1.

Statul şi separaţia puterilor în stat

Separarea puterilor în stat este un principiu fundamental al guvernării în multe

democrații moderne. Acest principiu, inițiat de filozoful francez Montesquieu în
secolul al XVIII-lea, sugerează că puterea guvernamentală ar trebui să fie divizată
între diferite ramuri ale guvernului pentru a preveni abuzurile și pentru a asigura
controlul și echilibrul. Cele trei ramuri principale ale guvernului, care sunt de
obicei separate, sunt:

1. Puterea legislativă: Aceasta este ramura responsabilă cu elaborarea și

adoptarea legilor. De obicei, acest lucru este realizat de un parlament sau de o
adunare legislativă, care poate fi unicamerală sau bicamerală, și care reprezintă
poporul sau cetățenii.

2. Puterea executivă: Această ramură este responsabilă cu punerea în aplicare a

legilor și cu administrarea afacerilor statului. De obicei, este condusă de un
președinte, un prim-ministru sau un alt șef de stat, împreună cu un cabinet sau un
consiliu de miniștri.

3. Puterea judiciară: Această ramură este responsabilă cu interpretarea legilor și

cu asigurarea aplicării lor corecte. Ea este formată din instanțe și judecători care
analizează cazuri și litigii, protejând astfel drepturile individuale și soluționând
disputele.

Separarea puterilor în stat este concepută pentru a preveni concentrarea excesivă

a puterii în mâinile unei singure persoane sau a unei singure instituții, ceea ce ar
putea duce la abuzuri și la încălcarea drepturilor și libertăților individuale. Prin
menținerea unui echilibru între aceste trei ramuri ale guvernului, se urmărește
asigurarea responsabilității, transparenței și justiției în procesul de luare a
deciziilor politice și legale.

2. Puterea executivă şi administraţ ia publică

Între cele două concepte există o corelaţie de la întreg la parte.
Administraţia publică reprezintă un segment al executivului, fără a se
suprapune cu acesta.
Executivul are două dimensiuni:
Guvernarea care înseamnă „a lua decizii esenţiale care angajează viitorul
naţiunii”, „decizii cu bătaie lungă”
Administraţia care înseammnă îndeplinirea sarcinilor cotidiene

3. Accepţiunile noţiunii de administraţie publică

Termenul „administraţie” provine din latinescul „administer”
desemnând o activitate subordonată. De aici rezultă că „administraţia
publică” va desemna o activitate subordonată interesului public, o
activitate aflată în slujba intereselor cetăţenilor, societăţii.
Noţiunea de administraţie publică are un dublu sens: un sens formal
(organic) şi un sens material (funcţional).
În sens formal (organic), prin administraţie publică înţelegem ansamblul
autorităţilor şi instituţiilor publice care realizează, pe baza şi în vederea
executării legii, o activitate cu un anumit specific. În România
administraţia publică concepută în sens formal-organic este alcătuită
din: Preşedintele României, Guvern, ministere şi celelalte organe ale
administraţiei publice centrale de specialitate, serviciile lor
deconcentrate în unităţile administrativ- teritoriale, prefectul şi
autorităţile administraţiei publice locale.
În sens material (funcţional), prin administraţie publică înţelegem
activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legilor
de către autorităţi şi instituţii publice în vederea satisfacerii intereselor
generale, activitate realizată prin acţiuni cu caracter de dispoziţie şi
acţiuni cu caracter de prestaţie. Prin urmare, administraţia publică
concepută ca activitate are două componente:
-o componentă executiv-dispozitivă prin care administraţia
publică organizează executarea şi execută în concret legile
adoptând, în acest scop acte administrative de autoritate;
– o componentă de prestare de servicii publice prin care
administraţia publică înfiinţează, organizează şi ia măsurile
necesare pentru asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice
adoptând, în acest scop acte administrative de autoritate şi
încheind contracte administrative

4. Fenomenul administrativ şi ştiinţele administraţiei

Administraţia publică poate fi percepută ca un adevărat fenomen social datorită
complexităţii sarcinilor sociale ce îi revin. Administraţia publică trebuie
să se adapteze în mod continuu la multitudinea faptelor sociale care se
regăsesc în societate, să ţină pasul cu tipologia nevoilor societăţii. De
aceea sub cupola administraţiei publice există o multitudine de instituţii
cu felurite sarcini, aflate într-o continuă diversificare. Toate acestea
conturează ceea ce se numeşte fenomenul administrativ.

5. Raporturile dintre administraţia publică şi principalele

elemente ale sistemului social

Relaţiile dintre administraţia publică şi partidele politice

Într-un stat democratic partidele politice nu se supraordonează administraţiei
publice.
Voinţa partidelor politice nu se poate impune administraţiei publice
decât filtrată prin sita prevederilor Constituţiei, a legilor şi celorlalte acte
normative. Opiniile politice se transformă în decizii politice iar acestea
în norme juridice obligatorii pentru administraţia publică

2. Relaţiile dintre administraţia publică şi puterea legislativă

Din punct de vedere funcţional administraţia publică se subordonează
puterii legislative. Administraţia publică este chemată să execute legea
nemijlocit sau să organizeze executarea acesteia.
3. Raporturile dintre administraţia publică şi grupele de
presiune.
Grupele de presiune sunt grupuri sociale organizate care urmăresc
realizarea unor obiective proprii (sindicate, patronate, asociaţii şi
fundaţii ale societăţii civile). Unele decizii administrative pot privi
aceste grupari sociale.
4. Raporturile dintre administraţia publică şi puterea
judecătorească
Instanţele de judecată exercită controlul judecătoresc asupra acţiunii
administraţiei publice.

6. Definiţia, obiectul şi trăsăturile dreptului administrativ

Dreptul administrativ reprezintă acea ramură a dreptului care
cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează
raporturile sociale referitoare la organizarea şi activitatea
administraţiei publice pe baza şi în executarea legii.
Obiectul de reglementare al dreptului administrativ
Normele dreptului administrativ reglementează:
raporturile dintre autorităţile administraţiei publice, pe
de o parte şi dintre acestea şi persoanele fizice şi
juridice, pe de altă parte;
- drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici
reglementate în principal prin Statutul funcţionarilor
publici;
-răspunderea patrimonială a autorităţilor
administraţiei publice şi răspunderea
contravenţională a persoanelor fizice şi juridice;
- contenciosul administrativ alcătuit din totalitatea
litigiilor de natură administrativă, născute în relaţiile
dintre administraţie şi particulari, date în competenţa
instanţelor judecătoreşti
- principiile şi procedura după care se desfăşoară
activitatea autorităţilor administraţieipublice.
 Trăsăturile dreptului administrativ:
- este o ramură de drept tânără, fiind constituită în secolul XIX
- este o ramură a dreptului public. Prin normele
dreptului administrativ se urmăreşte, în principal,
ocrotirea interesului public. Interesul public are
prioritatefaţă de interesul particular
- Normele de drept administrativ au caracter
imperativ alcătuind un regim juridic derogator de la
dreptul comun, un regim de putere publică, de
supraordonare.
Acest regim juridic poartă denumirea de regim juridic administrativ şi
presupunefaptul că în cadrul raporturilor de drept administrativ unul
dintre subiecte este o autoritate publică care are o poziţie
supraordonată, putând să îşi impună voinţa asupra celuilalt subiect de
drept.

7. Noţiunea de izvor de drept

1.1. Noţiunea de izvor de drept
Există două accepţiuni ale acestei noţiuni:
a) izvor de drept în sens material – reprezintă ansamblul
factorilor de natură economică,socială, politică, culturală,
ideologică etc. care stau la baza voinței legiuitorului de a
reglementa un anumit domeniu social; sunt acele „dat”-
uri ale dreptului și societății care determină acțiunea
leguitorului.
b) izvor de drept în sens formal – reprezintă formele de
exprimare, de exteriorizare ale normelor juridice în
cadrul sistemului de drept.

8. Actele normative cu competenţă de reglementare primară şi

originară
A. Actele normative
a) Acte normative cu competenţă de reglementare primară şi
originară – reglementează în mod primordial relaţiile sociale:
i) Constituția
Constituția este legea fundamentală a statului și are forță
juridică supremă. Toate celelalte acte normative trebuie să fie
conforme cu prevederile Constituției.
Constituția în vigoare a României a fost adoptată de Adunarea
Constituantă la 21
noiembrie 1991 și a fost aprobată prin referendum național
organizat la data de 8 decembrie 1991 (dată la care a și intrat
în vigoare.
Constitutia constituie principalul izvor pentru toate ramurile
dreptului. Prin urmare Constituţia va cuprinde şi norme de drept
administrativ care reglementează relaţiile sociale din
sfera administraţiei publice, cum sunt de exemplu
prevederile din Titlul III referitoare la Preşedinte, Guvern,
administraţia centrală de specialitate şi administraţia
publică locală. ii)legile
iii) Ordonanţele de Guvern (simple) sunt emise în temeiul
temeiul unei legi speciale de abilitare adoptată de Parlament,
în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta; au aceeaşi forţă
juridică cu legile ordinare de unde rezultă că Guvernul nu poate
emite ordonanţe simple în domeniile rezervate legilor organice
şi constituţionale. Exemplu: Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002
privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.
iv) Ordonanţele de urgenţă adoptate de Guvern în situaţii
extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată; pot
fi emise atât în domeniul legilor ordinare, cât şiorganice.
Ele nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot
afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile
electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor
bunuri în proprietate publică. Exemplu –O.U.G. nr. 34/2006
privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de
concesiune de servicii.
v) Tratatele internaţionale. Conform art. 11 alin. 2 din
Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit
legii, fac parte din dreptul intern. Tratatele internaţionale potfi
-izvoare ale dreptului administrativ dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii: au fostratificate de Parlament conform
dispoziţiilor Constituţiei; stabilesc reguli juridice referitoarela
relaţii sociale din sfera de reglementare a dreptului
administrativ; tratatele să fie deaplicaţie directă,
nemijlocită. Tratatele Uniunii Europene şi legislaţia derivată ca
parte a acquis-ului Uniunii Europene. Regulamentele Uniunii
Europene se aplică în ţările membre direct şi cu prioritate faţă
de orice normă juridică naţională.
 9. Noţiunea de lege şi clasificarea legilor
Accepţiunile conceptului de lege:
- prin lege în sens general (lato sensu) se înţeleg toate actele
având caracter de reglementare,emanate, în urma unei decizii
unilaterale, de la o autoritate publică;
- prin lege în sens strict (stricto sensu) se înţelege numai
acel act normativ adoptat deParlament,
conform unei proceduri prestabilite.
Clasificarea legilor:
- Legile constituţionale – sunt acele legi prin care se
revizuiește Constituţia – legeafundamentală
într-un stat. În 2003 Constituţia a fost supusă unui proces de
revizuire1, modificările survenite
urmărind:
-sporirea garanţiilor constituţionale ale drepturilor şi
libertăţilor fundamentale (au fost introduse noi drepturi cum
ar fi libertatea economică, accesul la cultură, dreptul la
mediu sănătos);
- îndeplinirea condiţiilor constituţionale pentru integrarea României în
Uniunea
Europeană şi pentru aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord (a
fost introdus un nou titlu cu denumirea „Integrarea
euroatlantică” şi s-au consacrat principiile integrării în UE,
ca de exemplu dreptul cetăţenilor români de a alege şi de a fi
aleşi în Parlamentul European),
rezolvarea unor disfuncţionalităţi constatate în cadrul procesului
decizional al autorităţilor publice (diferenţierea atribuţiilor celor
două Camere ale Parlamentului, prelungirea mandatului
prezidenţial la 5 ani; restrângerea imunităţii parlamentare,
menţionarea expresă aprincipiului separaţiei puterilor în stat,
intrarea în vigoare a legilor la 3 zile de la data publicării etc.).
- Legile organice - se adoptă în domeniile de importanţă
deosebită pentru drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti, prevăzute de art. 73 alin. (3) din Constituţie şi de alte
articole din Constituţie.
Spre
exemplu, următoarele legi organice sunt izvoare ale dreptului
administrativ: Legea nr. 213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic, Legea
administraţiei publice locale nr. 215/2001,
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
- Legile ordinare – se adoptă în toate celelalte domenii care nu
cad sub incidenţa legilor organice. Exemple: Legea nr. 52/2003
privind transparenţa decizională în administraţiapublică,
Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România.

10. Ordonanţele simple şi de urgenţă adoptate de Guvern

Ordonanţele de Guvern (simple) sunt emise în temeiul temeiul
unei legi speciale de abilitare adoptată de Parlament, în limitele
şi în condiţiile prevăzute de aceasta; au aceeaşi forţă juridică cu
legile ordinare de unde rezultă că Guvernul nu poate emite
ordonanţe simple în domeniile rezervate legilor organice şi
constituţionale. Exemplu: Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002
privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.
Ordonanţele de urgenţă adoptate de Guvern în situaţii extraordinare a
căror
reglementare nu poate fi amânată; pot fi emise atât în domeniul
legilor ordinare, cât şi organice.
Ele nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot
afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile
electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor
bunuri în proprietate publică. Exemplu –O.U.G. nr. 34/2006
privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de
concesiune de servicii.

11. Actele normative secundum legem (acte administrative

cu caracter normativ) Acte normative secundum legem
(acte administrative având caracter normativ)
– se emit pentru organizarea executării reglementărilor primare:
hotărârile de Guvern, instrucţiuni şi ordine ale miniştrilor, acte
ale autorităţilor administrative de specialitate organizate în
subordinea Guvernului (aşa sunt actele cu caracter normativ
ale Autorităţii pentru
Valorificarea Activelor Statului) sau a ministerelor (aşa sunt
actele cu caracter normativ ale Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală aflată în subordinea Ministerului
Finanţelor Publice), acte ale autorităţilor administrative
autonome de la nivel central (aşa sunt actele cu caracter
normativ ale Consiliul Naţional al Audiovizualului, Băncii
Naţionale a României etc.), decizii şi hotărâri ale autorităţilor
administrative locale cu caracter normativ (hotărârile cu caracter
normativ ale Consiliilor locale, de exemplu).
12. Jurisprudenţa şi doctrina juridică
. Jurisprudenţa – reprezintă totalitatea hotărârilor
judecătoreşti. În sistemul de drept romanogermanic (din care
face parte şi dreptul românesc) jurisprudenţa nu constituie izvor
al dreptului,deoarece hotărârile judecătoreşti se bucură doar de
autoritate relativă a lucrului judecat, fiind obligatorii doar în
cauza în care au fost pronunţate; aceste hotărâri nu au o valoare
juridică general obligatorie, judecătorul nefiind ţinut să
pronunţe aceleaşi soluţii în alte cauze. Prin urmare nici
jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ nu va
constitui un izvor de drept, cu o singură excepţie: - hotărârile
judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care sunt anulate acte
administrative normative. Acestea sunt general obligatorii şi au
putere numai pentru viitor conform prevederilor din Legea nr.
554/2004 a contenciosului administrativ
Doctrina juridică – reprezintă literatura juridică (articole,
monografii, cursuri, tratate). În sistemul de drept romano-
germanic, cât şi în cel anglo-saxon, opiniile exprimate de
autori în doctrină nu au o forţă juridică obligatorie şi prin
urmare nu constituie izvor de drept.

13. Particularităţile normelor de drept administrativ

Ipoteza – din necesitatea ca aceste norme să fie cât mai clare, de
cele mai multe ori ipoteza este mai amplă, cu scopul de a se
preciza cât mai exact parametrii în limita cărora acţionează
norma în cazurile concrete.
Dispoziţia – se prezintă în majoritatea cazurilor sub formă
imperativă, deoarece instituţiile şi autorităţile administraţiei
acţionează în realizarea puterii publice.
Sancţiunea – în dreptul administrativ întâlnim:
a) Sancţiuni administrativ-disciplinare : ex- retrogradarea din funcţia
publică
b) Sancţiuni administrativ-contravenţionale: ex. avertismentul, amenda
c) Sancţiuni administrativ-patrimoniale: ex. Conform art.
24 din Legea contenciosului administrativ
conducătorului autorităţii administrative care nu pune în
aplicare hotărârea judecătorească pronunţată de
instanţa de contencios administrativ i se aplicăo amendă
de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de
întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri
pentru întârziere

14. Definiţia şi trăsăturile raporturilor de drept administrativ

Definiţie. Raporturile de drept administrativ sunt acele
raporturi sociale care iau naştere, se modifică ori se sting sub
incidenţa normelor de drept administrativ în care cel puţin unul
din subiecţi este o structură administrativă, cu privire la
organizarea executării sau executarea
în concret prevederilor din actele normative.
Trăsăturile raporturilor de drept administrativ:
a) Unul dintre subiectele raportului este reprezentat de o structură
administrativăautoritate
sau instituţie publică, un serviciu public, un stabiliment de
utilitate publică (asociaţie, fundaţie) abilitat să realizeze
activităţi de utilitate sau de interes public.
Celălalt subiect al raportului poate fi tot o structură
administrativă, o altă persoană juridică sau o persoană
fizică.
b) Sunt raporturi de autoritate sau de putere.
Structura administrativă învestită cu prerogative de
putere publică are posibilitatea de a impune o
anumită conduită celuilalt subiect.
c) Sunt raporturi constituite, de regulă, pe inegalitatea de poziţie juridică
a părţilor

15. Subiectele raporturilor de drept administrativ

Subiectele raporturilor de drept administrativ:
Un raport de drept administrativ se poate stabili între:
a) două autorităţi ale administraţiei publice
b) o autoritate a administraţiei publice şi o altă autoritate
publică (Ministerul Justiţiei şi instanţele de judecată.
Raporturile dintre Parlament şi autorităţile administraţiei
publice sunt raporturi de drept constituţional)
c) o autoritate a administraţiei publice şi un organism
non-guvernamental (asociaţie, fundaţie). În condiţiile
legii asociaţiile şi fundaţiile care desfăşoară activităţi în
interes general sau al unor colectivităţi pot fi
recunoscute de Guvern ca fiind de utilitate publică
(stabilimente de utilitate publică)
d) o autoritate a administraţiei publice şi un agent
economic (regie autonomă, companie naţională sau
societate comercială)
e) o autoritate a administraţiei publice şi o persoană fizică

16. Clasificarea raporturilor de drept administrativ

în care ambele subiecte sunt autorităţi ale
administraţiei publice
Raporturi de drept administrativ în care ambele
subiecte sunt autorităţi ale administraţiei
publice.
În cadrul acestora putem distinge:
a) raporturi de subordonare ierarhică (ex.
raporturile dintre Guvern şi ministere, raporturile
dintre ministere şi autorităţile centrale de
specialitate
subordonate lor – dintre Ministerul Finanţelor Publice şi
ANAF). Acestea sunt raporturi de autoritate care se stabilesc
între structuri ale administraţiei publice aflate într-o ierarhie
administrativă. Subiectele se află pe o poziţie de inegalitate
juridică, subiectul supraordonat (purtător al autorităţii publice)
dispunând prin voinţa sa unilaterală cu privire la conduita
celuilalt subiect (subordonat). Subiectul supraordonat denumit
şi subiect activ are în competenţă dreptul de a conduce,
îndruma şi controla activitatea subiectului subordonat denumit
şi subiect pasiv. De asemenea, subiectul activ are putere
disciplinară asupra subiectului pasiv, putând aplica sancţiuni.
a). raporturi de colaborare (ex. raporturile dintre Preşedinte şi Guvern,
raporturile
dintre ministere – ex. Ministerul Culturii colaborează cu celelate
ministere în vederea realizării unor acţiuni comune în ţară şi în
străinătate etc.). Aceste raporturi se realizează între subiecte
între care nu există subordonare ierarhică. Subiectele se află pe
o poziţie de egalitate juridică. Prin urmare naşterea, modificarea
sau stingerea acestor raporturi va fi determinată, în principiu,
de voinţa ambelor subiecte.
24. raporturi de tutelă administrativă. Acestea au ca
fundament juridic asigurarea legalităţii în activitatea unor
autorităţi ale administraţiei publice. Prefectul şi Agentia
 Nationala a Functionarilor Publici sunt, conform prevederilor
din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,
autorităţi de tutelă administrativă care exercită un control de
legalitate asupra actelor unor autorităţi ale administraţiei
publice. Astfel, Prefectul poate ataca direct în fata instantei de
contencios administrativ actele emise de autoritatile
administratiei publice locale (consiliul judeţean, consiliu local,
primar), daca le considera nelegale. De asemenea, Agentia
Nationala a Functionarilor Publici poate ataca în fata instantei
de contencios administrativ actele autoritatilor publice centrale
si locale prin care se încalca legislatia privind functia publica.
25. raporturi de coordonare. În virtutea unor prevederi legale o
autoritate a administraţiei publice poate dobândi competenţa
de a coordona activitatea unei alte autorităţi a administraţiei
publice. Spre deosebire de raportul de subordonare ierarhică,
în acest caz subiectul aflat sub coordonarea celuilalt se bucură
de o largă autonomie funcţională şi decizională. Astfel, potrivit
prevederilor art. 87 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei
publice locale, Consiliul judetean are rolul de a coordona
activitatea consiliilor comunale, orasenesti si municipale, în
vederea realizarii serviciilor publice de interes judetean.

17. Clasificarea raporturilor de drept administrativ în care un

subiect aparţine
administraţiei publice, iar cel de-al doilea subiect este o
persoană fizică sau juridică din afara administraţiei
publice

În cadrul acestora putem distinge:

a) Raporturi de subordonare. Sunt raporturi juridice
în care autorităţile administraţiei publice în baza
competenţei legale pot stabili unilateral drepturi şi
obligaţii pentru persoane fizice şi juridice din afara
sistemului admministraţiei publice (ex. raporturile de
drept administrativ contravenţional dintre
contravenientşi organele îndrituite să constate şi să
aplice sancţiunea).
b) Raporturi juridice de colaborare şi participare a
unor persoane fizice şi juridicela realizarea sarcinilor
administraţiei publice (ex. raporturile dintre
Ministerul Culturii şi diferite asociaţii şi fundaţii în
vederea realizării unor activităţi culturalecomune).
c) Raporturi juridice de utilizare a serviciilor publice
(ex. folosirea mijloacelor de transport în comun).
Autorităţile administraţiei publice au dreptul şi
obligaţia
legală de a presta servicii publice pentru satisfacerea
unor nevoi de interes public. Cetăţenii au dreptul să
utilizeze serviciile publice şi să pretindă funcţionarea
lor în bune condiţii.

18. Definiţia şi trăsăturile actului administrativ

Definiţie. Actul administrativ este un act juridic unilateral
care emană de la o autoritate publică, în temeiul puterii
publice, pe baza şi în vederea executării legii.
2. Trăsăturile actului administrativ:
a) Actul administrativ este un act juridic, adică o
manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice (respectiv de a da naştere, a modifica
sau stinge drepturi şi obligaţii). Actul administrativ
se deosebeşte astfel de operaţiunile administrative
(avize, acorduri, procese-verbale de constare etc.
necesare pentru emiterea actului administrativ) care
nu produc prin ele însele efecte juridice.
.b) Actul administrativ este o manifestare unilaterală
de voinţă juridică pentru că el degajă o singură voinţă
juridică, care provine de la o autoritate publică.
Pentru valabilitatea unui act administrativ nu este
necesar consimţământul persoanei căreia i se
adresează, cum este cazul contractelor de drept civil
(acte juridice bilaterale). De asemenea manifestarea
unilaterală de voinţă pe care o reprezintă actul
administrativ este realizată în regim de drept public,
ceea ce o deosebeşte de actul civil unilateral
(testament, donaţie etc.).
Uneori la emiterea unui act administrativ participă pe
lângă autoritatea emitentă şi alte autorităţi administrative
care acordă diverse avize (ex. avizele necesare pentru
acordarea unei autorizaţii de construcţie). Caracterul
unilateral se menţine şi în acest caz pentru că cel care
acordă avizul şi emitentul actului administrativ apar ca
un singur subiect de drept, exprimând o singură
manifestare de voinţă în raportul juridic cu cel căruia i se
adresează actul administrativ. Pe aceleaşi considerente
caracterul unilateral se menţine şi atunci când două sau
mai multe instituţii ale administraţiei publice emit un act
administrativ comun (ex. Ordinul ministrului sănătăţii şi
al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate
nr. 864/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice
de aplicare a Contractului-cadru privind condiţiile
acordării asistenţei medicale în perioada 2011-2012). În
situaţia în care actul administrativ este emis la cererea
unei persoane (o autorizaţie de construcţie) acesta îşi
păstrează
calitatea de a fi o manifestare unilaterală de voinţă juridică,
deoarece cererea solicitantului nu face decât să pună în mişcare
procedura de emitere a actului şi nu are
semnificaţia unui acord de voinţă.
Actul administrativ este emis/adoptat de o autoritate
publică. Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004 defineşte autoritatea publică emitentă ca
fiind orice organ de stat sau al unitatilor administrativ-
teritoriale care actioneaza, în regim de putere publica,
pentru satisfacerea unui interes public. Potrivit acestei
legi sunt asimilate autoritatilor publice şi persoanele
juridice de drept privat care, potrivit legii, au obtinut
statut de utilitate publica sau sunt autorizate sa
presteze un serviciu public, în regim de putere publica
(ex- Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor
Sportivi este o asociaţie neguvernamentală de utilitate
publică având o competenţă exclusivă, delegată de
stat prin acte normative, în domeniul vânătorii şi
pescuitului sportiv. În această calitate AGVPS poate
emite acte administrative).
c) Manifestarea de voinţă are loc în temeiul puterii
publice. Datorită acestui fapt actul administrativ este
obligatoriu şi executoriu din oficiu. Autoritatea
emitentă aactului îşi poate impune în mod unilateral
voinţa faţă de cel căruia i se adresează acel act,
stabilindu-i conduita de urmat. În cazul în care cel
obligat la executare nu execută de bunăvoie actul
administrativ, autoritatea competentă poate trece
direct, din oficiu, la executarea silită a actului, fără a
mai fi necesară obţinerea unei hotărâri judecătoreşti
care să încuviinţeze executarea aşa cum se întâmplă
în cazulactelor civile.
d) Actul administrativ este emis în vederea executării
legii. Însăşi raţiunea de a fi a administraţiei publice
este aceea de a organiza şi executa în concret legea,
înţeleasă în accepţiunea sa largă, nu numai de act al
Parlamentului

19. Refuzul nejustificat al administraţiei publice de a

rezolva o pretenţie privitoare la un drept
recunoscut de lege şi tăcerea administraţiei publice

Refuzul nejustificat al administraţiei publice de a

rezolva o pretenţie privitoare la un drept recunoscut
de lege sau tăcerea administraţiei publice la
formularea unor astfel de pretenţii juridice sunt
considerate de lege manifestări de voinţă (acte
juridice implicite) fiind asimilate actelor
administrative.
Tăcerea administraţiei publice reprezintă
neacordarea de către administraţia publică, în
termenul prevăzut de lege a unui răspuns la
cererea înaintată de persoana fizică sau juridică.
Valoarea juridică a tăcerii administraţiei publice.
Tăcerea administraţiei la cererile prin care se
solicită emiterea sau reînnoirea unei autorizaţii
semnifică aprobarea solicitării în condiţiile
prevăzute de OUG nr. 27/2003 privind procedura
aprobării tacite. Procedura aprobării tacite nu se
aplică autorizaţiilor emise în domeniul activitatilor
nucleare, a celor care privesc regimul armelor de
foc, munitiilor si explozibililor, regimul drogurilor
si precursorilor, domeniul sigurantei nationale,
precum şi în alte domenii stabilite prin hotărâre de
Guvern.

20. Clasificarea actelor administrative după criteriul

întinderii efectelor juridice produse (normative şi
individuale)
După criteriul întinderii efectelor juridice produse:
a) Acte administrative normative – cuprind
reglementări având caracter general şiimpersonal
b) Acte administrative individuale - creează drepturi
şi obligaţii în beneficiul unei persoane individual
determinate
Actele administrative individuale se clasifică în:
- Acte prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii
determinate pentru subiecţii cărora li se adresează- ex.
autorizaţia de construucţie prin care se conferă un drept
determinat unei persoane.
- Acte prin care se conferă un statut personal beneficiarilor:
ex- diploma universitară care atribuie beneficiarului un
complex de drepturi şi obligaţii şi nu un drept sau o
obligaţie determinată
- Acte administrative prin care se aplică constrângerea
administrativă – ex. procesulverbal prin care se
consemnează săvârşirea unei contravenţii şi se aplică
sancţiunea
prevăzută de lege.
Acte administrative jurisdicţionale. Acestea sunt acte
individuale emise de autorităţi ale administraţiei publice
denumite jurisdicţii speciale administrative care au
competenţa atribuită de lege de a soluţiona anumite litigii
juridice. Conform art. 21 din Constituţie jurisdicţiile
speciale administrative sunt facultative şi gratuite. Ex.
Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor înfiinţat
prin OUG nr. 34/2006 este un organ administrativ cu
activitate jurisdicţională în materia achiziţiilor publice.

19. Clasificarea actelor administrative după criteriul

organului emitent şi după competenţa materială
a organului emitent
Acte de administrare generală - prin care se
organizează executarea şi se execută în concret
prevederi ale legii în orice domeniu al relaţiilor sociale.
Ex. Hotărârile Guvernului
- Acte de administrare specială - prin care se organizează
executarea şi se execută în concret prevederi ale legii doar
într-un anumit domeniu al relaţiilor sociale. Ex. Ordinul
unui ministru
 21. Definiţia, clasificarea şi trăsăturile competenţei
administrative
Competenţa administrativă este formată din
ansamblul atribuţiilor ce revin unei autorităţi a
administraţiei publice potrivit legii. Pentru a se stabili
legalitatea unui act administrativ, se analizează:
1. Competenţa materială a autorităţii publice emitente –
reprezintă gradul de întindere a atribuţiilor sau sfera de
cuprindere a lor. Competenţa materială poate fi generală
(competenţa Guvernului de a adopta hotărâri de Guvern în
toate domeniile realităţii sociale) sau specială (competenţa
unui ministru de a adopta ordine şi instrucţiuni doar într-un
anumit domeniu al realităţii sociale: muncă, învăţământ,
finanţe publice etc.).
2. Competenţa teritorială – reprezintă cadrul teritorial în
care se exercită atribuţiile de către o autoritate publică.
Competenţa teritorială poate fi extinsă la întreg teritoriul
ţării (hotărârile de Guvern se aplică pe întreg teritoriul
ţării) sau restrânsă la o parte din teritoriul naţional
(hotărârile unui Consiliu local al unui oraş se aplică doar
în aria teritorială a oraşului respectiv).
3. Competenţa personală – reprezintă ansamblul
atribuţiilor ce revin unei persoane care ocupă o anumită
funcţie. Astfel, o anumită competenţă revine primarului şi
o alta preşedintelui consiliului judeţean.
Trăsăturile competenţei administrative:
- Competenţa este determinată de lege, de regulă prin norme
imperative.
- Competenţa are caracter obligatoriu. Atribuţiile
conferite de lege autorităţilor administraţiei publice
constituie nu numai drepturi, ci şi obligaţii ale acestora.
Cu titlu excepţional, în cazurile expres prevăzute de lege,
competenţa poate fi delegată de către o anumită
autoritate publică sau funcţionar public de decizie unei
autorităţi subordonate sau altor persoane (de obicei,
inferioare faţă de delegant). Astfel, primarulpoate delega
atribuţiile sale viceprimarului conform prevederilor art.
57 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.
- Competenţa are ca scop satifacerea intereselor generale
ale societăţii. Legiuitorul fixează competenţa funcţionarilor
publici în scopul organizării în modul cel mai eficient a
serviciilor publice. Prin urmare competenţa funcţionarilor
publici este legată
de funcţia exercitată şi nu de persoana lor.
- Competenţa organelor administrative nu trebuie
confundată cu capacitatea administrativă. Astfel,
capacitatea administrativă desemnează aptitudinea de
a participa ca subiect independent, dotat cu
personalitate juridică, în raporturi de drept
administrativ. Spre deosebire de capacitate,
competenţa desemnează ansamblul atribuţiilor
stabilite prin lege pentru organe ale administraţiei
publice, indiferent dacăele au personalitate juridică sau
nu.

23. Competenţa legată şi puterea discreţionară a administraţiei

publice
Competenţa legată a administraţiei publice se manifestă atunci
când prin lege sunt determinate condiţiile necesare pentru
emiterea actelor administrative. Uneori, în limitele
competenţelor acordate de lege, autorităţile administraţiei
publice pot avea o posibilitate mai largă sau mai restrânsă de a
aprecia condiţiile în care se vor emite actele administrative,
adică oportunitatea emiterii lor. Suntem în acest caz în prezenţa
unei competenţe de apreciere sau discreţionară ce presupune
exercitarea unui drept de apreciere din partea autorităţilor
administraţiei publice asupra emiterii actelor administrative.
Această marjă de libertate lăsată de legiuitor autorităţilor ca în
limitele legii să poată opta pentru decizia care se adaptează cel
mai bine nevoilor în continuă schimbare ale societăţii poartă
denumirea de putere discreţionară. Exemplu – pentru emiterea
unui permis de circulaţie legea prevede o serie de condiţii. În
baza dispoziţiilor legale, unele din aceste condiţii precum limita
de vârstă, plata taxei vor fi constatate direct de autoritatea
administraţiei publice competente să emită actul, fiind vorba în
acest caz despre exercitarea competenţei legate. Alte condiţii,
precum capacitatea de a conduce un autovehicul pe drumurile
publice vor fi lăsate la aprecierea organului de poliţie, fiind
vorba în acest caz despre exercitarea competenţei de apreciere
sau a puterii discreţionare.
 24. Forma actului administrative
Ca regulă generală actele administrative se emit/adoptă în
formă scrisă, aceasta fiind o condiţie necesară pentru însăşi
valabilitatea actului (cerinţă ad validitatem). Forma scrisă este
o garanţie de respectare a legalităţii.
Ca excepţie, anumite acte administrative individuale pot
îmbrăca şi forma orală. De exemplu: avertismentul ca sancţiune
contravenţională. Actele administrative normative vor îmbrăca
întotdeauna forma scrisă, pentru a putea fi aduse la cunoştinţă
publică.

25. Forme procedurale anterioare (prealabile)

emiterii sau adoptării actului administrative
Forme procedurale anterioare (prealabile) emiterii sau adoptării
actului administrativ
1. Avizele: reprezintă opiniile pe care o autoritate a
administraţiei publice le solicită unei alte autorităţi, într-o
problemă sau mai multe, pentru a se informa şi a decide în
cunoştinţă de cauză. Sunt de 3 categorii:
a) Avize facultative – nu există obligaţia
pentru emitentul actului administrativ nici de a
le solicita, nici de a le respecta, dacă le-a
solicitat. Atunci când un organ al administrației
publice se confruntă cu o problemă deosebită,
acesta poate alege să solicite un punct de
vedere de la un alt organ al administrației
publice specializat în acest domeniu, în
vederea adoptării celei mai bune soluții în
conformitate cu prevederile legii. Rămâne,
însă, la latitudinea autorității publice să solicite
sau nu avizul, iar dacă l-a solicitat, poate ține
sau nu seama de conținutul lui la emiterea
actului administrativ.
b).Avize consultative – există obligaţia de a fi
solicitate, dar nu şi obligaţia de a fi respectate.
Ex. – Avizul Consiliului Legislativ asupra
proiectelor de legi are caracter consultativ.
c) Avize conforme – există obligaţia pentru
emitent de a le solicita şi de a se conforma lor. Ex.
– potrivit art. 31 din Legea nr. 340/2004 privind
prefectul şi instituţia prefectului Ordinul
prefectului de înfiinţare şi organizare a
oficiilor prefecturale se emite numai cu
avizul conform al Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative.
2.Acordul – reprezintă acceptul pe care îl dă un organ
public altui organ public, în vederea emiterii de către
ultimul a unui act administrativ. Ex.- acordul de mediu
necesar pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie
conform Legii nr. 50/1991 privindautorizarea executării
lucrărilor de construcţii.
Alte forme procedurale anterioare – propuneri,
rapoarte, anchete sociale, certificate (ex. certificatul de
urbanism eliberat cf. Legii nr. 50/1991) etc. De
asemenea, conform art. 6 din Legea nr. 52/2003 privind
transparenţa decizională în administraţia publică
autorităţile administraţiei publice au obligaţia să publice
pe site-ul propriu un anunţ privind intenţia de a emite un
act administrativ cu caracter normativ, pe care îl vor
afişa şi la sediul propriu, într-un spaţiu accesibil
publicului şi pe care îl vor transmite şi către mass-media.

26. Forme procedurale concomitente emiterii sau

adoptării actului administrativ
Cvorumul – reprezintă numărul de membri, raportat la
totalul membrilor unui organ colegial, care trebuie să fie
prezenţi pentru ca deliberările acestuia să fie valabile. Ex. –
art. 40 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 prevede că
şedinţele consiliului local se desfăşoară legal în
prezenţa majorităţii consilierilor locali în funcţie.
2. Majoritatea – reprezintă numărul de voturi exprimate în
favoarea proiectului actului administrativ necesare,
potrivit legii, pentru ca acesta să fie adoptat. Majoritatea
poate fi:
a) simplă (jumătate plus unu din numărul celor prezenţi).
Ex. – hotărârile Consiliului local se adoptă, de regulă, cu
votul majorităţii membrilor prezenţi cf. art. 45 alin. (1) din
Legea nr. 215/2001; b) absolută (jumătate plus unu din
numărul total al membrilor organului colegial). Ex. –
hotărârile Consiliului local privind bugetul local, precum şi
cele prin care se stabilesc impozite şi taxe locale se adoptă
cu votul majorităţii consilierilor în funcţie cf. art. 45 alin.
(2) din Legea nr. 215/2001; c) calificată – este indicată de
lege, fiind vorba de regulă de 2/3 sau ¾ din numărul
componenţilor organului colegial. Ex- hotărârile consiliilor
locale privind patrimoniul se adoptă cu votul a 2/3 din
numărul total al consilierilor locali în funcţie, cf. art. 45 alin.
(3) din Legea nr. 215/2001.
3. Semnarea şi contrasemnarea actelor administrative. În
condiţiile prevăzute de lege, actele administrative se
semnează de conducătorul autorităţii publice emitente.
Legea prevede uneori şi obligativitatea contrasemnării de
către persoanele cărora le revine obligaţia aducerii la
îndeplinire sau au responsabilităţi în domeniul de
reglementare al actului administrativ în cauză. Ex: -
hotărârile şi ordonanţele Guvernului se semnează de
primul-ministru şi se contrasemnează de miniştrii care au
obligaţia punerii lor în executare cf. art. 108 alin. (4) din
Constituţie; hotărârile Consiliului local se semnează de
preşedintele de şedinţă şi se contrasemnează pentru
legalitate, de către secretar cf. art. 47 din Legea nr.
215/2001.
4. Motivarea actelor administrative – reprezintă o garanţie a
respectării legii şi a ocrotirii drepturilor cetăţeneşti.
Motivarea este obligatorie atunci când prevede legea. Astfel,
art.
13 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii
de soluţionare a petiţiilor instituie obligaţia de a indica în
răspunsul trimis petiţionarului temeiul legal al soluţiei
adoptate.

27. Forme procedurale posterioare emiterii sau adoptării

actului administrativ
1. Comunicarea sau publicarea actului
Comunicarea este operaţiunea prin care autoritatea
publică emitentă aduce la cunoştinţa celui interesat
un act administrativ individual, fie prin predare
directă acestuia, fie prin afişare la domiciliul lui, fie
prin alte mijloace.
Publicarea reprezintă aducerea la cunoştinţă publică a actelor
administrative
normative prin tipărirea în Monitorul Oficial, în cazul actelor
administrative normative adoptate la nivel central, în
 monitoarele oficiale judeţene, în mass-media sau prin afişare
la sediul emitentului pentru actele adoptate la nivel local.
Hotărârile Guvernului, indiferent căa u caracter normativ sau
individual se publică în Monitorul Oficial, sub sancţiunea
inexistenţei lor.
2. Aprobarea – reprezintă manifestarea de voinţă a unui
organ administrativ superior prin care se declară de
acord cu un act emis de un organ inferior, act care, fără
această manifestare de voinţă posterioară lui nu ar
produce, conform legii, efecte juridice. Ex.
–aprobarea unui act emis de un organ al administraţiei publice pe baza unei
delegări de competenţă.
3.Confirmarea – reprezintă actul prin care organul
administrativ încunoştiinţează un subiect de drept
interesat că înţelege să menţină un act administrativ
emis anterior. Ex. – respingerea cererii de retractare a
unui act administrativ prin emiterea unui act de
confirmare a actului contestat.

28. Forţa juridică a actelor administrative

La baza efectelor juridice pe care le produc actele
administrative stă prezumţia că acestea au fost emise cu
respectarea tuturor condiţiilor impuse de lege, prezumţie care
îmbracă trei dimensiuni:
a) Prezumţia de legalitate – în sensul că actul administrativ
a fost emis în conformitate cuprevederile Constituţiei, ale
legilor şi ale actelor administrative adoptate de organele
ierarhice superioare.
b) Prezumţia de autenticitate – în sensul că actul a fost emis
de autoritatea publică arătată în cuprinsul acestuia prin
forme specifice – antet, ştampilă, semnături etc.
c) Prezumţia de veridicitate – în sensul că actul
administrativ este presupus a corespunde, pe fond,
adevărului.
Aceste prezumţii fundamentează obligaţia de respectare a
reglementărilor cuprinse în
actul administrativ de către orice subiect de drept şi obligaţia de
executare a prevederilor sale de către cei care trebuie să îl pună
în executare, potrivit legii.
 29 .Executarea din oficiu a actelor administrative
O particularitate a forţei juridice de care se bucură actele administrative
este dată de
regula executării lor din oficiu. Actul administrativ constituie
el însuşi titlu executoriu. Prin urmare, atunci când actul
administrativ nu este executat de bună voie de cei cărora li se
adresează, autoritatea publică emitentă poate trece direct la
executarea silită a actului administrativ, fără a mai fi necesară
învestirea lui de către instanţa de judecată cu forţă juridică
executorie. Astfel, actele administrative se deosebesc de
actele civile pentru executarea silită a cărora este necesară
învestirea lor cu forţă juridică executorie de către instanţa de
judecată.

30.Momentul din care actul administrativ începe să producă

efecte juridice
Momentul din care se produc efectele juridice ale unui act administrativ:
1) Pentru organul emitent actul administrativ produce
efecte din chiar momentul adoptării sale. Aceste efecte
constau în:
a) Obligaţia de a-l face cunoscut, prin publicare sau comunicare,
b) Obligaţia a nu îl modifica sau abroga decât prin
parcurgerea procedurii prevăzute delege.
2) Pentru celelalte subiecte de drept actele administrative
normative produc efecte juridicede la data publicării lor, iar
actele administrative individuale de la data comunicării lor

31.Suspendarea şi revocarea actelor administrative

Suspendarea reprezintă întreruperea temporară a producerii de
efecte juridice de către un act administrativ
Trăsături:
- Are caracter de excepţie, se dispune doar atunci când există
dubii solide asupra legalităţiiactului administrativ sau pentru
evitarea producerii unei pagube iminente.
- Reprezintă o situaţie temporară, vremelnică
- Poate să intervină numai după intrarea în vigoare a actului
- Poate fi dispusă de organul emitent sau cel ierarhic
superior, de instanţa de judecată saude legiuitor
Revocarea şi retractarea actelor administrative
Revocarea reprezintă operaţiunea juridică prin care organul
emitent sau organul ierarhic superior desfiinţează (retrage)
actul în cauză, din oficiu sau la cererea subiectelor de drept
interesate. Revocarea realizată de organul emitent poartă
denumirea de retractare. Revocarea intervine atunci când
există certitudinea unui viciu de legalitate care afectează
actul sau a unei evidente lipse de oportunitate a acestuia.
Excepţii de la principiul revocabilităţii actelor administrative:
- Actele administrative cu caracter jurisdicţional. Pot fi
desfiinţate numai prin parcurgereacăilor de atac
- Actele administrative executate material. Actele
administrative care au intrat în circuitul civil şi au produs
efecte juridice nu mai pot fi revocate
- Actele administrative declarate irevocabile printr-o dispoziţie legală
- Actele administrative care au dat naştere unor drepturi
subiective garantate de lege sun aspectul stabilităţii
(certificate de naştere, diplome de absolvire etc.)
- Actele administrative sancţionatorii.
Toate acestea sunt acte administrative individuale care deşi
nu mai pot fi revocate, pot fi anulate de instanţa de judecată.

32.Anularea şi inexistenţa actelor administrative

Anularea este operaţiunea juridică prin care se dispune
desfiinţarea unui act administrativ, atunci când actul este lovit de
vicii de legalitate.
Anularea actului poate fi dispusă doar de instanţa de judecată.
Anularea are efecte retroactive până în momentul emiterii
sale (ex tunc). Anularea actului administrativ are ca efect
anularea tuturor actelor juridice condiţionate, sub aspectul
legalităţii, de existenţa actului administrativ anulat.
Inexistenţa actului administrativ intervine ca sancţiune în
cazurile când încălcarea condiţiilor de valabilitate este atât de
gravă şi evidentă încât nimeni nu le poate atribui valoare de acte
juridice. Sunt cazuri de inexistenţă: actul administrativ a fost
emis în baza unei legi abrogate; actul poartă semnătura unei
persoane manifest incompetentă, când prin actul administrativ
se rezolvă un litigiu de competenţa instanţelor de judecată etc.
Cf. art. 108 alin. (4) din Constituţie nepublicarea hotărârilor şi
ordonanţelor Guvernului atrage inexistenţa acestora.
Actele administrative inexistente nu se bucură de prezumţia de
legalitate. Actul inexistent este lipsit de forţă executorie şi prin
urmare nu există obligaţia pentru subiectele de drept de a
respecta şi executa actul. Inexistenţa poate fi constatată de orice
subiect de drept interesat.
 33.Definiţia şi trăsăturile contractelor administrative
Contractul administrativ reprezintă acordul de voinţă între o
autoritate publică sau un împuternicit al acesteia şi una sau mai
multe persoane fizice sau juridice, de drept privat sau de drept
public, prin care se urmăreşte realizarea unui interes public şi
căruia i se aplică un regim special, de drept administrativ.
Contractul administrativ este un act de gestiune publică. Autoritățile
publice pot încheia,
în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și acte de gestiune
privată așa cum sunt contracte de muncă, contracte civile (de
exemplu, un contract de donație prin care autoritatea publică
primește un bun), contracte comerciale etc.
2. Trăsăturile contractelor administrative
Contractele administrative prezintă următoarele trăsături:
a) Părţile contractului. În contractele administrative una
dintre părţi trebuie să fie o instituţie publică care acţionează
în realizarea puterii publice sau un alt subiect de drept
autorizat de o instituţie publică. Părţile se află pe o poziţie de
inegalitate juridică, autoritateapublică contractantă având o
poziţie de superioritate faţă de subiecţii de drept privat cu
carecontractează.
b) Scopul contractului. Scopul urmărit prin încheierea
contractului îl reprezintă realizarea unui interes public.
Astfel, de exemplu, contractul de concesiune a unui serviciu
public va urmări realizarea în condiţii mai bune a acelui
serviciu public, astfel încât să corespundă nevoilor
colectivităţii în care este prestat.
c) Obiectul contractului. Este administrativ acel contract al
cărui obiect priveşte prestarea serviciilor publice,
executarea lucrărilor publice, realizarea achiziţiilor publice,
punerea în valoare a bunurilor/activităţilor/serviciilor
publice, împrumuturile publice etc.
d) Clauzele contractului. Contractul administrativ are două părţi:
- o parte reglementară formată din clauze stabilite prin lege
sau acte administrative (numite în doctrină clauze
derogatorii de la dreptul comun sau clauze exorbitante).
Partea reglementară cuprinde clauze impuse unilateral de
autoritatea publică contractantă şi care consacră puteri
sporite în favoarea acestei autorităţi pe considerentul
ocrotirii interesului public (de exemplu clauze cu privire la
dreptul de control al autorităţii publice, clauze
referitoare la organizarea şi funcţionarea continuă a serviciilor
publice, clauza care consacră în favoarea autorităţii publice
contractante dreptul de a denunţa contractul atunci când
interesul public o cere etc.). De aici decurge inegalitatea juridică
a părţilor constând în poziţia de superioritate juridică a autorităţii
publice contractante.
- o parte convenţională, care este liber negociată de părţi. Astfel, de
exemplu art. 51 alin.
(4) din OUG nr. 54/2006 privind regimul contractelor de
concesiune de bunuri proprietate publică prevede: „contractul
de concesiune va cuprinde și clauze contractuale referitoare
la împărțirea responsabilităților de mediu între concedent și
concesionar”.
e) Litigiile cu privire la contractele administrative sunt
de competenţa instanţelor decontencios administrativ.

34. Principalele tipuri de

contracte administrative
Principalele tipuri de contracte
administrative sunt:
a) Contractul de concesiune – este contractul prin care o
autoritate publică, numită concedent, transmite pentru o
perioadă determinată, unei persoane numită
concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea
sa, dreptul şi obligaţia de a exploata un bun proprietate
publică, o lucrare publică sau un serviciu public în
schimbul unei redevenţe.
b) Contractul de achiziţie publică – este acel contract care
are ca obiect dobândirea definitivă sau temporară, de către
o autoritate publică achizitoare, de bunuri, prestări servicii
sau investiţii publice prin cumpărare sau închiriere. În
contractul de achiziție publică, spre deosebire de contractul
de contractul de concesiune publică, riscul exploatării este
suportat de autoritatea contractantă. În contractul de
concesiune riscul exploatării este suportat de operatorul
economic. Astfel, în contractul de achiziție publică
operatorul economic furnizează bunuri, prestează servicii
sau execută lucrări care vor fi exploatate în continuare de
către autoritatea contractantă, aceasta din urmă suportând
și riscul de exploatare. Spre deosebire de achizițiile publice,
în cazul contractului de concesiune, operatorul economic
 nu numai că furnizează bunuri, prestează servicii sau
execută lucrări, dar și exploatează pe riscul său aceste
bunuri, servicii sau lucrări.
c) Contractul de închiriere a unui bun propritate publică –
este acel contract prin care titularul dreptului de
proprietate publică sau de administrare asupra unui bun
care aparține domeniului public al statului sau unităților
administrativ-teritoriale, denumit locator, se obligă să
asigure folosința acestui bun unei persoane fizice sau
juridice denumită locatar, pentru o perioadă determinată
de timp, în schimbul unui preț, denumitchirie.
d) Contractul de împrumut public – este contractul prin
care statul sau unităţile administrativ-teritoriale obţin
sau garantează împrumuturi de pe pieţele interne sau
externe pentru realizarea de investiţii publice, precum
şi pentru refinanţarea datorieipublice.

35. Definiţia şi trăsăturile operaţiunilor administrative

Operaţiunile administrative sunt activităţile tehnico-
materiale realizate de administraţia publică în vederea
elaborării, adoptării sau executării actelor administrative
sau a încheierii contractelor administrative (exemple:
procese-verbale de constatare la faţa locului, rapoarte,
referate, avize, acorduri, expertize, transmiteri de date,
înregistrări de acte, întocmirea de proiecte
de decizii etc.).
2. Trăsăturile operaţiunilor administrative
Operațiunile administrative prezintă următoarele trăsături:
a) intervin în toate fazele procedurale de emitere sau
adoptare a actelor administrative (în fazele anterioare,
concomitente și posterioare emiterii/adoptării actelor
administrative) precum și
în toate etapele necesare pentru atribuirea, încheierea și
executarea contractelor administrative .
b) de multe ori, operațiunile administrative constituie condiţii
de valabilitate pentru actele administrative şi contractele
administrative. În aceste cazuri, realizarea operațiunilor
administrative prevăzute de lege asigură și legalitatea actului
administrativ. Astfel, eliberarea unei diplome de absolvire a
unor cursuri se face doar după ce persoana a fost supusă unor
operațiuni de examinare care să ateste gradul de pregătire al
acesteia.
c) operațiunile administrative sunt fapte materiale şi nu
manifestări exprese de voinţă făcute cu intenţia de a produce
efecte juridice (adică de a da naştere, a modifica sau a stinge
drepturi şi obligaţii). Ele nu produc efecte juridice prin ele
însele, ci doar înglobate în actul administrativ la elaborarea
căruia au contribuit.
Pentru a încadra o manifestare de voinţă a autorităţii publice în
categoria actelor administrative sau a operaţiunilor
administrative nu este relevantă denumirea dată de legiuitor
acesteia, ci doar dacă această manifestare este producătoare sau
nu de efecte juridice. Astfel, acordul este, de regulă, o
operaţiune administrativă prin care un organ public îşi dă
consimţământul altui organ public, în vederea emiterii de către
ultimul a unui act administrativ.
Însă acordul de mediu este, potrivit prevederilor art. 2 pct. 3 din
O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, actul
administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţia
mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi, după caz,
măsurile pentru protecţia mediului, care trebuie respectate în
cazul realizării unui proiect.
d) operaţiunile administrative nu pot forma obiectul unei
acțiuni directe la instanța de contencios administrativ.
Controlul asupra operaţiunilor administrative se va putea
realizanumai în mod subsidiar, în cadrul controlului pe care
instanţa judecătorească îl exercită asupra actului
administrativ unilateral sau bilateral atacat şi numai în
legătură cu acesta. Astfel, de exemplu, dacă în baza unui aviz
negativ se respinge cererea de acordare a unei autorizații de
construcție, persoana nemulțumită nu poate să introducă
acțiune directă în justiție împotriva avizului care este o
operațiune administrativă, ci acțiunea directă va fi introdusă
împotriva actului administrativ de respingere a cererii.

36. Forma şi legalitatea operaţiunilor administrative

Operaţiunile administrative sunt consemnate, de regulă, în
formă scrisă, aceasta permiţând verificarea oportunităţii şi
legalităţii procedurilor de realizare a lor. Operaţiunile
administrative, trebuie să repecte întotdeauna prevederile
din actele normative şi administrative care reglementează
condiţiile de realizare a lor. Operaţiunile
administrative nelegale pot duce la revocarea, anularea sau
inexistenţa actului administrativ în care sunt înglobate

37. Noţiunea şi modalităţile controlului activităţii

administraţiei publice
Prin intermediul controlului activităţii administraţiei se realizează
verificarea
conformităţii activităţii acesteia cu prevederile legale şi exigenţele
cerinţelor sociale. Scopul controlului este de a verifica modul cum
instituţiile controlate şi fiecare funcţionar public îşi realizează
competenţele, în concordanţă cu obiectivele generale ale administraţiei
publice. În urma controlului se pot face propuneri în vederea
îmbunătăţirii activităţii Modalităţile controlului.
Controlul activităţii administraţiei publice poate îmbrăca următoarele
modalităţi:
a) Controlul de legalitate – constă în raportarea şi
confruntarea elementelor supuse controlului cu
prevederile normelor juridice.
b) Controlul de rentabilitate şi eficienţă - utilizează cu
precădere metode contabile, urmărind evaluarea
costurilor în raport cu resursele umane şi materiale
folosite.
c) Controlul de oportunitate – verifică dacă autorităţile
administrative au acţionat în momentul optim în vederea
emiterii actului administrativ, raportat la realizarea în
condiţii de responsabilitate şi operativitate a nevoilor
sociale.
d) Controlul de materialitate – urmăreşte verificarea
existenţei bunurilor şi obiectelor de inventar aflate în
patrimoniul autorităţilor administraţiei publice.

38. Formele de control în raport cu momentul

efectuării controlului (anterior, concomitent,
posterior)
În raport cu momentul efectuării controlului:
- Controlul prealabil sau preventiv – este realizat înainte
de emiterea actului administrativ şi urmăreşte
verificarea îndeplinirii condiţiilor legale pentru emiterea
sa.
- Controlul concomitent – surprinde procesele
administrative în curs de desfăşurare, permiţând
intervenţia operativă. Se efectuează în general de către şefii
de compartimente,secţii
etc. fiind sinonim cu activitatea de conducere.
- Controlul posterior sau ulterior – se exercită după emiterea
actului administrativ dând posibilitatea verificării inclusiv a
efectelor produse de act. Aşa este controlul judecătoresc al
actelor administrative realizat de instanţa de contencios
administrativ

39.Controlul administrativ intern

Controlul administrativ intern – reprezintă controlul exercitat
din interiorul instituţiei administrative de către funcţionarii
superiori asupra activităţii funcţionarilor subordonaţi (ex.
controlul realizat de şeful unui serviciu dintr-o primărie asupra
funcţionarilor din subordine). Subiectul cu atribuţii de control şi
subiectul controlat fac parte din aceeaşi instituţie.
Controlul intern se poate exercita la cererea unei
persoane când poartă denumirea de recurs graţios sau din
oficiu. Recursul graţios este plângerea adresată de un
particular
autorităţii administrative de la care emană actul administrativ
prin care se solicită revocarea sau modificarea acestuia pentru
că îi vatămă drepturile sau interesele legitime.
O formă de control administrativ intern este controlul
financiar public intern exercitat de compartimente
speciale în cadrul instituţiilor publice.

40. Controlul administrativ extern

Controlul administrativ extern – reprezintă controlul
exercitat de anumite autorităţi ale administraţiei publice sau
funcţionari de decizie din afara instituţiei administrative
supuse controlului.
Controlul administrativ extern are următoarele forme:
a) Controlul administrativ ierarhic
b) Controlul de tutelă administrativă
c) Controlul administrativ extern specializat
d) Controlul prin jurisdicţii speciale administrative
a) Controlul administrativ ierarhic – se efectuează de către
autorităţile administrative ierarhic superioare asupra celor
inferioare, în baza raportului de subordonare dintre ele (ex. –
controlul Guvernului asupra activităţii ministerelor).
Controlul ierarhic se poate exercita la cererea unei persoane
când poartă denumirea de recurs ierarhic sau din oficiu.
Instituţia administrativă superioară poate să oblige instituţia
inferioară să adopte sau să modifice o anumită decizie.
Controlul de tutelă administrativă – se realizează de anumite
autorităţi ale administraţiei publice centrale asupra autorităţilor
administrative descentralizate, în limitele fixate de lege. Astfel,
acest control se exercită de prefect asupra actelor autorităţilor
administraţiei publice locale şi de Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici asupra actelor autorităţilor publice
centrale şi locale privind funcţia publică. Controlul vizează
exclusiv legalitatea actelor administrative, nu şi oportunitatea
emiterii acestora.
b) Controlul administrativ extern specializat – se exercită de
către anumite autorităţi ale administraţiei publice, în cazurile
arătate expres de lege. Acest control se poate realiza fie de
organe special constituite pentru control (Curtea de Conturi,
Garda Financiară, Garda de Mediu, Avocatul Poporului), fie de
diferite inspecţii (Inspecţia Muncii, Inspecţia Sanitară de Stat
etc.), inspectorate de stat (Inspectoratul de Stat în Construcţii
etc.) sau poliţii (Poliţia rutieră, poliţiavamală, poliţia
comunitară etc.) aflate în subordinea ministerelor, ale altor
organe centrale ale administraţiei publice sau ale autorităţilor
administrative locale.
c) Controlul prin jurisdicţii speciale administrative.
Jurisdicţiile administrative sunt autorităţi ale administraţiei
publice care au competenţa legală de a soluţiona anumite
litigii
juridice prin adoptarea de acte administrative jurisdicţionale.
Acest control se exercită doar la cerere şi are ca scop verificarea
legalităţii unor acte administrative expres prevăzute de lege.
Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.
Ex. Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor înfiinţat
prin OUG nr. 34/2006 este un organ administrativ cu activitate
jurisdicţională în materia achiziţiilor publice.

41.Recursul graţios şi recursul ierarhic

Recursul graţios este plângerea adresată de un particular autorităţii
administrative de la care emană actul administrativ prin
care se solicită revocarea sau modificarea acestuia pentru
că îi vatămă drepturile sau interesele legitime
Recursul ierarhic este plângerea adresată de un particular
autorităţii administrative superioare, prin care se solicită
revocarea sau modificarea actului administrativ emis de
autoritatea inferioară subordonată, pentru că îi vatămă
drepturile sau interesele legitime.

42.Controlul exercitat de autorităţi şi persoane din

afara administraţiei publice Controlul parlamentar - se
exercită prin intermediul:
a) comisiilor de anchetă care pot fi constituite temporar de
oricare din cele două Camere în vederea cercetării legalităţii
activităţii desfăşurate de o instituţie a administraţiei publice.
b) întrebărilor şi interpelărilor. Fiecare parlamentar poate
adresa intrebări şi interpelări Guvernului, miniştrilor sau
altor conducători ai organelor administraţiei publice,
aceştiafiind obligaţi să răspundă. Întrebarea constă într-o
simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat,
dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul are intenţia
de a lua o hotărâre într-o problemă determinată.
Interpelarea constă într-o cerere adresată Guvernului prin
care se solicită explicaţii asupra politicii sale interne sau
externe.
c) rapoartelor şi informărilor pe care le prezintă
conducătorii autorităţilor administrative autonome aflate
sub autoritatea Parlamentului (BNR, SRI, Curtea de
Conturi, Avocatul Poporului etc.) în plenul Camerelor cu
privire la activitatea desfăşurată.
d) moţiunii de cenzură.Camera Deputaţilor şi Senatul, în
şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată
Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, cf. art. 113 din
Constituţia revizuită. Dacă moţiunea de cenzură este
adoptată, Guvernul se consideră demis.
Controlul exercitat de opinia publică – poate îmbrăca forma anchetelor
de presă
sau a petiţiilor (cereri, reclamaţii, sesizări, propuneri) pe care cetăţenii le
fac în legătură cu activitatea administraţiei publice. Cf O.G. nr. 27/2002
privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor autorităţile
publice sesizate au obligaţia să comunice petiţionarului un răspuns în 30
de zile de la data înregistrării petiţiei. Atunci când aspectele sesizate
necesită o cercetare mai amănunţită, conducătorul autorităţii publice
poate prelungi acest termen cu cel mult 15 zile.
În condiţiile prevăzute de Legea nr. 52/2003 privind
transparenta decizionala în administratia publica,
autorităţile publice sunt obligate:
a) să aducă la cunoştinţă publică proiectele de acte normative
cu cel puţin 30 de zile înaintede adoptare,astfel încât toţi cei
interesati să poată trimite în scris propuneri, sugestii sau
opinii.
b) să organizeze dezbateri publice cu privire la
proiectul de act normativ la cererea asociaţiilor
neguvernamentale.
c) să asigure participarea persoanelor interesate la şedinţele
autorităţilor publice, acordândposibilitatea acestora de a se
exprima cu privire la problemele aflate pe ordinea de zi.
2.2.3Controlul judecătoresc realizat de instanţele de
contencios administrativ

43.Controlul prin jurisdicţii speciale

administrative şi controlul judecătorescrealizat
de instanţele de contencios administrativ
Controlul judecătoresc realizat de instanţele de contencios
administrativ. Actele administrative pot forma obiectul
controlului judecătoresc în condiţiile prevăzute de Legea
nr.554/2004 a contenciosului administrativ.

44.Răspunderea administrativ-disciplinară
Răspunderea administrativ-disciplinară este situația juridică
care constă în complexul de drepturi și obligații conexe,
conținut al raportului juridic sancționator, stabilit între
autoritatea publică care aplică sancțiunea și persoana care a
săvârșit cu vinovăție o abatere disciplinară prin încălcarea
normelor dreptului administrativ.
Răspunderea administrativ-disciplinară trebuie văzută
distinct de răspunderea disciplinară specifică dreptului
muncii referitoare la încălcarea de către angajat a
reglementărilor de disciplină a muncii și care este
reglementată de Codul muncii.
 45. Noțiunea de răspundere contravențională și
de contravenție. Trăsăturile contravențiilor
Răspunderea contravențională este principala formă a
răspunderii administrative, care intervine numai în situația
săvârșirii unei fapte calificate expres prin acte normative sau
acte administrative normative ca fiind contravenție.
Reglementarea-cadru în materia contravențiilor este
realizată în prezent prin Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001
privind regimul juridic al contravenţiilor. Dispoziţiile
Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 se completează cu
dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură
civilă, după caz (art. 47 din OG nr. 2/2001).
Potrivit prevederilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001
contravenția este fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi
sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau,
după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului,
municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a
consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti.
Legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt
ocrotite prin legea penală. Contravenția prezintă, de regulă, un
pericol social mai redus decât infracțiunea. Prin urmare și
sancțiunile contravenționale vor fi mai blânde decât
sancțiunile penale.
Trăsăturile contravențiilor
Contravențiile prezintă următoarele trăsături:
fapta este săvârșită cu vinovăție. Vinovăţia există când fapta
ilicită este săvârşită cu intenţie sau din culpă. Intenţia poate fi
directă (când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale,
urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte) sau
indirectă (când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi,
deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui).
Culpa poate fi culpă cu prevedere (numită şi imprudenţă sau
uşurinţă) când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar
nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce şi
culpă simplă (numită şi neglijenţă) când făptuitorul nu
prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă.
a) legalitatea stabilirii și sancționării contravențiilor. Potrivit
art. 1 din O.G. nr. 2/2001 contravențiile pot fi stabilite şi
sancţionate prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului
sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei,
oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului
Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti

46. Analiza sancțiunilor contravenționale prevăzute

de Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind
regimul juridic al contravențiilor

O.G. nr. 2/2001 stipulează în art. 5 faptul că

sancţiunile contravenţionale sunt principale şi
complementare.
Sancţiunile contravenţionale principale sunt:
a) avertismentul;
b) amenda contravenţională;
c) prestarea unei
activităţi în folosul
comunităţii. Sancţiunile
contravenţionale
complementare sunt:
a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
b) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului
sau a autorizaţiei de exercitare aunei activităţi;
c) închiderea unităţii;
d) blocarea contului bancar;
e) suspendarea activităţii agentului economic;
f) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni
ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau
definitiv;
g) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
Potrivit prevederilor art. 5(4) din O.G. nr. 2/2001 prin legi
speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau
complementare. Astfel, de exemplu, art. 96 (2) din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe
drumurile publice prevede ca sancţiuni contravenţionale
complementare: a) aplicarea punctelor de penalizare; b)
suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat;
c) confiscarea bunurilor destinate săvârşirii contravenţiilor
prevăzute în OUG nr. 195/2002 ori folosite în acest scop;
d) imobilizarea vehiculului; e) radierea din oficiu a
înmatriculării sau înregistrării vehiculului, în cazul vehiculelor
declarate, potrivit legii, prin dispoziţie a autorităţii
administraţiei publice locale, fără stăpân sau abandonate.
Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de
pericol social al faptei săvârşite. Sancţiunile complementare se
aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei.
Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o
sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe
sancţiuni complementare.

47.Noțiunea și condițiile răspunderii administrativ-

patrimoniale Răspunderea administrativ-patrimonială
este acea formă a răspunderii juridice care
constă în obligarea statului sau, după caz, a unităților
administrativ-teritoriale la repararea pagubelor cauzate
particularilor printr-un act administrativ ilegal, prin
nesoluționarea în termenul legal a unei cereri sau prin refuzul
nejustificat al administrației publice de a rezolva o cerere
privitoare la un drept sau la un interes legitim.
. Condițiile răspunderii administrativ-patrimoniale
a) Pentru a fi antrenată răspunderea administrativ-
disciplinară este necesar să fie întrunite următoarele
condiții: existența unui act administrativ ilegal, a unui
refuz nejustificat al administrațieipublice de a rezolva
o cerere sau nesoluționarea în termenul legal a unei
cereri.
Potrivit prevederilor art. 52(1) din Constituție persoana
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de
o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este
îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a
interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
De regulă persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes
legitim, de o
autoritate publică, printr-un act administrativ ilegal introduce o
acțiune în anularea actului care va cuprinde un capăt de cerere
referitor la solicitarea de despăgubiri pentru prejudiciile
materiale și morale suferite. Pentru admiterea acțiunii instanța
trebuie să constate ilegalitatea actului administrativ contestat.
Prin urmare, în situația în care instanța apreciază că actul
administrativ atacat este legal, va respinge cererea de chemare
în judecată.
Acțiunea pentru despăgubiri poate fi introdusă și ulterior.
Astfel în condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr.
554/2004 a contenciosului administrativ atunci când
persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ,
fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri,
acestea pot fi solicitate în termen de un an de la data la care
persoana a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
În mod logic, în situația în care acțiunea principală în anularea
actului a fost respinsă, instanța apreciind că actul este legal,
introducerea ulterioară a acțiunii pentru despăgubiri rămâne fără
obiect.
b) existența unui prejudiciu material sau/și moral. Prejudiciul
este rezultatul dăunător (dauna), de natură patrimonială sau
nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și
intereselor legitime ale unei persoane.
Pentru a fi o condiție a răspunderii administrativ-patrimoniale
prejudiciul trebuie să fie direct și să aibă un caracter cert.
Prejudiciul trebuie să fie direct, adică să fie consecința directă
a unei activități administrative incriminate. De asemenea
prejudiciul trebuie să fie cert, adică să aibă o existență
neîndoielnică și întinderea sa să poată fi stabilită în mod sigur.
Prejudiciul poate fi și viitor dacă realizarea sa apare ca fiind
certă, inevitabilă (art. 1532 C. civ.). Prejudiciul poate fi
material sau/și moral. Prejudiciul material este o consecință
negativă susceptibilă de evaluare bănească, care decurge din
lezarea unui drept sau interes legitim patrimonial (de exemplu
distrugerea sau degradarea unui bun). Prejudiciul moral este
o consecință negativă nesusceptibilă de evaluare pecuniară, care
rezultă din lezarea unui drept sau interes nepatrimonial.
Prejudiciul moral constă întotdeauna într-o durere fizică sau
psihică a victimei şi este urmarea, în principiu, a vătămării
sănătăţii şi integrităţii corporale; restrângerii posibilităţilor de
viaţă familială şi socială normală (prejudiciu de agrement);
atingerilor provocate armoniei fizice şi înfăţişării unei persoane
(prejudiciu estetic); decesului unei persoane faţă de care avem o
puternică afecţiune (prejudiciu afectiv); atingerilor aduse
demnităţii, cinstei şi onoarei unei persoane; încălcării dreptului
la propria imagine; atingerilor aduse vieţii private etc.
c) existența raportului de cauzalitate între actul administrativ
ilegal (refuzul nejustificat de a rezolva o cerere sau
nesoluționarea cererii în termenul legal) și prejudiciul produs.
Pentru existența răspunderii administrativ-patrimoniale este
necesar să se cerceteze dacă prejudiciul produs este consecința
directă a unei activități ilegale a administrației publice (act
administrativ ilegal, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere
sau nesoluționarea cererii în termenul legal). Cauzalitatea poate
fi exclusivă, atunci când prejudiciul s-a produs în totalitate
datorită activității administrației publice sau neexclusivă în
situația în care prejudiciul este rezultatul acțiunii atât a
administrației publice cât și a unui particular (persoană fizică
sau persoană juridică). În situația cauzalității neexclusive
administrația publică va răspunde doar parțial, în raport cu
proporția dovedită în care a participat la realizarea
prejudiciului.
În cazul în care prejudiciul sau agravarea acestuia se datorează faptei
victimei, administrația va fi exonerată total sau parțial de răspundere,
după caz.
d) existența vinovăției autorității publice în cazul răspunderii subiective.
Vinovăția administrației publice constă în îndeplinirea
defectuoasă a prerogativelor sale de putere publică, având ca
urmare producerea de pagube particularilor prin încălcarea
sau nerecunoașterea drepturilor sau intereselor legitime ale
acestora.
Potrivit art. 1357(2) C. civ. autorul prejudiciului răspunde
pentru cea mai uşoară culpă. Astfel administrația publică
va răspunde indiferent dacă culpa sa este gravă sau ușoară

48. Formele răspunderii administrativ-

patrimoniale. Tipuri de acțiuni în
contencios administrativ în angajarea
răspunderii administrativ-patrimoniale

Răspunderea administrativ-patrimonială poate fi:

a) o răspundere obiectivă care intervine indiferent de
vinovăția autorității publicerăspunzătore;
b) o răspundere subiectivă bazată pe vinovăția
autorității publice răspunzătoare. Răspunderea
obiectivă poate îmbrăca următoarele forme:
- răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin
erorile judiciare.
Potrivit prevederilor art. 52(3) din Constituție statul răspunde
patrimonial pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului
este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea
magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau
gravă neglijenţă.
-răspunderea patrimonială a autorităților administrației publice pentru
limitele
(riscurile) serviciului public.În cazul acestui tip de răspundere
persoana vătămată nu trebuie să dovedească culpa
administrației publice, ci trebuie să dovedească în fața instanței
faptul că prejudiciul suferit se datorează unei limite de
organizare a serviciului public, cum ar fi o defecțiune inerentă
ce ține de structura serviciului public.
Răspunderea subiectivă poate îmbrăca următoarele forme:
răspunderea patrimonială a autorităților publice
pentru pagubele cauzate prin acte administrative
ilegale, prin refuzul nejustificat de a rezolva o cerere
sau prin nesoluționarea cererii în termenul legal.
răspunderea patrimonială a autorităților publice pentru
pagubele cauzate prin ordonanțe sau dispoziții din
ordonanțe ale Guvernului declarate neconstituționale.
răspunderea patrimonială a autorităților publice pentru
pagubele cauzate prin acte administrative unilaterale emise în
legătură cu încheierea sau modificarea contractelor
administrative
răspunderea patrimonială a autorităților publice
pentru pagubele cauzate prin neexecutarea
hotărârilor de contencios administrativ în termen
Tipuri de acțiuni în contencios administrativ
în angajarea răspunderii administrativ-
patrimoniale
Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes
legitim printr-un act administrativ care dorește anularea
actului și acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile
materiale și morale suferite are posibilitatea, conform Legii
nr. 554/2004 de a opta pentru oricare din următoarele tipuri
de acțiuni:
a) o acțiune îndreptată numai împotriva autorității publice pârâte.
b) o acțiune îndreptată numai împotriva funcționarului
c) o acțiune îndreptată concomitent împotriva autorității publice și a
funcționarului

49. Noțiunea și trăsăturile serviciilor publice

Atunci când nevoile unei colectivităţi apărute pentru
prima dată sau care au fost realizate înainte de particulari,
îmbracă trăsăturile unei nevoi de interes public, devenind
un fenomen social, se impune organizarea unui serviciu
public. Termenul de serviciu public este utilizat atât în
sens de organizaţie, de organism social, cât şi în sens
funcţional, de activitate desfăşurată de acest organism.
Pe parcursul timpului noţiunea de serviciu public a cunoscut o evoluţie
contradictorie.
Astfel, definiţiile clasice ale serviciului public pun în evidenţă
natura juridică a organului care îl prestează şi care este persoană
publică (statul, colectivitatea locală sau o altă instituţie publică).
Conţinutul definiţiei clasice va suferi modificări în perioada
interbelică prin condiţiile impuse de practica administraţiei
publice, respectiv delimitarea părţilor, a interesului general de
cel particular, subliniindu-se că obiectivul major al serviciului
public este interesul celor administraţi şi nu obţinerea profitului;
mijloacele puterii publice cu influenţă asupra raportului de
autoritate dintre persoana privată care serveşte interesul general
şi terţii, în favoarea prestatorului, şi ultima condiţie „controlul
administraţiei” asupra activităţii de prestări de servicii publice.
În perioada interbelică prin serviciu public P. Negulescu
înţelegea „un organism administrativ creat de stat, judeţ sau
comună, cu o competenţă şi puteri determinate, cu mijloace
financiare procurate din patrimoniul general al
administraţiei creatoare, pus la dispoziţiunea publicului
pentru a satisface în mod regulat şi continuu o nevoie cu
caracter general, a cărei iniţiativă privată nu ar putea să-i dea
decât o satisfacţie incompletă şi intermitentă”.
În prezent vom defini serviciul public ca fiind acea organizaţie de stat
sau a
colectivităţilor locale, înfiinţată de autorităţile competente, cu
scopul de a asigura satisfacerea unor cerinţe ale membrilor
societăţii, în regim de drept administrativ în procesul de
executare a legii.
Trăsăturile serviciilor publice
Serviciile publice prezintă următoarele caracteristici:
- satisfacerea nevoilor publice răspunde interesului general;
- înfiinţarea serviciilor publice este atributul
exclusiv al autorităţilor deliberative (parlament,
consilii locale, consilii judeţene);
- coordonarea și gestionarea serviciilor publice se realizează
de către o autoritate executivă a administraţiei publice
(astfel la nivel național Guvernul gestionează serviciile
pentru care statul este responsabil, la nivel de județ
președintele consiliului județean coordonează realizarea
serviciilor publice şi de utilitate publică de interes judeţean
iar în comune, orașe și municipii primarul coordonează
realizarea serviciilor publice de interes local);
- supunerea unui regim juridic reglementat de
principiile dreptului public. Doctrina
economică caracterizează serviciile publice
prin:
a) Intangibilitate. Serviciile publice nu pot fi văzute, prestate
sau simţite înainte de a fi cumpărate. Serviciul public poate fi
perceput de către potenţialii cumpărători prin părţile tangibile
evidenţiate de acele aspecte legate de: facilităţile acordate
consumatorului/ utilizatorului, componenta umană a
mediului, capacitatea de comunicare prin serviciul public şi,
atunci când este cazul, preţul;
b) Inseparabilitatea serviciilor constă în aceea că prestarea
şi consumul au loc simultan, prestatorul fiind parte
componentă a serviciului respectiv. În cazul serviciilor
publice (educaţie sănătate, cultură), simultaneitatea
prestării şi consumului serviciului presupune şi participarea
consumatorului/utilizatorului la prestarea serviciului;
c) Variabilitatea serviciilor este o caracteristică ce semnifică
imposibilitatea repetării acestora, în mod identic, de la o
prestaţie la alta, ele depinzând de factorul uman prestator şi
de variabila timp;
d) Standardizarea prestării serviciilor publice nu poate fi
asigurată, întâlnind situaţia personalizării serviciilor.
Această caracteristică impune instituţiilor publice şi/sau
private realizarea controlului calităţii serviciului;
Perisabilitatea reprezintă capacitatea serviciilor publice de
a nu fi stocate saui nventariate

50. Categorii de servicii publice

serviciul public de legiferare realizat la nivel naţional prin Parlament,
care adoptă
norme juridice obligatorii, ce reglementează, în mod
uniform, la nivel naţional, raporturile sociale, iar la nivel local
de Consiliul judeţean şi Consiliul local;
- serviciul public judiciar care este înfăptuit de instanţele
judecătoreşti şi soluţioneazăcu „putere de adevăr legal”
conflictele juridice;
- serviciile publice administrative care asigură executarea
legilor şi a hotărârilor judecătoreşti, ordinea publică, siguranţa
naţională, crearea condiţiilor optime de sănătate, instrucţie
publică, cultură etc. Aşa sunt, de exemplu, oficiile de stare
civilă, spitalele, poliţia, armata etc. Acestea au ca unic scop
satisfacerea interesului public, resursele financiare fiind
asigurate de la bugetul de stat sau după caz, de la bugetele
locale;
- serviciile publice industriale şi comerciale, care presupun realizarea
unor activităţi
în schimbul cărora utilizatorul sau beneficiarul este obligat să
plătească o taxă prestatorului de servicii. Serviciul public
industrial şi comercial păstrează scopul fundamental al
serviciului public: satisfacerea interesului general, dar
activitatea lui nu este finanţată de regulă de la bugetul
central/local, ci obţine beneficii comerciale prin oferirea către
particulari de bunuri sau servicii remunerate (plata directă a
serviciilor de către utilizatori). De aceea, spre deosebire de
celelalte care sunt supuse unui regim de drept public, serviciile
publice industriale şi comerciale sunt supuse unui regim mixt,
de drept privat şi drept public, dar dreptul privat constituie
regula (dreptul administrativ reglementând regimul actelor de
autoritate emise de aceste organe şi statutul unora din membrii
personalului ce îl deservesc şi care au calitatea de funcţionari
publici).

51.Gestiunea directă a serviciilor publice

Gestiunea directă (publică) este reprezentată de situaţii în care
colectivitatea locală, prin autorităţile sale reprezentative,
asigură ea însăşi serviciul public sau îl transferă unei instituţii
publice/societăți comerciale aflate în subordinea sa. Articolul
28(1) din Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilităţi
publice arată că în cadrul gestiunii directe autorităţile
deliberative şi executive, în numele unităţilor administrativ-
teritoriale pe care le reprezintă, îşi asumă şi exercită nemijlocit
toate competenţele şi responsabilităţile ce le revin potrivit legii
cu privire la furnizarea/prestarea serviciilor de utilităţi publice,
respectiv la administrarea, funcţionarea şi exploatarea
sistemelor de utilităţi publice aferente acestora.
Conform prevederilor art. 28(2) din Legea nr. 51/2006
gestiunea directă se realizează prin intermediul unor
operatori de drept public sau privat care pot fi:
a) servicii publice de interes local sau judeţean, specializate, cu
personalitate juridică, înfiinţate şi organizate în subordinea
consiliilor locale sau consiliilor judeţene, după caz, prin
hotărâri ale autorităţilor deliberative ale unităţilor
administrativ-teritoriale respective;
b) societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990, cu capital social
integral al unităţilor administrativ-teritoriale, înfiinţate de
autorităţile deliberative ale unităţilor administrativteritoriale
respective. Prin excepție, serviciile de utilităţi publice pot fi
furnizate/ prestate şi de regii autonome de interes local sau
judeţean, reglementate de Legea nr. 15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome
şi societăţi comerciale, numai dacă acestea mai au în derulare
proiecte de investiţii cofinanţate din fonduri europene, până la
finalizarea acestora.

52. Regiile autonome

Regiile autonome au fost înființate în baza Legii nr. 15/1990
privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii
autonome și societăți comerciale ca persoane juridice având
gestiune economică și autonomie financiară care se
organizează și funcționează în
ramurile strategice ale economiei naționale precum și în
domenii de interes local prevăzute de lege. Regiile autonome au
fost reorganizate prin O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri
pentru restructurarea activității regiilor autonome, O.G. nr.
69/1994 privind unele măsuri pentru reorganizarea regiilor
autonome de interes local și prin O.U.G. nr. 30/1997 privind
reorganizarea regiilor autonome. Potrivit prevederilor art. 2(2)
din O.U.G. nr. 30/1997, autoritățile administrației publice
centrale sau locale sub autoritatea cărora își desfășurau
activitatea regiile autonome puteau hotărî reorganizarea
acestora ca societăți, fiind redenumite, dacă aveau ca obiect
activități de interes public național, societăți naționale sau
companii naționale. Astfel Compania Naţională de Autostrăzi şi
Drumuri Naţionale din România - S.A. (C.N.A.D.N.R.) s-a
înființat prin OUG nr. 84/2003 ca societate comercială pe
acţiuni, cu capital integral de stat, prin reorganizarea Regiei
Autonome «Administraţia Naţională a Drumurilor din
România» care s-a desfiinţat.
Regiile autonome pot avea în proprietate bunuri din
domeniul privat și în administrare bunuri din domeniul
public.
Pot primi bunuri proprietate publică în administrare
concretă doar regiile autonome, nu și societățile sau
companiile naționale rezultate din reorganizarea regiilor
autonome.
Regiile autonome de interes național se înființează prin
hotărâre a Guvernului în ramurile strategice ale economiei
naționale – industria de armament, energetică, exploatarea
minelor și a gazelor naturale, poștă și transporturi feroviare –
precum și în unele domenii aparținând altor ramuri stabilite de
Guvern (art. 2 și 3 din Legea nr. 15/1990).
Regiile autonome de interes local se înființează prin hotărâre a
consiliului județean
sau a consiliului local în următoarele domenii de activitate,
potrivit prevederilor art. 1 din OG nr. 69/1994 : alimentarea cu
apă, canalizarea şi epurarea apelor uzate; producerea,
transportul şi distribuţia energiei termice; transportul local în
comun de călători; administrarea şi întreţinerea fondului locativ,
a pieţelor, oboarelor, târgurilor, a drumurilor comunale şi a
spaţiilor verzi; construirea, întreţinerea şi modernizarea
drumurilor şi a podurilor de interes judeţean.

53.Gestiunea delegată a serviciilor publice

Gestiunea delegată este modalitatea de gestiune în care
autorităţile deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale
ori, după caz, asociaţiile de dezvoltare intercomunitară având
ca scop serviciile de utilităţi publice, în numele şi pe seama
unităţilor administrativ- teritoriale membre, atribuie unuia sau
mai multor operatori toate ori numai o parte din competenţele
şi responsabilităţile proprii privind furnizarea/prestarea
serviciilor de utilităţi publice, pe baza unui contract de delegare
a gestiunii.
Contractul de delegare a gestiunii este un contract încheiat în
formă scrisă, prin care unităţile administrativ- teritoriale,
individual sau în asociere, după caz, în calitate de delegatar,
atribuie, prin una dintre modalităţile prevăzute de lege, pe o
perioadă determinată, unui operator, în calitate de delegat, care
acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de a
furniza/presta integral un serviciu de utilităţi publice ori, după
caz, numai unele activităţi specifice acestuia, inclusiv dreptul şi
obligaţia de a administra şi de a exploata infrastructura tehnico-
edilitară aferentă serviciului/activităţii furnizate/prestate, în
schimbul unei redevenţe, după caz.
Contractul de delegare a gestiunii este un
contract administrativ. Contractul de delegare
a gestiunii serviciilor de utilităţi publice poate
fi:
a) contract de concesiune de servicii;
b) contract de achiziţie publică de servicii.
Gestiunea delegată se realizează prin intermediul unor
operatori de drept privat, care pot fi:
a) societăţi comerciale cu capital social privat;
b) societăţi comerciale cu capital social mixt.

54.Noț iunea ș i categoriile de contencios administrativ

Contenciosul administrativ se referă la ansamblul de conflicte

și litigii care implică administrația publică și cetățenii sau alte
entități juridice. Acesta include disputele care apar între
autoritățile publice și persoanele private în legătură cu aplicarea
sau interpretarea legilor și reglementărilor administrative,
precum și alte aspecte legate de activitatea administrației
publice.

Categoriile principale de contencios administrativ includ:

1. **Contenciosul administrativ propriu-zis:** Acesta se

referă la litigiile care implică autoritățile publice și cetățenii
sau alte entități private în legătură cu deciziile sau acțiunile
administrative. Aceste litigii pot include, de exemplu,
contestarea deciziilor administrative, contestarea măsurilor
administrative sau reclamații privind abuzul de putere sau
încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale.

2. **Contenciosul de legalitate:** Acesta se referă la

contestarea legalității actelor administrative emise de către
autoritățile publice. În cadrul acestui contencios, părțile pot
contesta dacă o anumită decizie sau acțiune administrativă
respectă sau nu legislația aplicabilă sau procedurile legale.

3. **Contenciosul de interpretare și aplicare a legii

administrative:** Acesta implică litigii privind interpretarea și
aplicarea legii administrative în situații specifice. În aceste
cazuri, părțile pot avea opinii diferite cu privire la modul în
care anumite reglementări administrative ar trebui să fie
interpretate sau aplicate într-un anumit context.

4. **Contenciosul de înregistrare și soluționare a cererilor

administrative:** Acesta se referă la litigiile care implică
cereri administrative adresate autorităților publice și care nu
sunt soluționate în mod corespunzător sau în termenele
prevăzute de lege. Acest tip de contencios poate include, de
exemplu, contestarea refuzului de înregistrare a unei cereri
administrative sau întârzierile nejustificate în soluționarea unei
cereri.

5. **Contenciosul de plângeri administrative:** Acesta se

referă la litigiile care implică plângeri adresate autorităților
publice în legătură cu diverse aspecte ale activității lor, cum ar
fi comportamentul funcționarilor publici sau furnizarea de
servicii publice. Aceste plângeri pot fi legate de incompetență,
neglijență sau abuzuri în exercitarea atribuțiilor administrative.

În general, contenciosul administrativ are rolul de a asigura

respectarea legalității și de a proteja drepturile și interesele
cetățenilor în fața administrației publice. Aceasta presupune
accesul la justiție și la mijloacele legale adecvate pentru
rezolvarea litigiilor și a conflictelor care implică autoritățile
publice.
55.Calitatea procesuală a părț ilor în litigiile de contencios
administrativ

În litigiile de contencios administrativ, calitatea procesuală a

părților se referă la dreptul și capacitatea acestora de a participa
la procesul judiciar și de a-și proteja interesele în fața instanței.
Această calitate este esențială pentru asigurarea unui proces
echitabil și corect. Iată câteva categorii de părți și calitatea lor
procesuală în litigiile de contencios administrativ:

1. **Autoritățile publice:** Acestea sunt instituțiile și

organizațiile guvernamentale responsabile cu administrarea și
aplicarea legilor și reglementărilor administrative. Autoritățile
publice au calitatea de părți în litigiile de contencios
administrativ atunci când sunt implicate în decizii sau acțiuni
contestate de către cetățeni sau alte entități. Ele au dreptul de a
fi reprezentate în instanță și de a-și susține poziția în cadrul
procesului judiciar.

2. **Cetățenii și persoanele private:** Aceștia sunt indivizii

sau entitățile private care au fost afectate de deciziile sau
acțiunile administrației publice și care contestă legalitatea sau
corectitudinea acestora în fața instanței. Cetățenii și persoanele
private au calitatea de părți în litigiile de contencios
administrativ și au dreptul de a-și prezenta argumentele și
probele în sprijinul poziției lor în fața instanței.

3. **Asociațiile și organizațiile neguvernamentale:** Aceste

organizații reprezintă interesele și drepturile unui grup mai larg
de cetățeni sau membri și pot acționa în numele acestora în
litigiile de contencios administrativ. Ele pot avea calitatea de
părți în anumite situații în care interesele membrilor lor sunt
afectate de deciziile sau acțiunile administrației publice și pot
acționa în instanță pentru a le proteja.
 4. **Intervenienții:** Aceștia sunt terțe părți care, deși nu sunt
părți inițiale în litigiu, solicită permisiunea de a se alătura
procesului pentru a-și prezenta propriile interese și argumente.
Intervenienții pot fi admirați în anumite circumstanțe în care au
un interes direct și legitim în rezolvarea litigiului și pot aduce
informații suplimentare sau perspective în proces.

Calitatea procesuală a părților în litigiile de contencios

administrativ este esențială pentru asigurarea drepturilor și
egalității de acces la justiție. Toate părțile implicate în litigiu au
dreptul la un proces echitabil și la oportunitatea de a-și prezenta
argumentele și probele în fața instanței pentru a-și proteja
interesele și drepturile.

56.Procedura administrativă prealabilă introducerii acț iunii în

contencios administrativ

Procedura administrativă prealabilă introducerii acțiunii în contencios

administrativ reprezintă etapa înainte de a iniția un proces în fața instanței
administrative. Această procedură presupune adesea că părțile implicate trebuie
să parcurgă anumite pași sau să respecte anumite cerințe înainte de a putea
prezenta o plângere în fața instanței. Aceste cerințe pot varia în funcție de
jurisdicția și legislația aplicabilă, însă, în general, acestea includ următoarele
aspecte:

1. **Solicitarea de soluționare pe cale administrativă:** În multe jurisdicții,

persoanele care doresc să conteste o decizie sau o acțiune administrativă trebuie
să încerce mai întâi să soluționeze problema pe cale administrativă, prin
intermediul autorităților responsabile. Acest lucru poate implica depunerea unei
plângeri sau a unei cereri de revizuire la autoritatea relevantă și așteptarea unei
decizii sau a unui răspuns din partea acesteia.

2. **Termene și proceduri de contestare:** Legislația poate stabili anumite

termene și proceduri pe care trebuie să le urmeze persoanele care doresc să
conteste o decizie sau acțiune administrativă. Acestea pot include termene limită
pentru depunerea plângerilor sau cererilor, precum și cerințe privind conținutul și
formă acestora.
3. **Depunerea de către autorități a unui raport prealabil:** În unele cazuri,
autoritățile publice sunt obligate să depună un raport prealabil sau să furnizeze o
explicație cu privire la decizia sau acțiunea lor contestată, înainte ca plângerea să
fie prezentată în fața instanței.

4. **Mediere sau alte forme de soluționare alternativă a litigiilor:** În unele

jurisdicții, părțile pot fi îndrumate să încerce soluționarea litigiului prin mediere
sau alte forme de soluționare alternativă a litigiilor înainte de a se adresa instanței
administrative.

Procedura administrativă prealabilă are ca scop rezolvarea amicală a litigiilor și

evitarea litigiilor costisitoare și îndelungate în fața instanței. Aceasta oferă
părților oportunitatea de a soluționa problema într-un mod mai rapid și mai
eficient, înainte de a fi necesară intervenția instanței. Totuși, în cazul în care
procedura administrativă prealabilă nu reușește să rezolve litigiul, părțile au
posibilitatea să își exercite dreptul de a depune o acțiune în contencios
administrativ în fața instanței.

57. Soluţ iile pe care le poate da instanţ a de contencios

administrativ

În litigiile de contencios administrativ, instanța poate pronunța diferite tipuri de

soluții, în funcție de circumstanțele specifice ale cazului și de cererile părților
implicate. Aceste soluții sunt concepute pentru a rezolva litigiul într-un mod
echitabil și în conformitate cu legea. Iată câteva dintre soluțiile pe care le poate
da instanța de contencios administrativ:

1. **Anularea deciziei sau acțiunii administrative:** Una dintre cele mai

comune soluții în cazul unui litigiu de contencios administrativ este anularea sau
revocarea deciziei sau acțiunii administrative contestate. Instanța poate constata
că decizia sau acțiunea în cauză este ilegală sau nejustificată și poate dispune
anularea sau revocarea acesteia.
2. **Suspendarea executării deciziei sau acțiunii administrative:** În anumite
cazuri, instanța poate decide să suspende executarea deciziei sau acțiunii
administrative contestate până când se finalizează procesul sau până când se iau
alte măsuri corespunzătoare. Această măsură are ca scop prevenirea unor
eventuale prejudicii ireparabile sau nejustificate până când se clarifică legalitatea
deciziei sau acțiunii.

3. **Repararea prejudiciului:** În cazul în care o parte a suferit un prejudiciu

ca urmare a unei decizii sau acțiuni administrative ilegale sau nejustificate,
instanța poate dispune repararea sau compensarea prejudiciului suferit. Acest
lucru poate include acordarea de despăgubiri financiare sau alte forme de
compensare pentru daunele materiale sau morale suferite.

4. **Obligarea autorității publice să acționeze:** În anumite cazuri, instanța

poate dispune autorității publice să întreprindă anumite acțiuni sau să
îndeplinească anumite obligații în conformitate cu legea sau cu decizia instanței.
Această măsură are ca scop asigurarea respectării legii și a drepturilor părților
implicate în litigiu.

5. **Alte măsuri sau ordonanțe specifice:** În funcție de circumstanțele

specifice ale cazului, instanța poate dispune și alte măsuri sau ordonanțe specifice
pentru a soluționa litigiul într-un mod echitabil și corespunzător. Acestea pot
include, de exemplu, modificarea sau corectarea deciziei administrative
contestate, retrimiterea cazului către autoritatea administrativă pentru
reconsiderare sau alte măsuri specifice în funcție de necesitățile și cerințele
cazului.

58.Noț iunea ș i trăsăturile dreptului de proprietate publică

Dreptul de proprietate publică se referă la drepturile deținute de către stat sau alte
entități publice asupra unor bunuri și resurse care sunt utilizate în interesul public
și care sunt administrate sau controlate de către autoritățile publice. Acest tip de
proprietate este distinct de proprietatea privată, care este deținută de către
persoane fizice sau juridice private. Iată câteva trăsături ale dreptului de
proprietate publică:
1. **Deținut de către stat sau alte entități publice:** Dreptul de proprietate
publică este deținut și exercitat de către stat sau alte entități publice, cum ar fi
guvernele locale, autoritățile administrative sau alte organizații guvernamentale.
Aceste entități dețin controlul și autoritatea asupra bunurilor și resurselor publice
în numele interesului public.

2. **Utilizat în interesul public:** Bunurile și resursele care fac obiectul

dreptului de proprietate publică sunt utilizate în principal în interesul public.
Acest lucru poate include, de exemplu, utilizarea terenurilor pentru construirea
de infrastructură publică, precum drumuri, școli sau spitale, sau utilizarea
resurselor naturale pentru protecția mediului sau pentru furnizarea de servicii
publice.

3. **Reglementat de lege:** Dreptul de proprietate publică este reglementat de

lege și este supus unor norme și proceduri specifice stabilite de către legislația
națională sau locală. Aceste norme pot include, de exemplu, proceduri de
expropriere sau de utilizare a proprietății publice, precum și reguli privind
administrarea și utilizarea acesteia în conformitate cu principiile dreptului
administrativ și al serviciului public.

4. **Nealienabil sau limitat în ceea ce privește transferul de proprietate:** În

multe cazuri, dreptul de proprietate publică poate fi nealienabil sau limitat în ceea
ce privește transferul de proprietate către entități private. Acest lucru este de
obicei justificat de necesitatea de a asigura utilizarea continuă a bunurilor și
resurselor în interesul public și de a preveni transferul lor către scopuri private
sau profitabile.

5. **Supus controlului public:** Deoarece dreptul de proprietate publică este

deținut de către stat sau alte entități publice, acesta este supus controlului și
supravegherii publicului și poate fi supus verificării și auditului de către
organizații sau instituții independente, precum și de către cetățeni și alte părți
interesate.
În concluzie, dreptul de proprietate publică este un concept juridic care se referă
la drepturile deținute de către stat sau alte entități publice asupra bunurilor și
resurselor utilizate în interesul public. Acesta este distinct de proprietatea privată
și este caracterizat de utilizarea în interesul public și de reglementarea specifică
prevăzută de lege.

59.Caracterele dreptului de proprietate publică

Dreptul de proprietate publică prezintă anumite caracteristici distincte care îl

diferențiază de proprietatea privată și care reflectă natura sa specială și scopul său
în cadrul sistemului juridic. Iată câteva dintre aceste caractere ale dreptului de
proprietate publică:

1. **Deținut de către stat sau alte entități publice:** Una dintre principalele
caracteristici ale dreptului de proprietate publică este că acesta este deținut și
exercitat de către stat sau alte entități publice, cum ar fi guvernele locale,
instituțiile guvernamentale sau autoritățile administrative. Statul este considerat
proprietarul final al bunurilor și resurselor publice și are autoritatea de a le
administra și controla în numele interesului public.

2. **Utilizat în interesul public:** Bunurile și resursele care fac obiectul

dreptului de proprietate publică sunt utilizate în principal în interesul public.
Acestea includ, de exemplu, terenurile pentru construcția de infrastructură
publică, resursele naturale pentru protecția mediului sau serviciile publice precum
educația și sănătatea. Scopul principal al proprietății publice este de a satisface
nevoile și interesele colective ale societății.

3. **Reglementat de lege:** Dreptul de proprietate publică este reglementat de

lege și este supus unor norme și proceduri specifice stabilite de către legislația
națională sau locală. Aceste norme pot include, de exemplu, proceduri de
expropriere sau de utilizare a proprietății publice, precum și reguli privind
administrarea și utilizarea acesteia în conformitate cu principiile dreptului
administrativ și al serviciului public.
4. **Nealienabil sau limitat în transfer:** În multe cazuri, dreptul de proprietate
publică poate fi nealienabil sau limitat în ceea ce privește transferul de proprietate
către entități private. Acest lucru este de obicei justificat de necesitatea de a
asigura utilizarea continuă a bunurilor și resurselor în interesul public și de a
preveni transferul lor către scopuri private sau profitabile.

5. **Supus controlului public:** Deoarece dreptul de proprietate publică este

deținut de către stat sau alte entități publice, acesta este supus controlului și
supravegherii publicului și poate fi supus verificării și auditului de către
organizații sau instituții independente, precum și de către cetățeni și alte părți
interesate. Transparența și responsabilitatea sunt esențiale în gestionarea
proprietății publice.

Aceste caracteristici ale dreptului de proprietate publică reflectă scopul său

fundamental de a servi interesul public și de a asigura gestionarea
corespunzătoare a bunurilor și resurselor care sunt deținute în numele societății.

60.Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică

Dreptul de proprietate publică poate fi dobândit în diverse moduri, în funcție de

circumstanțele specifice și de legislația aplicabilă în fiecare jurisdicție. Iată
câteva dintre modurile comune de dobândire a dreptului de proprietate publică:

1. **Exproprierea:** Exproprierea este un proces prin care statul sau o altă

entitate publică dobândește dreptul de proprietate publică asupra unui bun privat
în schimbul unei compensații echitabile către proprietarul privat. Acest proces
este adesea utilizat atunci când statul are nevoie de un anumit bun pentru a
îndeplini un scop de interes public, cum ar fi construirea de infrastructură sau
dezvoltarea urbană.

2. **Donarea:** Proprietatea publică poate fi dobândită prin donație, adică

prin transferul voluntar al unui bun de la proprietarul privat către stat sau altă
entitate publică. Donația poate fi făcută de către o persoană fizică sau juridică și
poate implica atât bunuri imobile, cât și mobile. De obicei, donatorul va trebui
să respecte anumite cerințe legale și proceduri pentru a face o donație valabilă.
3. **Achiziționarea sau cumpărarea:** Proprietatea publică poate fi
achiziționată sau cumpărată de către stat sau entitatea publică prin intermediul
unei tranzacții comerciale sau contractuale. Aceasta implică de obicei plata unei
sume de bani către proprietarul privat în schimbul dreptului de proprietate
asupra bunului. Achiziționarea poate fi efectuată în urma unei licitații publice
sau printr-o negociere privată între părți.

4. **Confiscarea:** Confiscarea este un proces prin care statul sau o altă

autoritate publică dobândește dreptul de proprietate publică asupra unui bun
privat fără consimțământul sau acordul proprietarului. Acest lucru se poate
întâmpla în anumite situații, cum ar fi în cazurile de penalități sau confiscări
pentru scopuri publice. Confiscarea trebuie să fie justificată legal și să respecte
drepturile proprietarului conform legii.

5. **Accesul direct al statului la resurse naturale:** În cazul resurselor

naturale, statul poate avea dreptul de proprietate publică direct asupra
acestora, fără a fi necesar un proces specific de dobândire. Acest lucru
se datorează faptului că resursele naturale, cum ar fi apele sau
terenurile de stat, sunt considerate adesea proprietatea publică implicită
și sunt administrate și controlate de către autoritățile publice în numele
interesului public.

61.Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică

Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică este un acord legal între

o autoritate publică (de obicei, statul sau o subdiviziune a acestuia) și o entitate
privată, prin care aceasta din urmă primește dreptul de a folosi, exploata sau
gestiona anumite bunuri proprietate publică pentru o perioadă determinată de
timp, în schimbul unui anumit tarif sau a altor beneficii convenite.

Acest tip de contract poate implica diverse tipuri de bunuri proprietate publică,
cum ar fi terenuri, clădiri, infrastructură sau resurse naturale. Scopul
contractului de concesiune este de a permite unei entități private să utilizeze
bunurile publice în scopul prestării de servicii sau pentru dezvoltarea unor
proiecte comerciale, în timp ce autoritatea publică păstrează dreptul de
proprietate și de supraveghere asupra acestor bunuri.

Iată câteva aspecte cheie ale contractului de concesiune de bunuri proprietate

publică:

1. **Obiectul concesiunii:** Acesta descrie bunurile sau serviciile publice care

fac obiectul contractului de concesiune și care vor fi utilizate sau gestionate de
către entitatea privată. Acestea pot include, de exemplu, construcții publice,
servicii de utilități sau exploatarea resurselor naturale.

2. **Durata contractului:** Contractul de concesiune va specifica durata

pentru care entitatea privată primește dreptul de utilizare a bunurilor proprietate
publică. Aceasta poate varia de la câțiva ani până la mai multe decenii, în
funcție de natura și scopul concesiunii.

3. **Obligațiile părților:** Contractul va stabili obligațiile și responsabilitățile

atât ale autorității publice, cât și ale entității private. Acestea pot include
obligații privind întreținerea și conservarea bunurilor, furnizarea de servicii sau
infrastructură, respectarea standardelor de calitate și mediu și altele.

4. **Tariful sau compensația:** Entitatea privată va plăti un tarif sau va

furniza o altă formă de compensație autorității publice pentru dreptul de
utilizare a bunurilor proprietate publică. Acest tarif poate fi fix sau variabil și
poate fi determinat în funcție de performanța sau de veniturile generate de
activitatea concesionarului.

5. **Rezilierea și modificările contractuale:** Contractul va stabili condițiile

în care poate fi reziliat sau modificat în timpul derulării sale. Aceste condiții pot
include motive de forță majoră, neîndeplinirea obligațiilor contractuale sau alte
circumstanțe care afectează implementarea contractului.
Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică este un instrument
important în privatizarea serviciilor publice și în dezvoltarea proiectelor
comerciale care implică utilizarea bunurilor publice. El trebuie să fie elaborat cu
atenție pentru a asigura respectarea drepturilor și intereselor părților implicate și
pentru a asigura furnizarea adecvată a serviciilor sau a altor beneficii pentru
public.

62.Atribuirea în folosinț ă cu titlu gratuit a unui bun

proprietate publică

Atribuirea în folosință cu titlu gratuit a unui bun proprietate publică este un

proces prin care o autoritate publică transferă dreptul de utilizare a unui bun
către o altă entitate sau persoană fără a percepe o taxă sau o compensație
financiară în schimb. Aceasta înseamnă că beneficiarul primește dreptul de a
utiliza bunul, dar nu dobândește dreptul de proprietate asupra acestuia.

Această practică poate fi întâlnită în diverse situații și contexte, iar motivele

pentru care o autoritate publică ar putea decide să atribuie un bun cu titlu gratuit
pot include:

1. **Promovarea unor scopuri de interes public:** Uneori, autoritățile publice

pot decide să atribuie un bun cu titlu gratuit unei entități sau organizații care
desfășoară activități în folosul comunității sau care sprijină realizarea unor
obiective de interes public, cum ar fi protecția mediului, promovarea culturii sau
dezvoltarea socială.

2. **Stimularea dezvoltării economice sau sociale:** Atribuirea cu titlu gratuit

a unui bun poate fi utilizată ca instrument pentru a stimula dezvoltarea
economică sau socială într-o anumită zonă sau comunitate. Prin oferirea unui
acces gratuit la anumite resurse sau facilități, autoritățile publice pot încuraja
investițiile și inițiativele care contribuie la creșterea economică sau la
îmbunătățirea calității vieții locuitorilor.

3. **Susținerea activităților non-profit:** Atribuirea cu titlu gratuit a unui bun

poate fi utilizată pentru a sprijini organizațiile non-profit sau activitățile de
voluntariat care aduc beneficii societății în ansamblu. Prin oferirea unui acces
gratuit la spații sau facilități, autoritățile publice pot facilita desfășurarea unor
activități culturale, sociale sau educative care contribuie la bunăstarea
comunității.

4. **Utilizarea eficientă a resurselor publice:** În unele cazuri, atribuirea cu

titlu gratuit a unui bun poate fi justificată de necesitatea de a utiliza eficient
resursele publice și de a maximiza beneficiile acestora pentru societate. Dacă un
bun nu este utilizat în mod activ sau eficient de către autoritatea publică, aceasta
ar putea decide să-l ofere gratuit unei alte entități care poate să-l pună în valoare
într-un mod mai eficient.

Este important de menționat că atribuirea în folosință cu titlu gratuit a unui bun

proprietate publică trebuie să fie efectuată în conformitate cu prevederile legale
și procedurile stabilite de către autoritățile competente și să asigure protecția
intereselor publice și respectarea principiilor de transparență și egalitate de
tratament. De asemenea, beneficiarii acestor atribuiri trebuie să respecte
condițiile și restricțiile stabilite de autoritățile publice pentru utilizarea bunului
respectiv.

63.Darea în administrare a unui bun proprietate publică

Darea în administrare a unui bun proprietate publică este un proces prin care o
autoritate publică își încredințează gestionarea și utilizarea unui bun sau a unei
resurse către o altă entitate sau persoană, numită administrator, pentru o
perioadă determinată de timp. Aceasta se realizează prin intermediul unui
contract de administrare, în cadrul căruia sunt stabilite drepturile,
responsabilitățile și obligațiile părților implicate.

1. **Obiectul administrării:** Acesta se referă la bunul sau resursa care face

obiectul contractului de administrare. Poate fi vorba de terenuri, clădiri,
infrastructură, resurse naturale sau alte tipuri de bunuri care sunt deținute de
către autoritatea publică.
2. **Durata contractului:** Contractul de administrare va specifica perioada
pentru care bunul este dat în administrare către entitatea desemnată. Aceasta
poate fi o perioadă determinată sau indeterminată, în funcție de acordul părților
și de natura bunului.

3. **Drepturile și responsabilitățile părților:** Contractul va stabili drepturile

și responsabilitățile atât ale autorității publice, cât și ale administratorului.
Acestea pot include obligații privind întreținerea și conservarea bunului,
furnizarea de servicii sau infrastructură, respectarea standardelor de calitate și
mediu și altele.

4. **Compensația sau tariful:** Administratorul poate fi obligat să plătească o

anumită sumă de bani către autoritatea publică pentru dreptul de a administra
bunul. Această compensație poate fi sub formă de tarif fix, procentual sau alt tip
de plată, în funcție de acordul părților și de caracteristicile contractului.

5. **Rezilierea și modificările contractuale:** Contractul va stabili condițiile

în care poate fi reziliat sau modificat în timpul derulării sale. Aceste condiții pot
include motive de forță majoră, neîndeplinirea obligațiilor contractuale sau alte
circumstanțe care afectează implementarea contractului.

Darea în administrare a unui bun proprietate publică poate fi un instrument util

pentru autoritățile publice în gestionarea și valorificarea eficientă a resurselor
publice, în timp ce asigură respectarea drepturilor și intereselor acestora. Este
important ca aceste contracte să fie elaborate cu atenție și să respecte
prevederile legale pentru a asigura transparența, echitatea și eficiența utilizării
bunurilor publice.
 64.Contractul de închiriere a unui bun proprietate publică

Contractul de închiriere a unui bun proprietate publică este un acord legal între
o autoritate publică și o entitate sau persoană privată, prin care autoritatea
publică încredințează dreptul de folosință și exploatare a unui bun proprietate
publică către chiriaș, pentru o perioadă determinată de timp, în schimbul plății
unei sume de bani numite chirie.

Iată câteva aspecte esențiale legate de un astfel de contract:

1. **Obiectul contractului:** Este bunul proprietate publică care urmează să

fie închiriat, cum ar fi clădiri, terenuri, spații comerciale sau alte facilități
deținute de autoritatea publică.

2. **Durata contractului:** Contractul va specifica perioada pentru care bunul

este închiriat. Acest lucru poate fi pentru o perioadă fixă de timp sau pentru o
perioadă nedeterminată, cu posibilitatea de prelungire sau reziliere conform
condițiilor contractuale.

3. **Chiria:** Este suma de bani pe care chiriașul trebuie să o plătească

autorității publice în schimbul dreptului de folosință și exploatare a bunului.
Chiria poate fi stabilită în mod fix sau poate fi determinată în funcție de diverse
criterii, cum ar fi valoarea pieței sau alte condiții specifice.

4. **Drepturile și responsabilitățile părților:** Contractul va detalia drepturile

și responsabilitățile atât ale autorității publice, cât și ale chiriașului. Acestea pot
include obligații privind întreținerea și conservarea bunului închiriat,
respectarea regulilor de folosință și a legislației aplicabile, precum și alte
aspecte relevante.

5. **Rezilierea și modificările contractuale:** Contractul va stabili condițiile

în care poate fi reziliat sau modificat. Aceste condiții pot include motive de
forță majoră, nerespectarea obligațiilor contractuale sau alte circumstanțe
prevăzute de lege.

Contractul de închiriere a unui bun proprietate publică este un instrument

important pentru gestionarea și valorificarea eficientă a resurselor publice. Este
esențial ca acest contract să fie elaborat cu atenție și să respecte prevederile
legale pentru a asigura transparența, echitatea și legalitatea utilizării bunurilor
publice.

65.Domeniul privat

Domeniul privat se referă la categoria de proprietate care include bunurile și

resursele deținute de către persoanele fizice sau juridice private, în opoziție cu
domeniul public, care cuprinde bunurile și resursele deținute de către stat sau
alte entități publice. Aceste bunuri pot fi deținute în scopuri personale,
comerciale sau industriale și pot include terenuri, clădiri, mijloace de transport,
active financiare și alte active.

1. **Proprietate privată:** Bunurile și resursele din domeniul privat sunt

deținute și controlate de către persoane fizice sau juridice private, care au
dreptul de proprietate asupra acestora conform legii.

2. **Utilizare și exploatare:** Persoanele sau entitățile private au dreptul de a

utiliza și exploata bunurile din domeniul privat în conformitate cu legislația și
regulamentele aplicabile. Aceasta poate include utilizarea bunurilor în scopuri
rezidențiale, comerciale, industriale sau alte scopuri specifice.

3. **Flexibilitate și autonomie:** Proprietarii privați au în general mai multă

flexibilitate și autonomie în gestionarea și utilizarea bunurilor din domeniul
privat decât autoritățile publice. Ei pot decide cum să utilizeze bunurile, să le
dezvolte sau să le vândă în funcție de obiectivele și interesele lor individuale.
4. **Responsabilitate privată:** Proprietarii privați sunt responsabili pentru
întreținerea, conservarea și administrarea bunurilor din domeniul lor privat.
Aceștia trebuie să respecte legile și regulamentele aplicabile și să acționeze în
conformitate cu standardele de bună gospodărire și responsabilitate.

5. **Drepturi de proprietate:** Proprietarii din domeniul privat au drepturi

specifice asupra bunurilor lor, cum ar fi dreptul de a le folosi, de a le vinde sau
de a le transmite moștenitorilor lor conform legii. Aceste drepturi sunt
recunoscute și protejate de către sistemul juridic al fiecărei țări.

Domeniul privat joacă un rol important în economia și societatea modernă,

oferind un cadru pentru dezvoltarea economică, inovare și inițiativă privată.
Este esențial ca drepturile și responsabilitățile proprietarilor din domeniul privat
să fie respectate și protejate pentru a asigura un mediu propice pentru
prosperitate și creștere.