parțiale adică este nulitate derivată din decădere.
F. După cum trebuie să existe o vătămare:
- condiționate de vătămare (trebuie făcută proba vătămării, interesează dacă

nulitatea este expresă sau virtuală pentru sarcina probei);
20
- necondiționate de vătămare.
Regula o constituie nulitatea condiționată de vătămare, excepția o

constituie nulitatea necondiționată de vătămare.
Pentru a opera nulitatea condiționată de vătămare, trebuie îndeplinite

condiții:
a. actul să fi fost îndeplinit cu neobservarea cerințelor legale;

b. să se fi produs prin aceasta o vătămare (la nulitățile exprese este
prezumată, dar se poate face proba contrară)
c. vătămarea să nu poată fi înlăturată altfel decât prin nulitatea actului
Spre exemplu: citarea părții –actul de procedură, citația care ar fi trebuit

să vină înainte cu 5 zile, vine cu 3 zile, nu se respectă o cerință legală, s-a produs
o vătămare(nu trebuie neapărat să fie o vătămare pecuniară), este o vătămare
prezumată expreși nu poate teoretic să fie înlăturată altfel, dacă totuși nu a fost
făcută cu 5 zile înainteși totuși partea se prezintă, vătămarea poate fi înlăturată
pentru că cele 3 zile i-au fost suficiente și actul se consideră îndeplinit 22.
Nu se consideră că este înlăturată vătămarea atunci când se reface actul,

dacă s-ar face citarea din nou, pentru că în acest caz se anulează actul și se face
un altul
În cazul nulităților necondiționate de vătămare, nulitatea intervine fără

ainteresa dacă se produce sau nu o vătămare-spre deosebire de cazurile ce țin de
regulă, în cazul nulităților necondiționate de vătămare există o enumerare
exhaustivă23:
 Când se încalcă dispozițiile referitoare la capacitatea procesuală:
22
V. M.Ciobanu, op.cit., p.248
23
21
- dacă minorul face un act de procedură, se consideră nul, nu mai interesează
dacă actul l-a vătămat pe minor;
-nu se confundă cu situația interesului de a invoca sau lipsa interesului de a

invoca, astfel, parte a adversă nu poate invoca nulitatea dacă procesul s-a
finalizat, dar nu pentru că nu s-ar fi produs o vătămare, ci pentru că nu are
interes, poate invocanulitatea până la finalizarea procesului.
 Aspecte legate de reprezentarea procesuală (dacă un recurs este făcut de

parte fără semnarea de către avocat, nu se mai analizează dacă era bine
făcut, dacă profitasau nu părții, se anulează chiar dacă ar fi fost chiar
mai bine făcut decât de un avocat).
 Competența instanței, e o condiție care trebuie luată ca atare din rațiuni
ce țin de organizarea statului.
 Compunerea sau constituirea instanței (numărul de judecători,
participarea procurorului atunci când este obligatorie,
incompatibilitățile, aspecte legate de judecarea de către un judecător
stagiar sau definitiv).
 Publicitatea ședinței de judecată -atunci când nu se asigură
condițiapublicității, nu se aplică textul atunci când o cauză trebuie în
camera de consiliu și ease judecă în public, doar atunci când trebuie
public și se face în secret, nerespectarea secretului duce la nulitate doar
dacă se dovedește vătămare.
 Nerespectarea condițiilor extrinseci actului de procedură (spre exemplu:
neplata taxei de timbru, actul a fost făcut cu încălcarea termenului legal
prohibitiv, actul a fost întocmit cu respectarea condițiilor lui intrinseci,
numai că a fost făcut mai devremedecât ar fi trebuit, intervine astfel
nulitatea și nu este condiționată de vătămare).
2.3. Condiţiile şi efectele nulităţii procedurale
22
Este sancţiunea care intervine în cazul în care actul de procedură nu
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru validiataea lui, lipsindu-l în tot
sau în parte de efectele sale fireşti.
Codul de procedura civila arată două cazuri în care se poate invoca

exceptia nulitatii24 :
– Necompetenta judecatorului
– Nerespectarea formelor legale si necompetenta functionarului
Cu privire la primul caz trebuie remarcat faptul că legea se referă, în fapt,

la necompetenţa instanţei şi nu la judecătorul sau completul de judecători care
judecă respectiva cauză25.
Nulitatea intervine indiferent dacă au fost încălcate norme de

necompetenţă generală materială ori teritorială absolută sau relativă.
În cel de-al doilea caz, nerespectarea formelor legale sau necompetenţă

funcţionarului public necompetent vor conduce la nulitatea actului de procedură
numai în măsura în care aceste acte au produs o vătămare celui ce invocă
nulitatea.
Astfel, trebuie îndeplinite trei condiţii, cumulativ:
Actul de procedură a fost întocmit cu neobservarea formelor legale sau de

către un funcţionar necompetent
Actul de procedură a produs o vătămare părţii care invocă nulitatea.
Vătămarea nu poate fi înlăturată decat prin anularea actului.
24
Art 105 CPC
25
23
A doua condiţie este îndeplinită atunci când partea a fost impiedicată să
uzeze de mijloacele de apărare recunoscute de lege sau acestea au fost serios
perturbate.
Noţiunea de vatamare se defineşte, aici, ca prejudiciu procesual care poate

să se nască din26:
a) Amânarea nejustificată a procesului;
b) Împiedicarea pregătirii apărării;
c) Împiedicarea părţii de a pune concluzii;
d) Judecarea procesului peste rând, în lipsa părţii;
e) Împiedicarea părţii de a formula obiecţiuni la raportul de expertiză atunci

când acesta nu a fost depus la dosar cu cel putin 5 zile înainte de termenul fixat
pentru judecată iar instanţa a dispus respingerea cererii de amânare pentru luarea
la cunoştinţă a conţinutului raportului.
Nu în toate cazurile judecătorul va solicita părţii să producă dovezi vis a

vis de vătămarea suferită. Judecătorul va ţine seama în concret de gravitatea
prejudiciului, de regulile de procedură eludate şi de situaţia concretă.
Este de reţinut că nimeni nu poate invoca neregularitatea născută din

propriul lui fapt.
Nulitatea este condiţionată de vătămare chiar şi în cazurile în care

nulităţile sunt absolute deoarece textul de lege nu face nici o distincţie în acest
sens.
A treia condiţie este ca vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin

anularea actului procedural.
26
24
Ca exemplu lipsa încheierii de dezbateri va atrage nulitatea hotărârii
deoarece nu se poate verifica alcătuirea instanţei, prezenţa părţilor, susţinerile
acestora, conţinutul apărărilor în fapt şi drept.
Încheierea de dezbateri se întocmeşte separat în cazul în care se amână

pronunţarea. În caz contrar, aceste elemente vor fi arătate în cuprinsul hotărârii.
Un alt caz de nulitate poate fi şi nesemnarea minutei de către toţi

judecătorii care au participat la dezbateri. Semnarea ulterioară a minutei nu
acoperă nulitatea actului.
f. Diverse nulitati ;
g. Cererea de chemare in judecata27;
Cererea care nu cuprinde numele reclamantului, al pârâtului, obiectul sau

semnătura , va fi declarată nulă.
Lipsa unora dintre elementele mai sus arătate poate fi invocată atât din
oficiu cât şi de pârât.
Cererea reconvenţionala trebuie să îndeplinească condiţiile prevazute

pentru cererea de chemare în judecată astfel încât problema nulităţii ei se pune
în acelaşi sens ca pentru cererea de chemare în judecată.
Citaţia şi procesul verbal de înmânare a citaţiei. Prevederile legale din

codul de procedură civilă prevăd în mod expres care menţiuni neînscrise vor
conduce la anularea actului de procedura 28. În aceste cazuri vătămarea se
prezumă.
Lipsa procedurii de citare poate fi invocată de oricare dintre părţi inclusiv

din oficiu, de către instanţă.
27
28
Art 88 alin 2 si art 10 alin 2 CPC
25
Încheierea de sedinţă – aceasta se întocmeşte pentru fiecare termen de
judecată şi va fi semnată atât de judecător cât şi de grefier.
Neîntocmirea sau nesemnarea încheierii de sedinţă sunt cauze de nulitate

absolută şi pot fi invocate şi din oficiu.
Hotărârea este cel mai important act de procedură. Aceasta este

reglementată de norme imperative, lipsa unor menţiuni atrăgând nulitatea
hotărârii în condiţiile codului de procedură civilă29.
Ca exemplu, dacă în hotărâre nu se arată numele judecătorilor care au

pronunţat-o sau instanţa care a pronunţat-o, sunt motive de nulitate a hotărârii,
neexistând posibilitatea verificării competenţei instanţei care a judecat cauza
sau regularitatea constituirii completului de judecată.
Mijloace de invocare a nulităţii:
- Nulitatea trebuie să fie constatată de către o instanţă de judecată. Dacă

nu se mai poate folosi nici unul dintre mijloacele care duc la anularea
actului de procedură, atunci nulitea se acoperă definitiv şi actul rămâne
valabil.
- Dacă procesul este în curs, atunci nulitatea se poate invoca prin
intermediul excepţiei.
- Când instanţa respinge excepţia ridicată, va pronunţa o încheiere
interlocutorie ce va putea fi atacată odată cu fondul.
Dacă instanţa admite excepţia atunci se poate pronunţa:
– O încheiere, când instanţa rămâne investită şi după admitere, cu

judecarea cauzei
– O hotărâre, dacă prin admiterea excepţiei, se dezinvesteşte
Efectele nulităţii:
29
Art. 105 alin 2 teza I CPC
26
- Actul nul va fi lipsit de efectele pe care i le dă legea în ceea ce priveşte
funcţia sa procedurală (este afectată atât procedura, cât şi actul
constatator).
- Operează retroactiv, actul va fi considerat că nu a produs niciodată
efecte (indiferent dacă sunt norme de ordine publică sau privată
încălcate). Pot fi folosite declaraţiile sau constătarile de fapt, dacă ele
există în act; doar sub aspectul funcţiei sale nu mai este valabil, dar actul
poate avea şi alte funcţii.
- Nulitatea trebuie constatată de instanţă, nu va opera de drept. Actul
rămâne valabil şi produce efecte dacă nu se constată – spre exemplu, dacă
toate căile de atac au fost epuizate, nulitatea rămâne valabil acoperită.
- Nulitatea actului atrage nulitatea actelor subsecvente dacă nu au o
existenţă de sine stătătoare. Nulitatea, indiferent de natura ei, nu mai
produce niciun efect după rămânerea definitivă a hotărârii, cu excepţia
cazurilor ce constituie motive pentru care pot fi exercitate căile
extraordinare de atac de retractare (revizuire şi contestaţie în anulare) 30.
CAPITOLUL III
DECĂDEREA
3.1. Noţiunea şi importanţa decăderii
Codul de procedură civilă reglementează expres, sancțiunea decăderii,

sancțiune proprie și specifică nerespectării termenelor legale imperative,
dispunând că atunci când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit
30
G. Boroi, M. Stancu, – Fișe de procedură civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2019, p.85
27
termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în
afară de cazul în care legea dispune altfel31.
Noțiunea de decădere exprimă ideea pierderii unui drept care nu a fost

exercitat la timp sau pentru conservarea căruia nu s-au făcut la timp formalitățile
prevăzute de lege. În plus, această noțiune semnifică imposibilitatea juridică de
a mai exercita acel drept32.
Decăderea, deși are fără îndoială o finalitate sancționatoare pentru

neglijența manifestată de partea care nu și-a exercitat în termenul fixat de lege
dreptul procesual, reprezintă și un mijloc de a stimula părțile să-și exercite
drepturile cât mai rapid, în scopul înlăturării situațiilor juridice incerte.
Prin decădere, partea nu își pierde dreptul subiectiv dedus judecății, ci

doar dreptul procesual care trebuia exercitat în termenul legal 33.
Astfel, Noul Cod de Procedură Civilă reglementează cazul în care

decăderea poate fi evitată, atunci când partea dovedește că întârzierea efectuării
actului de procedură în termenul determinat se datorează unor motive temeinic
justificate34.
3.2. Condiţiile de existenţă a decăderii
a. Existența unui termen imperativ absolut înăuntrul căruia trebuie să

fie efectuat un act;
b. Partea sa nu fi exercitat dreptul procedural înăuntrul acestui
termen (regula operează numai pentru părți);
c. Să nu existe o derogare expresă de la sancțiunea decăderii
- legea prevede expres o altă sancțiune;
31
Art. 185 alin.1 C.pr.civ.
32
Pop, P., Sancțiuni procedurale în procesul civil, Tomul 29, Biblioteca de drept privat, ed. Universul Juridic,
București, 2016, p.183.
33
Pop, P., op,cit., p.216.
34
Art. 186 NCPC
28
- când părțile sunt legate printr-un raport de solidaritate/indivizibilitate și
una dintre ele a facut actul în termen;
- când partea interesată a fost impiedicată din motive temeinice.
Termenele pentru exercitarea căilor de atac sunt considerate norme de ordine
publică.
3.3. Invocarea şi constatarea decăderii
a. Când legea reglementează un termen fix în vederea întocmirii unui act

de procedură iar partea nu se încadrează în acest termen privind scopul pentru
care era reglementat (cu titlu de exemplu: calea de atac nu a fost exercitată în
termenul prevăzut de lege ori nu au fost depuse în termen lista cu martori sau
interogatoriul);
b. Când judecatorul a stabilit un termen limita, în sensul celor arătate la

punctul anterior, iar partea nu îndeplineşte actul de procedura reclamat înăuntrul
acelui termen35;
c. Când Codul de procedură civilă stabilește momentul procesual ori etapa

procesuală în care trebuie făcută exercitarea dreptului – partea neconformandu-
se când Codul de procedura civila indică ordinea intocmirii actelor procesuale
iar partea nesocoteşte această ordine36.
3.4. Efectele decăderii
Potrivit legii, când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit

termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în
afară de cazul în care legea dispune altfel 37. Actul de procedură făcut peste
termen este lovit de nulitate.
35
Art. 372 alin. 6 NCPC
36
Mihaela Tabarca, Drept procesual civil, vol. I – Teoria generala, Ed. Universul Juridic, 2013, p. 803
37
29
Textul legii38 distinge între efectul principal al decăderii (pierderea
dreptului procesual neexercitat în termen) şi efectul secundar (anulabilitatea
actului procesual îndeplinit peste termen – nulitate relativă, ce îşi produce
efectele numai dacă este invocată de partea interesată).
În situaţia actelor de procedură prematur îndeplinite, urmarea directă este

anulabilitatea actului (similar, dacă este invocată excepţia prematurităţii), cu
particularitatea că dreptul procesual nu este pierdut, el putând fi exercitat când
se va împlini termenul procedural39.
Două elemente de noutate se evidenţiază cu privire la acest text de lege:
a) domeniul de aplicare al sancţiunii decăderii este extins, raportat la

reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865 40, întrucât aceasta nu se
mai aplică exclusiv în situaţia nesocotirii unor termene legale ci şi pentru
nerespectarea termenelor procesuale, stabilite de către instanţa de judecată.
b) privitor la această sancţiune, s-a reţinut că, asemenea sancţiunii

nulităţii, nici decăderea nu operează ope legis, trebuind să fie constatată de către
instanţa de judecată.
Se consideră că în situaţia în care s-au epuizat toate modalităţile sau

ocaziile prin care putea fi invocată decăderea, fără ca aceasta să fie constatată,
aceasta se acoperă definitiv.
S-a reţinut ca, prin reglementarea instaurată de Noul cod de procedură

civilă41, este confirmată condiţia potrivit căreia, pentru a putea opera sancţiunea
decăderii, termenul procesual nesocotit trebuie să fie unul imperativ, deoarece
38
Idem
39
Alexandru Suciu, Exceptiile procesuale in noul cod de procedura civila, Ed. Universul Juridic, 2013, p. 433
40
Art. 103 CPC 1865
41
Art. 185 NCPC
30
numai acestea au căderea să disciplineze întreaga activitate judiciară. Această
formulare exclude termenele dispozitive, de recomandare.
S-a observat că Noul cod de procedură civilă stabileşte majoritatea

termenelor de recomandare în legatură cu obligaţiile instanţei iar nu ale părţilor.
În plus, termenele imperative privesc obligaţii procesuale ale părţilor iar

nu ale instanţei de judecată ori ale altor participanţi la proces (cum ar fi, de
pildă, expertul care nu a depus raportul de expertiză în termenul reglementat de
Noul cod de procedură civilă 42, împotriva căruia nu poate opera decăderea).
Raţiunea invocată este aceea conform căreia decăderea afectează dreptul

procesual al părţii, deci nu îşi va găsi aplicare în ipotezele când altă persoană
trebuia să îndeplinească actul de procedură (spre ex: organele de executare
silită) sau întârzierea este provocată chiar de către cealaltă parte 43.
Noul cod de procedură civilă statuează că, în ipoteza în care legea opreşte
îndeplinirea unui act de procedură înăuntrul unui termen, actul făcut înaintea
împlinirii termenului poate fi anulat la cererea celui interesat 44.
Este reglementată, aşadar, ipoteza nerespectării termenului prohibitiv,

lăsându-se indicii în ceea ce priveşte tipul nulităţii (relativă).
Repunerea în termen este expres reglementata de Noul cod de procedură

civilă 45.
Repunerea în termen a fost definită ca fiind acea instituţie procedurală,

constând într-un beneficiu acordat de lege titularului unui drept procesual, care
din motive temeinice a fost impiedicat sa îşi exercite dreptul înăuntrul
42
Art. 336 NCPC
43
Ion Deleanu, op. cit, p. 292.
44
45
Art. 186 NCPC
31
termenului imperativ, de a-şi îndeplini acest drept şi ulterior, fără ca instanţa să
îl decadă din dreptul sau ori să dispună aplicarea unei alte sancţiuni, motivat de
nesocotirea termenului.
S-a remarcat că există similitudini între trăsăturile repunerii în termen în

cazul decăderii şi cele ale repunerii în termenul de prescriptive extinctivă,
respectiv:
– Repunerea în termen îşi găseşte aplicare în situaţia neobservării oricăror

termene procedurale imperative (caracter de generalitate);
– Repunerea în termen este admisibilă exclusiv în ipotezele în care

depăşirea termenului procedural imperativ a fost rezultatul unor motive temeinic
justificate (caracter excepţional);
– Repunerea în termen nu operează de drept ci numai prin mijlocirea

instanţei de judecată, care decide în acest sens (caracter jurisdicţional) 46.
Potrivit Noului cod de procedură civilă, părtii care a ratat termenul

procedural şi urmăreşte o repunere în termen îi incumbă sarcina de a dovedi că
întârzierea a fost rezultatul unor motive temeinice, produse anterior datei
împinirii termenului47.
Chiar şi în această situaţie, partea interesată are obligaţia să îndeplinească

actul de procedură într-un termen de decădere de 15 zile – calculat de la data
când a încetat împiedicarea. Înăuntrul aceluiaşi termen sunt arătate motivele ce
au condus la depăşirea acestuia şi se solicită repunerea în termen.
46
O. Ungureanu, Nulitatile procedurale civile, Ed. All Beck, 1998, p. 31.
47
32
Noul cod de procedură civilă stabileşte că în cazul exercitarii căilor de
atac, această durată este aceeaşi cu cea prevazută pentru exercitarea căii de
atac48.
S-a reţinut că termenul de 15 zile, reglementat în Noul cod de procedură

civilă49 îşi găseşte aplicare exclusiv în cazul actelor de procedură ce trebuiesc
îndeplinite pe parcursul procesului, întrucât – în cazul solicitării de repunere în
termenul de exercitare a unei căi de atac, ambele cereri (cea de repunere în
termen, respectiv cererea privind exercitarea căii de atac, vor fi întreprinse
înăuntrul termenului (variabil) de exercitare a căii de atac respective (care poate
fi de 5, 15 sau 30 de zile)50.
Competenţa soluţionării cererii de repunere în termen revine instanţei ce

are competenţa solutionării cererii referitoare la dreptul neexercitat în termen 51.
Se arată că instituţia repunerii în termen este condiţionată de formularea

unei cereri în acest sens, de către partea interesată, întrucât nu există o dispoziţie
legală expresă, care să abiliteze instanţa de judecată a se pronunţa din oficiu,
ipoteza care ar echivala cu încălcarea dreptului de dispoziţie al părţilor 52.
Soluţionarea cererii de repunere în termen se face, după caz:
a) prin încheiere – atunci când se refera la repunerea în termen privind

exercitarea unui act de procedură pe parcursul judecăţii, neavând importanţă
dacă ne aflăm în faţa instanţei de fond sau într-o cale de atac. Respectiva
încheiere va putea fi atacată numai împreună cu hotărârea ce dezleagă cauza;
48
49
Art. 186 alin. 2 teza a II-a a NCPC
50
M. Tabarca, Drept procesual civil, vol. I – Teoria generala, Ed. Universul Juridic, 2013, p. 803.
51
52
G.Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Delia Narcisa Teohari s.a., Noul Cod de procedura civila, comentarii pe
articole, vol. I, Ed. Hamangiu, 2013, p. 440
33
b) prin încheiere – în ipoteza în care s-a cerut repunerea în termenul
privind exercitarea unei căi de atac, aceasta este admisă însă la acel termen nu
este soluţionata şi calea de atac respectivă. Şi în acest caz, încheierea se atacă
numai împreună cu hotărârea finală;
c) prin decizie – atunci când a fost solicitată repunerea în termenul de

exercitare a căii de atac, cererea este admisă iar la acel termen se judecă şi calea
de atac;
d) prin decizie – atunci când cererea de repunere în termenul de exercitare

al căii de atac se respinge, putându-se întâlni două soluţii:
– respingerea cererii ca nefondată – când instanţa de judecată nu a apreciat că
există motive temeinice care să fundamenteze cererea sau
respingerea ca tardivă dacă nu a fost înregistrată în termenul prescris de Noul
cod de procedură civilă53.
53
34
CAPITOLUL IV
PERIMAREA
4.1. Perimarea delimitare conceptuală
Perimarea54 este sancțiunea procesuală ce determină stingerea procesului

în faza în care se găsește (judecată sau executare silită) din cauza rămânerii lui
în nelucrare, din vina părții, o anumită perioadă de timp, stabilită de lege 55.
Noul Cod de Procedură Civilă statuează că „Orice cerere de chemare în

judecată, contestație, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare
sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a
rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni.” 56 Din acest
articol, se desprind cu ușurință condițiile necesare pentru a fi incidentă
sancțiunea perimării.
54
Provine din lat. ”perimere”, care semnifică a desființa, a stinge.
55
I. Leș, Sancțiunile, p.204; V. M. Ciobanu, Tratat, vol. II, Ed. Național, București, 1997, p.224; I. Deleanu,
Tratat, 2013, vol. I, p.1061, nota 3.
56
Art. 416 alin (1) NCPC
35
Noul Cod de Procedură Civilă statuează că perimarea lipsește de efect
toate actele de procedură făcute în acea instanță57.
4.2. Condiţiile perimării
Condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a opera perimarea sunt

următoarele:
a) Instanţa să fi fost învestită cu o cerere care se judecă în primă instanta
sau într-o cale de atac.
Nu contează dacă acţiunea este prescriptibilă sau nu, dacă este
patrimonială sau nu, sau dacă părţile sunt persoane incapabile.
Prin sintagma „orice altă cerere de reformare sau de retractare” folosită de
Noul cod de procedură civilă58 se înţelege şi contestaţia în anulare, precum
şi acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale, reglementată de lege59.
Perimarea nu implică neapărat o cerere care presupune cercetarea pe fond
a unei pretenţii, astfel încât ar putea fi perimate şi cererile privind luarea
măsurilor asigurătorii, actele extrajudiciare, dar şi cererea de perimare etc.,
întrucât instanţa poate să constate perimarea din oficiu, chiar şi în lipsa părţilor,
cu condiţia ca acestea să fie legal citate.
De asemenea, cererile în materie necontencioasă pot fi perimate, chiar
dacă nu urmăresc stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană şi chiar
dacă nu presupun cercetarea pe fond a unei pretenţii.
Se arată că nu se încadrează la această condiţie:
- recursul în interesul legii şi, pentru aceleaşi raţiuni, sesizarea adresată
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind căi de atac de reformare sau
retractare;
57
Art. 422 alin (1) NCPC
58
59
Art. 608 NCPC
36
- procedura arbitrală în sensul că perimarea operează şi în situaţia în care
judecata are loc înaintea unui tribunal arbitrai, întrucât, chiar dacă hotărârea
arbitrală nu se pronunţă înăuntrul termenului convenit de părţi sau, după caz, în
cel mult 6 luni (5 luni, în reglementarea anterioară) de la data constituirii
tribunalului arbitrai, caducitatea arbitrajului intervine numai dacă este invocată
de partea interesată;
- cererile introduse de Ministerul Public, întrucât acesta, dacă apreciază că
nu este cazul să persiste în judecată, nu va lăsa cererea în nelucra-re, ci va
renunţa la ea;
- contestaţia privind tergiversarea procesului reglementată de Titlul IV al
Cărţii a ll-a din noul cod, atunci când are ca premisă o suspendare voluntară, şi
plângerea formulată împotriva încheierii de respingere a contestaţiei privind
tergiversarea procesului; ipoteza unei suspendări legale, cel puţin a celei de
drept, ar putea conduce la constatarea perimării dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege;
- hotărârile judecătoreşti; ipoteza este următoarea: după pronunţarea unei
hotărâri parţiale, cauza rămâne în nelucrare; perimarea nu va afecta şi hotărârea
parţială, ci numai actele de procedură în legătură cu pretenţiile nerecunoscute;
b) Pricina a rămas în nelucrare timp de 6 luni.

În reglementarea anterioară, se prevedea un an în materie civilă sau şase
luni în materie de executare silită.
Astfel, anterior intrării în vigoare a noului cod civil la 1 octombrie 2011 şi
modificării Codului de procedură civilă din 1865 prin Legea nr. 71/2011 60, în
sensul abrogării art. 248 alin. (3), ce stabilea un termen de perimare de 6 luni în
materie comercială, aşa cum s-a arătat în doctrină, pentru stabilirea termenului
de perimare se avea în vedere natura litigiului.
60
Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil
37
Aceasta deoarece natura şi caracterul dreptului contestat determinau felul
acţiunii - civilă sau comercială în prezent, termenul de perimare a cererilor în
faza de judecată este de 6 luni, indiferent de calitatea părţilor din litigiu,
profesionişti sau neprofesio-nişti.
Potrivit legii61, noţiunea „profesionist” prevăzută de Noul cod civil 62
include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi
orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau
profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în
vigoare a noului Cod civil.
Rămânerea cauzei în nelucrare presupune absenţa oricărui act de

procedură în vederea judecării pricinii în intervalul prevăzut de lege (6 luni).
Aşa cum s-a arătat în doctrină, în lipsa unei norme speciale
exprese, termenul de perimare se calculează potrivit dispoziţiilor generale
înscrise în Noul cod de procedură civilă 63, deci se împlineşte în ziua lunii
corespunzătoare zilei de plecare.
Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de
procedură îndeplinit în cauză de părţi sau de instanţă, cum ar fi data la care s-a
dispus suspendarea judecăţii potrivit Noului cod de procedură civilă 64, după caz.
Partea nu poate să-şi justifice dezinteresul în continuarea judecăţii prin
faptul că încheierea de suspendare a judecăţii nu i-a fost comunicată,
comunicarea încheierii fiind necesară doar pentru motivarea recursului exercitat
conform Noului cod de procedură civilă65, iar nu pentru a marca începerea
cursului perimării.
Aşa cum s-a subliniat în doctrină, fiind un termen procedural legal
peremptoriu, termenul de perimare ar trebui să curgă continuu, fără posibilitatea
61
Art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil
62
Art. 3 NCC
63
Art. 181 alin. (1) pct. 3 NCPC
64
Art. 411, art. 221 alin. (2) sau art. 242 NCPC
65
Art. 414 NCPC
38
de a fi întrerupt sau suspendat. Legea derogă de la această regulă, prevăzând
că termenul de perimare poate fi întrerupt sau suspendat.
Potrivit Noului cod de procedură civilă66, perimarea se întrerupe prin
îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către
partea care justifică un interes.
Actul de procedură al repunerii cauzei pe rol, de natură a întrerupe
termenul de perimare, nu poate fi îndeplinit din oficiu, câtă vreme perimarea
intervine pentru a sancţiona pasivitatea culpabilă a părţii care a lăsat pricina în
nelucrare un anumit interval de timp.
Termenul nu se întrerupe în situaţia în care cererea de reluare a judecăţii
formulată în temeiul legii67 nu este însoţită de dovada achitării taxei judiciare de
timbru în cuantumul prevăzut de lege (dacă este vorba despre o cerere supusă
timbrajului), întrucât instanţa va hotărî anularea ca netimbrată a cererii de
repunere pe rol, prioritară fiind soluţionarea excepţiilor, astfel cum prevede Noul
cod de procedură civilă68.
Actul de procedură întreruptiv al cursului termenului de perimare trebuie
efectuat la instanţa pe rolul căreia se află procesul a cărui judecată a fost
suspendată şi pentru care se urmăreşte evitarea sancţiunii procedurale în
discuţie.
Totodată, el trebuie să provină de la partea care justifică un interes, ceea
ce reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei (este vorba despre reclamant,
pârât ori intervenientul principal).
Nu au valoare întreruptivă:
- o cerere de restituire a unor înscrisuri din dosar, pentru că efectul
formulării unei asemenea cereri nu va fi continuarea judecăţii;
- împrejurarea că partea ia legătura cu expertul, chiar în scopul efectuării
expertizei, întrucât nu a fost făcută sub controlul instanţei.
66
Art. 417 NCPC
67
Art. 415 pct. 1 NCPC
68
39
Au efect întreruptiv:
- formularea unei cereri de ajutor public judiciar pentru plata onorariului
de expert, neîndeplinirea obligaţiei de plată a onorariului fiind motivul pentru
care fusese suspendată judecata;
- cererea de redeschidere a procesului suspendat valabil făcută.
Cursul perimării este suspendat, conform prevederilor Noului cod de
procedură civilă69:
a) cât timp durează suspendarea legală facultativă a judecăţii, pronunţată
de instanţă în temeiul Noului cod de procedură civilă 70, precum şi în alte cazuri
stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor
în judecată71;
Astfel, cursul perimării este suspendat în două situaţii:
a) cât timp durează suspendarea facultativă a judecăţii;
b) cât timp durează suspendarea care nu a fost determinată de lipsa de
stăruinţă a părţilor în judecată.
Conform Noului cod de procedură civilă72 pot fi determinate ca
momente-limită ale suspendării cursului perimării următoarele:
- soluţionarea cererii de strămutare pentru cazul suspendării procesului ce
se poate dispune în temeiul legal73;
- finalizarea procesului penal printr-o hotărâre definitivă cu privire la
infracţiunea de fals în procedura de defăimare a unui înscris, dacă aceasta a avut
loc într-un interval mai mic decât cel de un an stabilit de lege 74;
- data pronunţării unei hotărâri definitive de către jurisdicţia străină pentru
ipoteza suspendării facultative prevăzute de Noul cod de procedură civilă 75.
69
Art. 418 NCPC
70
Art. 413 NCPC
71
72
Art. 418 alin. (1) coroborat cu art. 413 alin. (1) pct. 3 NCPC
73
74
75
Art. 1075 NCPC
40
Timp de o lună (în reglementarea anterioară, 3 luni) de la data când s-au
petrecut faptele care au determinat suspendarea legală de drept a judecăţii în
temeiul legii76, dar numai dacă aceste fapte s-au petrecut în ultimele 3 luni (în
reglementarea anterioară, 6 luni) ale termenului de perimare 77.
Premisa acestei norme presupune existenţa unei măsuri de suspendare a
judecăţii deja dispuse de instanţă (suspendare voluntară sau legală - de drept ori
facultativă), iar pe durata acestei suspendări, care antrenează curgerea
termenului de perimare, intervine vreuna dintre împrejurările enumerate de Noul
cod de procedură civilă78, care generează o suspendare de drept a judecăţii.
Cât timp partea este împiedicată de a stărui în judecată din cauza unor
motive temeinic justificate, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege (în
reglementarea anterioară, din pricina unor împrejurări mai presus de voinţa ei) 79.
Noţiunea de „motive temeinic justificate” trebuie înţeleasă în sensul celei
din Noul cod de procedură civilă, respectiv în sensul explicat cu ocazia
analizării excepţiei tardivităţii80.
Pentru a putea conduce însă la suspendarea cursului perimării, este
necesar ca aceste motive să intervină în cadrul termenului de perimare de 6 luni,
iar partea care le invocă să fie în măsură să dovedească nu numai faptul apariţiei
lor, ci şi durata acestora.
În jurisprudenţa anterioară noului Cod, s-a reţinut că stabilirea dacă
împrejurările care au împiedicat partea interesată de a stărui în judecată erau sau
nu mai presus de voinţa acesteia, adică dacă erau sau nu de natură a constitui un
impediment care să suspende perimarea, conform Codului de procedură civilă,
este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei 81.
76
Art. 412 NCPC
77
78
Art. 412 alin. (1) pct. 1-8 NCPC
79
80
81
Art. 250 CPC
41
Poate constitui un motiv temeinic justificat de împiedicare a părţii să
stăruie în judecată faptul că instanţei naţionale nu i-a fost comunicată hotărârea
dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asupra întrebării preliminare.
Cazuri de suspendare a termenului perimării sunt prevăzute şi în legi
speciale, cum ar fi situaţia reglementată de Legea privind medierea 82, potrivit
căruia cursul termenului perimării este suspendat pe durata desfăşurării
procedurii de mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului
de mediere.
Tot astfel, suspendarea prevăzută de Legea privind procedura
insolvenţei83, conform căruia de la data deschiderii procedurii se suspendă de
drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare
silităpentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, ce
durează până la închiderea procedurii insolvenţei, determină suspendarea
cursului perimării.
S-a reţinut în jurisprudenţa anterioară noului Cod că un alt caz prevăzut de
lege decât cele reglementate de lege 84, este reprezentat de suspendarea cauzei
conform Legii privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv 85,
republicată, ce poate atrage suspendarea termenului perimării.
Considerând că a avut loc o suspendare în temeiul legal86, cât timp s-au
desfăşurat etapa administrativă şi cea contencioasă prevăzute de Legea privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv 87, se constată că termenul
de când se poate aprecia că pricina a rămas în nelucrare din cauza părţii începe
să curgă cel mai târziu de la data la care s-a finalizat controlul judecătoresc
asupra dispoziţiei de soluţionare a notificării.
82
Art. 62 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea
83
Art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei
84
Art. 244, în înţelesul art. 250 alin. (1) CPC
85
Art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv
86
Art. 250 alin. (1) CPC
87
Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv
42
În cazul coparticipării procesuale, actul de procedură întrerupător de
perimare al unuia dintre coparticipanţi foloseşte şi celorlalţi coparticipanţi88.
De asemenea, invocarea excepţiei de perimare de către pârât profită şi
celorlalţi pârâţi; în schimb, dacă perimarea nu poate fi susţinută faţă de un
reclamant, ea nu va putea fi solicitată nici faţă de ceilalţi reclamanţi; două cereri
conexe nu pot fi perimate decât împreună, iar suspendarea termenului de
perimare are loc în privinţa tuturor părţilor, indiferent de motiv, perimarea având
un caracter indivizibil.
c) Lăsarea pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părţii („din motive
imputabile părţii”).
Culpa părţii este o chestiune de fapt, care trebuie dovedită. Imposibilitate
părţii de a acţiona este o împrejurare incompatibilă cu noţiunea de „motive
imputabile” folosită de text.
Codul de procedură civilă prevede mai multe situaţii în care nu există
culpa părţii. în acest sens, legea prevede că nu constituie cauze de perimare
cazurile când89:
a) actul de procedură trebuia efectuat din oficiu;
b) din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa
competentă sau
c) din motive care nu sunt imputabile părţii, nu se poate fixa termen de
judecată.
Astfel, perimarea nu intervine în următoarele situaţii:
- pricina fusese suspendată pentru lipsa părţilor, deşi se solicitase judecata
cauzei în lipsa părţilor;
- pricina a fost suspendată, deşi partea nu era legal citată;
- acţiunea civilă disjunsă de acţiunea penală nu se perimă, chiar nelucrată
mai mult de 6 luni, deoarece instanţa penală este obligată să se pronunţe şi
88
Art. 419 NCPC, corespondent art. 251 CPC
89
Art. 416 alin. (3) NCP
43
asupra laturii civile, astfel încât din oficiu trebuia să se fixeze termen pentru
judecarea acţiunii civile;
- instanţa a omis fixarea termenului de judecată, deşi taxa de timbru era
plătită sau cererea nu trebuia timbrată;
- cauza a rămas în nelucrare după declinarea competenţei, admiterea
cererii de strămutare, ivirea conflictului de competenţă, depunerea cererii de
apel sau de recurs legal timbrate, întrucât în toate aceste cazuri dosarul trebuie
trimis din oficiu instanţei competente.
Prin excepţie de la cerinţa ca lăsarea în nelucrare a cererii să se facă din
motive imputabile părţii, potrivit Noului cod de procedură civilă 90, orice cerere
adresată unei instanţe şi care a rămas în nelucrare timp de 10 ani se perimă de
drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părţii.
4.3. Procedura perimării
Deşi perimarea operează de drept, aceasta trebuie constatată prin hotărâre

judecătorească, la cererea părţii interesate sau din oficiu, după repunerea cauzei
pe rol şi citarea părţilor.
Pot avea interes să invoce perimarea: pârâtul; intimatul (din apel, recurs,
contestaţie în anulare sau revizuire); intervenientul principal; inter-venientul
introdus în proces în temeiul legal91, având o poziţie procesuală independentă în
proces; terţul chemat în garanţie în baza legii 92; cel arătat ca titular al dreptului,
potrivit dispoziţiilor legale93; cel introdus în cauză forţat, din oficiu94.
Intervenientul accesoriu poate invoca perimarea numai dacă aceasta se
constituie într-un act care nu contravine interesului părţii în favoarea căreia a
intervenit95.
90
Art. 423 NCPC
91
Art. 68 NCPC
92
Art. 72 NCPC
93
Art. 75 NCPC
94
Art. 78 NCPC
95
44
Reclamantul ar putea justifica un interes în invocarea perimării, de
exemplu, într-o acţiune de partaj sau în care s-au formulat cereri ulterioare de
extindere a cadrului procesual - intervenţie principală voluntară, chemarea în
judecată a altor persoane etc.
Fiind reglementată prin norme ce ocrotesc un interes general, perimarea
poate fi invocată şi de procuror.
Potrivit legii96, perimarea se constată din oficiu sau la cererea părţii
interesate; perimarea poate fi invocată şi pe cale de excepţie în camera de
consiliu sau în şedinţă publică.
Rezultă că perimarea se constată din oficiu, la cererea părţii interesate sau
prin invocarea excepţiei perimării, din oficiu sau de către partea interesată.
De asemenea, instanţa se va putea pronunţa asupra perimării şi între
termene, tocmai datorită caracterului special al perimării.
În condiţiile legale97, judecătorul va cita de urgenţă părţile şi va dispune
grefierului să întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu
perimarea, ceea ce presupune cadrul unei proceduri contencioase.
Pentru a constata perimarea, indiferent după cum aceasta se face, din
oficiu sau la cererea părţii interesate, instanţa va repune procesul pe rol,
dispunând citarea părţilor.
Nu este obligatorie citarea părţilor cu menţiunea „în vederea discutării
perimării”, contrar practicii generalizate în acest sens.
În jurisprudenţă anterioară noului Cod, s-a reţinut că nu este necesar ca
partea să fie expres citată pentru perimarea recursului. Astfel, în cazul în care s-a
fixat termen de judecată în fond, se poate ridica excepţia de perimare a
recursului, iar instanţa va constata perimarea, fără a se dispune o citare nouă a
recurentului.
Perimarea se invocă, de regulă, la primul termen ce urmează după
împlinirea termenului de perimare şi la care părţile au fost legal citate; perimarea
96
Art. 420 alin. (1) teza I şi alin. (2) NCPC
97
Art. 420 alin. (1) teza a II-a NCPC
45
poate fi invocată şi ulterior primului termen la care părţile sunt legal citate,
consecutiv repunerii cauzei pe rol, întrucât, fiind reglementată prin norme
imperative, poate fi invocată în tot cursul judecăţii în acea etapă procesuală.
Fiind un incident procedural, se soluţionează în aceeaşi compunere ca şi
cea necesară pentru soluţionarea cauzei pe fond şi, eventual, în aceeaşi
constituire (procuror, dacă participarea este obligatorie).
Constatarea perimării se face de completul de judecată care a dispus
suspendarea judecării cauzei. în acest sens, conform Regulamentului de ordine
interioară al instanţelor judecătoreşti98, repunerea pe rol a cauzei după
suspendare, pentru continuarea judecăţii, pentru perimare sau pentru pronunţarea
hotărârii ca urmare a încheierii acordului de mediere, se va realiza de către
completul învestit aleatoriu cu soluţionarea cauzei. în cazul în care acest complet
a fost desfiinţat sau membrii acestuia nu mai funcţionează în cadrul instantei,
dosarul se va repartiza aleatoriu.
Instanţa trebuie să verifice următoarele:
- cererea să fi rămas în nelucrare termenul prevăzut de lege;
- rămânerea în nelucrare să se datoreze culpei părţii;
- să nu fi intervenit o cauză de întrerupere sau de suspendare a termenului de

perimare;
- să nu existe o cauză de stingere a procesului, prevăzută de o normă specială.
Excepţia perimării este o excepţie de procedură, absolută şi dirimantă.

Perimarea se invocă pe cale de excepţie dacă după împlinirea termenului
de perimare s-a fixat termen pentru judecarea în fond.
Excepţia poate fi invocată în camera de consiliu, dacă cererea în legătură
cu care a intervenit perimarea este dintre cele care se judecă în camera de
consiliu, Noul cod de procedură civilă99 neconsacrând posibilitatea unei opţiuni
98
Art. 99 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti
99
46
între a invoca excepţia în camera de consiliu sau în şedinţă publică, nici pentru
părţi, nici pentru instanţă.
Cu toate că este o excepţie absolută, perimarea cererii de chemare în
judecată nu poate fi invocată pentru prima oară în apel100.
În cazul respingerii excepţiei, se pronunţă o încheiere interlocutorie, care
va putea fi atacată odată cu fondul, cu apel sau recurs, după caz.
În cazul admiterii excepţiei, se pronunţă o hotărâre (sentinţă sau decizie)
care poate fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile
de la pronunţare101, indiferent dacă procedura de citare pentru ziua când s-a
constatat perimarea a fost sau nu legal îndeplinită.
Astfel, nelegala citare a părţii la termenul de judecare a perimării poate fi
considerată o împrejurare mai presus de voinţa părţii 102, respectiv un motiv
temeinic justificat, care să justifice repunerea în termenul de recurs 103.
Când perimarea se constată de o secţie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
recursul se judecă de Completul de 5 judecători104.
În doctrina anterioară noului Cod a existat o controversă legată de
faptul dacă hotărârea de perimare a recursului este susceptibilă de recurs.
într-o primă opinie, legiuitorul a dorit să suprime dreptul la apel, nu însă să
recunoască un recurs la recurs.
Într-o a doua opinie, s-a reţinut că răspunsul este pozitiv, deoarece ceea ce
se atacă prin recurs este soluţia dată asupra unui incident procedural intervenit în
recurs, dar nu însăşi soluţia dată asupra recursului, astfel încât să se considere că
s-ar exercita un recurs la recurs.
Se mai demonstrează, în cadrul acestei opinii, că altfel soluţia dată asupra
perimării, eventual greşită, rămâne fără control judiciar, ceea ce contravine
dispoziţiilor din Convenţia europeană105.
100
101
Art. 421 alin. (2) teza I NCPC
102
Art. 103 CPC
103
Art. 186 NCPC
104
Art. 421 alin. (2) teza a ll-a NCPC
105
Art. 6 din Convenţia europeană
47
Suntem de acord cu prima opinie, cu argumentul următor: dacă ne-am
ralia celei de a doua opinii ar însemna, pentru egalitate de raţionament, să
recunoaştem dreptul la o cale de atac în ipoteza respingerii excepţiei de perimare
a recursului, tocmai pentru a nu contraveni Convenţia europeană şi să nu lăsăm
fără posibilitate de control judiciar anumite incidente procedurale invocate direct
în recurs.
Dar posibilitatea de a fi soluţionate anumite incidente procedurale direct
în recurs (cum ar fi tardivitatea, nulitatea sau netimbrarea recursului), fără a mai
exista vreo cale de atac, nu reprezintă în sine o încălcare a accesului la justiţie,
fiind una dintre acele limitări necesare, impuse de existenţa gradelor de
jurisdicţie şi a căilor de atac.
În doctrina actuală se remarcă, de asemenea, două opinii contradictorii:
- într-o opinie, recursul poate să fie exercitat nu numai împotriva hotărârii
prin care s-a constatat perimarea cererii de chemare în judecată ori a apelului, ci
şi împotriva hotărârii prin care s-a constatat perimarea recursului ori a altei căi
extraordinare de atac. Aceasta rezultă, implicit, din faptul că s-a recunoscut
posibilitatea atacării hotărârii date de o secţie a înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. Or, faţă de dispoziţiile legale 106, în materie civilă instanţa supremă nu
judecă nici în primă instanţă şi nici în apel;
- într-o altă opinie, prevăzând posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii de
perimare107, nu deschide calea unui recurs la recurs pentru ipoteza în care
sancţiunea este aplicată chiar cererii de recurs, hotărârea de perimare a
recursului fiind definitivă, conform legii108.
Recursul împotriva unei decizii de perimare a recursului nu intră nici sub
incidenţa Legii privind organizarea judiciară109 , întrucât norma din legea
specială se referă la hotărârile nedefinitive prin care s-a întrerupt cursul judecăţii
în faţa curţilor de apel, iar, în acest caz, nu hotărârea de perimare a întrerupt
106
Art. 97 NCPC
107
Art. 421 alin. (2) NCPC,
108
Art. 634 alin. (1) pct. 5 NCPC
109
Art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
48
judecata (care stinge procesul în faza în care se află), ci actul de procedură
anterior (suspendarea).
De asemenea, dacă se perimă o contestaţie în anulare sau revizuire,
întrucât perimarea constituie un incident procedural, ea nu va putea fi atacată cu
recurs decât dacă şi hotărârea ce urma să se pronunţe asupra contestaţiei în
anulare sau revizuirii este, ea însăşi, susceptibilă de recurs. în acelaşi sens, se
consideră că perimarea unui recurs pronunţat de o secţie a înaltei Curţi nu este
susceptibilă de recurs la Completul de 5 judecători, întrucât aceasta este o
hotărâre definitivă.
S-a mai arătat că, în ipoteza în care se formulează în aceeaşi zi atât cererea
de perimare, cât şi actul întrerupător de perimare, se are în vedere data la care
sunt efectuate aceste acte: dacă este ultima zi a termenului de perimare, cursul
perimării s-a întrerupt; dacă este efectuat după ultima zi a termenului de
perimare, actul de întrerupere nu îşi mai poate produce efectul, deci instanţa va
trebui să constate perimarea.
În ceea ce priveşte efectele perimării, potrivit dispoziţiilor legale110,
perimarea are ca urmare încetarea efectelor tuturor actelor de procedură
îndeplinite de acea instanţă de judecată.
Perimarea stinge procesul împreună cu actele de procedură şi lucrările
preparatorii. Partea va putea astfel să formuleze o nouă cerere de chemare în
judecată, dovezile administrate în cursul judecării cererii perimate putând fi
folosite în noul proces, cu excepţia cazului în care instanţa de judecată sesizată
ulterior apreciază că se impune refacerea acestora111.
Efectul perimării apelului este rămânerea definitivă a hotărârii primei
instanţe, iar perimarea recursului stinge nu numai judecata la instanţa de recurs,
dar împiedică exercitarea din nou a dreptului de recurs, hotărârea recurată
110
111
Art. 422 alin. (1) NCPC, corespondent art. 254 alin. (2) CPC
49
devenind definitivă (în reglementarea anterioară, irevocabilă) la momentul
pronunţării perimării.
Pentru ipoteza perimării unei contestaţii în anulare sau revizuiri, hotărârea
de perimare este definitivă sau nu potrivit regimului căilor de atac aplicabil
hotărârii ce a făcut obiectul contestaţiei sau revizuirii; părţile nu vor mai putea
formula o nouă contestaţie în anulare ori revizuire pentru aceleaşi motive
valorificate prin cererea perimată112.
Perimarea produce efecte faţă de toate părţile din proces, ea având
caracter indivizibil.
Obligaţia de suportare a cheltuielilor de judecată în cazul constatării
perimării revine, la cerere, părţii care a formulat cererea ulterior perimată şi
căreia îi sunt imputabile motivele lăsării cauzei în nelucrare (reclamantul,
apelantul sau recurentul, după caz; pârâtul titular al unei cereri reconvenţionale
disjunse de acţiunea principală), potrivit criteriului culpei procesuale presupus
de aplicarea dispoziţiilor legale113.
4.4.Situaţiile pronunţate asupra perimării
Termenul de perimare este susceptibil de întrerupere și de suspendare.

Întreruperea cursului perimării este prevăzută de Codul de procedură
civilă conform căruia îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea
judecării procesului de către partea care justifică un interes întrerupe termenul
de perimare114.
Suspendarea perimării este reglementată de Codul de procedură civilă
prin care legiuitorul prevede trei cazuri de suspendare a termenului de
perimare115:
112
113
Art. 453 NCPC
114
Art. 417 CPC
115
art. 418 CPC
50
Cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecății,
pronunțată de instanță în cazurile prevăzute de lege și în alte cazuri stabilite de
lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în
judecată116.
Cazurile prevăzute de lege sunt cazurile de suspendare facultativă.
Astfel, instanța poate suspenda judecata:
a) Când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori
inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.
b) Când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiunea care ar avea o
înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu
prevede altfel.
c) În alte cazuri prevăzute de lege.
În situația în care instanța apreciază că este necesară suspendarea

judecății, termenul de perimare este suspendat până la momentul pronunțării
unei hotărâri definitive în cauza care a provocat suspendarea judecății. Desigur,
suspendarea cursului perimării presupune că perimarea și-a început cursul dintr-
o cauză anterioară117.
Din momentul pronunțării unei hotărâri definitive în cauza care a provocat

suspendarea judecății va curge termenul de 6 luni, termen în care partea va
trebui să sesizeze instanța care a hotărât suspendarea în vederea continuării
judecății.
În cazurile prevăzute de lege, cursul perimării este suspendat timp de o

lună de la data când s-au petrecut faptele care au determinat suspendarea
116
Art. 413 CPC
117
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2015,
p. 527
51
judecății, dacă aceste fapte s-au petrecut în cele din urmă 3 luni ale termenului
de perimare118.
Cazurile prevăzute de lege, sunt cazurile care atrag suspendarea judecății

de drept:
a) Decesul uneia dintre părți, până la introducerea în cauză a moștenitorilor, în

afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea acestora.
b) Interdicția judecătorească sau punerea sub curatelă a unei părți, până la
numirea tutorelui ori curatorului.
c) Decesul reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părți, survenit cu

mai puțin de 15 zile înainte de ziua înfățișării, până la numirea unui nou
reprezentant sau mandatar.
d) Încetarea funcției tutorelui sau curatorului, până la numirea unui nou tutore
sau curator.
e) Persoana juridică este dizolvată, până la desemnarea lichidatorului.
f) Deschiderea procedurii insolvenței, în temeiul hotărârii judecătorești
definitive, dacă debitorului trebuie reprezentat, până la numirea
administratorului ori lichidatorului judiciar.
g) Instanța formulează o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare

adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit tratatelor pe care se
întemeiază Uniunea Europeană.
h) Alte cazuri prevăzute de lege.
4.5. Efectele perimării
Principalul efect al perimării judecăţii constă în stingerea procesului în

faza în care se află la momentul îndeplinirii condiţiilor perimării.
118
Art. 412 CPC
52
Ca urmare, actele de procedură întocmite până la data perimării judecăţii
se consideră lipsite de orice efect, iar părţile din proces sunt repuse în situaţia
juridică anterioară introducerii cererii (de chemare în judecată, de apel, recurs,
revizuire etc.) în baza căreia activitatea judiciară a fost pornită.
Dacă prin perimarea judecăţii a fost stins procesul în timp ce se afla în
faţa primei instanţe, perimarea şterge şi efectul întreruptiv al prescripţiei
extinctive obţinut prin introducerea cererii de chemare în judecată. Partea
interesată (reclamantul) va putea introduce o nouă acţiune, însă numai dacă între
timp dreptul la acţiune nu s-a prescris ori era imprescriptibil; în caz contrar,
există riscul ca acţiunea să-i fie respinsă ca prescrisă. în noul proces, probele
legal administrate în judecata perimată îşi păstrează forţa probantă şi pot fi
folosite ca atare.
Dacă prin perimarea judecăţii a fost stins procesul în faza apelului sau a
recursului, odată cu declararea perimării, hotărârea atacată dobândeşte deplină
putere de lucru judecat, ca efect al imposibilităţii exercitării din nou a căii de
atac.
Principalul efect al perimării judecăţii constă în repunerea părţilor în
situaţia juridică anterioară introducerii cererii (de chemare în judecată, de recurs,
revizuire etc.) în baza căreia activitatea judiciară a fost pornită.
Ca urmare, actele de procedură întocmite până la data perimării judecăţii
se consideră lipsite de orice efect.
Dacă prin perimarea judecăţii a fost stins procesul în timp ce se afla în
faţa primei instanţe, perimarea şterge şi efectul întreruptiv al prescripţiei
extinctive obţinut prin introducerea cererii de chemare în judecată.
Partea interesată va putea introduce însă o nouă acţiune, numai dacă între
timp dreptul la acţiune nu s-a prescris ori era imprescriptibil; în caz contrar,
există riscul ca acţiunea să-i fie respinsă ca prescrisă în faza recursului; odată cu
declararea perimării, hotărârea recurată dobândeşte putere de lucru judecat, dar
53
nu ca urmare a perimării judecării, ci ca efect al decăderii părţii din dreptul de a
mai face din nou recurs119.
CONCLUZII
În concluzie dreptul civil nu are eficienţă fără dreptul procesual civil în

cazurile în care subiectele de drept nu respectă dispoziţiile sale reglementare.
Faptul instituirii şi cunoaşterii dreptului nu trebuie să conducă imediat la

concluzia că acesta va fi întocmai respectat.
În lumea raporturilor private, omul „greşeşte” involuntar sau dimpotrivă,

are atitudini conforme sau contrare dreptului după cum consideră că i se
realizează propriul interes.
Respectul normei se poate datora fie convingerii subiectelor de drept că

norma le este potrivită şi avantajoasă, fie temerii insuflate de aplicarea
sancţiunii.
Aşadar, încălcarea normei de drept substanţial poate avea drept cauză, pe

de o parte, credinţa destinatarului normei constând în inutilitatea acesteia sau în
injustiţia pe care i-o produce respectarea acesteia, iar pe de altă parte, înlăturarea
subiectivă a temerii pentru sancţiunea de aplicat.
119
M. Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p.58
54
Noţiunea „drept procesual civil” include pe cea de „procedură civilă”, deşi
frecvent cele două sintagme sunt utilizate în acelaşi sens, fiind confundate 120.
Nu este însă o greşeală, în mod tradiţional prin procedură civilă fiind

înţelese numai regulile de desfăşurare a procesului civil.
S-ar putea afirma astfel că procedura civilă are două sensuri: unul
restrâns, privind procedura civilă propriu-zisă, cuprinzând o parte importantă a
dreptului procesual civil, reglementând modul de desfăşurare a procesului civil,
pe parcursul celor două faze – judecata şi executarea silită, şi un sens larg în care
se includ atât conţinutul procedurii propriu-zise, cât şi regulile de organizare
judecătorească, de competenţă şi cele privind acţiunea civilă.
Din raţiuni teoretice şi pentru o bună organizare şi structurare a materiei

reţinem că dreptul procesual civil include procedura propriu-zisă, normele de
competenţă şi de organizare judecătorească (jurisdicţia) şi normele reglementând
acţiunea civilă121.
Este necesar ca mai întâi să se analizeze aspectele de organizare

judecătorească şi acţiunea civilă, care leagă dreptul substanţial de dreptul
procesual şi realizează trecerea de la jurisdicţie (organizare judecătorească şi
competenţă) la procedura civilă propriu-zisă (jurisdicţie – acţiune civilă –
procedură), iar ulterior procedura propriu-zisă.
120
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, 1996, p. 158.
121
C. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, vol. II, 1977, p. 334
55
BIBLIOGRAFIE
I. Cărți, tratate, monografii:
A. Bleoancă, A Dimitriu, A. Iacuba, R.L: Paraschiv, Cartea de excepții (Ediția a

II a), Ed. C.H. Beck, București, 2018.
A. Chiș, L. Gh. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Editura Universul

juridic, București, 2015.
A. Tabacu, Drept procesual civil (ed. a II a).Legislație internă și

internațională.Doctrină și jurisprudență, Ed. Universul juridic, București, 2019.
Al. Suciu, Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, Ediția a IV-a,
revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2019.
C. Bulai, Drept penal român. Partea generală. Vol. I. –Bucureşti: Ed. Press
Mihaela, 2017
C. Popa, Teoria generală a dreptului. - Bucureşti: Lumina Lex, 2001
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. –Bucureşti:

Ed. ALL, 1994
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București,

1969.
56
E. Botnari, Introducere în studiul dreptului. – Bălți: Ed. Presa universitară
bălțeană, 2011.
G. Boroi, M. Stancu – Fișe de procedură civilă, Editura Hamangiu, Bucuresti,

2019.
G. Boroi, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, ed. A II

a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, 2016.
G.Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, Ed.
Hamangiu, București, 2012.
I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura

Universul juridic, Bucureşti, 2013.
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, ed. revăzută, completată și

actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Servo Sat 2000, p. 292.
AL. Suciu, Excepţiile procesuale în noul cod de procedura civilă, Ed. Universul
Juridic, 2013.
I. Deleanu, Tratat, 2013, vol. I, p.1061, nota 3.
I. Ionașcu, E. Barasch, Tratat de drept civil. Partea generală, vol. I, Ed.
Academiei R.S. România, București, 1967.
I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, C.H. Beck,
Bucureşti, 2013.
I. Leș, Sancțiunile, p.204; V. M. Ciobanu, Tratat, vol. II, Ed. Național,

București, 1997;
L. Barac, Elemente de teoria dreptului. –Bucureşti: Ed. All Beck, 2011
L.-C. Gavrilescu, Drept Civil. Persoanele. Probele. Prescripția, Ed. Universul

Juridic, București, 2017.
M. Dinu, Drept procesual civil. Principiile procesului civil. Acțiunea
civilă.Participanții la procesul civil.Competența instanțelor judecătorești,
57
Actele de procedură și termenele procedural. Judecata în primă instanță, Ed.
Hamangiu, 2020.
M. Nicolae, Nulitatea parțială și clauzele considerate nescrise în lumina

Noului Cod civil. Aspecte de drept material și drept tranzitoriu, în revista
„Dreptul” nr. 11/2012.
M. Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, Ed. Universul Juridic, București,

2010.
M. Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, Ed. Universul Juridic, București,

2010.
M. Popa, Teoria generală a nulităţii actelor de procedură civilă. –Bucureşti: Ed.
All Beck, 2003.
M. Tabârcă, Procedura civilă în fișe de revizuire (Ediția a II a), Editura

Solomon, București, 2019.
M.Bădescu, Concepte fundamentale în teoria şi filosofia dreptului. Vol. I. Teoria

răspunderii şi sancţiunii juridice. –Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2001
O. Ungureanu, Nulităţile procedurale civile. –Bucureşti: Ed. All Beck, 1998
O. Ungureanu, Nulitățile procedurale civile, Ed. All Beck, 1998, p. 31

G. Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Delia Narcisa Teohari s.a., Noul Cod de
procedura civila, comentarii pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu, 2013, p. 434.
M. Tabarca, Drept procesual civil, vol. I – Teoria generală, Ed. Universul
Juridic, 2013.
P.Pop, Sancțiuni procedurale în procesul civil, Tomul 29, Biblioteca de drept
privat, ed. Universul Juridic, București, 2016.
V. M. Ciobanu, Noul cod de procedură civilă, adnotat şi comentat, vol. I, art. 1-
526, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2013.
58
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedura civilă, Ed. National,
1999, vol. I
V. Paşca, Măsuri de siguranţă: sancţiuni penale. –Bucureşti: Ed. Lumina Lex,
1998.
II. Legislaţie:
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial, Partea
I nr. 505 din 15 iulie 2011.
O.U.G. 79/2011 pentru reglementarea unor masuri necesare intrării in vigoare a

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, aşa cum a fost aprobată prin Legea nr.
60/2012.
Noul Cod de procedură civilă
Codul de procedură civilă
III. Surse internet:
www.just.ro
59

Lucrare de Licentă Spînu Denisa

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare de Licentă Spînu Denisa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “CONSTANTIN BRÂNCUŞI” DIN TÂRGU-JIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, DREPT ȘI

PRINCIPIILE SABCŢIUNII DE DREPT

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND SANCŢIUNILE DE DREPT

1.1. Noţiunea şi rolul sancţiunii procedurale.................................................7

NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURĂ CIVILĂ..................................18

2.1. Nulitate procedurală – concept.................................................................18

2.2. Clasificarea nulităţii procedurale..............................................................19

2.3. Condiţiile şi efectele nulităţii procedurale................................................23

3.1. Noţiunea şi importanţa decăderii..............................................................28

3.2. Condiţiile de existenţă a decăderii.............................................................29

3.3. Invocarea şi constatarea decăderii.............................................................29

3.4. Efectele decăderii.......................................................................................30

4.2. Condiţiile perimării................................................................................36

4.3. Procedura perimării...............................................................................45

4.4.Situaţiile pronunţate asupra perimării....................................................51

4.5. Efectele perimării..................................................................................53

Sancțiunile procedurale în materie civilă au o importanță deosebită,

Sancțiunile procedurale reprezintă un instrument la îndemâna

Pentru a putea realiza acest lucru, este necesar ca participanții la proces să

Autorul Dumitru Radu definește în Dicționar de drept procesual civil actul

Definiția enunțată anterior exprimă trăsăturile esențiale ale actelor de

Lipsa unei definiții legale a actelor de procedură se explică prin natura

De aceea, în literatura de specialitate problema determinării conceptului

1.1. Noţiunea şi rolul sancţiunii procedurale

Sancţiunile procedurale sunt măsuri cu caracter de constrângere menite să

Sancţiunile procedurale îndeplinesc o dublă funcţie: de a-i preveni pe

Sancţiunile procedurale sunt diferite şi se aplică, în funcţie de încălcarea

a) nulitatea este sancţiunea procedurală care se aplică actelor ce nu

b) prescripţia şi decăderea sunt sancţiuni procedurale care fac să se stingă

c) despăgubirile şi amenzile sunt sancţiuni procedurale ce se pot aplica

d) suportarea consecinţelor care rezultă din anumite soluţii care, în fond,

e) suportarea, dacă este cazul, de către orice participant la procesul civil,

Un rol important în realizarea funcţiilor sancţiuni procedurale îi revine

1.2. Determinarea sancţiunii procedurale

Există activităţi care, axate fiind pe principii bine determinate şi având

Numai în cazul în care toate persoanele implicate respectă cu stricteţe

Un exemplu edificator în acest sens îl constituie procesul civil. După cum

În istoria milenară a dreptului, sancţiunile au constituit o componentă

Se remarca, între altele, că deşi termenul de „sancţiune” se află în

Nu mai puţin, însă, cele mai importante elemente ale conceptului se

Răspunderea juridică este o modalitate a responsabilității sociale,

Răspunderea juridică coexistă, dar și completează responsabilitatea

În limbajul juridic s-a afirmat termenul de răspundere de la latinescul

Conceptul de sancţiune juridică postulează astfel trei idei:

a) orice sancţiune juridică reprezintă un act de constrângere, care

Normele de drept sunt dislocate într-un sistem strict prestabilit, unde

Astfel, respectarea unui complex întreg de norme este garantată prin

În fine sancţiunea nu vizează doar persoana care a nesocotit prevederile

În al doilea rând, obligaţia organelor statale de a aplica sancţiuni este şi

b) unele sancţiuni îndeplinesc o funcţie reparatorie care se traduce, în

c) toate sancţiunile juridice sunt deopotrivă preventive. Sancţiunea

Literatura de specialitatea atribuie sancţiunilor următoarele caractere:

a) caracterul represiv – aflictiv: Sancţiunea este o formă de reacţie socială,

Suferinţa ţine de esenţa sancţiunii, indiferent de natura ei. Orice sancţiune

Chiar şi referitor la patrimoniul persoanei, sancţiunea procedurală este şi

Deci, sancţiunea constituie retribuţia dureroasă pe care societatea o

b) caracterul legal: Sancţiunile procedurale, de altfel şi, celelalte tipuri de

Sancţiunea trebuie să fie dreaptă, altfel ea nu are sens raţional decât

Legalitatea ridicată la rangul de virtute a unui sistem de drept rămâne o

c) caracterul preventiv: Acest caracter reprezintă trăsătura specifică a

Corespondenţa între sancţiune, natura faptei şi prejudiciul cauzat se

e) caracterul reparatoriu: Prin intermediul sancţiunii se urmăreşte

f) caracterul statal: Declanşarea răspunderii juridice şi stabilirea formei