UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI DREPT

DEPARTAMENTUL DREPT

REFERAT LA DEONTOLOGIA MAGISTRATULUI

SANCŢIUNEA ÎNCĂLCĂRII REGULILOR DEONTOLOGICE

Profesor coordonator: Student:

Lector univ.: MITROFAN FLORINA NEACȘU ALINA - GEORGIANA

Drept zi, Grupa I, Anul II

Pitești
2017
 SANCŢIUNEA ÎNCĂLCĂRII REGULILOR DEONTOLOGICE:
SANCŢIUNEA MORALĂ

1. Necesitatea deontologiei judiciare

Deontologia constituie, într-un sens larg, o ramură a eticii, care se ocupă cu studiul datoriei
morale, iar într-un sens restrâns, o disciplină de interferenţă între morală şi drept, având ca obiect
normarea conduitei profesionale, a relaţiilor dintre persoanele care exercită o profesie şi a raporturilor
lor cu destinatarii exerciţiului acelei profesii şi cu terţii.
Deontologia se interferează cu dreptul prin regulile de conduită profesională sancţionate juridic
şi cu morala prin regulile circumscrise în perimetrul normelor de convieţuire socială instituite şi impuse
de opinia publică sau de conştiinţa morală de sine a grupului care exercită profesia respectivă.
Orice morală, în general, şi orice deontologie în particular, sunt subordonate sistemului de
valori pe care sunt chemate să le apere.
Morala este obiectul de studiu al eticii. Etimologic, categoria de morală vine din latinescul mos,
moris, care se traduce, îndeobşte, prin: morală, moralitate, etică.
Morala reprezintă teoria etică, integrând valori şi prescripţii admise într-un cadru social-istoric
determinat. Până la cristalizarea în teorie etică, până la morală, schimbarea la nivel de individ şi
societate poartă însemnele modei, dreptului şi ale moravurilor, suportând sancţionarea prin ridicol,
coerciţia prin instituţionalizare şi, respectiv, controlul opiniei publice.
Pentru atingerea scopului înfăptuirii justiţiei, având în vedere că magistraţii sunt „însărcinaţi să
decidă în mod definitiv asupra vieţii, libertăţii, drepturilor, îndatoririlor şi proprietăţii cetăţenilor”, este
necesară elaborarea principiilor şi regulilor care să guverneze conduita profesională a acestora, „bazate
pe stabilirea principiilor etice, care trebuie să respecte standarde foarte înalte”.
Deontologia magistraţilor sau, în alţi termeni, deontologia judiciară, poate fi definită ca
ansamblul de reguli care reglementează conduita magistraţilor în calitatea lor de exponenţi ai
puterii judecătoreşti.
Deontologia judiciară se referă la conduita magistraţilor în relaţiile în care aceştia se angajează în
virtutea funcţiei lor şi anume:
- în relaţiile dintre magistraţi;
- în relaţiile dintre magistraţi şi justiţiabili;
- în relaţiile dintre magistraţi şi ceilalţi participanţi la procesul judiciar (martori, avocaţi,experţi);
- în relaţiile dintre magistraţi şi funcţionarii din celelalte instituţii ale statului; în relaţiile dintre
magistraţi şi societatea civilă.
 Caracteristică pentru deontologia judiciară este frecventa interferenţă a domeniului juridic cu cel
etic, prin consacrarea legislativă a unor reguli de conduită care, raportate la alte profesii, au o
semnificaţie în exclusivitate morală, şi prin stabilirea de sancţiuni juridice pentru încălcarea acestor
reguli.
Standardele de conduită care se aplică magistraţilor sunt corolare ale valorilor de justiţie, adevăr
şi dreptate, o condiţie a încrederii publicului în justiţie, implicând recunoaşterea faptului că aplicarea
legii nu este un exerciţiu mecanic, ci acordă puteri discreţionare reale şi pune judecătorii într-o relaţie de
responsabilitate cu ei înşişi şi cu cetăţenii. Ele exprimă capacitatea profesiei de a-şi reflecta funcţia în
valori care împlinesc aşteptările publicului contrabalansând puterile care îi sunt conferite.
Dezbaterea aspectelor etice ale conduitei magistraţilor este deosebit de importantă pentru
identificarea metodelor folosite în rezolvarea problemelor de morală cu care se confruntă, obligaţiile
impuse acestora fiind aplicate pentru a garanta imparţialitatea şi eficienţa acţiunilor lor.

2. Raportul dintre normele deontologice şi cele juridice

Dinamica raporturilor între morală şi drept face ca, în funcţie de condiţiile istorice concrete,
unele dintre regulile morale să dobândească statutul de norme de drept şi invers, unele norme juridice să
iasă de sub regimul voinţei de stat – prin abrogarea legilor care le-au instituit – şi să se manifeste în
continuare ca norme morale.
Este necesară distincţia între „normele” deontologiei profesionale care-şi găsesc sorgintea
în morala socială şi normele ce reglementează răspunderea disciplinară a magistraţilor, de natură
statală, menite a sancţiona abaterile disciplinare ale acestora. În această din urmă situaţie este
vorba despre o răspundere juridică, pe când în prima situaţie este vorba despre o răspundere
morală.
Normele deontologice se deosebesc de cele procedurale, după natura lor, modul de formare,
obiectul şi conţinutul lor, după răspunderea pe care o atrage încălcarea lor:
-- a) normele procedurale sunt norme juridice, iar cele deontologice sunt reguli morale;
-- b) spre deosebire de normele procedurale, care sunt instituite prin lege, normele deontologice
se formează, de regulă, pe căi extrajudiciare;
-- c) obiectul normelor procedurale îl constituie relaţiile dintre participanţii la procesul judiciar
(magistraţi, părţi, avocaţi etc.), în timp ce obiectul normelor deontologice judiciare îl constituie relaţiile
dintre magistraţi, relaţiile dintre magistraţi şi justiţiabili, relaţiile dintre magistraţi şi alţi funcţionari ai
statului, relaţiile dintre magistraţi şi ceilalţi cetăţeni;
-- d) normele procedurale reglementează drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces,
inclusiv ale magistraţilor, în timp ce normele deontologiei judiciare reglementează comportamentul
magistraţilor în procesul judiciar şi în afara cadrului procesual;
 -- e) încălcarea de către magistraţi a normelor de procedură cu rea-credinţă sau din gravă
neglijenţă poate atrage răspunderea disciplinară sau penală a acestora.

Nerespectarea normelor deontologice nu poate să atragă, în principiu, decât sancţiuni

morale (oprobriul corpului de magistraţi, dezaprobarea de către opinia publică, slăbirea
încrederii în sistem).
Esenţa procedurilor disciplinare stă într-un comportament fundamental opus celui aşteptat din
partea unui profesionist în poziţia persoanei care se presupune că s-a comportat necorespunzător.

3. Obligativitatea separării regulilor deontologice de cele disciplinare

Distincţia se desprinde şi din concluziile Avizului nr. 3 al Consiliului Consultativ al

Judecătorilor Europeni, care prevăd că judecătorii trebuie să fie ghidaţi în activitatea lor de anumite
principii care să le ofere răspunsurile necesare pentru a rezolva în mod corect situaţiile care pot să apară
în ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea lor; aceste principii ar trebui impuse de judecătorii
înşişi şi ar trebui să fie complet distincte de sistemul răspunderii disciplinare.
Mai mult, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni subliniază că este incorect să se facă
legătura între standardele de comportament profesional şi comportamentul necorespunzător care poate
da naştere la sancţiuni disciplinare. Standardele profesionale reprezintă cea mai bună practică pe care
toţi judecătorii ar trebui să încerce să o dezvolte şi spre care să aspire. Ar fi o descurajare a dezvoltării
viitoare a acestor standarde şi ar fi o înţelegere greşită a scopului lor, identificarea acestora cu
comportamentul necorespunzător care justifică proceduri disciplinare.
Pentru a justifica procedurile disciplinare, comportamentul necorespunzător trebuie să fie grav şi
flagrant, într-un mod care nu poate fi interpretat doar ca o nerespectare a standardelor profesionale
prezentate în ghiduri de comportament.
De asemenea, Principiul VI pct. 3 din Recomandarea R (94) 12 prevede, de asemenea, „un organ
competent special, însărcinat cu aplicarea sancţiunilor şi însărcinat să aplice orice sancţiune şi măsură
disciplinară, atât timp cât ele nu sunt examinate de o instanţă judecătorească, ale cărui decizii să fie
controlate de un organ judiciar superior sau să fie el însuşi un organ judiciar superior. Legea trebuie să
prevadă procedurile adecvate pentru ca judecătorul în cauză să beneficieze cel puţin de toate garanţiile
unei proceduri echitabile prevăzute de Convenţie, cum ar fi de exemplu posibilitatea de a-şi prezenta
argumentele într-un termen rezonabil şi dreptului de a răspunde la toate acuzaţiile aduse contra sa.”
Totodată, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni a apreciat că ar fi preferabil să existe
un organism sau persoane specializate care să ofere consultanţă judecătorilor confruntaţi cu o problemă
de etică sau de incompatibilitate apărută în raport cu statutul lor datorită unei activităţi extraprofesionale
şi impune obligaţia ca organismul care aplică sancţiuni disciplinare să fie diferit de cel care se ocupă cu
problemele legate de etica profesională a judecătorilor.
În reglementarea internă, Consiliul Superior al Magistraturii este organismul care are
atribuţii atât în materie disciplinară cât şi în ceea ce priveşte constatarea încălcărilor Codului
deontologic.

4. Cadrul juridic prezent

În reglementarea internă, deşi Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor adoptat prin

Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/24.08.2005 nu instituie o formă de răspundere
explicită în situaţia nerespectării dispoziţiilor sale, prevede în art. 2 că „(1) Respectarea normelor
cuprinse în prezentul cod deontologic constituie un criteriu pentru evaluarea eficienţei calităţii activităţii
şi integrităţii judecătorilor şi procurorilor.”, evaluare care se realizează de către organele competente,
potrivit legii.
Mai mult, prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564 din 19 iunie 2008 pentru
modificarea şi completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al
Magistraturii (Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 9 iulie 2008) , aprobat
prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005, se stabileşte procedura de
soluţionare a sesizării privitoare la încălcarea normelor de conduită reglementate de Codul deontologic
al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.
328/2005.
Astfel, Comisia de disciplină sau Inspecţia judiciară sesizează secţia corespunzătoare a
Consiliului, iar daca sesizarea Comisiei de disciplină este întemeiată, secţia constată, prin hotărâre,
încălcarea normelor de conduită reglementate de Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.
Constatarea încălcării normelor de conduită reglementate de Codul deontologic al judecătorilor şi
procurorilor poate fi făcută numai dacă secţia Consiliului a fost sesizată în termen de cel mult un an de
la data săvârşirii acesteia. Hotărârea secţiei Consiliului poate fi atacată cu contestaţie în faţa Plenului, în
termen de 5 zile de la comunicare iar hotărârea Plenului poate fi atacată cu recurs la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Deşi prin art. I din Titlul XVII din Legea nr. 247/2005 a fost abrogată litera b) a art. 97 (actualul
articol 99) care prevedea „nerespectarea prevederilor cuprinse în Codul deontologic al magistraţilor” ca
fiind abatere disciplinară, în continuare mare parte dintre normele Codului deontologic se regăsesc în
conţinutul abaterilor disciplinare prevăzute în dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 303/2004, a căror
încălcare atrage sancţiuni disciplinare, iar potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) respectarea normelor
cuprinse în Codul deontologic „constituie un criteriu pentru evaluarea eficienţei calităţii activităţii şi
integrităţii judecătorilor şi procurorilor”, evaluare ce are relevanţă asupra evoluţiei carierei sale
profesionale.

5. Concluzii

Este evident că un cod deontologic nu trebuie să conţină reguli disciplinare, ci trebuie să fie
un instrument auto-reglator, generat de însuşi sistemul juridic.
Astfel, codurile de conduită trebuie să ajute judecătorii să rezolve probleme de etică
profesională, acordându-le autonomie în luarea deciziilor şi garantându-le independenţa de alte
autorităţi, să informeze publicul în legătură cu standardele de conduită pe care acesta este îndreptăţit să
le aştepte din partea judecătorilor şi să conducă la asigurarea publicului că justiţia este administrată
independent şi imparţial. Ele exprimă capacitatea profesiei de a-şi reflecta funcţia în valori care
împlinesc aşteptările publicului, contrabalansând puterile care îi sunt conferite.