2.

1Obiectul dreptului administrativ

După cum evoca regretatul prof.Antonie Iorgovan în tratatul său, discuţiile cu privire la
conţinutul şi sfera administraţiei publice se află într-o dependenţă categorică de cele care privesc
obiectul dreptului administrativ.

De aceea, asupra modului de percepţie a noţiunilor de drept administrativ şi a

administraţiei publice au condus la crearea a trei curente doctrinare discutabile şi anume:

1.Primul promovează principiul „unicităţii” potrivit căruia administraţiei publice îi este

aplicabilă o singură ramură de drept, dreptul administrativ;

2. Cel de-al doilea, este cel al “pluralităţii”conform căruia administraţiei îi sunt aplicabile
două categorii de norme juridice:

a)normele dreptului public;

b)normele dreptului privat.

3.Ultimul curent, promovează opinia potrivit căreia dreptul administrativ se aplică nu numai
administraţiei publice, ci şi activităţilor de natură administrativă realizate de alte organe de stat.

Noi, vom trata obiectul dreptului administrativ, aşa cum reiese şi din definiţia dată la
începutul comunicării, în sensul că acesta este alcătuit din raporturile din sfera administraţiei
publice active, raporturile acesteia cu celelalte autorităţi publice, cu particularii, cele care privesc
organizarea şi funcţionarea ei, precum şi pe cele de natură conflictuală, dintre administraţie, pe
de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

2.2 Scopul administraţiei publice

Există domenii în care particularii nu pot interveni, de exemplu apărarea, serviciile

diplomatice, etc. În această sferă se găseşte una din raţiunile care justifică intervenţia
administraţiei publice. Ea semnifică sfera interesului public, respectiv acele trebuinţe care sunt
vitale atât pentru colectivitate, cât şi pentru fiecare membru al acesteia şi care nu pot fi
satisfăcute de iniţiativa privată.

Pornind de la aceste premise, administraţia ne apare ca fiind o acţiune ordonată, care constă
într-o combinare de mijloace pentru înfăptuirea în regim de putere publică a unor valori ordonate
de structuri exterioare şi superioare.

Administraţia publică, în sens de organizare, desemnează un ansamblu de organe care

realizează o activitate specifică, iar în sens de activitate semnifică activitatea prin care se
execută legea sau se prestează servicii publice, în limitele legii.
 Regimul de putere publică este definitoriu pentru administraţia publică .

Regimul de putere publică dă dreptul administraţiei să emită sau să adopte acte

administrative care se supun principiului executio ex oficio, astfel încât administraţia publică
poate să treacă direct la executarea lor, fără a mai fi nevoie de parcurgerea unor proceduri de
învestire cu formulă executarea a acelor acte de către instanţa de judecată.

Existenţa acestui regim de putere publică nu trebuie înţeleasă în sensul că particularul nu are
nicio cale de a se plânge de măsurile dispuse de administraţie, atunci când ele au un caracter
abuziv şi vatămă drepturi fundamentale\ şi interese legitime ale cetăţeanului.

Prin intermediul contenciosului administrativ, cetăţeanul se poate plânge de abuzurile

comise împotriva sa de autorităţile publice.

În concluzie, am putea stabili că scopul administraţiei il reprezintă satisfacerea interesului

general, a binelui public.

2.3 Ordinea publică şi serviciul public – nu!

Acţiunea administraţiei de menţinere a ordinii publice a mai fost denumită poliţie

administrativă, şi ea reprezintă de regulă o activitate de edictare de reguli, o activitate cu caracter
preponderent prescriptiv. Ordinea publică a fost concepută în a reprezenta un minim de condiţii
necesare pentru o viaţă socială convenabilă.

Însă, doctrina franceză atrage atenţia în a face distincţie între sensul dat noţiunii de ordine
publică şi sensul acesteia de poliţie administrativă.

Ordinea publică pe care poliţia tinde să o asigure se defineşte prin următoarele:

a) caracterul său pregnant material, în sensul de acţiune menită să evite dezordinele

vizibile;

b) caracterul său public, în sensul că poliţia respectă nu numai aspectul intern, dar şi
domeniul privat;

c) caracterul său limitat, în sensul că se raportează la trei aspecte: liniştea(menţinerea

ordinii pe stradă, în locuri publice, etc.); securitatea, în sens de siguranţă în caz de accidente
umane sau naturale, incendii, etc.; salubritatea prin care se apără igiena publică.

Serviciul public, are ca scop satisfacerea unor nevoi sociale prin mijloace specifice, iar modul
de acţiune este constituit din prestaţii furnizate utilizatorilor.

Ideea democratismului şi descentralizării a impus în practică sistemul preluarii gestiunii

serviciilor publice din mâna statului şi predării lor către persoane private.

În jurisprudenţă s-a răspandit astfel sintagma ,,servicii private de interes general,,.

Astăzi, identificarea unui serviciu public presupune luarea în considerare a 3(trei) elemente :
 a ) Elementul material: serviciul public este o activitate de interes general. Serviciul public nu
mai este privit ca un organism public ci ca o activitate care raspunde unui obiectiv de interes
general. Aceasta activitate poate fi asigurata eventual de catre o persoana privata. Orice
activitate de interes general reprezinta si un serviciu public .
b ) Elementul voluntarist (intentia puterilor publice). Nu va exista un serviciu public decât
daca puterile publice (autoritati nationale sau locale) si-au manifestat intentia de a-si asuma
(direct sau indirect) o activitate de interes general . Nu exista deci, servicii publice ,,prin natura
lor”.Orice serviciu public depinde in mod direct sau indirect de vointa unei personae publice care
decide crearea sa, modul de gestiune, regulile fundamentale de organizare.

c) Elementul formal. Regulile aplicabile in mod normal activitatilor de servicii publice provin
din acel regim juridic caruia ii este supusa activitatea de interes general in cauza. Existenta unui
regim juridic specific (regim de drept administrativ) apare atunci cand serviciul public este
asigurat in mod direct de catre o persoana publica.

Caracteristicile serviciilor publice sunt :

- Satisfac o nevoie sociala;

- Se realizeaza o activitate de utilitate publica;

- Regimul lor juridic este reglementat de reguli ale dreptului public;

- Se realizeaza prin stabilimente publice;

- Au caracter permanent si se afla continuu intr-un raport juridic;

- Serviciul public trebuie executat indiferent de costuri.

Serviciile publice pot asigura servicii precum aprovizionarea cu apa, electricitate, gaz,
telecomunicatii, considerate esentiale pentru economie, în ansamblu. Sunt situaţii în care
activităţile de interes nu aparţin serviciului public. Sunt considerate servicii publice numai
activităţile care satisfac nevoi sociale apreciate de puterea politică, ca fiind de interes public
(furnizate ca servicii în reţea).

La final am putea defini serviciul public ca acea activitate desfăşurată sau autorizată de un
organ public, prin care se realizează nevoi sociale de interes public.

2.4Noţiuni generale privind administraţia publică

A)Definiţie şi precizări terminologice

Efectuând o distincţie a conceptului de administraţie, în sens formal, organic şi funcţional,

am putea obţine următoarele definiţii:

1.În sens formal, organic, putem defini administraţia ca fiind totalitatea autorităţilor publice
învestite cu sarcini administrative;

2.În sens funcţional, termenul de administraţie evocă tocmai activităţile pe care sunt
însărcinate să le realizeze aceste autorităţi publice.
 O definiţie generică a administraţiei publice o putem da în sensul că, aceasta reprezintă
ansamblul activităţilor desfăşurate de autorităţile administrative de stat(centrale), cele
autonome locale, asociaţii de dezvoltare intercomunitară şi organisme prestatoare de servicii
publice şi de utilitate publică de interes local sau judeţean, prin care, în regim de putere publică,
se execută legea, în sens material, concret sau prin emiterea de acte normative cu forţă juridică
inferioară legii sau se prestează servicii publice (sanatate, invatamant, colectarea deseurilor,
RAJA).

Potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale actuale dar şi potrivit Legii nr.215/2001 privind
administraţia publică locală, trebuie să facem distincţie între următoarele concepte:

1.conceptul de administraţie publică, acesta are un caracter general, care include atât
administraţia de stat, cât şi administraţia locală

2.conceptul de administraţie de stat, care evocă numai administraţia înfăptuită de

autorităţi de natură statală(Preşedinte, Guvern, Prefect, ministere, servicii publice deconcetrate
ale ministerelor)

3.conceptul de administraţie publică locală, prin care evocăm acel tip de administraţie
înfăptuit de autorităţile locale(consiliul judeţean, local, primar, preşedinte consiliul judeţean,
etc.).

Putem conchide, exprimând concluzia că în actualul sistem constituţional şi legal,

administraţia publică este înfăptuită de două mari categorii de autorităţi: autorităţi de natură
statală şi autorităţi autonome locale.

B)Domeniul autorităţilor care înfăptuiesc administraţie publică în actualul sistem constituţional

În literatura de specialitate nu există o orientare comună în ceea ce priveşte domeniul

puterii executive.

Există autori, care exclud din sfera executivului autorităţile administraţiei publice locale 1, iar
alţii2 care elimină Preşedintele.

Faţă de aceste aspecte, actualul sistem consituţional, stabileşte sfera autorităţilor care
înfăptuiesc administraţia publică. Aceste autorităţi sunt:

1. Autorităţi de natură statală:

a)cei doi şefi ai executivului nostru bicefal: Preşedintele şi Guvernul(în sens instituţional);

b)ministerele şi alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului (ANPC)

c)organele centrale de specialitate care nu sunt subordonate Guvernului(autorităţi ale

administraţiei centrale autonome) – CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI (SUB. PARLAMENTULUI)

1
A.Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed.Atlas Lex, Bucureşti, p.7.
2
V.Bara, Drept administrativ şi insituţii politico-administrative, Ed.Transilvanica, 1998, p.45-46.
 d)instituţiile bugetare, regiile autonome( ROMATSA-CONTROL TRAFIC AERIAN, AACR, ANR,
CIAS-CENTRUL DE INVESTIGATII SI ANALIZA AVIATIA CIVILA) şi societăţile comerciale subordonate
organic, sau după caz, funcţional, ministerelor şi autorităţilor centrale autonome

e)prefectul;

f)serviciile publice deconcetrate ale ministerelor şi celorlalte organe centrale de specialitate

conduse de prefect(Direcţia de sănătate, Comisariatul judeţean pentru Protecţia Consumatorului,
I.T.M., C.J.P.).

2. Autorităţile autonome locale: potrivit art.121 alin.(1) din Constituţie dar şi ale art.1 alin.
(2) din Legea nr.215/2001, republicată, identificăm două autorităţi sau organisme ce compun
autoritatea autonomă locală, anume:

a)autorităţi deliberative(COLEGIALE):consiliul local, consiliul judeţean, Consiliul General al

Municipiului Bucureşti, consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale
municipiilor;

b)autorităţi executive(UNIPERSONALE): primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, ai

subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, primarul general al municipiului Bucureşti
şi preşedintele consiliului judeţean.

3. Organisme prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local sau

judeţean:

- instituţii publice şi servicii publice înfiinţate şi organizate prin hotărâri ale autorităţilor
deliberative, pe care art.1 alin.(2) din Legea nr.215/2001, republicată, le denumeşte instituţii şi
servicii de interes public local sau judeţean;

- societăţi comerciale şi regiile autonome înfiinţate sau reorganizate prin hotărâri ale
autorităţilor deliberative, denumite generic societăţi comerciale şi regii autonome de interes local
sau judeţean;

- asociaţii de dezvoltare intercomunitară, ce reprezintă potrivit art.1 alin.(2) lit.c) din Legea
nr.215/2001, republicată, structuri de cooperare cu personalitate juridică, de drept privat,
înfiinţate, în condiţiile legii, de unităţile administrativ-teritoriale, pentru realizarea în comun a
unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori furnizare în comun a unor servicii
publice;

- furnizări de servicii sociale, de drept public ori privat, care acordă servicii sociale în condiţiile
prevăzute de lege;

- asociaţii, fundaţii şi federaţii recunoscute ca fiind de utilitate publică, în condiţiile legii;

- operatori de servicii comunitare de utilităţi publice locale sau judeţene.

C)Corelaţia executiv-administraţie publică

Între cele două concepte există o corelaţie specifică dar şi o diferenţă semnificativă.
 În sistemul consituţional actual, executivul înseamnă, în primul rând, bicefalismul
Preşedinte-Guvern.

El presupune, în sens funcţional al termenului, acea funcţie a statului, distinctă de puterea

legislativă şi judecătorească, prin care se asigură executarea legii, în accepţiunea contemporană a
termenului.

Unii specialişti fie identifică conceptele de administraţie şi executiv, fie, deşi nu le identifică,
apreciază că este greu de realizat o departajare între ele.

În ceea ce ne priveşte3, ne raliem la concepţia potrivit căreia executivul presupune două

forme:

a)guvernarea, care înseamnă a lua decizii esenţiale care angajază viitorul naţiunii;

b) administraţia, care înseamnă îndeplinirea sarcinilor cotidiene.

Administraţia publică este un segment al executivului, fără a se suprapune cu acesta.

Conceptul de guvernare, semnificaţia lui, schimbările produse în conţinutul său actual, corelaţiile
cu alte concepte, au pătruns progresiv în zona politică şi în cea publică, în general, ele exprimând
cel mai clar aşteptările cetăţenilor privind comportamentul oamenilor politic şi al autorităţilor şi
instituţiilor administraţiei publice. Se vorbeşte, inclusiv în documentele comunitare, despre o
bună guvernare şi o bună administrare, noţiuni care devin corelabile cu ideea de responsabilitate,
de identificarea formelor optime de colaborare dintre putere şi destinatarii acţiunii sale, cetăţenii.
Nu în ultimul rând, puterea este legitimă numai dacă rezolvă problemele cetăţenilor, iar atributul
rezolvării acestor probleme revine administraţiei publice 4.

3
V.Verdinaş, op.cit., p.31.
4
I.Alexandru, Reflecţii privind evoluţiile contemporane ale democraţiei constituţionale, în R.D.P. nr.3/2006,
p.5-7.