Universitatea Ovidius Constanța

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Specializarea: Drept IF

Disciplina: Teoria Generală a Dreptului

Temă referat: Marile familii de drept contemporane

Nume: Neagu Mirela-Gabriela

Profesor universitar: Trandafirescu Bogdan
 Marile familii de drept contemporane
De-a lungul timpului, sub influența mai multor factori, precum cei naturali,
socio-politici sau umani, dreptul a cunoscut o dezvoltare neîncetată care duce la
procesul de schimbare și de devenire permanentă a acestuia. S-a constatat că
aceste transformări ale dreptului sunt inevitabile, ele fiind un reflex al evoluției
economice și sociale; se admite, așadar, așa cum menționează Nicolae Popa în
lucrarea sa Teoria Generală a Dreptului, ideea de progres juridic.

Oamenii specializați în domeniu s-au preocupat cu identificarea unor trăsături

similare ale dreptului, fapt ce a dus la stabilirea unor criterii de clasificare
privind tipurile de drept. Această preocupare s-a revăzut în cadrul studiului
Dreptului comparat, ansamblul de procedee potrivit cărora se realizează
compararea unor norme, a unor reglementări, a unor instituţii sau a unor sisteme
juridice din alte ţări, în scopul practic de a evidenţia asemănările şi deosebirile
dintre ele şi a propune îmbunătăţirea unora sau a celorlalte. A apărut, de cele
mai multe ori, o confuzie între dreptul comparat și cunoașterea dreptului străin;
totuși, cunoașterea dreptului altor state și compararea lor cu cel propriu diferă,
putând folosi atât legiuitorului, cât și interpreților teoreticieni sau practicieni.

Raportându-ne la clasificarea tipurilor de drept, aceasta trebuie să ia în

considerare atât laturile conținutului dreptului, cât și trăsăturile specifice ale
modului de exprimare a conținutului. Cu toate acestea, mai pot fi luate în calcul
și alte criterii, precum: dependența de tipologia sistemelor de organizare socială,
apartenența dreptului la un bazin de civilizație juridică etc.

În ceea ce privește primul tip de clasificare, dependența de tipologia

sistemelor de organizare socială, se identifică următoarele: dreptul sclavagist,
dreptul burghez, dreptul socialist, fiecare dintre acestea având trăsături specifice
în ceea ce privește regimul instituțiilor fundamentale, izvoarele de drept și
fizionomia juridică.

Din punct de vedere al apartenenței dreptului la un bazin de civilizație

juridică, a fost realizată o clasificare a dreptului pe mari familii de drept. În
contemporaneitate se identifică următoarele:

· Familia de tradiție romanică

· Familia de drept anglo-saxon(common law)

· Sistemul bazat pe dreptul religios

· Sistemul dualist.

I. Familia de tradiție romanică (dreptul romano-germanic)

În ceea ce privește dreptul de tradiție romanică, acesta a apărut în secolul al

XIII-lea prin recepționarea dreptului roman și prin punerea bazelor unor
principii, deduse în cadrul studiilor din centrele universitare din Europa; s-a
realizat, așadar, o sinteză a dreptului roman cu principiile creștine morale ale
dreptului canonic și s-a construit o știință juridică pentru mai multe țări ale
Europei prin preluarea și adaptarea dreptului roman.

Acesta a fost codificat în timp și adaptat cerințelor și evoluției societății, astfel

identificându-se:

-sistemele de inspirație franceză, care au drept model Codul civil napoleonian

din 1804

-sistemul germano-elvețiano-italian, care are la bază Codul civil german din

1900, pe cel elvețian din 1907 și pe cel italian din 1942

-sistemele juridice ale țărilor nordice, de tradiție romanică, cu puternice

influențe de drept anglo-saxon.

Caracteristicile principale ale familiei dreptului romano-germanic sunt:

● Dreptul public este separat de dreptul privat, astfel că Ulpian,

jurisconsultul roman din secolul II, considera că dreptul public
reglementează organizarea statului, iar dreptul privat se referă la cetăţeni,
acesta fiind, aşadar, format din principii de drept civil, dreptul ginţilor şi
dreptul natural.
● Unitatea dreptului privat: existența principiilor comune fundamentale
care stau la baza dreptului civil, comercial, internațional privat.
● Nu toate normele dreptului civil sunt de origine romană, ci ele își au
originea și în cutumele locale: multe state au preluat normele canonice în
 privinţa căsătoriei, filiaţiei şi chiar succesiunii, care diferă de dreptul
roman.
● Dreptul romano-germanic este un drept scris
● Are la bază un sistem ierarhic al izvoarelor de drept: Constituția, legile,
regulamentele, decretele.
● Se împarte pe ramuri și instituții, care implică existența unor principii
generale.
● Dreptul romano-germanic a păstrat puține caractere de formalism de la
dreptul roman. Astfel, voinţa omului poate crea acte juridice fără ca ea să
fie exprimată într-o formă solemnă anume sau cu participarea
magistraţilor.
● Principiul reglementării drepturilor subiective este caracteristic dreptului
romano-germanic. În dreptul englez, judecătorul creează dreptul
reclamantului din obligaţia pârâtului, care trebuie dovedită. În dreptul
romano-germanic, drepturile sunt subiective: proprietarul poate cere
restituirea bunului său în temeiul propriului drept subiectiv, fiul are
dreptul la moştenirea părintelui.
● De asemenea, codificarea reprezintă una dintre principalele trăsături ale
sistemului de drept civil, înfloritoare pe continentul european şi care a
cunoscut chiar şi etapa recodificării. Necesitatea codificării apare ca
„răspuns tehnic la o nevoie de securitate juridică, născută dintr -o criză a
surselor dreptului datorată unei dispersii dezordonate a surselor sale, unei
dificultăţi de cunoaştere a regulilor orale sau răspândite ori unei inflaţii
legislative galopante”. Fiecare codificator are o metodă proprie pentru
remedierea dezordinii instituite în sursele dreptului: fie structurare
cronologică, fie structurare după un plan metodic, care variază de la o
codificare la alta. Evoluţia mişcării de codificare în sistemul de drept civil
a cunoscut următoarele etape: Legea celor XII Table, elaborată de
decemviri; Codificarea Edictului; Codul Gregorian (291); Codul
Hermogenian (295); Corpus Iuris Civilis, alcătuit din 4 lucrări etc.

Familia de drept romano-germanică este, în prezent, formată preponderent în

jurul dreptului german și dreptului francez, datorită faptului că cele două au și
au avut cea mai mare influență asupra evoluției dreptului comparat. Atât
dreptul francez, cât şi cel german au o bogată moştenire comună provenită din
dreptul roman, pe de o parte, din dreptul cutumiar germanic, care a influenţat nu
numai legislaţia modernă germană, dar şi cutumele franceze ce au stat la baza
codificărilor napoleoniene, pe de altă parte. În ambele sisteme, rolul de izvor de
drept proeminent îl joacă legea. Tendinţa de codificare, ilustrată de apariţia
codurilor civile şi comerciale, tendinţă ce îşi pune amprenta pe înfăţişarea
sistemului, reprezintă una din cele mai înseninate trăsături de unire. Deşi, există,
desigur, unele concepte diferite, fondul major naţional al celor două sisteme este
identic, în primul rând datorită faptului că ele au o origine comună.

Totuși, fiecare dintre cele două se caracterizează specific. Sistemele de

inspirație franceză au drept model Codul civil francez de la 1804, introdus în
mai multe țări (Belgia, Luxemburg,, Italia, Venezuela etc); acesta a adoptat
unele instituții din dreptul canonic, precum căsătoria/ filiația, și altele din
dreptul obișnuielnic. Pe de cealaltă parte, sistemul german este reprezentat de
Codul civil german de la 1900 care compromite unitatea familiei romano-
germanice; el atestă evident ruptura produsă în secolul XIX dintre Școala
Germană și Școala Franceză. Școala Germană a influențat legislația din
Brazilia, China, Rusia, Italia ș.a, astfel codurile civile au primit numai drepturile
patrimoniale.

În ceea ce privește sistemele nordice, ele sunt sisteme romaniste cu puternice

influențe germanice și de common law. Diferenţele provin din unificarea
dreptului care a avut loc foarte devreme, chiar înaintea Codului lui Napoleon.
Spre exemplu, primele legi primele legi datează din datează din 1663 în
Danemarca (Legea Regelui Cristian Cristian al V-lea din 15 aprilie 1663),
Legea din 15 aprilie 1667 în Norvegia şi Codul general suedez al lui Frederic I,
promulgat promulgat în anul 1763. Aceste legi sunt complete, complete, dar,
spre deosebire de Codul lui Napoleon nu dispun de un plan de ansamblu. Ele
sunt o succesiune de situaţii, fără coerenţă generală şi fără reflecţii doctrinale.

II. Familia de drept anglo-saxon(common law)

Istoria formării sistemului common law se identifică cu istoria întregului drept

englez, care s-a dezvoltat fundamental diferit față de continentul european.
Common law este produsul a patru perioade: perioada anglo-saxonă, perioada
formării common law, perioada equity și perioada modernă. Astfel, putem
concluziona că sistemul common law s-a format între secolele XI-XV, în
Anglia. Deşi, adesea, în vorbirea curentă se face referire la Anglia şi la Statele
Unite ale Americii ca fiind ţări anglo-saxone, în realitate dreptul anglo-saxon
este dreptul care a existat înainte de Wilhelm Cuceritorul, respectiv înainte de
common law şi înainte de secolul al XI-lea.

Cele mai importante coordonate, însă, au fost următoarele: a trăi onorabil,

adică normele Equity, și a nu vătăma pe altul, dând fiecăruia ce este al său,
adică normele de Common Law. Anul 1066 reprezintă anul de referinţă pentru
naşterea sistemului common law. Venirea lui Wilhelm Cuceritorul în anul 1066
pe teritoriul englez a condus la începerea perioadei de formare pentru common
law, iar formarea deplină este atribuită anului 1485, an în care ia naştere un alt
sistem naştere un alt sistem jurisprudenţial (equity).

Delimitându-le pe fiecare, specific că Common law cuprinde, stricto sensu, un

set de reguli de drept stabilite prin precedente judecătoreşti. Hotărârile
judecătoreşti leagă instanţa care le-a pronunţat, precum şi instanţele inferioare,
acestea fiind obligate ca, în speţe similare, să pronunţe aceeaşi soluţie.

Pe de cealaltă parte, Equity constituie o ramură a dreptului substanţial englez,

formată din reguli de drept pronunţate de curţi speciale anterior unificării
jurisdicţiilor engleze (prin două legi din 1873 şi 1875), pentru completarea
lacunelor regulilor de common law. Sau, altfel spus, equity completează
precedentul judiciar exprimat în common law şi permite instanţelor să aplice
justiţia în conformitate cu dreptul natural. În cazul unei contradicţii între
regulile de common law şi cele de equity, se dă prioritate acestora din urmă.

Deși coordonatele se referă în mod special la cele două, sistemul anglo-saxon

mai are, în afară de Common Law și Equity, o altă ramură la fel de importantă,
Statuary Law. Statutary law cuprinde regulile de drept create prin legi, dar şi
acestea se interpretează prin prisma hotărârilor judecătoreşti pronunţate în
aplicarea lor. Aici legislația (legea scrisă) are mai mult caracter de lege specială
(lex specialis).

Aşadar, dreptul anglo-saxon se caracterizează ca un drept judiciar, elaborat de

către judecători în procesul examinării cazurilor individuale. În cadrul său nu se
realizează divizarea dreptului în public şi privat, aceasta fiind înlocuită cu
divizarea în drept comun şi drept de echitate.

În această familie juridică se deosebesc: grupurile de drept englez( Anglia,

Irlanda de Nord, Canada, Noua Zeelandă, insulele britanice: Insula Man,
Guernsey, Jersey, Commonwealth-ul britanic de naţiuni) şi dreptul Statelor
Unite ale Americii.

Dreptul englez reprezintă „emblema” sistemului common law. În materie

constituţională, Marea Britanie nu are o constituţie în sensul de act fundamental
unic, aceasta fiind compusă din mai multe categorii de norme, astfel cum am
precizat şi mai sus, cuprinse în dreptul statutar, dreptul judiciar şi obiceiul
constituţional. Principiile de bază pe care este structurată legea fundamentală în
acest stat fiind: separaţia puterilor în stat; supremaţia Parlamentului; statul de
drept (The Rule of Law). În Marea Britanie judecătorul face legea. Se explică
aceasta prin puterea precedentului, dar nu este suficient căci practica judiciară
are și în statele de drept romano-germanic o anumită putere. Judecătorul englez
nu este un legiuitor şi nici nu judecă arbitrar; am putea spune chiar că practica
sa este mai stabilă decât în alte ţări, căci o normă generală, poate fi interpretată
diferit de fiecare judecător, pe când un caz similar nu poate fi caz similar nu
poate fi interpretat în diferite fel interpretat în diferite feluri. Secolul al XX-lea a
însemnat pentru procedura judiciară engleză momentul simplificării şi
sistematizării. Cu toate acestea ea se prezintă, încă, observatorului străin ca o
procedură complicată, îndelungată şi, în comparaţie cu tendinţele moderne ale
ştiinţei dreptului procesual, învechită.

În ceea ce priveşte dreptul Statelor Unite ale Americii, având ca sursă dreptul
englez, acesta este, în prezent, destul de independent. De altfel, în SUA a fost
înregistrată cea mai mare evoluţie a common law-ului, cucerirea independenţei.
Cele treisprezece colonii, devenite independente de Coroană, deşi au continuat
să aibă un common law după sistemul feudal în ceea ce priveşte dreptul privat,
au instituit o structură constituţională bazată pe federalism şi pe divizarea rigidă
a puterilor, necunoscută în Marea Britanie. Posibilităţile mari ale influenţei
judiciare asupra legislaţiei nu exclude faptul ca, în sistemul juridic al SUA,
legislaţia să aibă o pondere mare şi să fie mai importantă decât dreptul statutar
în Anglia. Aceasta se datorează în primul rând existenţei constituţiilor scrise, şi
în plus competenţei legislative destul de largi a statelor, folosită destul de activ
de către ele.

General vorbind, au existat și mișcări de reforme: în justiția civilă (Raportul

Woolf), penală, administrativă. Iar prin adoptarea legii the Constitutional
Reform Act din 2005 se creează chiar perspectiva adoptării unei Constituții
britanice scrise,
III. Sistemul bazat pe dreptul religios (familia dreptului musulman//islamic)

Dreptul religios reprezintă un alt sistem juridic mondial, important prin aria de
răspândire și prin trăsăturile specifice, diferite față de cele alea sistemelor
anterioare. Deși sunt riguroase și tradiționale, se încearcă permanent o
modernizare a acestora.

Islamul este o religie fondată între anii 569-632, de Mahomed şi are, potrivit
unor estimări 600-800 de milioane de credincioşi. Fondatorii dreptului islamic
au cunoscut obiceiurile, dar şi legislaţiile aplicabile în acele timpuri, printre care
dreptul roman, aşa cum era el aplicat aplicat în Imperiul Roman de Răsărit.
Islamul este cea mai recentă religie monoteistă, începuturile manifestării
acesteia situându-se în secolul al VII-lea, era noastră. Ea se manifestă atât în țări
ale continentului asiatic, cât și african.

Sistemul islamic, atât de atrăgător şi intrigant, prezintă particularitatea

diferenţei dintre dreptul islamic (Shari'ah) şi jurisprudenţa islamică (Fiqh).
Dreptul islamic are ca obiectiv protejarea intereselor.

Descrierea dreptului musulman este greu de realizat, căci, deşi are o filosofie
comună el se fondează pe o civilizaţie variată, cu influenţe multiple; fiecare
ramur ă a religiei musulmane – în special, sunniţii sau şiiţii – prezintă
particularităţi proprii. Şiiţii, de exemplu, reglementează căsătoria şi succesiunea
într-un mod diferit de succesiunea într-un mod diferit de sunniţi. O
caracteristică a dreptului musulman este personalitatea legii, în sensul că ea se
aplică numai musulmanilor.

Sharia sau „calea de urmat” cuprinde regulile de care fiecare credincios

trebuie să țină seama, în scopul punerii în aplicare a principiilor fundamentale
din învățăturile profetului. Obligațiile ce revin credinciosului sunt atât de
factură civilă (precum obligaţia de plată), cât şi diverse (identificate în cei cinci
piloni ai Islamului).

Sursa materială a dreptului musulman este formată din fondul cutumiar

mesopotamian, sirian și hidjazian. Formal, sursa este doctrina; sursa istorică de
drept o formează: Coranul, Sunna, Idjma, Idjitihad.

Coranul este o culegere de dogme religioase, un cod de legi şi un tratat de

morală. El este expresia voinţei divine şi nici o autoritate pământeană nu se
poate substitui voinţei lui Allah. De aceea, califii şi conducătorii spirituali şi
politici musulmani s-au ferit să elaboreze norme de drept. Cei care de drept. Cei
care au adaptat dreptul la realit au adaptat dreptul la realităţile sociale ale
timpului au fost înţelepții, care au creat şcoli de gândire juridică fondate pe
religie. Coranul nu face distincţie între dreptul public şi dreptul privat. Califii,
care i-au urmat lui Mahomed, au fost şefi spirituali şi şefi politici; întrucât
dreptul este considerat de origine divină, ei s-au ferit să aibă un rol legislativ.

Sunna reprezintă tot ceea ce a fost atribuit de către tradiție profetului, atât
fapte, cât și cuvinte.

Idjma înseamnă percepțiile învățaților, având o importanță enormă pentru

dreptul musulman.

Idjitihad este jurisprudența.

Dreptul musulman rămâne, asemenea tuturor sistemelor tradiţionale, o

reglementare anacronică, sortit dispariţiei, ca urmare a profundelor transformări
sociale pe care le cunosc statele lumii a treia, potrivit profesorului universitar
Victor Dan Zlătescu.

IV. Sistemul dualist

În ceea ce priveşte sistemele dualiste, acestea îmbină sistemul de norme

tradiţionale cu cele moderne scrise. Astfel, de exemplu, dreptul indian actual se
prezintă ca o alcătuire în obiceiuri ce datează din timpuri străvechi şi care îşi
trag autoritatea din religia hindusă, integrate în norme scrise, alături de o
practică judiciară caracterizată de principiul precedentului, care obligă, similar
sistemului anglo-saxon. Izvorul principal al doctrinei religioase, dar şi al
dreptului, este reprezentat de textele sacre denumite Sruti, considerate ca
expresia adevărului însuşi. Ele cuprind cele patru Vede (Eig-Veda, Sama-Veda,
Yadur-Yeda şi Atharva-Veda), cărţile sfinte ale brahmanilor.

În realitate, normele de drept nu-şi găsesc sursa juridică în aceste cărţi sacre,
ci în cutuma formată în rândul populaţiilor care trăiesc potrivit preceptelor
acestor cărţi. Nu cărţile reprezintă, aşadar, tehnic vorbind, izvorul de drept, ci
cutuma întemeiată pe învăţătura lor. René David spune despre dreptul hindus că
este în realitate un drept cutumiar mai mult sau mai puţin dominat de o doctrină
religioasă, hinduismul, care stabileşte regula de conduită și în conformitate cu
care cutumele au fost, în diferite grade, modificate, orientate sau interpretate.
 Din punctul meu de vedere, marile familii de drept contemporane au avut o
evoluție continuă în timp și sunt, așa cum am prezentat, într-o continuă
schimbare cu scopul modernizării, aceasta fiind mai mult sau mai puțin
acceptată. Cunoașterea marilor familii de drept este necesară, mai ales pentru
persoanele care activează în acest domeniu, deoarece acestea surprinde diverse
aspecte care influențează, în prezent, sistemele de drept naționale. De exemplu,
România se regăsește în sistemul romano-germanic, astfel cunoașterea acestuia,
cât și evoluția până în prezent este necesară.

Concluzionând, există patru mari familii de drept, fiecare având caracteristici

distincte care le individualizează, însă cu aspecte care se pot, mai mult sau mai
puțin, asemăna. Fiecare familie și-a surprins evoluția și aplicabilitatea în
diferite state ale lumii, iar părerile cu privire la acestea sunt diverse, fiind
consiterate a avea atât avantaje, cât și dezavantaje.

Bibliografie:

-Adrian Bulgaru, Irina Moroianu Zlătescu, Petru Emanuel Zlătescu- MARI

SISTEME DE DREPT CONTEMPORAN, Suport de curs, Ministerul
Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului , Universitatea Ecologică,
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative

- Andra Iftimei -Drept comparat şi sisteme juridice contemporane , Ediția a II-a

-Leontin-Jean Constantinesco - Tratat de drept comparat. Volumul I -

Introducere in dreptul comparat

-Nicolae Popa- Teoria Generală a Dreptului, Ediția 6

-Marieta Safta- Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. I. Teoria generală

a dreptului constituţional. Drepturi şi libertăţi, Ediţia a 4-a

Note de subsol:

-Adrian Bulgaru, Irina Moroianu Zlătescu, Petru Emanuel Zlătescu- MARI

SISTEME DE DREPT CONTEMPORAN, Suport de curs, Ministerul
Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului , Universitatea Ecologică,
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, București, pag. 3-134
- Andra Iftimei -Drept comparat şi sisteme juridice contemporane , Ediția a II-a,
Editura Universul Juridic, pag. 31-89

-Leontin-Jean Constantinesco - Tratat de drept comparat. Volumul I -

Introducere în dreptul comparat, Editura C.H. Beck,pag. 49- 58

-Nicolae Popa- Teoria Generală a Dreptului, Ediția 6, Editura C.H.Beck, pag.

75-80

-Marieta Safta- Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. I. Teoria generală

a dreptului constituţional. Drepturi şi libertăţi, Ediţia a 4-a, Editura Hamangiu,
pag. 7-13.