Secţiunea ŞTIINŢE SOCIALE si Drept

INDEPENDENŢA ŞI IMPARŢIALITATEA
JUDECĂTORULUI în Republica Moldova
Autor Dumitru DUMITRAŞCU, student, Facultatea de Drept, Universitatea de Stat „Alecu Russo”
din Bălţi Coordonator ştiinţific: Tatiana CRUGLIŢCHI, lect. sup. univ.

Independenţa justiţiei este privită ca un principiu fundamental care se aplică în statul de

drept. În ultimul timp se acordă o atenţie deosebită acestui principiu, faptul care se
explică prin aceea că nu se poate imagina un stat de drept în care să nu activeze
instanţe de judecată independente şi imparţiale. Dacă să analizăm toate statele dezvoltate
din lume, atunci observăm că nu există nici un stat democratic în care să nu regăsim
principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii. Constituirea şi
dezvoltarea unui stat democratic nu se poate realiza fără o justiţie independentă,
imparţială şi accesibilă. Potrivit art. 114 din Constituţia Republicii Moldova, justiţia se
înfăptuieşte numai de instanţele judecătoreşti. Art. 116 din Constituţia RM consacră
dispoziţii fundamentale, conform cărora judecătorii sînt independenţi, imparţiali,
inamovibili şi se supun numai legii. Orice imixtiune 1în activitatea de judecată este
inadmisibilă şi atrage răspunderea prevăzută de lege. În literatura de specialitate (Peter H.
Russell, David M. O’Brien2001: 6-9), independenţa justiţiei este privită sub un aspect
dublu: independenţa instituţională a instanţelor judecătoreşti şi independenţa personală a
judecătorilor. Independenţa instituţională îşi găseşte fundamentarea pe teoria separaţiei
puterilor în stat, conform acestei teorii, puterea statului trebuie divizată în diferite
compartimente cu puteri şi responsabilităţi separate şi independente. Astfel, independenţa
justiţiei privită ca instituţie/sistem trebuie să asigure instanţelor judecătoreşti posibilitatea
de a exercita funcţiile sale fără imixtiune, influenţare din partea puterii legislative,
executive a statului sau de grupuri economice, politice sau din partea altor persoane.
Justiţia, ca sistem, dar şi judecătorii individual, trebuie să fie capabili să-şi exercite
atribuţiile fără a fi influenţaţi de puterea legislativă, puterea executivă, ori de diverse
grupuri de interese şi persoane. În aplicarea legii, independenţa judecătorilor exclude
noţiunea de subordonare şi ierarhie. Principiile internaţionale recunosc în mod explicit că
judecătorii trebuie să 1Prin imixtiune se înţelege orice presiune exercitată asupra persoanei
judecătorului în scopul de a împiedica judecarea corectă şi obiectivă a pricinii civile sau
de a influenţa emiterea unei hotărîri judecătoreşti. Precum şi mitingurile, demonstraţiile
realizate la o distanţă mai mică de 25 m de la sediul unde se înfăptuieşte justiţia se
consideră, în temeiul art. 13 al legii privind organizarea judecătorească din 06.07.1995,
drept imixtiune în activitatea judiciară. 5ia decizii în deplină libertate şi să acţioneze fără
restricţii şi fără a fi obiectul unor influenţe, incitări, presiuni, ameninţării sau intervenţii
ilegale, directe sau indirecte. Astfel, trebuie analizată relaţia sistemului judecătoresc cu cele
două puteri din stat, cu puterea legislativă şi executivă: I. Relaţia cu Parlamentul:
Parlamentul nu poate cenzura judecătorul, nu poate să îi adreseze ordine, nici să se
substituie lui. Autoritatea legislativă nu poate să-şi aroge competenţa soluţionării niciunui
proces; să adopte o lege retroactivă, care, direct sau indirect, ar repune în discuţie
stabilitatea raporturilor juridice, inclusiv sau mai ales cele consfinţite prin hotărîri
judecătoreşti; să modifice o hotărîre dată de instanţa judecătorească; să emită o lege
interpretativă al cărei unic scop ar fi să furnizeze soluţia unor procese în curs; să emită
o lege în legătură cu un proces determinat şi aflat în curs de judecată. Pentru asigurarea
independenţei instanţelor judecătoreşti Standardele International Bar Association prevăd că
legislativul nu poate aproba legi care schimbă prin retroactivitate anumite hotărîri
judecătoreşti; legislaţia referitoare la schimbări de termeni şi condiţii ale serviciilor
judiciare nu li se va aplica judecătorilor în funcţie la momentul cînd e aprobată legea
respectivă decît dacă schimbările îmbunătăţesc condiţiile serviciului (pct. 19 şi 20a). II.
Relaţia cu Guvernul: Activitatea Guvernului poate avea influenţă asupra domeniului
rezervat justiţiei numai în cazul delegării legislative, atunci cînd în situaţii excepţionale
puterea executivă poate emite ordonanţe care au putere de lege ordinară. În RM practica
numeră puţine cazuri de delegare legislativă, o situaţie benefică şi oportună deoarece
prerogativa de adoptare a actelor normative cu putere de lege este recunoscută numai
Parlamentului, iar Guvernul exercită funcţia de transpunere în viaţă a prevederilor legale,
reprezentînd puterea executivă din stat. Standardele IBA prevăd că miniştrii nu vor
exercita nici un fel de presiuni asupra judecătorilor nici vădit, nici în secret şi nu vor
face declaraţii care afectează negativ independenţa judecătorilor, priviţi individual sau a
puterii judecătoreşti, ca întreg (pct. 16). Intervenţiile autorităţilor guvernamentale, a
şefului statului într-o procedură în curs, oricare ar fi motivele invocate pentru a le
justifica, pot să fie incompatibile cu independenţa instanţelor judecătoreşti, prin conţinutul
şi modalitatea în care ele sînt exercitate. Oricare ar fi impactul real al unor asemenea
intervenţii asupra derulării procedurii, în mintea justiţiabililor pot trezi suspiciuni obiective
privind independenţa justiţiei. Acestea relevă o lipsă de respect faţă de puterea judiciară.
Independenţa judecătorului implică cerinţa soluţionării litigiilor fără nici o ingerinţă din
partea vreunui organ de stat sau din partea vreunei persoane. Independenţa este necesară
pentru a asigura şi imparţialitatea judecătorului faţă de părţile din proces. De aceea,
atitudinea judecătorului în cadrul procedurii judiciare trebuie să fie neutră faţă de poziţia
şi interesele părţilor litigante. Se poate afirma chiar că imparţialitatea judecătorului
reprezintă o caracteristică esenţială a activităţii judiciare. Principiul independenţei
judecătorului îşi găseşte aplicare numai în activitatea de judecată. Sub aspect
organizatoric şi administrativ judecătorii sînt subordonaţi organelor de conducere judiciară.
În aplicarea legii, independenţa judecătorilor exclude noţiunea de ierarhie, subordonare.
Judecătorul, în calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată exercita
funcţia sa în deplină independenţă în raport cu toate constrîngerile/forţele de natură
socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi judecători şi în raport cu
administraţia judecătorească. Legislaţia trebuie să postuleze independenţa magistraţilor, iar
autorităţilor publice trebuie să li se interzică să le adreseze instrucţiuni referitoare la
activităţile lor jurisdicţionale. 6Legea trebuie să prevadă sancţiuni contra persoanelor care
vor să influenţeze astfel pe judecători, recomandă Consiliul Europei. Independenţa
personală a judecătorilor nu trebuie înţeleasă ca un privilegiu acordat magistraţilor, ci ca
o îndatorire fundamentală care are menirea de a asigura drepturile procesuale ale părţilor.
De asemenea, independenţa personală a magistraţilor vine ca un beneficiu al justiţiabililor
care asigură şi imparţialitatea judecătorului, ceea ce va contribui la emiterea unei hotărîri
legale şi întemeiate. Prezintă importanţă modalitatea de numire a judecătorului în funcţie,
pentru ca să fie asigurată independenţa lui în exerciţiul funcţiei. În general, pot fi
evidenţiate următoarele sisteme de numire a judecătorilor:  alegerea prin vot, care
presupune că magistraţii sînt aleşi de către cetăţeni. Principalul dezavantaj al acestui
sistem este că duce la implicarea judecătorului în viaţa politică şi în tentaţia de a
pretinde şi acorda favoruri, ceea ce nu poate să ne ofere garanţii de imparţialitatea
magistratului la examinarea unui litigiu;  numirea judecătorului de către executiv sau
legislativ, acest sistem creează riscul generării unei dependenţe mai mari faţă de celelalte
puteri din stat;  numirea de către un organism independent, acest sistem se apreciază
ca fiind cel mai reuşit, deoarece permite asigurarea independenţei judecătorilor anume din
acea cauză că magistraţii sînt numiţi de către o autoritatea independentă de puterea
legislativă şi executivă. În cadrul acestui organ cel puţin o jumătate dintre membri
trebuie să fie judecători aleşi de colegii lor pe baza unor metode care garantează o
reprezentare cît mai largă a puterii judecătoreşti. În Republica Moldova judecătorii se
numesc în funcţie de către Preşedintele RM la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii (în continuare CSM), iar judecătorii Curţii Supreme de Justiţie se numesc
de către Parlament. Astfel, în RM se aplică sistemul de numire a magistraţilor de către
executiv şi legislativ. Constituţia RM la art. 116 alin (2)-(4), precum şi Legea nr. 544 cu
privire la statutul judecătorului în art. 11 reglementează procedura de numire a
judecătorului în funcţie. Prin urmare, judecătorii judecătoriilor şi curţilor de apel, selectaţi
prin concurs, se numesc de către Preşedintele ţării la propunerea CSM în funcţia de
judecător iniţial pe un termen de 5 ani. Ulterior, după expirarea termenului de 5 ani,
judecătorii sînt numiţi pînă la atingerea plafonului de vîrstă de 65 de ani. Constatăm
unele divergenţe între reglementările internaţionale şi naţionale în ceea ce priveşte durata
termenului iniţial de exercitare a funcţiei de judecător. Astfel, conform Principiilor de
Bază privind Independenţa Justiţiei, principiul nr. 12 prevede că dacă judecătorii sînt
numiţi pe o perioadă determinată, atunci se consideră că o durată sub 10 ani nu
satisface condiţia de independenţă. Deoarece judecătorul va putea fi ţinta unor influenţări
cu ameninţarea de a nu fi numit ulterior în funcţia de judecător pînă la atingerea
plafonului de vîrstă, faptul care va duce la dependenţa judecătorului faţă de puterea
executivă. Propunem ca să fie prelungit termenul de numire în funcţia de judecător iniţial
de la 5 ani la 10 ani. De asemenea, în procesul numirii judecătorului sînt relevante
condiţiile înaintate faţă de persoana care candidează la această funcţie. Lista de condiţii
exhaustive ne oferă Legea cu privire la statutul judecătorului în art. 6, dacă să analizăm
aceste condiţii şi modul de selectare a candidaţilor, atunci putem trage concluzia că este
numită în funcţia de judecător persoana care are cele mai mari merite şi ţinînd seama de
pregătirea profesională. La selectarea judecătorilor nu trebuie să facă nicio discriminare pe
motive de rasă, culoare, sex, religie, opinie politică sau de altă natură, origine naţională
sau socială, avere, naştere sau statut. Conform reglementărilor 7internaţionale, în cazurile
în care solicitarea expresă ca un candidat pentru un post în domeniul judiciar să aibă
cetăţenia impusă de ţara interesată, nu este considerată discriminatorie. Sînt ţări din lume
unde s-au constatat încălcări ale independenţei justiţiei din acest punct de vedere. De
exemplu, în Sudan foarte puţine persoane care nu sînt musulmani sau care sînt femei
ocupă posturi judiciare la toate nivelurile, iar în Bolivia judecătorii sînt numiţi în funcţie
de apartenenţa lor politică. Independenţa judecătorului nu poate fi concepută în lipsa unor
garanţii legale corespunzătoare. O garanţie reprezintă răspunderea juridică a judecătorului.
Răspunderea magistratului nu trebuie privită ca fiind o atingere adusă independenţei
judecătorului, deoarece o astfel de interpretare ar face ca independenţa să fie sinonimă cu
iresponsabilitatea. Cele două noţiuni au rolul de a asigura transparenţa şi corectitudinea
actului de justiţie. Acţiunea disciplinară împotriva judecătorului se face potrivit unor
norme speciale, sancţionarea judecătorului este dispusă de o autoritate distinctă faţă de
cea administrativă, şi anume de către Consiliul Superior al Magistraturii. În cadrul CSM
activează colegiul disciplinar, care, potrivit Legii nr. 950 din 19.07.1996 cu privire la
colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a judecătorilor, examinează cazurile
privind răspunderea disciplinară a judecătorilor. Acţiunea disciplinară se porneşte numai
pentru abaterile disciplinare prevăzute exhaustiv în art. 22 din Legea privind statutul
judecătorului. Printre cauzele care duc la răspunderea disciplinară se enumeră: încălcarea
obligaţiei de imparţialitate; activităţile publice cu caracter politic; absenţele nemotivate de
la serviciu, întîrzierea ori plecarea de la program; încălcarea normelor Codului de etică al
judecătorului etc. Putem observa că judecătorul este tras la răspundere disciplinară pentru
încălcarea obligaţiilor judiciare (de serviciu) care se referă la asigurarea unui proces
echitabil, aplicarea corectă a legislaţiei în vigoare şi ocrotirea drepturilor justiţiabililor.
Judecătorul nu poate fi sancţionat pentru luarea unei hotărîri „nepopulare”, datorită
opoziţiei faţă de fondul cauzei decise de judecător. Potrivit standardelor internaţionale şi
reglementărilor naţionale judecătorul nu poate fi supus răspunderii civile, pe calea acţiunii
de regres, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Acest fapt se explică prin aceea
că chiar o sancţiune pecuniară presupusă, care poate să intervină sau nu, duce la
influenţarea judecătorului la adoptarea unei hotărîri, şi prin consecinţă afectează
independenţa şi imparţialitatea magistratului care judecă cauza. Dar, trebuie să menţionăm
că justiţiabilii, cărora le-a fost cauzat un prejudiciu prin erori judiciare, se bucură de
dreptul de a cere de la stat repararea prejudiciului cauzat. Dacă se ne referim la
răspunderea penală a magistraţilor, urmărirea penală împotriva judecătorului poate fi
pornită de către Procurorul General, cu acordul CSM. Înainte de a exprima acordul,
CSM va stabili temeinicirea acuzaţiilor în baza raportului prezentat de către inspecţia
judiciară, care verifică demersurile privind pornirea urmăririi penale. În unele ţări
dezvoltate, ca de exemplu în Germania, judecătorii nu se bucură de imunitate juridică.
Astfel, se apreciază că chiar dacă judecătorii vor fi lipsiţi de imunitate, urmărirea penală
va fi desfăşurată cu respectarea garanţiilor generale ale respectării drepturilor omului –
pentru realizarea unor măsuri speciale de investigaţie, pentru percheziţionarea sau arestul
unor magistraţi va fi nevoie de autorizare din partea judecătorului de instrucţie.
Actualmente, judecătorii sînt lipsiţi de imunitate contravenţională 2şi nu mai este necesar
acordul CSM la pornirea urmăririi penale împotriva judecătorului, dacă el este bănuit de
2Pînă la modificările operate prin Legea pentru modificarea unor acte legislative nr. 153
din 05.07.12, judecătorii nu puteau fi traşi la răspundere contravenţională fără acordul
CSM; judecătorul reţinut în cazul în care era bănuit că a săvîrşit o contravenţie urma să
fie eliberat imediat după identificare. 8săvîrşirea infracţiunilor prevăzute la articolul 324
(coruperea pasivă) şi 326 (traficul de influenţă) Cod penal al RM. Datorită intervenirii
acestor modificări combaterea corupţiei va deveni mai eficientă şi rezultativă, vor fi
instituite măsuri de prevenire coerente, va fi exclusă posibilitatea utilizării garanţiei
imunităţii pentru a scăpa de răspundere. Imunitatea penală a judecătorilor duce la
tergiversarea urmăririi penale ori la blocarea arbitrală a procedurii penale. Din această
cauză optăm pentru ca judecătorii să fie lipsiţi de imunitate juridică. Dacă judecătorii vor
accepta să le fie ridicată imunitatea, aceasta va fi un semnal pentru societate că
judecătorii înşişi au încredere în sistemul judiciar, acest fapt va duce la creşterea încrederii
populaţiei în justiţia din RM. În cadrul examinării şi soluţionării unei cauze civile,
deontologia profesională îi obligă pe judecători să-şi exercite funcţia cu obiectivitate,
avînd ca unic temei legea şi principiile generale ale dreptului, fără a da curs presiunilor
şi influenţelor exterioare. Mai mult, ei sînt ţinuţi să adopte un comportament din care să
rezulte chiar şi aparenţa de imparţialitate, tocmai pentru a înlătura orice îndoială cu
privire la îndeplinirea corectă a îndatoririlor profesionale. Imparţialitatea judecătorului
presupune deci ca acesta să fie echidistant, astfel că el nu va favoriza prin cuvînt sau
faptă pe niciuna dintre părţi şi, în plus, va urmări în permanenţă ca nicio parte să nu fie
sau să nu se simtă dezavantajată. În materie civilă, neutralitatea sa presupune a da
prioritate modului de rezolvare a litigiului aşa cum doresc părţile, în cazul în care acestea
au ajuns la o înţelegere. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. O justiţie
imparţială presupune două cerinţe. Pe de o parte, activitatea de judecată trebuie să se
înfăptuiască în mod obiectiv, „în numele legii”, după cum prevede art. 114 din
Constituţia RM. Totodată, trebuie să se ţină seama de principiul, potrivit căruia „nimeni
nu este mai presus de lege”. De aceea, principiul imparţialităţii justiţiei constituie un
corolar al principiului legalităţii ce caracterizează statul de drept. Deci, reflectă un
element important al preeminenţei dreptului, anume că verdictul instanţei de judecată este
definitiv şi are forţă obligatorie, afară dacă este infirmat de o jurisdicţie superioară, pentru
ilegalitate sau inechitate. Pe de altă parte, principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile
cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. De altfel, neutralitatea este de
esenţa justiţiei. Aceste autorităţi sînt reprezentate de judecători, care sînt obligaţi să
soluţioneze cauzele fără părtinire, asigurînd astfel egalitatea cetăţenilor în faţa legii,
principiu recunoscut de art. 16 din Constituţia RM. Această valoare etică este cea mai
supusă presiunilor, de la posibile acte de corupţie ale părţilor comise asupra judecătorilor,
pînă la propria atitudine a judecătorilor sau gînduri ori concepte. Ea se manifestă tot
timpul atîta vreme cît judecătorul este în interacţiune cu ceilalţi şi îl obligă la un
permanent autocontrol al gesticii, mimicii, expresiilor utilizate în sala de judecată ori în
hotărîrile redactate. Orice persoană are dreptul la un proces corect şi echitabil, pentru ca
să fie asigurat acest drept al justiţiabililor legislaţia în vigoare instituie anumite drepturi
ale persoanelor, implicate în actul de justiţie şi obligaţii ale judecătorilor. Astfel, este
reglementată instituţia de incompatibilitate şi conflictele de interese, de interdicţii şi de
incapacităţi, de obligaţia judecătorului de a se abţine de la examinarea cauzei şi de
posibilitatea recuzării lui. Judecătorul urmează să se abţină de la judecarea cauzei dacă a
luat parte la judecarea pricinii în prima instanţă nu mai poate participa la judecarea
acesteia în instanţa de apel, de recurs şi nici la rejudecarea ei în primă instanţă după
casare şi invers, judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în apel, nu mai poate
participa la judecarea ei în recurs şi în primă instanţă, iar judecătorul care a luat parte la
judecarea pricinii în recurs nu mai poate, participa la judecarea ei în primă instanţă şi
nici în instanţa de apel şi de recurs. În general, jude9cătorul poate fi recuzat dacă are
un interes personal, direct sau indirect în soluţionarea pricinii ori există alte împrejurări
care pun la îndoială obiectivitatea şi nepărtinirea lui. O importanţă deosebită reprezintă şi
atitudinea populaţiei faţă de sistemul judecătoresc. Se apreciază chiar că mult mai
important este ca justiţiabilii să fie convinşi că cauza lor a fost examinată şi soluţionată
de către un complet de judecată independent şi imparţial.