Puterea executivă

1. Caracteristici
Trăsăturile puterii de stat, care-i conferă specificul în raport de alte tipuri de putere,
sunt următoarele:
– este o putere politică;
– este o putere de comandă – în sensul că instituie dispoziţii obligatorii  iar metoda
sa este de constrângere, în sensul că aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor normative
se realizează cu ajutorul forţei coercitive, realizată de organe special abilitate;
– are vocaţia generalităţii – este aplicabilă în societatea respectivă tuturor
activităţilor din domeniile vieţii , stabilindu-le limitele;
– este suverană – această trăsătură desemnând caracterul puterii de stat de a fi
supremă în teritoriul statului, adică de a nu cunoaşte nici o putere deasupra sa
(suveranitatea internă) şi de a fi independentă în exterior, în raport cu alte state
(suveranitatea externă).
Latura internă a suveranităţii statului priveşte aşadar puterea sa de comandă în interior
şi se concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu şi în
urmărirea lor în practica socială- adică realizarea ordinii de drept.
Latura externă priveşte comportamentul statului în societatea naţiunilor, raporturile
sale cu celelalte state; îndeobşte, această latură este numită şi independenţa puterii sau
neatârnarea acesteia. În baza suveranităţii sale, statul îşi organizează relaţiile
internaţionale, fără nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane
ale celorlalte state şi în considerarea principiilor şi a normelor general admise în
dreptul internaţional.
Suveranitatea puteriinu se confundă cu arbitrariul sau cu  despotismul, deoarece ea nu
este absolută sau discreţionară. Suveranitatea este limitată sau relativă, exercitarea
puterii suveraneexclusive trebuind să respecte două comandamente:
– toate deciziile pe care le ia un stat în cadrul societăţii sale trebuie să fie  concordanţă
cu nevoile şi interesele colectivităţii, să respecte drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
recunoscute şi consacrate prin Constituţie, legi interne şi norme internaţionale;
– respectarea normelor de drept internaţional, atât pe timp de pace, cât şi de război,
aceasta întrucât statele trebuie să coexiste, nu pot exista izolat unul de celălalt.
 
2.  Exercitarea puterii de stat . Separaţia puterilor în stat
În statele democratice, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia; exercitarea
puterii este încredinţată statului, iar în planul activităţii statale are loc o divizare,
oseparare a puterilor. Separaţia puterilor se realizează în scopul echilibrării lor, pentru
a împiedica  abuzul de putere.
Ideea acestei separaţii este dezbătută încă din antichitate, din operele lui Aristotel. În
forma sa cunoscută şi astăzi, teoria separaţiei puterilor a fost consacrată de
Montesquieu, în lucrarea “Despre spiritul legilor”. Potrivit concepţiei sale, care îşi
păstrează actualitatea, în stat există trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească,
fiecare dintre acestea fiind încredinţate unor organe distincte.
Nu este vorba de o separaţie în sens de ruptură, ci de o organizare a puterii statului
corespunzător funcţiilor sale  principale:
–  funcţia legiuitoare – care reprezintă manifestarea directă a suveranităţii poporului
şi se caracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli de conduită socială
obligatorie, a căror încălcare este sancţionată prin aplicarea unei forţe de coerciţie;
– funcţia executivă (administrativă)  – are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea
în concret a legilor şi a altor acte normative şi cu caracter individual adoptate sau
emise în executarea legilor ;
– funcţia jurisdicţională – priveşte aplicarea legii în litigiile concrete care apar în
societate între indivizi.
Fără această separaţie nu poate exista democraţie întrucât, cele trei funcţii ale statului
fiind concentrate în mâna aceloraşi persoane, acestea ar avea putere discreţionară.
“Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane, sau ale aceluiaşi corp de dregători se
află întrunite puterea legiuitoare şi puteea executivă, nu există libertate, deoarece se
pot naşte temeri că acelaşi monarh sau sau acelaşi senat să nu întocmească legi
tiranice pe care să le aplice în mod tiranic. Nu exită de asemenea libertate dacă
puterea judecătorească nu este separată de puterea legiuitoare şi de cea executivă.
Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii
cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu
puterea executivă, judecătorul ar avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă
acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ai nobilimii, fie ai poporului, ar exercita
aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile
obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile şi litigiile dintre particulari.”
Separaţia trebuie să fie însă clar reglementată prin lege, prin stabilirea unor 
competenţe, a unor drepturi şi obligaţii distincte, ceea ce se, în general, se realizează
prin constituţiile statelor. Unele state practică regimuri mai rigide în ceea ce priveşte
separaţia puterilor în stat, cum ar fi de exemplu SUA, altele, mai suple, cum ar fi
Franţa sau Anglia.
Constituţia României consacră principiul separaţiei puterilor în stat încă din primul
articol, în alin.(4), după cum urmează: “Statul se organizează potrivit principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor în stat – legislativă, executivă şi judecătorească- în
cadrul democraţiei constituţionale.” Aşa cum se poate  constata studiind Constituţia,
este vorba de o separaţie suplă a puterilor în stat, cele trei puteri colaborând şi 
controlându-se reciproc.
Funcţia legislativă a statului român este încredinţată Parlamentului care, potrivit art.61
din Constituţie, este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţării; este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.
În ceea ce priveşte funcţia executivă, Constituţia României consacră executivul 
dualist – adică această funcţie este încredinţată şefului statului – preşedintele
României cât şi unui organ colegial – Guvernul, având atribuţii care se exercită relativ
autonom.
În ceea ce priveşte funcţia judecătorească,  art.126 alin.(1) din Constituţie prevede că 
justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelelte instanţe
judecătoreşti prevăzute de lege.
Pentru situaţia în care una dintre cele trei puteri exercită  competenţe care intră în
atribuţiile altei puteri, Constituţia stabileşte un mecanism de control şi reglare, prin
intermediul Curţii Constituţionale. Astfel, potrivit art.146 lit.d) din Constituţie Curtea
Constituţională “soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre Preşedinţii
celor două Camere, a primului- ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii.” Asupra înţelesului sintagmei de „conflict juridic de natură
constituţională”, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mai multe rânduri. Astfel,
prin Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, Curtea a reţinut că acest tip de conflict
„presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă
puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi
publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei
sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor.”
Tot Curtea Constituţională este chemată să decidă, pe calea controlului de
constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor [art.146 lit.d) din Constituţie] dacă
dispoziţiile cuprinse în aceste acte sunt în în concordanţă cu principiul separaţiei
puterilor în stat.
 
3.  Autorităţile (instituţiile, organele) statului                       
Realizarea funcţiilor statului presupune crearea unei forţe instituţionalizate –
instituţiile statului, aparatul statului sau organele statului, care dau expresie concretă
puterii publice. Statul nu ar putea practic exista fără aceste autorităţi,  noţiunea de stat
ar deveni ceva abstract. Elementul de bază al mecanismului statului este organul de
stat.
Organul de stat a fost definit ca o componentă a aparatului de stat,  învestită cu o
competenţă specializată potrivit domeniului său de acţiune şi cu o putere de impunere
a unei anumite manifestări, corespunzătoare limitelor de competenţă ce i-au fost
atribuite, şi care se caracterizează  prin aceea că cei care o compun au o calitate
specifică – deputaţi, funcţionari, magistraţi.
Faţă de dispoziţiile care reglementează separaţia puterilor în stat, se disting organe
legislative, executive şi judecătoreşti, fiecare dintre acestea îndeplinind o anume
formă de activitate, conform competenţei stabilite prin lege.
Fiecare organ al statului cuprinde un număr de persoane care exercită această
competenţă – funcţionarii publici, magistraţi, demnitarii, cu un statut specific, faţă de
alţi salariaţi, sub aspectul drepturilor, obligaţiilor,  incompatibilităţilor  şi interdicţilor.
De exemplu, în cazul magistraţilor, aceştia au o serie de drepturi, care se concretizează
mai ales în plan salarial şi al protecţiei sociale –  pensie de serviciu, sporuri specifice –
şedinţă, suprasolicitare etc. Au însă şi incompatibilităţi (funcţia de magistrat este
incompatibilă cu price altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice
din învăţământul superior), precum  şi interdicţii – nu îşi pot exprima public opinia cu
privire la procese aflate in curs de desfăşurare, nu pot sa dea consultaţii scrise sau
verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor
instanţe sau parchete decât acelea în cadrul cărora îşi exercită funcţia şi nu pot
indeplini orice altă activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat, nu pot să facă
parte din partide sau formaţiuni politice şi nici să desfăşoare sau să participe la
activităţi cu caracter politic.  Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea
atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a
convingerilor lor politice.
Demnitarii se caracterizează prin aceea că  nu se bucură de un drept special la carieră,
precum funcţionarii publici, magistraţii, etc ci sunt numiţi sau aleşi pe o perioadă de
timp, numită mandat – care, în anumite condiţii, poate fi scurtat sau întrerupt.
Potrivit art.16 alin.(3) din Constituţie, în România funcţiile şi demnităţile publice ,
civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenie
română şi domiciliu în ţară, statul român garantând egalitatea de şanse între femei şi
bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. În plus, potrivit alin.4 al aceluiaşi
articol, în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care
îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile
Administraţiei Publice locale.