1

INDEPENDENŢA, IMPARŢIALITATEA ŞI INAMOVIBILITATEA

JUDECĂTORULUI

Justiţia este unul dintre pilonii care susţine orice societate democratică dar,
în acelaşi timp, este şi un serviciu public al cărui principală misiune este aceea de a
satisface interesele membrilor societăţii. Fără nicio îndoială, din această
perspectivă, cetăţenii aşteaptă ca judecătorii să-şi desfăşoare activitatea de judecată
în mod cinstit, corect şi imparţial, aceste calităţi impregnându-se, practic, întregii
activităţi desfăşurate în instanţe de personalul care participă, direct sau indirect, la
înfăptuirea actului de justiţie Pentru ca judecătorii să asigurare supremaţia legii şi
la rândul lor să îşi îndeplinească în mod corect responsabilităţile, au nevoie de un
statut şi garanţii speciale: independenţă şi imparţialitate.
Potrivit art.124 alin.3 din Constituție. „ Judecătorii sunt independenți si se
supun numai legii”. Principiul independentei judecătorului își găsește aplicare
numai cu privire la activitatea de judecata sau in deliberare, în sensul că nici un
organ – indiferent dacă este al puterii legislative sau executive ori chiar un organ
de conducere judiciară – nu poate influenţa judecătorii în desfăşurarea activităţii
lor, nimeni deci nu-i poate obliga ori să le dea sugestii pentru a-i determina astfel
să pronunţe o hotărâre împotriva convingerii lor intime. In afara activității de
judecata, pe plan organizatoric si administrativ, judecătorii sunt subordonați
organelor de conducere, care le pot da dispoziții, ii pot controla cu privire la
calitatea activității lor. Acest control nu poate conduce, însa, la imixtiuni in
desfășurarea proceselor in curs sau la repunerea in discuție a ceea ce a fost deja
judecat.
Dacă independenţa judecătorului este consacrată prin statutul acestuia,
imparţialitatea este o chestiune lăuntrică, este o virtute; prima înseamnă absenţa
oricărei imixtiuni în activitatea de judecata sau in deliberare, pe când cealaltă
absenţa oricărei prejudecăţi, pasiuni, slăbiciuni sau sentiment personal; prima se
analizează în raport cu un terţ, cea de-a doua în raport de însuşi magistratul.
Imparţialitatea priveşte, de asemenea starea de spirit, atitudinea instanţei
faţă de chestiunile şi părţile unui anumit caz (nediscriminare, toleranţă etc.), dar şi
maniera în care este condus un proces. Ea presupune ca judecătorii implicaţi să
hotărască în mod obiectiv şi pe baza propriilor evaluări a faptelor relevante şi a
dreptului aplicabil, fără a avea prejudecăţi sau predilecţii în privinţa cazului pe care
îl instrumentează, şi fără că să acţioneze în moduri care susţin interesele uneia din
părţi. Imparţialitatea se află într-o strânsă legătură cu independenţa. Astfel, dacă o
instanţă poate fi independentă chiar dacă nu este imparţială, în schimb o instanţă
 2

care nu este independentă nu poate fi în niciun caz imparţială; de asemenea, cerinţa

independenţei faţă de părţi se confundă practic cu nevoia imparţialităţii.
Este important de realizat că principiul independenţei judecătorilor nu a fost
conceput în beneficiul personal al judecătorilor înşişi, ci pentru a proteja oamenii
împotriva abuzurilor de putere. Aşadar, independent nu este un privilegiu al
judecătorilor, ci un beneficiu al cetăţenilor. Din acest punct de vedere, Statutul
Universal al Judecătorilor debutează cu reglementarea independenţei nu ca un
drept, ci ca o obligaţie: „Prin ansamblul activităţii lor, judecătorii trebuie să asigure
dreptul oricărei persoane de a beneficia de un proces echitabil. Ei trebuie să
întrebuinţeze toate mijloacele le stau la dispoziţie pentru ca procesele să fie
rezolvate în şedinţă publică, într-un termen rezonabil, în faţa unui tribunal
independent şi imparţial stabilit prin lege, în vederea determinării drepturilor şi
obligaţiilor în materie civilă sau a realităţii acuzaţiilor în materie penală”.
Independenta judecătorului nu poate fi conceputa în lipsa unor garanții
legale corespunzătoare, cum ar fi:
 existenta unui control judiciar adecvat de natura sa asigure respectarea
legalității si sa garanteze independenta judecătorilor;
 publicitatea dezbaterilor;
 secretul deliberării;
 inamovibilitatea judecătorilor;
 răspunderea disciplinara a judecătorilor;
 autonomia instanțelor judecătorești fata de toate celelalte autorităţi statale.

Imparţialitatea judecătorilor este garantată prin regimul de incompatibilitate şi

conflictele de interese, de interdicţii şi de incapacităţi. De asemenea, judecătorul
despre care se poate crede că nu ar fi pe deplin imparţial trebuie să se abţină de la
examinarea cauzei.
O alta regula, de maxima importanta, a fost consacrata în mod expres si de
Carta europeana privind statutul judecătorilor. Potrivit pct.4.3. din aceasta Carta,
„Judecătorul sau judecătoarea trebuie sa se abțină de la orice comportament, act
sau manifestare de natura a altera în mod efectiv încrederea în imparțialitatea si
independenta lor”.
Un rol deosebit de important în asigurarea independentei judecătorilor revine
Consiliului Superior al Magistraturii. Legea nr. 303 /2004 privind statutul
magistraților, cu modificările si completările ulterioare, cuprinde statuari
importante în aceasta privința. Astfel, potrivit art.74 alin.1 din acest act normativ,
„Consiliul Superior al Magistraturii, garant al independentei justiției, are dreptul si
obligația de a apăra corpul magistraților si pe membrii acestuia împotriva oricărui
act care ar putea afecta independenta sau imparțialitatea magistratului în
înfăptuirea actului de justiție ori crea suspiciuni cu privire la acestea”. Legea îi
conferă si magistratului posibilitatea de a se adresa Consiliului Superior al
Magistraturii, spre a lua masurile necesare, ori de câte ori considera ca
„independenta si activitatea îi sunt afectate în orice mod prin acte de imixtiune în
 3

activitatea judiciara sau de influențare a evoluției sale profesionale, art.74 alin.2

din Legea nr.303/2004.
Independenta si imparțialitatea judecătorilor nu pot fi asigurate decât in acele
state care, admit principiul inamovibilității. Constituția României îl consacra in
articolul 125 alin. (1). Prin inamovibilitate se înțelege stabilitatea in funcție a
judecătorilor, respectiv ca aceștia, odată numiți, nu pot fi mutaţi in alta funcție,
avansați, transferați decât la cererea sau cu acordul lor. Chiar si detașarea sau
delegarea judecătorilor in alte funcții decât cele in care au fost numiți de
Președintele României se pot face doar cu acordul lor. Atunci când nevoile bunei
funcționari a unei instanțe o impun, Ministrul Justiției poate dispune delegarea
unui judecător la acea instanța, dar pentru o perioada de cel mult doua luni intr-un
an. De asemenea, eliberarea din funcție a judecătorilor nu este posibila, anterior
pensionarii, decât la cererea lor sau ca sancțiune (in acest caz numai după
îndeplinirea unor formalităţi de natura sa garanteze lipsa abuzurilor organelor
administrative).
Inamovibilitatea nu trebuie privită ca un privilegiu pentru judecători, ci mai
degrabă ca o garanţie pentru justiţiabili. De aceea, inamovibilitatea trebuie să se
aplice şi cu privire la modul de desemnare a judecătorilor în secţiile instanţelor şi
cu privire la repartizarea dosarelor şi posibilitatea de schimbare a judecătorului.

BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia României.
2. Legea nr. 303 /2004 privind statutul magistraților, cu modificările si
completările ulterioare.
3. Hotărârea Consiliul Superior al Magistraturii Nr. 328 din 24 august
2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor şi
procurorilor
4. Factorii de Presiune şi Conflictele de Interese în justiţie- Ghid Pentru
Judecători, Societatea pentru Justiţie - judecător Horaţius Dumbravă,
judecător Dana Cigan, judecător Cristi Danileţ. - Iaşi : Timpul, 2007.
5. Inamovibilitatea magistratului român şi principiul independenţei
judecătorilor-
http://corneliuturianu.blogspot.ro/2012/09/inamovibilitatea-
magistratului-roman-si.html

Student: GHEORMAN CIPRIAN – Drept F.R. Anul II