MOLDCOOP Colegiul Cooperatist din Moldova

Masterat anul I
Specialitate: ” Bazele legislatiei”

REFERAT
LA TEMA:

” Forma de stat a Reupblicii Moldova”

A elaborat: Croitoru Raisa

Examinator: Moroi Cătălin

Chișinău, 2021
Noţiune
Forma statului exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui
conţinut. Componentele formei de stat sunt:
– forma de guvernământ;
– regimul politic;
– structura de stat.
Forma de guvernământ

Forma de guvernământpriveşte formarea, organizarea şi exercitarea puterii de stat prin intermediul

organelor centrale ale statului şi împărţirea competenţei între ele.
Din acest punct de vedere, clasificarea generală a statelor este în monarhii şi republici.
Monarhia se caracterizează prin faptul că şeful statului nu este ales; conducerea statului se transmite de la
monarh la altul pe linie de rudenie sau în alte condiţii prevăzute de Constituţie.
Monarhiile se împart în absolute – caracteristice perioadei feudalismului şi caracterizate prin puterea
discreţionară a monarhului, şi constituţionale – majoritare în prezent, unde monarhia se explică în primul
rând prin tradiţie, monarhul având mai mult un rol simbolicm, rolul Parlamentului fiind foarte important;
altfel spus, monarhul domneşte, dar nu guvernează, este supus regulilor de neutralitate politică.
Republica reprezintăforma de guvernământ în care cetăţenii se guvernează singuri, desemnând sau alegând
un şef de stat, numit de regulă preşedinte. Şeful statului este ales pentru un anumit număr de ani, cu limitarea
numărului de mandate pentru aceşeeaşi persoană. Alegerea se realizează în mod direct sau prin electori aleşi
duă anumite criterii, de către Parlament.
Republica poate fi parlamentară, caz în care rolul cel mai important în exercitarea puterii de stat revine
Parlamentului sau prezidenţială, în care şeful statului are cele mai importante atribuţii în exercitarea puterii.
Potrivit art.1 alin.(2) din Constituţia, forma de guvernământ a statului român este republica. În ceea ce
priveşte alegerea preşedintelui, în România, potrivit art.81 alin.1 din Constituţie, Preşedintele este ales prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat iar, potrivit art.81 alin.(4), nici o persoană nu poate
îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate, care pot fi şi succesive.
Potrivit art.83 alin.(1) din Constituţie, mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data
depunerii jurământului.
Regimul politic

Regimul politic poate fi definit ca fiind ansamblul metodelor, procedeelor şi mijloacelor de înfăptuire a puterii.
Acesta priveşte relaţiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul social-politic, cu referire imediată la
raporturile dintre stat şi individ, la modul concret în care un statul asigură şi garantează drepturile subiective.

Se disting: regimuri politice democratice, care se caracterizează prin preluarea puterii prin alegeri libere,
corecte, periodice, aplicarea principiului majorităţii, recunoaşterea separaţiei puterilor în stat, pluralismul politic,
libertatea şi recunoaşterea opoziţiei, garantarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, şi regimuri politice
autocratice în care poporul nu are nici o posibilitate să determine sau să influenţeze politica internă şi externă
a statului.

4. Structura de stat

4.1 Noţiune

Structura de statse referă la organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul şi populaţia, raporturile ce se
constituie între elementele sistemului statal, formaţiunile statale, circumscripţiile administrativ-teritoriale. Din
acest punct de vedere, statele se împart în unitare sau simple şi federative sau compuse.

4.1 Statul unitar şi statul federativ

Statul unitar sau simplu are următoarele caracteristici:

– pe teritoriul său există o singură formaţiune statală;

– are un regim constituţional unic, consacrat printr-o singură Constituţie;

– are un singur rând de organe de vârf- un Parlament, un Guvern, un şef de stat şi un singur rând de autorităţi
judecătoreşti, care exercită autoritatea la nivel central, în raport cu întregul teritoriu şi cu întreaga populaţie;

– populaţia statului are, de egulă, o singură cetăţenie;

– statul este unicul subiect de drept internaţional.

Statul compus sau federativ are următoarele caracteristici:

– pe teritoriul statului se regăsesc mai multe formaţiuni statale şi una rezultată din unirea lor;

– au mai multe Constituţii – câte state există, şi o Constituţie a federaţiei;

– populaţia are dublă cetăţenie ;

– parlamentul federal are două Camere, dintre care una reprezintă Federaţia iar cealaltă statele membre,
acestea participând la luarea deciziilor;

– subiect al dreptului internaţional este numai federaţia.

Statele din structura federaţiei se caracterizează prin:

– existenţa unei Constituţii proprii;

– legislaţie proprie care nu poate contraveni însă legislaţiei federaţiei;
– populaţia sa reprezintă un corp distinct, având cetăţenia statului federat, integrată însă în colectivitatea
unificată a statului federativ;
– în condiţiile prevăzute în constituţia statului federativ, statul federat participă federative, la stabilirea
ordinii constituţionale federative şi a legislaţiei comune.
Statele federate, cu păstrarea personalităţii juridice şi a unei relative autonomii, se află în relaţii de
complementaritate cu statul federativ, iar concilierea intereselor federative cu cele ale statelor federale se
realizează uneori cu dificultăţi.

4.2 Împărţirea internă a statului sau structura administrativ –teritorială

Un alt aspect al structurii de stat vizează împărţirea administrativ- teritorială a statului, precum şi
problema raportului organelor locale ale puterii de stat cu cele centrale.
Împărţirea administrativă a teritoriului constituie o operaţiune organizatorică în vederea exercitării puterii;
aşadar nu este vorba de o simplă împărţire geografică teritorială, ci de o delimitare a teritorului statului în
unităţi administrativ – teritoriale pentru ca statul să poată îndeplini, la nivel local, sarcinile care, prin
complexitatea lor, nu pot fi realizate pe întregul teritoriu doar cu ajutorul oganelor centrale. Statul este cel
care procedează la organizarea administraţiei publice, prin Constituţie şi legi, stabilind atât organizarea
administrativă a teritoriului cât şi structura şi rolul autorităţilor publice în unităţile administrativ-teritoriale.
Art.1 alin.(1) din Constituţie, referindu-se la structura statului român, arată că acesta este “unitar şi
indivizibil”. Ca urmare, în statul român există un singur ansamblu de instituţii cu putere de decizie politică şi
juridică – un singur organ legiuitor, un singur executiv, o singură autoritate judecătorească. Este indivizibil
în sensul că u poate fi segmentat sau divizat, total sau parţial.
Potrivit art.3 alin.3 din Constituţie, “Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi
judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.”

Judeţul este o circumscripţie administrative-teritorială determinată prin lege, care cuprinde o parte din
teritoriulnaţional pe care se află unul sau mai multe oraşe şi un număr de comune; teritoriul României este
împărţit în 42 de judeţe şi Municipiul Bucureşti.
Judeţul este o persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină. este condus de un Consiliu
judeţean care, potrivit 122 din Constituţie- este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea
activităţii consiliilor locale – orăşeneşti şi comunale, în vederea realizării serviciilor publice de interes
judeţean. Consiliul judeşean este ales şi funcţionează în condiţiile legii.
Oraşul este o structură teritorială dezvoltată economic, industrial, social, unde nivelul de trai şi de civilizaţie
este mai ridicat faţă de comună. Are personalitate juridică şi face parte dintr-un judeţ.
Comuna este unitatea administrativ-teritorială cea mai întâlnită pe teritoriul româniei. E caracterizează
printr-o ezvoltare mai pronunţată a activităţilor cu caracter agricol şi mai puţin a celor cu caracter industrial.
Potrivit art.121 din Constituţie, autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală
în comune şi oraşe sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii.
Dacă până în 1989, în România structura teritorială se baza pe principiul “centralismului democratic”,
actuala Constituţie stabileşte, în art.120, că administraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se
întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
Descentralizarea înseamnă autoadministrare, adică un transfer de competenţă administrativă şi financiară
de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat.
Autonomia locală semnifică faptul că autorităţile comunale şi orăşeneşti nu se află într-un raport de
subordonare faţă de vreo autoritate judeţeană sau centrală, sau, altfel spus, dreptul şi capacitatea efectivă a
autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele si în interesul
colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii. Autonomia locala se exercită
de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile județene, autorităţi ale administraţiei publicelocale,
alese prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat.[1]Autonomia locală, mai ales într-un stat
unitar, nu poate fi concepută decât în anumite limite. Nu este posibil într-un stat de drept ca să fie nesocotită
legea, autoritatea executivului central sau a justiţiei, pe motiv de autonomie local; interesele locale şi
naţionale trebuie să coincidă. Ca urmare, în toate statele democratice, la nivelul unităţii administrativ-
teritoriale cu gradul cel mai mare ca extensie, există un reprezentant al statului, al executivului central, cu
rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale. În România, acest
rol îl exercită Prefectul . Astfel, potrivit art.123 din Constituţie, Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ
şi în municipiul Bucureşti; acesta exercită o autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea
respectării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, care se concretizează în aceea că prefectul
poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean , al celui local sau al
primarului, în cazul în care consideră actul ilegal.
Deconcentrarea este acţiunea de transferare la nivelul agenţilor administrativi locali, a unora dintre
prerogativele decizionale. Potrivit art.2 lit.j) din Legea nr.195/2006 deconcentrarea constă în “redistribuirea
de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu.” Agenţii administrativi
locali sunt de regulă numiţi de către autoritatea administrativă centrală, au putere de decizie limitată şi
exclusiv administrativă, se află subordonaţi ierarhic şi, în consecinţă, actele lor sunt controlate ierarhic. S-a
exprimat în acest sens opinia[2] că deconcentrarea este un sistem administrativ în care centralizarea se
realizează prin persoane interpuse. În realitate însa tot statul decide, dar nu de la nivelul autorităţii centrale,
ci direct în cadrul unităţtii administrativ-teritoriale, la nivelul serviciilorpublicerespective. Acestea nu au
statut de autonomie ci au o dubla subordonare ierarhica: pe plan local fata de prefect iar pe plan central fata
de ministere sau alte autoritati centrale. De exemplu, în România sunt deconcentrate serviciile exterioare ale
ministerelor în unitatile administrativ-teritoriale: directiile generale judetene, agentiile, inspectoratele.