lOMoARcPSD|6247715

lOMoARcPSD|6247715

1. Statul şi separaţia puterilor în stat

Termenul de „stat” este utilizat în drept în 2 accepţiuni:

– Accepţiunea largă în care „statul” reprezintă entitatea politică constituită dintr-un teritoriu
delimitat de frontiere, dintr-o populaţie şi dintr-o putere instituţionalizată. În această
accepţiune
„statul” este sinonim cu „ţara”, incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele,
autorităţile etc. Această accepţiune este reflectată în formulările de genul: „statele lumii”,
„state
cu nivele de dezvoltare diferite”, fiind ilustrată şi de art. 10 din Constituţia revizuită care
prevede
că „România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele…”.
– Accepţiunea restrânsă în care prin „stat” se înţelege ansamblul organelor politice care
guvernează societatea şi care alcătuiesc mecanismul sau aparatul statal. În această accepţiune
este utilizată noţiunea de stat în art. 47 alin. (1) din Constituţia revizuită: „Statul este obligat
să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor
un nivel de trai decent”.
Separaţia puterilor în stat
În statele democratice există trei puteri corespunzătoare celor trei mari funcţii exercitate de
stat:
– funcţia legislativă – statul are rolul de a stabili regulile de conduită socială obligatorii
(normele
juridice). Puterea legislativă este exercitată de Parlament. Conform art. 61 alin. (1) din
Constituţia României revizuită, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului
român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”.
– funcţia executivă – prin care statul organizează aplicarea actelor normative. Din Constituţia
României revizuită rezultă structura bicefală a executivului, compus din Preşedintele statului
şi Guvern. Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei
publice [art. 102 alin. (1) din Constituţia României revizuită]. Preşedintele României
reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale a ţării [art. 80 art. (1) din Constituţia României revizuită]. Preşedintele exercită şi
funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate conform art. 80 alin.
(2) din Constituţia României revizuită.
– funcţia judecătorească – prin care statul îşi asumă misiunea de a soluţiona litigiile care apar
între persoane fizice şi juridice. Conform art. 124 alin. (2) din Constituţia României revizuită
„justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi” iar potrivit art. 124 alin. (3) „judecătorii
sunt independenţi şi se supun numai legii”. Conform legii, instanţele care compun în prezent
puterea judecătorească în România sunt: judecătorii, tribunale (câte unul în fiecare judeţ şi în
municipiul Bucureşti), curţi de apel (în număr de 15), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Constituţia României prevede în art. 1 alin. (4) că „statul se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în
cadrul democraţiei constituţionale”. Separaţia puterilor nu înseamnă lipsa de colaborare
între ele. Modalităţile concrete de cooperare a celor trei puteri şi de integrare a lor în sistemul
social politic de organizare socială sunt stabilite prin intermediul normelor juridice.

2. Puterea executivă şi administraţia publică

Între cele două concepte există o corelaţie de la întreg la parte. Administraţia publică
reprezintă un segment al executivului, fără a se suprapune cu acesta.
Executivul are două dimensiuni:
a) Guvernarea care înseamnă „a lua decizii esenţiale care angajează viitorul naţiunii”,
 lOMoARcPSD|6247715

„decizii cu bătaie lungă”

b) Administraţia care înseammnă îndeplinirea sarcinilor cotidiene

3. Accepţiunile noţiunii de administraţie publică

Termenul „administraţie” provine din latinescul „administer” desemnând o activitate
subordonată. De aici rezultă că „administraţia publică” va desemna o activitate subordonată
interesului public, o activitate aflată în slujba intereselor cetăţenilor, societăţii.
Noţiunea de administraţie publică are un dublu sens: un sens formal (organic) şi un sens
material (funcţional).
În sens formal (organic), prin administraţie publică înţelegem ansamblul autorităţilor şi
instituţiilor publice care realizează, pe baza şi în vederea executării legii, o activitate cu un
anumit specific. În România administraţia publică concepută în sens formal-organic este
alcătuită din: Preşedintele României, Guvern, ministere şi celelalte organe ale administraţiei
publice centrale de specialitate, serviciile lor deconcentrate în unităţile administrativ-
teritoriale, prefectul şi autorităţile administraţiei publice locale.
În sens material (funcţional), prin administraţie publică înţelegem activitatea de organizare a
executării şi de executare în concret a legilor de către autorităţi şi instituţii publice în vederea
satisfacerii intereselor generale, activitate realizată prin acţiuni cu caracter de dispoziţie şi
acţiuni cu caracter de prestaţie. Prin urmare, administraţia publică concepută ca activitate are
două componente:
-o componentă executiv-dispozitivă prin care administraţia publică organizează
executarea şi execută în concret legile adoptând, în acest scop acte administrative de
autoritate;
– o componentă de prestare de servicii publice prin care administraţia publică
înfiinţează, organizează şi ia măsurile necesare pentru asigurarea bunei funcţionări a
serviciilor publice adoptând, în acest scop acte administrative de autoritate şi încheind
contracte administrative

4. Fenomenul administrativ şi ştiinţele administraţiei

Administraţia publică poate fi percepută ca un adevărat fenomen social datorită
complexităţii sarcinilor sociale ce îi revin. Administraţia publică trebuie să se adapteze în
mod continuu la multitudinea faptelor sociale care se regăsesc în societate, să ţină pasul cu
tipologia nevoilor societăţii. De aceea sub cupola administraţiei publice există o multitudine
de instituţii cu felurite sarcini, aflate într-o continuă diversificare. Toate acestea conturează
ceea ce se numeşte fenomenul administrativ.

5. Raporturile dintre administraţia publică şi principalele elemente ale

sistemului social
1. Relaţiile dintre administraţia publică şi partidele politice
Într-un stat democratic partidele politice nu se supraordonează administraţiei publice.
Voinţa partidelor politice nu se poate impune administraţiei publice decât filtrată prin sita
prevederilor Constituţiei, a legilor şi celorlalte acte normative. Opiniile politice se transformă
în decizii politice iar acestea în norme juridice obligatorii pentru administraţia publică
.2. Relaţiile dintre administraţia publică şi puterea legislativă
Din punct de vedere funcţional administraţia publică se subordonează puterii legislative.
Administraţia publică este chemată să execute legea nemijlocit sau să organizeze executarea
acesteia.
.3. Raporturile dintre administraţia publică şi grupele de presiune.
Grupele de presiune sunt grupuri sociale organizate care urmăresc realizarea unor obiective
proprii (sindicate, patronate, asociaţii şi fundaţii ale societăţii civile). Unele decizii
administrative pot privi aceste grupari sociale.
4. Raporturile dintre administraţia publică şi puterea judecătorească
Instanţele de judecată exercită controlul judecătoresc asupra acţiunii administraţiei publice.
 lOMoARcPSD|6247715

6. Definiţia, obiectul şi trăsăturile dreptului administrativ

Dreptul administrativ reprezintă acea ramură a dreptului care cuprinde ansamblul normelor
juridice care reglementează raporturile sociale referitoare la organizarea şi activitatea
administraţiei publice pe baza şi în executarea legii.
Obiectul de reglementare al dreptului administrativ
Normele dreptului administrativ reglementează:
raporturile dintre autorităţile administraţiei publice, pe de o parte şi dintre acestea şi
persoanele fizice şi juridice, pe de altă parte;
- drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici reglementate în principal prin
Statutul funcţionarilor publici;
-răspunderea patrimonială a autorităţilor administraţiei publice şi răspunderea
contravenţională a persoanelor fizice şi juridice;
- contenciosul administrativ alcătuit din totalitatea litigiilor de natură
administrativă, născute în relaţiile dintre administraţie şi particulari, date în
competenţa instanţelor judecătoreşti
- principiile şi procedura după care se desfăşoară activitatea autorităţilor
administraţiei publice.
Trăsăturile dreptului administrativ:
- este o ramură de drept tânără, fiind constituită în secolul XIX
- este o ramură a dreptului public. Prin normele dreptului administrativ se
urmăreşte, în principal, ocrotirea interesului public. Interesul public are
prioritate faţă de interesul particular
- Normele de drept administrativ au caracter imperativ alcătuind un regim
juridic derogator de la dreptul comun, un regim de putere publică, de
supraordonare.
Acest regim juridic poartă denumirea de regim juridic administrativ şi presupune
faptul că în cadrul raporturilor de drept administrativ unul dintre subiecte este o
autoritate publică care are o poziţie supraordonată, putând să îşi impună voinţa
asupra celuilalt subiect de drept.

7. Noţiunea de izvor de drept

1.1. Noţiunea de izvor de drept
Există două accepţiuni ale acestei noţiuni:
a) izvor de drept în sens material – reprezintă ansamblul factorilor de natură
economică, socială, politică, culturală, ideologică etc. care stau la baza voinței
legiuitorului de a reglementa un anumit domeniu social; sunt acele „dat”-uri ale
dreptului și societății care determină acțiunea leguitorului.
b) izvor de drept în sens formal – reprezintă formele de exprimare, de exteriorizare ale
normelor juridice în cadrul sistemului de drept.
.
8. Actele normative cu competenţă de reglementare primară şi originară
A. Actele normative
a) Acte normative cu competenţă de reglementare primară şi originară – reglementează în
mod primordial relaţiile sociale:
i) Constituția
Constituția este legea fundamentală a statului și are forță juridică supremă. Toate celelalte
acte normative trebuie să fie conforme cu prevederile Constituției.
Constituția în vigoare a României a fost adoptată de Adunarea Constituantă la 21
noiembrie 1991 și a fost aprobată prin referendum național organizat la data de 8 decembrie
1991 (dată la care a și intrat în vigoare.
Constitutia constituie principalul izvor pentru toate ramurile dreptului. Prin urmare
lOMoARcPSD|6247715
 lOMoARcPSD|6247715

Constituţia va cuprinde şi norme de drept administrativ care reglementează relaţiile sociale

din
sfera administraţiei publice, cum sunt de exemplu prevederile din Titlul III referitoare
la Preşedinte, Guvern, administraţia centrală de specialitate şi administraţia publică
locală. ii)legile
iii) Ordonanţele de Guvern (simple) sunt emise în temeiul temeiul unei legi speciale de
abilitare adoptată de Parlament, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta; au aceeaşi
forţă juridică cu legile ordinare de unde rezultă că Guvernul nu poate emite ordonanţe simple
în domeniile rezervate legilor organice şi constituţionale. Exemplu: Ordonanţa Guvernului nr.
27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.
iv) Ordonanţele de urgenţă adoptate de Guvern în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată; pot fi emise atât în domeniul legilor ordinare, cât şi
organice.
Ele nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor
fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie,
drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate
publică. Exemplu –O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.
v) Tratatele internaţionale. Conform art. 11 alin. 2 din Constituţia României, tratatele
ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Tratatele internaţionale pot
fi -izvoare ale dreptului administrativ dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: au fost
ratificate de Parlament conform dispoziţiilor Constituţiei; stabilesc reguli juridice referitoare
la relaţii sociale din sfera de reglementare a dreptului administrativ; tratatele să fie de
aplicaţie directă,
nemijlocită. Tratatele Uniunii Europene şi legislaţia derivată ca parte a acquis-ului
Uniunii Europene. Regulamentele Uniunii Europene se aplică în ţările membre direct şi cu
prioritate faţă de orice normă juridică naţională.

9. Noţiunea de lege şi clasificarea legilor

Accepţiunile conceptului de lege:
- prin lege în sens general (lato sensu) se înţeleg toate actele având caracter de
reglementare, emanate, în urma unei decizii unilaterale, de la o autoritate publică;
- prin lege în sens strict (stricto sensu) se înţelege numai acel act normativ adoptat de
Parlament,
conform unei proceduri prestabilite.
Clasificarea legilor:
- Legile constituţionale – sunt acele legi prin care se revizuiește Constituţia – legea
fundamentală
într-un stat. În 2003 Constituţia a fost supusă unui proces de revizuire1, modificările
survenite
urmărind:
-sporirea garanţiilor constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale (au fost
introduse noi drepturi cum ar fi libertatea economică, accesul la cultură, dreptul la mediu
sănătos);
- îndeplinirea condiţiilor constituţionale pentru integrarea României în Uniunea
Europeană şi pentru aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord (a fost introdus un nou titlu cu
denumirea „Integrarea euroatlantică” şi s-au consacrat principiile integrării în UE, ca de
exemplu dreptul cetăţenilor români de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European),
- rezolvarea unor disfuncţionalităţi constatate în cadrul procesului decizional al
 lOMoARcPSD|6247715

autorităţilor publice (diferenţierea atribuţiilor celor două Camere ale Parlamentului,

prelungirea mandatului prezidenţial la 5 ani; restrângerea imunităţii parlamentare,
menţionarea expresă aprincipiului separaţiei puterilor în stat, intrarea în vigoare a legilor la 3
zile de la data publicării etc.).
- Legile organice - se adoptă în domeniile de importanţă deosebită pentru drepturile şi
libertăţile
cetăţeneşti, prevăzute de art. 73 alin. (3) din Constituţie şi de alte articole din Constituţie.
Spre
exemplu, următoarele legi organice sunt izvoare ale dreptului administrativ: Legea nr.
213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic, Legea administraţiei publice locale nr.
215/2001,
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
- Legile ordinare – se adoptă în toate celelalte domenii care nu cad sub incidenţa legilor
organice. Exemple: Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia
publică,
Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România.

10. Ordonanţele simple şi de urgenţă adoptate de Guvern

Ordonanţele de Guvern (simple) sunt emise în temeiul temeiul unei legi speciale de abilitare
adoptată de Parlament, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta; au aceeaşi forţă
juridică cu legile ordinare de unde rezultă că Guvernul nu poate emite ordonanţe simple în
domeniile rezervate legilor organice şi constituţionale. Exemplu: Ordonanţa Guvernului nr.
27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.
Ordonanţele de urgenţă adoptate de Guvern în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată; pot fi emise atât în domeniul legilor ordinare, cât şi
organice.
Ele nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor
fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie,
drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate
publică. Exemplu –O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.

11. Actele normative secundum legem (acte administrative cu caracter normativ)

Acte normative secundum legem (acte administrative având caracter normativ)
– se emit pentru organizarea executării reglementărilor primare: hotărârile de Guvern,
instrucţiuni şi ordine ale miniştrilor, acte ale autorităţilor administrative de specialitate
organizate în subordinea Guvernului (aşa sunt actele cu caracter normativ ale Autorităţii
pentru
Valorificarea Activelor Statului) sau a ministerelor (aşa sunt actele cu caracter normativ ale
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală aflată în subordinea Ministerului Finanţelor
Publice), acte ale autorităţilor administrative autonome de la nivel central (aşa sunt actele cu
caracter normativ ale Consiliul Naţional al Audiovizualului, Băncii Naţionale a României
etc.), decizii şi hotărâri ale autorităţilor administrative locale cu caracter normativ (hotărârile
cu caracter normativ ale Consiliilor locale, de exemplu).

12. Jurisprudenţa şi doctrina juridică

. Jurisprudenţa – reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti. În sistemul de drept
romanogermanic (din care face parte şi dreptul românesc) jurisprudenţa nu constituie izvor al
dreptului,deoarece hotărârile judecătoreşti se bucură doar de autoritate relativă a lucrului
judecat, fiind obligatorii doar în cauza în care au fost pronunţate; aceste hotărâri nu au o
valoare juridică general obligatorie, judecătorul nefiind ţinut să pronunţe aceleaşi soluţii în
alte cauze. Prin urmare nici jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ nu va
lOMoARcPSD|6247715
 lOMoARcPSD|6247715

constitui un izvor de drept, cu o singură excepţie: - hotărârile judecătoreşti definitive şi

irevocabile prin care sunt anulate acte administrative normative. Acestea sunt general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor conform prevederilor din Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ
Doctrina juridică – reprezintă literatura juridică (articole, monografii, cursuri, tratate). În
sistemul de drept romano-germanic, cât şi în cel anglo-saxon, opiniile exprimate de autori în
doctrină nu au o forţă juridică obligatorie şi prin urmare nu constituie izvor de drept.

13. Particularităţile normelor de drept administrativ

Ipoteza – din necesitatea ca aceste norme să fie cât mai clare, de cele mai multe ori ipoteza
este mai amplă, cu scopul de a se preciza cât mai exact parametrii în limita cărora acţionează
norma în cazurile concrete.
Dispoziţia – se prezintă în majoritatea cazurilor sub formă imperativă, deoarece instituţiile şi
autorităţile administraţiei acţionează în realizarea puterii publice.
Sancţiunea – în dreptul administrativ întâlnim:
a) Sancţiuni administrativ-disciplinare : ex- retrogradarea din funcţia publică
b) Sancţiuni administrativ-contravenţionale: ex. avertismentul, amenda
c) Sancţiuni administrativ-patrimoniale: ex. Conform art. 24 din Legea contenciosului
administrativ conducătorului autorităţii administrative care nu pune în aplicare
hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa de contencios administrativ i se
aplică o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar
reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere

14. Definiţia şi trăsăturile raporturilor de drept administrativ

Definiţie. Raporturile de drept administrativ sunt acele raporturi sociale care iau naştere, se
modifică ori se sting sub incidenţa normelor de drept administrativ în care cel puţin unul din
subiecţi este o structură administrativă, cu privire la organizarea executării sau executarea
în concret prevederilor din actele normative.
Trăsăturile raporturilor de drept administrativ:
a) Unul dintre subiectele raportului este reprezentat de o structură administrativăautoritate
sau instituţie publică, un serviciu public, un stabiliment de utilitate publică (asociaţie,
fundaţie) abilitat să realizeze activităţi de utilitate sau de interes public.
Celălalt subiect al raportului poate fi tot o structură administrativă, o altă persoană
juridică sau o persoană fizică.
b) Sunt raporturi de autoritate sau de putere. Structura administrativă învestită
cu prerogative de putere publică are posibilitatea de a impune o anumită
conduită celuilalt subiect.
c) Sunt raporturi constituite, de regulă, pe inegalitatea de poziţie juridică a părţilor

15. Subiectele raporturilor de drept administrativ

Subiectele raporturilor de drept administrativ:
Un raport de drept administrativ se poate stabili între:
a) două autorităţi ale administraţiei publice
b) o autoritate a administraţiei publice şi o altă autoritate publică (Ministerul Justiţiei
şi instanţele de judecată. Raporturile dintre Parlament şi autorităţile administraţiei
publice sunt raporturi de drept constituţional)
c) o autoritate a administraţiei publice şi un organism non-guvernamental (asociaţie,
fundaţie). În condiţiile legii asociaţiile şi fundaţiile care desfăşoară activităţi în
interes general sau al unor colectivităţi pot fi recunoscute de Guvern ca fiind de
utilitate publică (stabilimente de utilitate publică)
d) o autoritate a administraţiei publice şi un agent economic (regie autonomă,
companie naţională sau societate comercială)
 lOMoARcPSD|6247715

e) o autoritate a administraţiei publice şi o persoană fizică

16. Clasificarea raporturilor de drept administrativ în care ambele subiecte sunt

autorităţi ale administraţiei publice
Raporturi de drept administrativ în care ambele subiecte sunt autorităţi ale
administraţiei publice.
În cadrul acestora putem distinge:
a) raporturi de subordonare ierarhică (ex. raporturile dintre Guvern şi
ministere, raporturile dintre ministere şi autorităţile centrale de specialitate
subordonate lor – dintre Ministerul Finanţelor Publice şi ANAF). Acestea sunt raporturi de
autoritate care se stabilesc între structuri ale administraţiei publice aflate într-o ierarhie
administrativă. Subiectele se află pe o poziţie de inegalitate juridică, subiectul supraordonat
(purtător al autorităţii publice) dispunând prin voinţa sa unilaterală cu privire la conduita
celuilalt subiect (subordonat). Subiectul supraordonat denumit şi subiect activ are în
competenţă dreptul de a conduce, îndruma şi controla activitatea subiectului subordonat
denumit şi subiect pasiv. De asemenea, subiectul activ are putere disciplinară asupra
subiectului pasiv, putând aplica sancţiuni.
a). raporturi de colaborare (ex. raporturile dintre Preşedinte şi Guvern, raporturile
dintre ministere – ex. Ministerul Culturii colaborează cu celelate ministere în vederea
realizării unor acţiuni comune în ţară şi în străinătate etc.). Aceste raporturi se realizează între
subiecte între care nu există subordonare ierarhică. Subiectele se află pe o poziţie de egalitate
juridică. Prin urmare naşterea, modificarea sau stingerea acestor raporturi va fi determinată,
în principiu, de voinţa ambelor subiecte.
24. raporturi de tutelă administrativă. Acestea au ca fundament juridic asigurarea legalităţii
în activitatea unor autorităţi ale administraţiei publice. Prefectul şi Agentia Nationala a
Functionarilor Publici sunt, conform prevederilor din Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ, autorităţi de tutelă administrativă care exercită un control de legalitate asupra
actelor unor autorităţi ale administraţiei publice. Astfel, Prefectul poate ataca direct în fata
instantei de contencios administrativ actele emise de autoritatile administratiei publice locale
(consiliul judeţean, consiliu local, primar), daca le considera nelegale. De asemenea, Agentia
Nationala a Functionarilor Publici poate ataca în fata instantei de contencios administrativ
actele autoritatilor publice centrale si locale prin care se încalca legislatia privind functia
publica.
25.raporturi de coordonare. În virtutea unor prevederi legale o autoritate a administraţiei
publice poate dobândi competenţa de a coordona activitatea unei alte autorităţi a
administraţiei publice. Spre deosebire de raportul de subordonare ierarhică, în acest caz
subiectul aflat sub coordonarea celuilalt se bucură de o largă autonomie funcţională şi
decizională. Astfel, potrivit
prevederilor art. 87 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, Consiliul judetean
are rolul de a coordona activitatea consiliilor comunale, orasenesti si municipale, în vederea
realizarii serviciilor publice de interes judetean.

17. Clasificarea raporturilor de drept administrativ în care un subiect aparţine

administraţiei publice, iar cel de-al doilea subiect este o persoană fizică sau juridică
din afara administraţiei publice

În cadrul acestora putem distinge:

a) Raporturi de subordonare. Sunt raporturi juridice în care autorităţile
administraţiei publice în baza competenţei legale pot stabili unilateral drepturi şi
obligaţii pentru persoane fizice şi juridice din afara sistemului admministraţiei
publice (ex. raporturile de drept administrativ contravenţional dintre
contravenient şi organele îndrituite să constate şi să aplice sancţiunea).
 lOMoARcPSD|6247715

b) Raporturi juridice de colaborare şi participare a unor persoane fizice şi juridice

la realizarea sarcinilor administraţiei publice (ex. raporturile dintre Ministerul
Culturii şi diferite asociaţii şi fundaţii în vederea realizării unor activităţi culturale
comune).
c) Raporturi juridice de utilizare a serviciilor publice (ex. folosirea mijloacelor
de transport în comun). Autorităţile administraţiei publice au dreptul şi
obligaţia
legală de a presta servicii publice pentru satisfacerea unor nevoi de interes public.
Cetăţenii au dreptul să utilizeze serviciile publice şi să pretindă funcţionarea lor în
bune condiţii.

18. Definiţia şi trăsăturile actului administrativ

Definiţie. Actul administrativ este un act juridic unilateral care emană de la o autoritate
publică, în temeiul puterii publice, pe baza şi în vederea executării legii.
2. Trăsăturile actului administrativ:
a) Actul administrativ este un act juridic, adică o manifestare de voinţă făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice (respectiv de a da naştere, a modifica sau
stinge drepturi şi obligaţii). Actul administrativ se deosebeşte astfel de
operaţiunile administrative (avize, acorduri, procese-verbale de constare etc.
necesare pentru emiterea actului administrativ) care nu produc prin ele însele
efecte juridice.
.b) Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voinţă juridică pentru că
el degajă o singură voinţă juridică, care provine de la o autoritate publică. Pentru
valabilitatea unui act administrativ nu este necesar consimţământul persoanei
căreia i se adresează, cum este cazul contractelor de drept civil (acte juridice
bilaterale). De asemenea manifestarea unilaterală de voinţă pe care o reprezintă
actul administrativ este realizată în regim de drept public, ceea ce o deosebeşte de
actul civil unilateral (testament, donaţie etc.).
Uneori la emiterea unui act administrativ participă pe lângă autoritatea emitentă şi
alte autorităţi administrative care acordă diverse avize (ex. avizele necesare pentru
acordarea unei autorizaţii de construcţie). Caracterul unilateral se menţine şi în acest
caz pentru că cel care acordă avizul şi emitentul actului administrativ apar ca un
singur subiect de drept, exprimând o singură manifestare de voinţă în raportul juridic
cu cel căruia i se adresează actul administrativ. Pe aceleaşi considerente caracterul
unilateral se menţine şi atunci când două sau mai multe instituţii ale administraţiei
publice emit un act administrativ comun (ex. Ordinul ministrului sănătăţii şi al
preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 864/2011 pentru aprobarea
Normelor metodologice de aplicare a Contractului-cadru privind condiţiile acordării
asistenţei medicale în perioada 2011-2012). În situaţia în care actul administrativ este
emis la cererea unei persoane (o autorizaţie de construcţie) acesta îşi păstrează
calitatea de a fi o manifestare unilaterală de voinţă juridică, deoarece cererea solicitantului nu
face decât să pună în mişcare procedura de emitere a actului şi nu are
semnificaţia unui acord de voinţă.
c) Actul administrativ este emis/adoptat de o autoritate publică. Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004 defineşte autoritatea publică emitentă
ca fiind orice organ de stat sau al unitatilor administrativ-teritoriale care
actioneaza, în regim de putere publica, pentru satisfacerea unui interes public.
Potrivit acestei legi sunt asimilate autoritatilor publice şi persoanele juridice de
drept privat care, potrivit legii, au obtinut statut de utilitate publica sau sunt
autorizate sa presteze un serviciu public, în regim de putere publica (ex- Asociaţia
Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi este o asociaţie neguvernamentală de
utilitate publică având o competenţă exclusivă, delegată de stat prin acte
 lOMoARcPSD|6247715

normative, în domeniul vânătorii şi pescuitului sportiv. În această calitate AGVPS

poate emite acte administrative).
d) Manifestarea de voinţă are loc în temeiul puterii publice. Datorită acestui fapt
actul administrativ este obligatoriu şi executoriu din oficiu. Autoritatea emitentă a
actului îşi poate impune în mod unilateral voinţa faţă de cel căruia i se adresează
acel act, stabilindu-i conduita de urmat. În cazul în care cel obligat la executare nu
execută de bunăvoie actul administrativ, autoritatea competentă poate trece direct,
din oficiu, la executarea silită a actului, fără a mai fi necesară obţinerea unei
hotărâri judecătoreşti care să încuviinţeze executarea aşa cum se întâmplă în cazul
actelor civile.
e) Actul administrativ este emis în vederea executării legii. Însăşi raţiunea de a
fi a administraţiei publice este aceea de a organiza şi executa în concret legea,
înţeleasă în accepţiunea sa largă, nu numai de act al Parlamentului

19. Refuzul nejustificat al administraţiei publice de a rezolva o pretenţie

privitoare la un drept recunoscut de lege şi tăcerea administraţiei publice

Refuzul nejustificat al administraţiei publice de a rezolva o pretenţie privitoare la

un drept recunoscut de lege sau tăcerea administraţiei publice la formularea unor
astfel de pretenţii juridice sunt considerate de lege manifestări de voinţă (acte
juridice implicite) fiind asimilate actelor administrative.
Tăcerea administraţiei publice reprezintă neacordarea de către administraţia
publică, în termenul prevăzut de lege a unui răspuns la cererea înaintată de
persoana fizică sau juridică.
Valoarea juridică a tăcerii administraţiei publice. Tăcerea administraţiei la
cererile prin care se solicită emiterea sau reînnoirea unei autorizaţii semnifică
aprobarea solicitării în condiţiile prevăzute de OUG nr. 27/2003 privind
procedura aprobării tacite. Procedura aprobării tacite nu se aplică autorizaţiilor
emise în domeniul activitatilor nucleare, a celor care privesc regimul armelor de
foc, munitiilor si explozibililor, regimul drogurilor si precursorilor, domeniul
sigurantei nationale, precum şi în alte domenii stabilite prin hotărâre de Guvern.

20. Clasificarea actelor administrative după criteriul întinderii efectelor

juridice produse (normative şi individuale)
După criteriul întinderii efectelor juridice produse:
a) Acte administrative normative – cuprind reglementări având caracter general şi
impersonal
b) Acte administrative individuale - creează drepturi şi obligaţii în beneficiul
unei persoane individual determinate
Actele administrative individuale se clasifică în:
- Acte prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii determinate pentru subiecţii cărora li
se adresează- ex. autorizaţia de construucţie prin care se conferă un drept determinat
unei persoane.
- Acte prin care se conferă un statut personal beneficiarilor: ex- diploma universitară care
atribuie beneficiarului un complex de drepturi şi obligaţii şi nu un drept sau o obligaţie
determinată
- Acte administrative prin care se aplică constrângerea administrativă – ex.
procesulverbal prin care se consemnează săvârşirea unei contravenţii şi se aplică
sancţiunea
prevăzută de lege.
- Acte administrative jurisdicţionale. Acestea sunt acte individuale emise de autorităţi
ale administraţiei publice denumite jurisdicţii speciale administrative care au competenţa
atribuită de lege de a soluţiona anumite litigii juridice. Conform art. 21 din Constituţie
lOMoARcPSD|6247715
 lOMoARcPSD|6247715

jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite. Ex. Consiliul Naţional de

Soluţionare a Contestaţiilor înfiinţat prin OUG nr. 34/2006 este un organ administrativ cu
activitate jurisdicţională în materia achiziţiilor publice.

21. Clasificarea actelor administrative după criteriul organului emitent şi

după competenţa materială a organului emitent
Acte de administrare generală - prin care se organizează executarea şi se execută în
concret prevederi ale legii în orice domeniu al relaţiilor sociale. Ex. Hotărârile
Guvernului
- Acte de administrare specială - prin care se organizează executarea şi se execută în
concret prevederi ale legii doar într-un anumit domeniu al relaţiilor sociale. Ex. Ordinul
unui ministru

22. Definiţia, clasificarea şi trăsăturile competenţei administrative

Competenţa administrativă este formată din
ansamblul atribuţiilor ce revin unei autorităţi a administraţiei publice potrivit legii.
Pentru a se stabili legalitatea unui act administrativ, se analizează:
1. Competenţa materială a autorităţii publice emitente – reprezintă gradul de întindere a
atribuţiilor sau sfera de cuprindere a lor. Competenţa materială poate fi generală
(competenţa Guvernului de a adopta hotărâri de Guvern în toate domeniile realităţii
sociale) sau specială (competenţa unui ministru de a adopta ordine şi instrucţiuni doar
într-un anumit domeniu al realităţii sociale: muncă, învăţământ, finanţe publice etc.).
2. Competenţa teritorială – reprezintă cadrul teritorial în care se exercită atribuţiile de
către o autoritate publică. Competenţa teritorială poate fi extinsă la întreg teritoriul
ţării (hotărârile de Guvern se aplică pe întreg teritoriul ţării) sau restrânsă la o parte din
teritoriul naţional (hotărârile unui Consiliu local al unui oraş se aplică doar în aria
teritorială a oraşului respectiv).
3. Competenţa personală – reprezintă ansamblul atribuţiilor ce revin unei persoane care
ocupă o anumită funcţie. Astfel, o anumită competenţă revine primarului şi o alta
preşedintelui consiliului judeţean.
Trăsăturile competenţei administrative:
- Competenţa este determinată de lege, de regulă prin norme imperative.
- Competenţa are caracter obligatoriu. Atribuţiile conferite de lege autorităţilor
administraţiei publice constituie nu numai drepturi, ci şi obligaţii ale acestora. Cu titlu
excepţional, în cazurile expres prevăzute de lege, competenţa poate fi delegată de către
o anumită autoritate publică sau funcţionar public de decizie unei autorităţi
subordonate sau altor persoane (de obicei, inferioare faţă de delegant). Astfel, primarul
poate delega atribuţiile sale viceprimarului conform prevederilor art. 57 din Legea nr.
215/2001 a administraţiei publice locale.
- Competenţa are ca scop satifacerea intereselor generale ale societăţii. Legiuitorul
fixează competenţa funcţionarilor publici în scopul organizării în modul cel mai eficient a
serviciilor publice. Prin urmare competenţa funcţionarilor publici este legată
de funcţia exercitată şi nu de persoana lor.
- Competenţa organelor administrative nu trebuie confundată cu capacitatea
administrativă. Astfel, capacitatea administrativă desemnează aptitudinea de a
participa ca subiect independent, dotat cu personalitate juridică, în raporturi de drept
administrativ. Spre deosebire de capacitate, competenţa desemnează ansamblul
atribuţiilor stabilite prin lege pentru organe ale administraţiei publice, indiferent dacă
ele au personalitate juridică sau nu.

23. Competenţa legată şi puterea discreţionară a administraţiei publice

Competenţa legată a administraţiei publice se manifestă atunci când prin lege sunt
determinate condiţiile necesare pentru emiterea actelor administrative. Uneori, în limitele
 lOMoARcPSD|6247715

competenţelor acordate de lege, autorităţile administraţiei publice pot avea o posibilitate mai
largă sau mai restrânsă de a aprecia condiţiile în care se vor emite actele administrative, adică
oportunitatea emiterii lor. Suntem în acest caz în prezenţa unei competenţe de apreciere sau
discreţionară ce presupune exercitarea unui drept de apreciere din partea autorităţilor
administraţiei publice asupra emiterii actelor administrative. Această marjă de libertate lăsată
de legiuitor autorităţilor ca în limitele legii să poată opta pentru decizia care se adaptează cel
mai bine nevoilor în continuă schimbare ale societăţii poartă denumirea de putere
discreţionară. Exemplu – pentru emiterea unui permis de circulaţie legea prevede o serie de
condiţii. În baza dispoziţiilor legale, unele din aceste condiţii precum limita de vârstă, plata
taxei vor fi constatate direct de autoritatea administraţiei publice competente să emită actul,
fiind vorba în acest caz despre exercitarea competenţei legate. Alte condiţii, precum
capacitatea de a conduce un autovehicul pe drumurile publice vor fi lăsate la aprecierea
organului de poliţie, fiind vorba în acest caz despre exercitarea competenţei de apreciere sau
a puterii discreţionare.

24. Forma actului administrative

Ca regulă generală actele administrative se emit/adoptă în formă scrisă, aceasta fiind o
condiţie necesară pentru însăşi valabilitatea actului (cerinţă ad validitatem). Forma scrisă este
o garanţie de respectare a legalităţii.
Ca excepţie, anumite acte administrative individuale pot îmbrăca şi forma orală. De exemplu:
avertismentul ca sancţiune contravenţională. Actele administrative normative vor îmbrăca
întotdeauna forma scrisă, pentru a putea fi aduse la cunoştinţă publică.

25. Forme procedurale anterioare (prealabile) emiterii sau adoptării actului

administrative
Forme procedurale anterioare (prealabile) emiterii sau adoptării actului administrativ
1. Avizele: reprezintă opiniile pe care o autoritate a administraţiei publice le solicită unei
alte autorităţi, într-o problemă sau mai multe, pentru a se informa şi a decide în
cunoştinţă de cauză. Sunt de 3 categorii:
a) Avize facultative – nu există obligaţia pentru emitentul actului
administrativ nici de a le solicita, nici de a le respecta, dacă le-a solicitat.
Atunci când un organ al administrației publice se confruntă cu o problemă
deosebită, acesta poate alege să solicite un punct de vedere de la un alt
organ al administrației publice specializat în acest domeniu, în vederea
adoptării celei mai bune soluții în conformitate cu prevederile legii.
Rămâne, însă, la latitudinea autorității publice să solicite sau nu avizul, iar
dacă l-a solicitat, poate ține sau nu seama de conținutul lui la emiterea
actului administrativ.
b).Avize consultative – există obligaţia de a fi solicitate, dar nu şi obligaţia
de a fi respectate. Ex. – Avizul Consiliului Legislativ asupra proiectelor de
legi are caracter consultativ.
c) Avize conforme – există obligaţia pentru emitent de a le solicita şi de a se
conforma lor. Ex. – potrivit art. 31 din Legea nr. 340/2004 privind
prefectul şi instituţia prefectului Ordinul prefectului de înfiinţare şi
organizare a oficiilor prefecturale se emite numai cu avizul conform al
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
2.Acordul – reprezintă acceptul pe care îl dă un organ public altui organ public, în
vederea emiterii de către ultimul a unui act administrativ. Ex.- acordul de mediu
necesar pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie conform Legii nr. 50/1991 privind
autorizarea executării lucrărilor de construcţii.
3. Alte forme procedurale anterioare – propuneri, rapoarte, anchete sociale,
certificate (ex. certificatul de urbanism eliberat cf. Legii nr. 50/1991) etc. De asemenea,
conform
lOMoARcPSD|6247715
 lOMoARcPSD|6247715

art. 6 din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică
autorităţile administraţiei publice au obligaţia să publice pe site-ul propriu un anunţ
privind intenţia de a emite un act administrativ cu caracter normativ, pe care îl vor
afişa şi la sediul propriu, într-un spaţiu accesibil publicului şi pe care îl vor transmite
şi către mass-media.

26. Forme procedurale concomitente emiterii sau adoptării actului administrativ

Cvorumul – reprezintă numărul de membri, raportat la totalul membrilor unui organ
colegial, care trebuie să fie prezenţi pentru ca deliberările acestuia să fie valabile. Ex. –
art. 40 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 prevede că şedinţele consiliului local se
desfăşoară legal în prezenţa majorităţii consilierilor locali în funcţie.
2. Majoritatea – reprezintă numărul de voturi exprimate în favoarea proiectului actului
administrativ necesare, potrivit legii, pentru ca acesta să fie adoptat. Majoritatea poate fi:
a) simplă (jumătate plus unu din numărul celor prezenţi). Ex. – hotărârile Consiliului
local se adoptă, de regulă, cu votul majorităţii membrilor prezenţi cf. art. 45 alin. (1) din
Legea nr. 215/2001; b) absolută (jumătate plus unu din numărul total al membrilor
organului colegial). Ex. – hotărârile Consiliului local privind bugetul local, precum şi
cele prin care se stabilesc impozite şi taxe locale se adoptă cu votul majorităţii
consilierilor în funcţie cf. art. 45 alin. (2) din Legea nr. 215/2001; c) calificată – este
indicată de lege, fiind vorba de regulă de 2/3 sau ¾ din numărul componenţilor organului
colegial. Ex- hotărârile consiliilor locale privind patrimoniul se adoptă cu votul a 2/3 din
numărul total al consilierilor locali în funcţie, cf. art. 45 alin. (3) din Legea nr. 215/2001.
3. Semnarea şi contrasemnarea actelor administrative. În condiţiile prevăzute de lege,
actele administrative se semnează de conducătorul autorităţii publice emitente. Legea
prevede uneori şi obligativitatea contrasemnării de către persoanele cărora le revine
obligaţia aducerii la îndeplinire sau au responsabilităţi în domeniul de reglementare al
actului administrativ în cauză. Ex: - hotărârile şi ordonanţele Guvernului se semnează de
primul-ministru şi se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în
executare cf. art. 108 alin. (4) din Constituţie; hotărârile Consiliului local se semnează de
preşedintele de şedinţă şi se contrasemnează pentru legalitate, de către secretar cf. art. 47
din Legea nr. 215/2001.
4. Motivarea actelor administrative – reprezintă o garanţie a respectării legii şi a
ocrotirii drepturilor cetăţeneşti. Motivarea este obligatorie atunci când prevede legea.
Astfel, art.
13 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor
instituie obligaţia de a indica în răspunsul trimis petiţionarului temeiul legal al soluţiei
adoptate.

27. Forme procedurale posterioare emiterii sau adoptării actului administrativ

1. Comunicarea sau publicarea actului
Comunicarea este operaţiunea prin care autoritatea publică emitentă aduce la
cunoştinţa celui interesat un act administrativ individual, fie prin predare directă
acestuia, fie prin afişare la domiciliul lui, fie prin alte mijloace.
Publicarea reprezintă aducerea la cunoştinţă publică a actelor administrative
normative prin tipărirea în Monitorul Oficial, în cazul actelor administrative normative
adoptate la nivel central, în monitoarele oficiale judeţene, în mass-media sau prin afişare la
sediul emitentului pentru actele adoptate la nivel local. Hotărârile Guvernului, indiferent căa
u caracter normativ sau individual se publică în Monitorul Oficial, sub sancţiunea
inexistenţei lor.
2. Aprobarea – reprezintă manifestarea de voinţă a unui organ administrativ superior
prin care se declară de acord cu un act emis de un organ inferior, act care, fără această
manifestare de voinţă posterioară lui nu ar produce, conform legii, efecte juridice. Ex.
–aprobarea unui act emis de un organ al administraţiei publice pe baza unei delegări
 lOMoARcPSD|6247715

de competenţă.
3. Confirmarea – reprezintă actul prin care organul administrativ încunoştiinţează un
subiect de drept interesat că înţelege să menţină un act administrativ emis anterior.
Ex. – respingerea cererii de retractare a unui act administrativ prin emiterea unui act
de confirmare a actului contestat.

28. Forţa juridică a actelor administrative

La baza efectelor juridice pe care le produc actele administrative stă prezumţia că acestea
au fost emise cu respectarea tuturor condiţiilor impuse de lege, prezumţie care îmbracă trei
dimensiuni:
a) Prezumţia de legalitate – în sensul că actul administrativ a fost emis în conformitate
cu prevederile Constituţiei, ale legilor şi ale actelor administrative adoptate de organele
ierarhice superioare.
b) Prezumţia de autenticitate – în sensul că actul a fost emis de autoritatea publică
arătată în cuprinsul acestuia prin forme specifice – antet, ştampilă, semnături etc.
c) Prezumţia de veridicitate – în sensul că actul administrativ este presupus a
corespunde, pe fond, adevărului.
Aceste prezumţii fundamentează obligaţia de respectare a reglementărilor cuprinse în
actul administrativ de către orice subiect de drept şi obligaţia de executare a prevederilor sale
de către cei care trebuie să îl pună în executare, potrivit legii.

29. Executarea din oficiu a actelor administrative

O particularitate a forţei juridice de care se bucură actele administrative este dată de
regula executării lor din oficiu. Actul administrativ constituie el însuşi titlu executoriu. Prin
urmare, atunci când actul administrativ nu este executat de bună voie de cei cărora li se
adresează, autoritatea publică emitentă poate trece direct la executarea silită a actului
administrativ, fără a mai fi necesară învestirea lui de către instanţa de judecată cu forţă
juridică executorie. Astfel, actele administrative se deosebesc de actele civile pentru
executarea silită a cărora este necesară învestirea lor cu forţă juridică executorie de către
instanţa de judecată.

30. Momentul din care actul administrativ începe să producă efecte juridice
Momentul din care se produc efectele juridice ale unui act administrativ:
1) Pentru organul emitent actul administrativ produce efecte din chiar momentul
adoptării sale. Aceste efecte constau în:
a) Obligaţia de a-l face cunoscut, prin publicare sau comunicare,
b) Obligaţia a nu îl modifica sau abroga decât prin parcurgerea procedurii prevăzute de
lege.
2) Pentru celelalte subiecte de drept actele administrative normative produc efecte
juridice de la data publicării lor, iar actele administrative individuale de la data
comunicării lor

31. Suspendarea şi revocarea actelor administrative

Suspendarea reprezintă întreruperea temporară a producerii de efecte juridice de către un act
administrativ
Trăsături:
- Are caracter de excepţie, se dispune doar atunci când există dubii solide asupra legalităţii
actului administrativ sau pentru evitarea producerii unei pagube iminente.
- Reprezintă o situaţie temporară, vremelnică
- Poate să intervină numai după intrarea în vigoare a actului
- Poate fi dispusă de organul emitent sau cel ierarhic superior, de instanţa de judecată
sau de legiuitor
Revocarea şi retractarea actelor administrative
Revocarea reprezintă operaţiunea juridică prin care organul emitent sau organul ierarhic
 lOMoARcPSD|6247715

superior desfiinţează (retrage) actul în cauză, din oficiu sau la cererea subiectelor de drept
 lOMoARcPSD|6247715

interesate. Revocarea realizată de organul emitent poartă denumirea de retractare.

Revocarea intervine atunci când există certitudinea unui viciu de legalitate care afectează
actul sau a unei evidente lipse de oportunitate a acestuia.
Excepţii de la principiul revocabilităţii actelor administrative:
- Actele administrative cu caracter jurisdicţional. Pot fi desfiinţate numai prin
parcurgerea căilor de atac
- Actele administrative executate material. Actele administrative care au intrat în
circuitul civil şi au produs efecte juridice nu mai pot fi revocate
- Actele administrative declarate irevocabile printr-o dispoziţie legală
- Actele administrative care au dat naştere unor drepturi subiective garantate de lege
sun aspectul stabilităţii (certificate de naştere, diplome de absolvire etc.)
- Actele administrative sancţionatorii.
Toate acestea sunt acte administrative individuale care deşi nu mai pot fi revocate, pot fi
anulate de instanţa de judecată.

32. Anularea şi inexistenţa actelor administrative

Anularea este operaţiunea juridică prin care se dispune desfiinţarea unui act administrativ,
atunci când actul este lovit de vicii de legalitate.
Anularea actului poate fi dispusă doar de instanţa de judecată.
Anularea are efecte retroactive până în momentul emiterii sale (ex tunc). Anularea actului
administrativ are ca efect anularea tuturor actelor juridice condiţionate, sub aspectul
legalităţii, de existenţa actului administrativ anulat.
Inexistenţa actului administrativ intervine ca sancţiune în cazurile când încălcarea condiţiilor
de valabilitate este atât de gravă şi evidentă încât nimeni nu le poate atribui valoare de acte
juridice. Sunt cazuri de inexistenţă: actul administrativ a fost emis în baza unei legi abrogate;
actul poartă semnătura unei persoane manifest incompetentă, când prin actul administrativ se
rezolvă un litigiu de competenţa instanţelor de judecată etc. Cf. art. 108 alin. (4) din
Constituţie nepublicarea hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului atrage inexistenţa acestora.
Actele administrative inexistente nu se bucură de prezumţia de legalitate. Actul inexistent
este lipsit de forţă executorie şi prin urmare nu există obligaţia pentru subiectele de drept de
a respecta şi executa actul. Inexistenţa poate fi constatată de orice subiect de drept interesat.

33. Definiţia şi trăsăturile contractelor administrative

Contractul administrativ reprezintă acordul de voinţă între o autoritate publică sau un
împuternicit al acesteia şi una sau mai multe persoane fizice sau juridice, de drept privat sau
de drept public, prin care se urmăreşte realizarea unui interes public şi căruia i se aplică un
regim special, de drept administrativ.
Contractul administrativ este un act de gestiune publică. Autoritățile publice pot încheia,
în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și acte de gestiune privată așa cum sunt contracte
de muncă, contracte civile (de exemplu, un contract de donație prin care autoritatea publică
primește un bun), contracte comerciale etc.
2. Trăsăturile contractelor administrative
Contractele administrative prezintă următoarele trăsături:
a) Părţile contractului. În contractele administrative una dintre părţi trebuie să fie o
instituţie publică care acţionează în realizarea puterii publice sau un alt subiect de drept
autorizat de o instituţie publică. Părţile se află pe o poziţie de inegalitate juridică,
autoritatea publică contractantă având o poziţie de superioritate faţă de subiecţii de drept
privat cu care contractează.
b) Scopul contractului. Scopul urmărit prin încheierea contractului îl reprezintă realizarea
unui interes public. Astfel, de exemplu, contractul de concesiune a unui serviciu public va
urmări realizarea în condiţii mai bune a acelui serviciu public, astfel încât să corespundă
nevoilor colectivităţii în care este prestat.
 lOMoARcPSD|6247715

c) Obiectul contractului. Este administrativ acel contract al cărui obiect priveşte prestarea
serviciilor publice, executarea lucrărilor publice, realizarea achiziţiilor publice, punerea în
valoare a bunurilor/activităţilor/serviciilor publice, împrumuturile publice etc.
d) Clauzele contractului. Contractul administrativ are două părţi:
- o parte reglementară formată din clauze stabilite prin lege sau acte administrative
(numite în doctrină clauze derogatorii de la dreptul comun sau clauze exorbitante). Partea
reglementară cuprinde clauze impuse unilateral de autoritatea publică contractantă şi care
consacră puteri sporite în favoarea acestei autorităţi pe considerentul ocrotirii interesului
public (de exemplu clauze cu privire la dreptul de control al autorităţii publice, clauze
referitoare la organizarea şi funcţionarea continuă a serviciilor publice, clauza care consacră
în favoarea autorităţii publice contractante dreptul de a denunţa contractul atunci când
interesul public o cere etc.). De aici decurge inegalitatea juridică a părţilor constând în poziţia
de superioritate juridică a autorităţii publice contractante.
- o parte convenţională, care este liber negociată de părţi. Astfel, de exemplu art. 51 alin.
(4) din OUG nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate
publică prevede: „contractul de concesiune va cuprinde și clauze contractuale referitoare la
împărțirea responsabilităților de mediu între concedent și concesionar”.
e) Litigiile cu privire la contractele administrative sunt de competenţa instanţelor
de contencios administrativ.

34. Principalele tipuri de contracte

administrative Principalele tipuri de contracte
administrative sunt:
a) Contractul de concesiune – este contractul prin care o autoritate publică, numită
concedent, transmite pentru o perioadă determinată, unei persoane numită concesionar,
care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de a exploata un bun
proprietate publică, o lucrare publică sau un serviciu public în schimbul unei
redevenţe.
b) Contractul de achiziţie publică – este acel contract care are ca obiect dobândirea
definitivă sau temporară, de către o autoritate publică achizitoare, de bunuri, prestări
servicii sau investiţii publice prin cumpărare sau închiriere. În contractul de achiziție
publică, spre deosebire de contractul de contractul de concesiune publică, riscul
exploatării este suportat de autoritatea contractantă. În contractul de concesiune riscul
exploatării este suportat de operatorul economic. Astfel, în contractul de achiziție
publică operatorul economic furnizează bunuri, prestează servicii sau execută lucrări
care vor fi exploatate în continuare de către autoritatea contractantă, aceasta din urmă
suportând și riscul de exploatare. Spre deosebire de achizițiile publice, în cazul
contractului de concesiune, operatorul economic nu numai că furnizează bunuri,
prestează servicii sau execută lucrări, dar și exploatează pe riscul său aceste bunuri,
servicii sau lucrări.
c) Contractul de închiriere a unui bun propritate publică – este acel contract prin care
titularul dreptului de proprietate publică sau de administrare asupra unui bun care
aparține domeniului public al statului sau unităților administrativ-teritoriale, denumit
locator, se obligă să asigure folosința acestui bun unei persoane fizice sau juridice
denumită locatar, pentru o perioadă determinată de timp, în schimbul unui preț,
denumit chirie.
d) Contractul de împrumut public – este contractul prin care statul sau unităţile
administrativ-teritoriale obţin sau garantează împrumuturi de pe pieţele interne sau
externe pentru realizarea de investiţii publice, precum şi pentru refinanţarea
datoriei publice.

35. Definiţia şi trăsăturile operaţiunilor administrative

Operaţiunile administrative sunt activităţile tehnico-materiale realizate de administraţia
publică în vederea elaborării, adoptării sau executării actelor administrative sau a încheierii
 lOMoARcPSD|6247715

contractelor administrative (exemple: procese-verbale de constatare la faţa locului,

rapoarte,
 lOMoARcPSD|6247715

referate, avize, acorduri, expertize, transmiteri de date, înregistrări de acte, întocmirea de

proiecte
de decizii etc.).
2. Trăsăturile operaţiunilor administrative
Operațiunile administrative prezintă următoarele trăsături:
a) intervin în toate fazele procedurale de emitere sau adoptare a actelor administrative
(în fazele anterioare, concomitente și posterioare emiterii/adoptării actelor
administrative) precum și
în toate etapele necesare pentru atribuirea, încheierea și executarea contractelor
administrative .
b) de multe ori, operațiunile administrative constituie condiţii de valabilitate pentru actele
administrative şi contractele administrative. În aceste cazuri, realizarea operațiunilor
administrative prevăzute de lege asigură și legalitatea actului administrativ. Astfel,
eliberarea unei diplome de absolvire a unor cursuri se face doar după ce persoana a fost
supusă unor operațiuni de examinare care să ateste gradul de pregătire al acesteia.
c) operațiunile administrative sunt fapte materiale şi nu manifestări exprese de voinţă
făcute cu intenţia de a produce efecte juridice (adică de a da naştere, a modifica sau a stinge
drepturi şi obligaţii). Ele nu produc efecte juridice prin ele însele, ci doar înglobate în actul
administrativ la elaborarea căruia au contribuit.
Pentru a încadra o manifestare de voinţă a autorităţii publice în categoria actelor
administrative sau a operaţiunilor administrative nu este relevantă denumirea dată de legiuitor
acesteia, ci doar dacă această manifestare este producătoare sau nu de efecte juridice. Astfel,
acordul este, de regulă, o operaţiune administrativă prin care un organ public îşi dă
consimţământul altui organ public, în vederea emiterii de către ultimul a unui act
administrativ.
Însă acordul de mediu este, potrivit prevederilor art. 2 pct. 3 din O.U.G. nr. 195/2005 privind
protecţia mediului, actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţia
mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi, după caz, măsurile pentru protecţia mediului,
care trebuie respectate în cazul realizării unui proiect.
d) operaţiunile administrative nu pot forma obiectul unei acțiuni directe la instanța de
contencios administrativ. Controlul asupra operaţiunilor administrative se va putea
realiza numai în mod subsidiar, în cadrul controlului pe care instanţa judecătorească îl
exercită asupra actului administrativ unilateral sau bilateral atacat şi numai în legătură cu
acesta. Astfel, de exemplu, dacă în baza unui aviz negativ se respinge cererea de acordare
a unei autorizații de construcție, persoana nemulțumită nu poate să introducă acțiune
directă în justiție împotriva avizului care este o operațiune administrativă, ci acțiunea
directă va fi introdusă împotriva actului administrativ de respingere a cererii.

36. Forma şi legalitatea operaţiunilor administrative

Operaţiunile administrative sunt consemnate, de regulă, în formă scrisă, aceasta
permiţând verificarea oportunităţii şi legalităţii procedurilor de realizare a lor.
Operaţiunile administrative, trebuie să repecte întotdeauna prevederile din actele
normative şi administrative care reglementează condiţiile de realizare a lor. Operaţiunile
administrative nelegale pot duce la revocarea, anularea sau inexistenţa actului administrativ
în care sunt înglobate

37. Noţiunea şi modalităţile controlului activităţii administraţiei publice

Prin intermediul controlului activităţii administraţiei se realizează verificarea
conformităţii activităţii acesteia cu prevederile legale şi exigenţele cerinţelor sociale. Scopul
controlului este de a verifica modul cum instituţiile controlate şi fiecare funcţionar public îşi
realizează competenţele, în concordanţă cu obiectivele generale ale administraţiei publice. În
urma controlului se pot face propuneri în vederea îmbunătăţirii activităţii.
 lOMoARcPSD|6247715

Modalităţile controlului.
Controlul activităţii administraţiei publice poate îmbrăca următoarele modalităţi:
a) Controlul de legalitate – constă în raportarea şi confruntarea elementelor supuse
controlului cu prevederile normelor juridice.
b) Controlul de rentabilitate şi eficienţă - utilizează cu precădere metode
contabile, urmărind evaluarea costurilor în raport cu resursele umane şi materiale
folosite.
c) Controlul de oportunitate – verifică dacă autorităţile administrative au acţionat în
momentul optim în vederea emiterii actului administrativ, raportat la realizarea în
condiţii de responsabilitate şi operativitate a nevoilor sociale.
d) Controlul de materialitate – urmăreşte verificarea existenţei bunurilor şi obiectelor
de inventar aflate în patrimoniul autorităţilor administraţiei publice.

38. Formele de control în raport cu momentul efectuării controlului

(anterior, concomitent, posterior)
În raport cu momentul efectuării controlului:
- Controlul prealabil sau preventiv – este realizat înainte de emiterea actului
administrativ şi urmăreşte verificarea îndeplinirii condiţiilor legale pentru emiterea sa.
- Controlul concomitent – surprinde procesele administrative în curs de desfăşurare,
permiţând intervenţia operativă. Se efectuează în general de către şefii de
compartimente, secţii
etc. fiind sinonim cu activitatea de conducere.
- Controlul posterior sau ulterior – se exercită după emiterea actului administrativ dând
posibilitatea verificării inclusiv a efectelor produse de act. Aşa este controlul judecătoresc al
actelor administrative realizat de instanţa de contencios administrativ

39. Controlul administrativ intern

Controlul administrativ intern – reprezintă controlul exercitat din interiorul instituţiei
administrative de către funcţionarii superiori asupra activităţii funcţionarilor subordonaţi (ex.
controlul realizat de şeful unui serviciu dintr-o primărie asupra funcţionarilor din subordine).
Subiectul cu atribuţii de control şi subiectul controlat fac parte din aceeaşi instituţie.
Controlul intern se poate exercita la cererea unei persoane când poartă denumirea de
recurs graţios sau din oficiu. Recursul graţios este plângerea adresată de un particular
autorităţii administrative de la care emană actul administrativ prin care se solicită revocarea
sau modificarea acestuia pentru că îi vatămă drepturile sau interesele legitime.
O formă de control administrativ intern este controlul financiar public intern exercitat
de compartimente speciale în cadrul instituţiilor publice.

40. Controlul administrativ extern

Controlul administrativ extern – reprezintă controlul exercitat de anumite autorităţi ale
administraţiei publice sau funcţionari de decizie din afara instituţiei administrative supuse
controlului.
Controlul administrativ extern are următoarele forme:
a) Controlul administrativ ierarhic
b) Controlul de tutelă administrativă
c) Controlul administrativ extern specializat
d) Controlul prin jurisdicţii speciale administrative
a) Controlul administrativ ierarhic – se efectuează de către autorităţile administrative
ierarhic superioare asupra celor inferioare, în baza raportului de subordonare dintre ele (ex. –
controlul Guvernului asupra activităţii ministerelor).
Controlul ierarhic se poate exercita la cererea unei persoane când poartă denumirea de
recurs ierarhic sau din oficiu. Instituţia administrativă superioară poate să oblige instituţia
inferioară să adopte sau să modifice o anumită decizie.
b) Controlul de tutelă administrativă – se realizează de anumite autorităţi ale
lOMoARcPSD|6247715
 lOMoARcPSD|6247715

administraţiei publice centrale asupra autorităţilor administrative descentralizate, în limitele

fixate de lege. Astfel, acest control se exercită de prefect asupra actelor autorităţilor
administraţiei publice locale şi de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici asupra actelor
autorităţilor publice centrale şi locale privind funcţia publică. Controlul vizează exclusiv
legalitatea actelor administrative, nu şi oportunitatea emiterii acestora.
c) Controlul administrativ extern specializat – se exercită de către anumite autorităţi ale
administraţiei publice, în cazurile arătate expres de lege. Acest control se poate realiza fie de
organe special constituite pentru control (Curtea de Conturi, Garda Financiară, Garda de
Mediu, Avocatul Poporului), fie de diferite inspecţii (Inspecţia Muncii, Inspecţia Sanitară de
Stat etc.), inspectorate de stat (Inspectoratul de Stat în Construcţii etc.) sau poliţii (Poliţia
rutieră, poliţiavamală, poliţia comunitară etc.) aflate în subordinea ministerelor, ale altor
organe centrale ale administraţiei publice sau ale autorităţilor administrative locale.
d) Controlul prin jurisdicţii speciale administrative. Jurisdicţiile administrative sunt
autorităţi ale administraţiei publice care au competenţa legală de a soluţiona anumite
litigii
juridice prin adoptarea de acte administrative jurisdicţionale. Acest control se exercită doar la
cerere şi are ca scop verificarea legalităţii unor acte administrative expres prevăzute de lege.
Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite. Ex. Consiliul Naţional de
Soluţionare a Contestaţiilor înfiinţat prin OUG nr. 34/2006 este un organ administrativ cu
activitate jurisdicţională în materia achiziţiilor publice.

41. Recursul graţios şi recursul ierarhic

Recursul graţios este plângerea adresată de un particular autorităţii
administrative de la care emană actul administrativ prin care se solicită revocarea sau
modificarea acestuia pentru că îi vatămă drepturile sau interesele legitime
Recursul ierarhic este plângerea adresată de un particular
autorităţii administrative superioare, prin care se solicită revocarea sau modificarea
actului administrativ emis de autoritatea inferioară subordonată, pentru că îi vatămă
drepturile sau interesele legitime.

42. Controlul exercitat de autorităţi şi persoane din afara administraţiei publice

Controlul parlamentar - se exercită prin intermediul:
a) comisiilor de anchetă care pot fi constituite temporar de oricare din cele două Camere
în vederea cercetării legalităţii activităţii desfăşurate de o instituţie a administraţiei
publice.
b) întrebărilor şi interpelărilor. Fiecare parlamentar poate adresa intrebări şi interpelări
Guvernului, miniştrilor sau altor conducători ai organelor administraţiei publice,
aceştia fiind obligaţi să răspundă. Întrebarea constă într-o simplă cerere de a răspunde
dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul are intenţia de
a lua o hotărâre într-o problemă determinată. Interpelarea constă într-o cerere adresată
Guvernului prin care se solicită explicaţii asupra politicii sale interne sau externe.
c) rapoartelor şi informărilor pe care le prezintă conducătorii autorităţilor
administrative autonome aflate sub autoritatea Parlamentului (BNR, SRI, Curtea de
Conturi, Avocatul Poporului etc.) în plenul Camerelor cu privire la activitatea
desfăşurată.
d) moţiunii de cenzură.Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage
încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor, cf. art. 113 din Constituţia revizuită. Dacă
moţiunea de cenzură este adoptată, Guvernul se consideră demis.
Controlul exercitat de opinia publică – poate îmbrăca forma anchetelor de presă
sau a petiţiilor (cereri, reclamaţii, sesizări, propuneri) pe care cetăţenii le fac în legătură cu
activitatea administraţiei publice. Cf O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de
soluţionare a petiţiilor autorităţile publice sesizate au obligaţia să comunice petiţionarului un
răspuns în 30 de zile de la data înregistrării petiţiei. Atunci când aspectele sesizate necesită o
 lOMoARcPSD|6247715

cercetare mai amănunţită, conducătorul autorităţii publice poate prelungi acest termen cu cel
 lOMoARcPSD|6247715

mult 15 zile.
În condiţiile prevăzute de Legea nr. 52/2003 privind transparenta decizionala în
administratia publica, autorităţile publice sunt obligate:
a) să aducă la cunoştinţă publică proiectele de acte normative cu cel puţin 30 de zile
înainte de adoptare,astfel încât toţi cei interesati să poată trimite în scris propuneri, sugestii
sau opinii.
b) să organizeze dezbateri publice cu privire la proiectul de act normativ la
cererea asociaţiilor neguvernamentale.
c) să asigure participarea persoanelor interesate la şedinţele autorităţilor publice,
acordând posibilitatea acestora de a se exprima cu privire la problemele aflate pe ordinea
de zi. 2.2.3Controlul judecătoresc realizat de instanţele de contencios administrativ

43. Controlul prin jurisdicţii speciale administrative şi controlul

judecătoresc realizat de instanţele de contencios administrativ
Controlul judecătoresc realizat de instanţele de contencios administrativ. Actele
administrative pot forma obiectul controlului judecătoresc în condiţiile prevăzute de Legea
nr.554/2004 a contenciosului administrativ.

44. Răspunderea administrativ-disciplinară

Răspunderea administrativ-disciplinară este situația juridică care constă în complexul de
drepturi și obligații conexe, conținut al raportului juridic sancționator, stabilit între autoritatea
publică care aplică sancțiunea și persoana care a săvârșit cu vinovăție o abatere disciplinară
prin încălcarea normelor dreptului administrativ.
Răspunderea administrativ-disciplinară trebuie văzută distinct de răspunderea
disciplinară specifică dreptului muncii referitoare la încălcarea de către angajat a
reglementărilor de disciplină a muncii și care este reglementată de Codul muncii.

45. Noțiunea de răspundere contravențională și de contravenție.

Trăsăturile contravențiilor
Răspunderea contravențională este principala formă a răspunderii administrative, care
intervine numai în situația săvârșirii unei fapte calificate expres prin acte normative sau
acte administrative normative ca fiind contravenție.
Reglementarea-cadru în materia contravențiilor este realizată în prezent prin Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Dispoziţiile Ordonanţei
Guvernului nr. 2/2001 se completează cu dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de
procedură civilă, după caz (art. 47 din OG nr. 2/2001).
Potrivit prevederilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 contravenția este fapta
săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului
sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al
sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti.
Legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală.
Contravenția prezintă, de regulă, un pericol social mai redus decât infracțiunea. Prin urmare
și sancțiunile contravenționale vor fi mai blânde decât sancțiunile penale.
Trăsăturile contravențiilor
Contravențiile prezintă următoarele trăsături:
a) fapta este săvârșită cu vinovăție. Vinovăţia există când fapta ilicită este săvârşită cu
intenţie sau din culpă. Intenţia poate fi directă (când făptuitorul prevede rezultatul faptei
sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte) sau indirectă (când făptuitorul
prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui).
Culpa poate fi culpă cu prevedere (numită şi imprudenţă sau uşurinţă) când făptuitorul
prevede rezultatul
 lOMoARcPSD|6247715

faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce şi culpă simplă
(numită şi neglijenţă) când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea
să-l prevadă.
b) legalitatea stabilirii și sancționării contravențiilor. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 2/2001
contravențiile pot fi stabilite şi sancţionate prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a
Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului,
municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a
Consiliului General al Municipiului Bucureşti

46. Analiza sancțiunilor contravenționale prevăzute de Ordonanța Guvernului

nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor

O.G. nr. 2/2001 stipulează în art. 5 faptul că sancţiunile contravenţionale sunt

principale şi complementare.
Sancţiunile contravenţionale principale sunt:
a) avertismentul;
b) amenda contravenţională;
c) prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:
a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
b) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a
unei activităţi;
c) închiderea unităţii;
d) blocarea contului bancar;
e) suspendarea activităţii agentului economic;
f) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de
comerţ exterior, temporar sau definitiv;
g) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
Potrivit prevederilor art. 5(4) din O.G. nr. 2/2001 prin legi speciale se pot stabili şi alte
sancţiuni principale sau complementare. Astfel, de exemplu, art. 96 (2) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice prevede ca
sancţiuni contravenţionale complementare: a) aplicarea punctelor de penalizare; b)
suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat; c) confiscarea bunurilor
destinate săvârşirii contravenţiilor prevăzute în OUG nr. 195/2002 ori folosite în acest scop;
d) imobilizarea vehiculului; e) radierea din oficiu a înmatriculării sau înregistrării vehiculului,
în cazul vehiculelor declarate, potrivit legii, prin dispoziţie a autorităţii administraţiei publice
locale, fără stăpân sau abandonate.
Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite.
Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei.
Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională
principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare.

47. Noțiunea și condițiile răspunderii administrativ-patrimoniale

Răspunderea administrativ-patrimonială este acea formă a răspunderii juridice care
constă în obligarea statului sau, după caz, a unităților administrativ-teritoriale la repararea
pagubelor cauzate particularilor printr-un act administrativ ilegal, prin nesoluționarea în
termenul legal a unei cereri sau prin refuzul nejustificat al administrației publice de a rezolva
o cerere privitoare la un drept sau la un interes legitim.
. Condițiile răspunderii administrativ-patrimoniale
Pentru a fi antrenată răspunderea administrativ-disciplinară este necesar să fie întrunite
următoarele condiții:
 lOMoARcPSD|6247715

a) existența unui act administrativ ilegal, a unui refuz nejustificat al

administrației publice de a rezolva o cerere sau nesoluționarea în termenul legal a
unei cereri.
Potrivit prevederilor art. 52(1) din Constituție persoana vătămată într-un drept al său
ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
De regulă persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o
autoritate publică, printr-un act administrativ ilegal introduce o acțiune în anularea actului
care va cuprinde un capăt de cerere referitor la solicitarea de despăgubiri pentru prejudiciile
materiale și morale suferite. Pentru admiterea acțiunii instanța trebuie să constate ilegalitatea
actului administrativ contestat. Prin urmare, în situația în care instanța apreciază că actul
administrativ atacat este legal, va respinge cererea de chemare în judecată.
Acțiunea pentru despăgubiri poate fi introdusă și ulterior. Astfel în condițiile prevăzute
de art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ atunci când persoana
vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri,
acestea pot fi solicitate în termen de un an de la data la care persoana a cunoscut sau trebuia
să cunoască întinderea pagubei. În mod logic, în situația în care acțiunea principală în
anularea actului a fost respinsă, instanța apreciind că actul este legal, introducerea ulterioară a
acțiunii pentru despăgubiri rămâne fără obiect.
b) existența unui prejudiciu material sau/și moral. Prejudiciul este rezultatul dăunător
(dauna), de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și
intereselor legitime ale unei persoane.
Pentru a fi o condiție a răspunderii administrativ-patrimoniale prejudiciul trebuie să fie
direct și să aibă un caracter cert. Prejudiciul trebuie să fie direct, adică să fie consecința
directă a unei activități administrative incriminate. De asemenea prejudiciul trebuie să fie
cert, adică să aibă o existență neîndoielnică și întinderea sa să poată fi stabilită în mod sigur.
Prejudiciul poate fi și viitor dacă realizarea sa apare ca fiind certă, inevitabilă (art. 1532 C.
civ.). Prejudiciul poate fi material sau/și moral. Prejudiciul material este o consecință
negativă susceptibilă de evaluare bănească, care decurge din lezarea unui drept sau interes
legitim patrimonial (de exemplu distrugerea sau degradarea unui bun). Prejudiciul moral
este
o consecință negativă nesusceptibilă de evaluare pecuniară, care rezultă din lezarea unui drept
sau interes nepatrimonial. Prejudiciul moral constă întotdeauna într-o durere fizică sau
psihică a victimei şi este urmarea, în principiu, a vătămării sănătăţii şi integrităţii corporale;
restrângerii posibilităţilor de viaţă familială şi socială normală (prejudiciu de agrement);
atingerilor provocate armoniei fizice şi înfăţişării unei persoane (prejudiciu estetic); decesului
unei persoane faţă de care avem o puternică afecţiune (prejudiciu afectiv); atingerilor aduse
demnităţii, cinstei şi onoarei unei persoane; încălcării dreptului la propria imagine; atingerilor
aduse vieţii private etc.
c) existența raportului de cauzalitate între actul administrativ ilegal (refuzul nejustificat de
a rezolva o cerere sau nesoluționarea cererii în termenul legal) și prejudiciul produs.
Pentru existența răspunderii administrativ-patrimoniale este necesar să se cerceteze dacă
prejudiciul produs este consecința directă a unei activități ilegale a administrației publice (act
administrativ ilegal, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere sau nesoluționarea cererii în
termenul legal). Cauzalitatea poate fi exclusivă, atunci când prejudiciul s-a produs în
totalitate datorită activității administrației publice sau neexclusivă în situația în care
prejudiciul este rezultatul acțiunii atât a administrației publice cât și a unui particular
(persoană fizică sau persoană juridică). În situația cauzalității neexclusive administrația
publică va răspunde doar parțial, în raport cu proporția dovedită în care a participat la
realizarea prejudiciului.
În cazul în care prejudiciul sau agravarea acestuia se datorează faptei victimei,
lOMoARcPSD|6247715
 lOMoARcPSD|6247715

administrația va fi exonerată total sau parțial de răspundere, după caz.

d) existența vinovăției autorității publice în cazul răspunderii subiective.
Vinovăția administrației publice constă în îndeplinirea defectuoasă a prerogativelor sale de
putere publică, având ca urmare producerea de pagube particularilor prin încălcarea sau
nerecunoașterea drepturilor sau intereselor legitime ale acestora.
Potrivit art. 1357(2) C. civ. autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Astfel administrația publică va răspunde indiferent dacă culpa sa este gravă sau ușoară

48. Formele răspunderii administrativ-patrimoniale. Tipuri de acțiuni

în contencios administrativ în angajarea răspunderii administrativ-
patrimoniale

Răspunderea administrativ-patrimonială poate fi:

a) o răspundere obiectivă care intervine indiferent de vinovăția autorității
publice răspunzătore;
b) o răspundere subiectivă bazată pe vinovăția autorității publice răspunzătoare.
Răspunderea obiectivă poate îmbrăca următoarele forme:
- răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Potrivit prevederilor art. 52(3) din Constituție statul răspunde patrimonial pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii
şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă
neglijenţă.
-răspunderea patrimonială a autorităților administrației publice pentru limitele
(riscurile) serviciului public.În cazul acestui tip de răspundere persoana vătămată nu trebuie
să dovedească culpa administrației publice, ci trebuie să dovedească în fața instanței faptul că
prejudiciul suferit se datorează unei limite de organizare a serviciului public, cum ar fi o
defecțiune inerentă ce ține de structura serviciului public.
Răspunderea subiectivă poate îmbrăca următoarele forme:
răspunderea patrimonială a autorităților publice pentru pagubele cauzate prin acte
administrative ilegale, prin refuzul nejustificat de a rezolva o cerere sau prin
nesoluționarea cererii în termenul legal.
răspunderea patrimonială a autorităților publice pentru pagubele cauzate prin ordonanțe
sau dispoziții din ordonanțe ale Guvernului declarate neconstituționale.
răspunderea patrimonială a autorităților publice pentru pagubele cauzate prin acte
administrative unilaterale emise în legătură cu încheierea sau modificarea contractelor
administrative
răspunderea patrimonială a autorităților publice pentru pagubele cauzate prin
neexecutarea hotărârilor de contencios administrativ în termen
Tipuri de acțiuni în contencios administrativ în angajarea
răspunderii administrativ-patrimoniale
Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act
administrativ care dorește anularea actului și acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile
materiale și morale suferite are posibilitatea, conform Legii nr. 554/2004 de a opta pentru
oricare din următoarele tipuri de acțiuni:
a) o acțiune îndreptată numai împotriva autorității publice pârâte.
b) o acțiune îndreptată numai împotriva funcționarului
c) o acțiune îndreptată concomitent împotriva autorității publice și a funcționarului

49. Noțiunea și trăsăturile serviciilor publice

Atunci când nevoile unei colectivităţi apărute pentru prima dată sau care au fost realizate
înainte de particulari, îmbracă trăsăturile unei nevoi de interes public, devenind un fenomen
social, se impune organizarea unui serviciu public.
 lOMoARcPSD|6247715

Termenul de serviciu public este utilizat atât în sens de organizaţie, de organism social,
cât şi în sens funcţional, de activitate desfăşurată de acest organism.
Pe parcursul timpului noţiunea de serviciu public a cunoscut o evoluţie contradictorie.
Astfel, definiţiile clasice ale serviciului public pun în evidenţă natura juridică a organului care
îl prestează şi care este persoană publică (statul, colectivitatea locală sau o altă instituţie
publică). Conţinutul definiţiei clasice va suferi modificări în perioada interbelică prin
condiţiile impuse de practica administraţiei publice, respectiv delimitarea părţilor, a
interesului general de cel particular, subliniindu-se că obiectivul major al serviciului public
este interesul celor administraţi şi nu obţinerea profitului; mijloacele puterii publice cu
influenţă asupra raportului de autoritate dintre persoana privată care serveşte interesul general
şi terţii, în favoarea prestatorului, şi ultima condiţie „controlul administraţiei” asupra
activităţii de prestări de servicii publice.
În perioada interbelică prin serviciu public P. Negulescu înţelegea „un organism
administrativ creat de stat, judeţ sau comună, cu o competenţă şi puteri determinate, cu
mijloace financiare procurate din patrimoniul general al administraţiei creatoare, pus la
dispoziţiunea publicului pentru a satisface în mod regulat şi continuu o nevoie cu caracter
general, a cărei iniţiativă privată nu ar putea să-i dea decât o satisfacţie incompletă şi
intermitentă”.
În prezent vom defini serviciul public ca fiind acea organizaţie de stat sau a
colectivităţilor locale, înfiinţată de autorităţile competente, cu scopul de a asigura
satisfacerea unor cerinţe ale membrilor societăţii, în regim de drept administrativ în procesul
de executare a legii.
Trăsăturile serviciilor publice
Serviciile publice prezintă următoarele caracteristici:
- satisfacerea nevoilor publice răspunde interesului general;
- înfiinţarea serviciilor publice este atributul exclusiv al autorităţilor
deliberative (parlament, consilii locale, consilii judeţene);
- coordonarea și gestionarea serviciilor publice se realizează de către o autoritate
executivă a administraţiei publice (astfel la nivel național Guvernul gestionează serviciile
pentru care statul este responsabil, la nivel de județ președintele consiliului județean
coordonează realizarea serviciilor publice şi de utilitate publică de interes judeţean iar în
comune, orașe și municipii primarul coordonează realizarea serviciilor publice de interes
local);
- supunerea unui regim juridic reglementat de principiile dreptului
public. Doctrina economică caracterizează serviciile publice prin:
a) Intangibilitate. Serviciile publice nu pot fi văzute, prestate sau simţite înainte de a fi
cumpărate. Serviciul public poate fi perceput de către potenţialii cumpărători prin părţile
tangibile evidenţiate de acele aspecte legate de: facilităţile acordate consumatorului/
utilizatorului, componenta umană a mediului, capacitatea de comunicare prin serviciul public
şi, atunci când este cazul, preţul;
b) Inseparabilitatea serviciilor constă în aceea că prestarea şi consumul au loc simultan,
prestatorul fiind parte componentă a serviciului respectiv. În cazul serviciilor publice
(educaţie sănătate, cultură), simultaneitatea prestării şi consumului serviciului presupune şi
participarea consumatorului/utilizatorului la prestarea serviciului;
c) Variabilitatea serviciilor este o caracteristică ce semnifică imposibilitatea repetării
acestora, în mod identic, de la o prestaţie la alta, ele depinzând de factorul uman prestator şi
de variabila timp;
d) Standardizarea prestării serviciilor publice nu poate fi asigurată, întâlnind situaţia
personalizării serviciilor. Această caracteristică impune instituţiilor publice şi/sau
private realizarea controlului calităţii serviciului;
 lOMoARcPSD|6247715

e) Perisabilitatea reprezintă capacitatea serviciilor publice de a nu fi stocate sau

inventariate.

50. Categorii de servicii publice

serviciul public de legiferare realizat la nivel naţional prin Parlament, care adoptă
norme juridice obligatorii, ce reglementează, în mod uniform, la nivel naţional, raporturile
sociale, iar la nivel local de Consiliul judeţean şi Consiliul local;
- serviciul public judiciar care este înfăptuit de instanţele judecătoreşti şi
soluţionează cu „putere de adevăr legal” conflictele juridice;
- serviciile publice administrative care asigură executarea legilor şi a hotărârilor
judecătoreşti, ordinea publică, siguranţa naţională, crearea condiţiilor optime de sănătate,
instrucţie publică, cultură etc. Aşa sunt, de exemplu, oficiile de stare civilă, spitalele,
poliţia, armata etc. Acestea au ca unic scop satisfacerea interesului public, resursele
financiare fiind asigurate de la bugetul de stat sau după caz, de la bugetele locale;
- serviciile publice industriale şi comerciale, care presupun realizarea unor activităţi
în schimbul cărora utilizatorul sau beneficiarul este obligat să plătească o taxă prestatorului
de servicii. Serviciul public industrial şi comercial păstrează scopul fundamental al
serviciului public: satisfacerea interesului general, dar activitatea lui nu este finanţată de
regulă de la bugetul central/local, ci obţine beneficii comerciale prin oferirea către particulari
de bunuri sau servicii remunerate (plata directă a serviciilor de către utilizatori). De aceea,
spre deosebire de celelalte care sunt supuse unui regim de drept public, serviciile publice
industriale şi comerciale sunt supuse unui regim mixt, de drept privat şi drept public, dar
dreptul privat constituie regula (dreptul administrativ reglementând regimul actelor de
autoritate emise de aceste organe şi statutul unora din membrii personalului ce îl deservesc şi
care au calitatea de funcţionari publici).

51. Gestiunea directă a serviciilor publice

Gestiunea directă (publică) este reprezentată de situaţii în care colectivitatea locală, prin
autorităţile sale reprezentative, asigură ea însăşi serviciul public sau îl transferă unei instituţii
publice/societăți comerciale aflate în subordinea sa. Articolul 28(1) din Legea nr. 51/2006 a
serviciilor comunitare de utilităţi publice arată că în cadrul gestiunii directe autorităţile
deliberative şi executive, în numele unităţilor administrativ-teritoriale pe care le reprezintă,
îşi asumă şi exercită nemijlocit toate competenţele şi responsabilităţile ce le revin potrivit
legii cu privire la furnizarea/prestarea serviciilor de utilităţi publice, respectiv la
administrarea, funcţionarea şi exploatarea sistemelor de utilităţi publice aferente acestora.
Conform prevederilor art. 28(2) din Legea nr. 51/2006 gestiunea directă se realizează
prin intermediul unor operatori de drept public sau privat care pot fi:
a) servicii publice de interes local sau judeţean, specializate, cu personalitate juridică,
înfiinţate şi organizate în subordinea consiliilor locale sau consiliilor judeţene, după caz, prin
hotărâri ale autorităţilor deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale respective;
b) societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990, cu capital social integral al unităţilor
administrativ-teritoriale, înfiinţate de autorităţile deliberative ale unităţilor
administrativteritoriale respective. Prin excepție, serviciile de utilităţi publice pot fi furnizate/
prestate şi de regii autonome de interes local sau judeţean, reglementate de Legea nr. 15/1990
privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale,
numai dacă acestea mai au în derulare proiecte de investiţii cofinanţate din fonduri europene,
până la finalizarea acestora.

52. Regiile autonome

Regiile autonome au fost înființate în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea
unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale ca persoane juridice
având gestiune economică și autonomie financiară care se organizează și funcționează în
ramurile strategice ale economiei naționale precum și în domenii de interes local prevăzute de
 lOMoARcPSD|6247715

lege. Regiile autonome au fost reorganizate prin O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri
pentru restructurarea activității regiilor autonome, O.G. nr. 69/1994 privind unele măsuri
pentru reorganizarea regiilor autonome de interes local și prin O.U.G. nr. 30/1997 privind
reorganizarea regiilor autonome. Potrivit prevederilor art. 2(2) din O.U.G. nr. 30/1997,
autoritățile administrației publice centrale sau locale sub autoritatea cărora își desfășurau
activitatea regiile autonome puteau hotărî reorganizarea acestora ca societăți, fiind
redenumite, dacă aveau ca obiect activități de interes public național, societăți naționale sau
companii naționale. Astfel Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din
România - S.A. (C.N.A.D.N.R.) s-a înființat prin OUG nr. 84/2003 ca societate comercială
pe acţiuni, cu capital integral de stat, prin reorganizarea Regiei Autonome «Administraţia
Naţională a Drumurilor din România» care s-a desfiinţat.
Regiile autonome pot avea în proprietate bunuri din domeniul privat și în administrare
bunuri din domeniul public.
Pot primi bunuri proprietate publică în administrare concretă doar regiile autonome, nu
și societățile sau companiile naționale rezultate din reorganizarea regiilor autonome.
Regiile autonome de interes național se înființează prin hotărâre a Guvernului în
ramurile strategice ale economiei naționale – industria de armament, energetică, exploatarea
minelor și a gazelor naturale, poștă și transporturi feroviare – precum și în unele domenii
aparținând altor ramuri stabilite de Guvern (art. 2 și 3 din Legea nr. 15/1990).
Regiile autonome de interes local se înființează prin hotărâre a consiliului județean
sau a consiliului local în următoarele domenii de activitate, potrivit prevederilor art. 1 din OG
nr. 69/1994 : alimentarea cu apă, canalizarea şi epurarea apelor uzate; producerea, transportul
şi distribuţia energiei termice; transportul local în comun de călători; administrarea şi
întreţinerea fondului locativ, a pieţelor, oboarelor, târgurilor, a drumurilor comunale şi a
spaţiilor verzi; construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor şi a podurilor de interes
judeţean.

53. Gestiunea delegată a serviciilor publice

Gestiunea delegată este modalitatea de gestiune în care autorităţile deliberative ale
unităţilor administrativ-teritoriale ori, după caz, asociaţiile de dezvoltare intercomunitară
având ca scop serviciile de utilităţi publice, în numele şi pe seama unităţilor administrativ-
teritoriale membre, atribuie unuia sau mai multor operatori toate ori numai o parte din
competenţele şi responsabilităţile proprii privind furnizarea/prestarea serviciilor de utilităţi
publice, pe baza unui contract de delegare a gestiunii.
Contractul de delegare a gestiunii este un contract încheiat în formă scrisă, prin care
unităţile administrativ- teritoriale, individual sau în asociere, după caz, în calitate de
delegatar, atribuie, prin una dintre modalităţile prevăzute de lege, pe o perioadă determinată,
unui operator, în calitate de delegat, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi
obligaţia de a furniza/presta integral un serviciu de utilităţi publice ori, după caz, numai unele
activităţi specifice acestuia, inclusiv dreptul şi obligaţia de a administra şi de a exploata
infrastructura tehnico-edilitară aferentă serviciului/activităţii furnizate/prestate, în schimbul
unei redevenţe, după caz.
Contractul de delegare a gestiunii este un contract administrativ.
Contractul de delegare a gestiunii serviciilor de utilităţi publice poate fi:
a) contract de concesiune de servicii;
b) contract de achiziţie publică de servicii.
Gestiunea delegată se realizează prin intermediul unor operatori de drept privat, care
pot fi:
a) societăţi comerciale cu capital social privat;
b) societăţi comerciale cu capital social mixt.