Sistemul de drept romano-germanic

Lumea contemporană se prezintă împărţită în câteva mari sisteme sau familii de

drept între care, criteriul esenţial de deosebire îl constituie tipul istoric de drept căruia ele îi
aparţin .
Formarea acestor mari familii juridice îşi găseşte explicaţia în apropierea sistemelor
de drept din diferite ţări ca urmare a transformărilor sociale petrecute în acestea. Istoria
dreptului vorbeşte de mari translaţii juridice, întâlnite în toate timpurile.
Fenomenul receptării dreptului unui anumit stat de către altele s-a repetat de mai
multe ori în istorie, de exemplu, procesul de pătrundere a dreptului roman într-un mare
număr de ţări din Europa şi din alte continente, ca America de Sud şi Africa, sau cel al
receptării dreptului englez „common-law” în Statele Unite şi în alte ţări care au făcut parte
din imperiul colonial britanic.
Acţiunea de receptare a avut cauze dintre cele mai diferite: cucerirea militară,
dominaţia politică, economică sau ideologică, sau opera de unificare a legislaţiei unor state,
pentru care exemplul cel mai potrivit îl reprezintă ţările scandinave. Împărţirea pe tipuri
istorice de drept prezintă avantajul că facilitează considerabil comparaţia contrastată, cea
care scoate în evidenţă deosebirile esenţiale dintre sistemele juridice. Ea apare insuficient de
nuanţată, atunci când sunt supuse comparaţiei, sisteme naţionale ce se încadrează în unul şi
acelaşi tip istoric de drept. Pentru astfel de situaţii este necesară folosirea unor criterii
secundare capabile să deosebească marile sisteme de drept din cadrul aceluiaşi tip istoric.
Vom reţine, drept criterii secundare, câteva elemente, propuse de René David, cu care cea
mai mare parte a autorilor au fost de acord.

Primul este criteriul ierarhiei izvoarelor de drept. Dacă în state precum Franţa,
Germania, Italia, Spania, România, legea reprezintă izvorul de drept cel mai însemnat,
celelalte izvoare, cum ar fi cutuma sau jurisprudenţa neavând de jucat decât un rol de ordin
secund, nu tot astfel se prezintă lucrurile în insulele britanice.
În sistemul englez izvorul principal este jurisprudenţa. El este, s-ar putea spune, un sistem
predominant jurisprudenţial, actul normativ scris, „statute law” având doar o poziţie
secundară.
Al doilea criteriu în reprezintă identitatea unor instituţii, concepte şi tehnici
fundamentale. Deosebirea dintre sistemul juridic romano-germanic (continental) şi cel
englez este frapantă, îndeosebi datorită folosirii unor concepte cu totul diferite.Astfel in
dreptul englez vom intalni frecvent termeni ca trust, consideration, real property, „personal
property”, care nu au corespondenţi precişi în dreptul francez sau german.

Tot în dreptul britanic vom întâlni trei şiruri paralele de reglementări, dintre care
două de origine jurisprudenţială: „common-law” şi „equity” şi unul de origine legală,
„statute-law”, care uneori se completează unul pe celălalt, iar alteori se corectează devenind
în limbajul nostru continental, derogări: „equity” derogă de la „common-law”, iar „statute-
law” poate deroga de la amândouă.
Formarea şi răspândirea marelui sistem romano-germanic:

Marele sistem de drept romano-germanic nu este, după cum s-ar putea crede,
sistemul rezultat dintr-o fuziune a dreptului roman cu cutumele germanice, după cum nu
este nici acel „hlutiger römischer Recht”, dreptul roman contemporan, care s-a aplicat în
Germania. Atât elementul romanic, cât şi cel germanic au exercitat, în procesul său de
formare, o influenţă hotărâtoare rezultând marele sistem juridic contemporan care include
sistemele francez si german şi cele înrudite cu acestea.
Este o denumire convenţională, pentru că un mare număr de sisteme naţionale nu îşi
găseşte sorgintea în nici unul din aceste drepturi, ci reprezintă rezultatul exportului de
legislaţie practicat de state ce au deţinut altădată întinse imperii coloniale, ca Spania, Franţa,
sau în mai mică măsură, Italia.
Această alăturare a sistemelor francez şi german poate suscita ea însăşi anumite
nedumeriri. Sunt evidente deosebirile de mentalitate, de mod de abordare al fenomenului
juridic, de terminologie, şi chiar de conţinut a unor instituţii.
O analiză aprofundată demonstrază însă că aceste deosebiri sunt departe de a fi
esenţiale. Cele două sisteme naţionale au o bogată moştenire comună provenită din dreptul
roman, pe de o parte, din dreptul cutumiar german, care a influenţat nu numai legislaţia
modernă germană, dar şi cutumele franceze ce au stat la baza codificărilor napoleoniene, pe
de altă parte. În ambele sisteme rolul de izvor de drept principal îl reprezintă legea. Tendinţa
de codificare, ilustrată de apariţia codurilor civile şi comerciale, tendinţă ce îşi pune
amprenta pe înfăţişarea sistemului, reprezintă una din cele mai însemnate trăsături de unire.
O privire atentă asupra formării acestui mare sistem de drept apare, în această
lumină, absolut necesară. Autorii care au studiat istoria dreptului european sunt de acord cu
faptul că momentul apariţiei dreptului romano-germanic se situează în secolul al XIII-lea al
erei noastre. Astfel cum arată R. David elemente juridice au fiinţat şi înainte de această dată.
Exista, bineînţeles, dreptul roman, care se aplica pe vaste teritorii, existau de asemenea,
cutumele aplicabile peste tot în Europa, dintre care rolul preponderent l-au avut cutumele
franceze şi germane. A fost o epocă de acumulări, în care, cu trecerea secolelor, s-a sintetizat
un nou sistem de drept.
Un rol important în acest proces de sintetizare l-a avut activitatea desfăşurată de
universităţile medievale. Focare ale culturii timpului, universităţile europene, îndeosebi cele
italiene, franceze şi germane au strâns în jurul lor pe marii jurisconsulţi formaţi la şcoala
dreptului roman, şi au reuşit să creeze o doctrină juridica cu caracter universal. Universităţile
erau înclinate, aşadar, să întreprindă o operă de sinteză şi să apeleze la marele fond juridic
pe care îl reprezintă dreptul roman. În sprijinul acestui mod de a proceda veneau prestigiul şi
perfecţiunea formală a dreptului roman. Expresie a unei civilizaţii strălucite, drept unitar şi
unificator, totodată, acesta era departe de imperfecţiunile de care dădeau dovadă unele
cutume şi era un mijloc excelent în opera de unificare naţională, ce începuse în Germania
sau Italia.
Începând din secolul al XIII-lea, dreptul roman capătă din ce în ce mai mult teren în
Europa. Pe plan pozitiv, aceasta se traduce în marele proces de receptare a dreptului roman,
de transmitere al acestuia la popoare care avuseră iniţial alte sisteme juridice, filtrând
mesajul acestuia prin interesele clasei dominante din societăţile feudale. Receptarea
dreptului roman care a avut loc, practic, peste tot în Europa, a fost considerabil uşurată de
marea răspândire a compilaţiilor lui Iustinian (Carpus iuris civilis) şi de faptul că acestea erau
redactate, în cea mai mare parte, în latină, limba de circulaţie a timpului .
În unele ţări, cum au fost Belgia şi Olanda, receptarea a fost aproape totală. În alte
state a avut doar un caracter parţial, fiind restrânsă la un anumit număr de reguli sau la
anumite regiuni geografice. Astfel, de pildă, Franţa era înpărţită în două: partea de nord-est,
învecinată cu Germania, era denumită „ţara de drept scris”, în timp ce partea de sud-vest era
„ţara dreptului nescris”, în care guverna cutumele locale.
Procesul de receptare s-a lovit, în aceste condiţii, de forţa cutumei. Cutumele nu
reprezentau, cel mai adesea, decât reglementări fragmentare, fiind departe de caracterul
sistematic şi complet al unui cod.
În operaţia de redactare a cutumelor, autorii, juriştii cei mai prestigioşi ai timpului, au
apelat la cunoştinţele lor de drept roman, creând reguli de drept inspirate din acesta. S-a
produs astfel primul pas în fuziunea dintre dreptul roman şi cutumă, care a condus la
romanizarea popoarelor europene.
Un rol însemnat în receptarea dreptului roman l-au avut şcolile glosatorilor şi
postglosatorilor. Dacă cei dintâi îşi propuseseră să stabilească, practicând pe marginea
scrierilor clasice, glose sau adnotări, sensul exact al dispoziţiilor, postglosatorii au încercat
începând cu secolul al XIII-lea, să dea expresie unor noi preocupări. Prin intervenţiile lor ei au
adus dezvoltări considerabile dreptului roman, în sensul intereselor tinerelor clase burgheze,
punând bazele unor direcţii noi ale dreptului privat, cum ar fi dreptul comercial sau dreptul
internaţional privat .
În felul acesta, postglosatorii au făcut o operă de creaţie, realizând nu numai fuziunea
dreptului roman cu prevederi ce îşi găseau originea în cutume, ci şi îmbogăţirea acestuia cu
dispoziţii noi, ale căror autori erau ei înşişi.
S-a născut prin aceasta un drept roman modernizat, cunoscut sub denumirea de
„usus modernus pandectarum”, corespunzător relaţiilor de producţie care începuseră să se
impună. În Portugalia şi Spania, „usus modernus pandectarum” a fost stopat în bună măsură
prin aşa-numita legea „citatelor”, care impunea ca, în cazurile de dubiu să se recurgă la
opiniile a trei jurisconsulţi: Bartolus, Baldus şi Accursius.
Receptarea dreptului roman nu s-a oprit însă aici. Una dintre căile cele mai însemnate
ale pătrunderii sale în Europa au fost codificările întreprinse în diferite ţări europene, cu
începere din secolul al XVIII-lea. Prin adoptarea unor coduri civile au fost introduse, în multe
state, un număr important de principii şi norme din dreptul roman. Astfel au fost: codul
bavarez din 1756, codul prusian din 1794, codul francez şi cel austriac, codul german din
1900 şi codurile elveţiene din 1881, 1907 şi 1911.
De asemenea, receptarea codului civil francez de către numeroase ţări, cum ar fi:
Belgia, Olanda, Polonia, România, Egipt şi statul Luisiana. El a reprezentat un puternic izvor
de inspiraţie pentru codurile italian, spaniol şi chiar portughez, şi a fost exportat prin
intermediul acestora din urmă în majoritatea statelor Americii latine.
O anumită influenţă în configurarea sistemului de drept romano-germanic a avut-o
dreptul canonic catolic, cât şi dreptul canonic protestant şi cel ortodox.
Închegarea marelui sistem romano-germanic s-a înfăptuit astfel în decursul multor
secole, timp în care s-a desăvârşit unirea unor fonduri normative diferite. Dreptul roman,
cutumele „barbare” şi dreptul canonic au reprezentat în acest proces sursele cele mai
însemnate şi mai bogate de principii şi de norme.
Sinteza care s-a produs a condus la apariţia unui drept nou, unui drept modern, care
a reuşit să se dezbare de regulile medievale.