CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

1.1). Definiţia, sensurile şi sfera administraţiei publice
1.2). Rolul şi funcţiile administraţiei publice
1.3). Administraţia publică locală şi trăsăturile acesteia
1.4). Autorităţile care realizează activitatea de administraţie publică locală
1.5). Principiile de organizare pe care se bazează administraţia publică locală
1.6.) Relatii publice si de comunicare notiuni generale

CAPITOLUL II
FORMAREA PROFESIONALĂ A SPECIALIŞTILOR ÎN ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
2.1. Condiţia studiilor administrative în România, istoric şi perspective
2.2. Serviciul public, funcţii publice, funcţionarul public
2.2.1. Funcţia publică
2.2.2.Funcţionarul public, concept şi tipologie
2.3. Formarea şi perfecţionarea funcţionarilor publici
2.3.1. Principii, obiective şi etape ale formării profesionale a specialiştilor în administraţie
publica
2.3.2.Metode de formare şi perfecţionare a funcţionarilor publici
2.4. Organizarea programului de formare şi perfecţionare a funcţionarilor publici
2.4.1. Instituţii implicate în desfăşurarea activităţilor de pregătire şi perfecţionare a pregătirii
funcţionarilor publici
2.4.2. Organisme de formare şi perfecţionare în România
2.4.3. Instituţii publice implicate în susţinerea şi promovarea carierei funcţionarilor publici

CAPITOLUL III
EVALUAREA DESFĂŞURĂRII PROGRAMULUI DE FORMARE ŞI PERFECŢIONARE A
FUNCŢIONARILOR PUBLICI DIN CADRUL DIRECŢIEI GENERALE DE ASISTENŢĂ
SOCIALĂ ŞI PROTECŢIA COPILULUI –BUCURESTI
3.1. Sistem/model de instruire profesională
3.2. Medologia cercetării
3.2.1. Obiectivele cercetării
1
3.2.2. Ipotezele cercetării
3.2.3. Descrierea instrumentarului utilizat
3.3. Analiza şi interpretarea cantitativă a datelor obţinute
3.4. Prelucrarea calitativă a datelor

CONCLUZII:
BIBLIOGRAFIE

2
 CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND ADMINISTRAŢIA
PUBLICĂ

1.1). DEFINIŢIA, SENSURILE ŞI SFERA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Din punct de vedere etimologic, cuvântul administraţie provine din limba latină şi este
format din prepoziţia „ad”=la, către şi „minister”=servitor, supus, slujitor1. În limba latină există
şi verbul „administrare”, care înseamnă a servi la ceva, a servi pe cineva.
Plecându-se de la sensul etimologic al cuvântului s-a ajuns la o primă semnificaţie a
noţiunii de „administraţie”, aceea a serviciului celui mai mic, al celui supus, sau ca o activitate
subordonată, sub comandă.2
Noţiunea de „a administra” arată acţiunea cuiva de a ajuta, de a folosi la ceva, după care
termenul a fost folosit pentru a indica o activitate administrativă, care este o activitate
subordonată, ce se îndeplineşte la ordinele cuiva.
În limbajul contemporan s-a consolidat înţelesul de activitate prin care se satisfac interese
publice, desfăşurată de anumite servicii publice şi de anumiţi funcţionari publici. „Administraţia
trebuie să acţioneze în folosul societăţii, să servească societatea, iar funcţionarii din
administraţie, în primul rând miniştrii, trebuie să fie slujitori ai cetăţenilor”.
Conform cunoscutului autor în domeniu Antonie Iorgovan, conceptul de administraţie
publică „reprezintă o activitate ce rezidă, în principal, în organizarea şi executarea nemijlocită a
prevederilor Constituţiei, a actelor normative şi celorlalte acte juridice adoptate sau emise de
autorităţile statului de drept, activitate realizată de către autorităţile administraţiei publice”.
Aşadar, în doctrina contemporană de drept, noţiunea de administraţie publică are două
sensuri principale:
- un sens formal, structural sau organic, prin administraţie publică înţelegând ansamblul
autorităţilor şi instituţiilor publice care realizează, pe baza şi în vederea executării legii, o
activitate specifică. În acest caz administraţia publică apare alcătuită dintr-o serie de elemente
componente bine structurate, cu atribuţii diferite, care conlucrează între ele;
- un sens material, prin administraţie publică înţelegând activitatea de organizare a
executării şi de executare în concret a legilor de către autorităţile care compun acest sistem, în
vederea satisfacerii intereselor generale (dar şi locale) ale colectivităţii umane, prin asigurarea
bunei funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii către populaţie, executare
1
Guţu V.G., Dicţionar latin-român, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 38.
2
Emil Balan-Institutii administrative, Ed. C. H. Beck Bucuresti, 2008

3
ce aparţine fie în exclusivitate unor organisme statale, fie alături de acestea şi autorităţilor
administraţiei publice autonome.
În accepţiunea organică, vom regăsi următoarele autorităţi publice: Preşedintele
României, Guvernul, ministerele şi alte organe centrale subordonate direct Guvernului, autorităţi
administrative autonome, organe de specialitate subordonate ministerelor, prefectul, reprezentant
al Guvernului pe plan local, serviciile deconcentrate, în fapt serviciile exterioare ale ministerelor
şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale conduse de prefect,
autorităţi autonome ale administraţiei publice locale (Consiliul Local, primarul, Consiliul
Judeţean) şi instituţiile subordonate acestora.
Cât priveşte sensul material, acesta îl constituie actele juridice şi operaţiunile materiale
prin care se execută legea, fie prin emiterea de norme subsecvente, fie prin organizarea sau, după
caz, prestarea directă de servicii publice.
Administraţia publică apare, astfel, ca o activitate desfăşurată de autorităţile publice ce
utilizează, când este cazul, prerogativele de putere publică, în scopul satisfacerii nevoilor de
interes public.
În acelaşi timp, din analiza titlului III al Constituţiei României, republicată, în mod
deosebit din capitolul V al acesteia, „rezultă delimitarea pe care legiuitorul constituant a dorit,
evident, să o facă între executiv şi administrativ, mai precis între zona preponderent politică a
executivului şi zona tehnică, administrativă a acesteia”3. Executivul realizează şi atribuţii
administrative, dar acest fapt nu ne poate conduce la a-l confunda cu administraţia publică însăşi
şi nici că executivul ar putea fi limitat numai la conducerea acestuia.
Astfel, reiese că administraţia publică, prin autorităţile menţionate, realizează acte
juridice şi operaţiuni materiale prin care se organizează executarea legii şi se execută legea, fie
organizează sau, după caz, prestează direct servicii publice.
În consecinţă, ne raliem definiţiei administraţiei publice exprimată de prof. Univ. Dr.
Corneliu Manda, definiţie în concordanţă cu doctrina românească actuală, potrivit căreia
„administraţia publică este ansamblul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale şi a
structurilor acesteia care, în regim de putere publică, aduce la îndeplinire legile sau prestează
servicii publice, în limitele legii”4.
Pentru a înţelege şi mai bine noţiunea de administraţie publică ne vom referi în
continuoare şi la sfera administraţiei publice.5

3
Ibidem, p. 62.
4
Prof. univ. dr. Manda Corneliu, Drept administrativ, tratat elementar, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 35.
5
Emil Balan-Institutii administrative, Ed. C. H. Beck Bucuresti, 2008
4
 Administraţia publică, în contextul prevederilor constituţionale şi aşa cum s-a precizat şi
anterior, nu mai este clasicul „executiv” ori „ o formă fundamentală de activitate a statului” sau o
„componentă a puterii executive”6, ci apare ca un corp profesional destinat realizării permanente
a serviciilor şi ordinii publice aflat sub autoritatea puterii executive, în mod special al
Guvernului. Antonie Iorgovan subliniază că „administraţia publică de azi nu mai poate fi clasicul
executiv pentru simplul motiv că fenomenul executiv a devenit altul. La ora actuală, ţinându-se
seama de noile realităţi constituţionale, se arată în continuoare, doctrina operează cu noţiunea de
executiv pentru a evoca activitatea publică ce nu este nici legiferare nici justiţie, realizată de
autoritate cu caracter constituţional şi cu origine politică care impulsionează administraţia
publică, formând, de fapt, conducerea acesteia. Administraţia publică nu mai este nici forma de
realizare a puterii de stat (sau forma fundamentală de activitate a statului) pentru că în sistemul
democratic al Constituţiei României, republicată, ca dealtfel în sistemul tuturor constituţiilor
democratice, nu numai statul este persoană morală de drept public, ci această calitate, în mod
neîndoielnic, aparţine şi unităţilor administrativ-teritoriale”7.
Analizând cu atenţie prevederile constituţionale ale titlului III şi ale capitolului V, în
special, la care se adaugă şi cele ale art. 52 din Constituţia României, republicată, constatăm că
acestea delimitează cu claritate sfera de organizare şi de activitate a administraţiei publice, în
sens larg.
Sfera în sens larg a administraţiei publice cuprinde Preşedintele României, în calitatea sa
de autoritate a administraţiei publice de stat, Guvernul (ca structură şi activitate), în calitate de
organ al administraţiei publice şi autorităţile administraţiei publice reglementate în capitolul V al
titlului III din Constituţie.
Pentru prima dată în România apare o administraţie publică care nu mai e în exclusivitate
o administraţie de stat, ci ea se divide în administraţie publică de stat şi în administraţie publică
locală, autonomă, constituind o structură sistemică multipolară8 cu regimuri juridice diferite şi în
raport de natura administrativă, în mod corespunzător modificate.
Aceste lucruri sunt reliefate din modul de sistematizare a dispoziţiilor constituţionale ale
capitolului V, în cele două secţiuni, ce se constituie, în fapt, în două subsisteme. Prima secţiune
conţine normele referitoare la organizarea şi funcţionarea autorităţilor administrative statale, iar
cea de-a doua, norme privind organizarea administraţiei publice locale, precum şi principiile care
le guvernează.

6
Pentru opinie contrară, a se vedea Oroveanu Mihai T., Tratat de drept administrativ, Univ. Creştină „Dimitrie
Cantemir”, Bucureşti, 1994, pp. 12 şi 26.
7
Op.cit., p. 75.
8
Op.cit., p. 62.
5
 Prin această sistematizare, legiuitorul constituant a circumscris aria administraţiei
publice, determinând atât autorităţile administrative de specialitate, numite, cât şi pe cele locale,
alese, şi pe care doctrina le desemnează în sfera în sens restrâns a administraţiei publice.
În aceeaşi direcţie şi ţinând seama de întinderea domeniului de aplicare a competenţelor
şi a modului de implantare a autorităţilor administraţiei publice în teritoriu, unii autori împart
administraţia publică în: administraţie centrală şi administraţie teritorială; în administraţie de stat
şi administraţie locală; în administraţie generală şi administraţii specializate.
Concluzionând, putem spune că ne aflăm în faţa a două structuri: administraţie publică de
stat şi administraţie publică locală, ce constituie, de altfel, sfera administraţiei publice româneşti.
Aceste structuri sunt categorii complementare, în sensul că administraţia publică a statului român
este încredinţată atât unor autorităţi statale, cât şi unor autorităţi ale administraţiei publice locale,
reprezentând structuri administrative autonome ce administrează interesele cetăţenilor din
unităţile administrativ-teritoriale, chiar şi în cazul în care unele dintre ele realizează atribuţii
statale9, delegate.

1.2). ROLUL ŞI FUNCŢIILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Rolul administraţiei publice reiese în urma unei analize a funcţiilor pe care aceasta le
exercită (funcţia de execuţie, informare, pregătire şi prevedere), precum şi de la caracteristica sa
esenţială de „corp intermediar” între autorităţile publice şi cetăţeni, „între planul conducerii
politice şi planul unde se realizează valorile politice”10, sau de „instrument de realizare a
alegerii politice”11.
Administraţia publică are rolul de a organiza executarea deciziei politice, reflectată în
legi şi de a asigura executarea lor, folosind convingerea, iar în caz de nevoie, forţa publică.
Totodată, administraţia publică trebuie să informeze în mod sistematic, ritmic şi complet
puterea politică asupra stării sistemului în ansamblul său. Această funcţie se constituie într-un
instrument important de culegere, de prelucrare şi de difuzare a informaţiilor de la nivelul
societăţii. În acest sens, administraţia publică reţine informaţii rezultate din relaţiile cu
administraţii privitoare la nevoile actuale sau la cele viitoare ale acestora pentru a cunoaşte cât
mai bine realităţile sociale. În acelaşi timp, administraţia publică, conform dispoziţiilor art. 111
din Constituţia României, republicată, are obligaţia să prezinte informaţiile cerute de Parlament
care, pe baza lor, ia decizii şi optează pentru diferite soluţii sau proiecte legislative. Informaţiile

9
Hauriou André, Droit constitutionnel et institutions politiques, déuxième éditions, Montchrestien, Paris 1967, p.
90.
10
Alexandru Ioan, Administraţia publică.Teorii, realităţi, perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 45.
11
Debbasch Charles, Science Administrative. Administration publique, Dalloz, 1976, p. 36.
6
pe care le deţine administraţia publică sunt puse la dispoziţia societăţii, potrivit prevederilor
constituţionale ale art. 31. În România, precum în orice ţară democratică, fiecare cetăţean are
dreptul de „a avea acces la orice informaţie de interes public”, are dreptul de a cunoaşte modul
de derulare a procesului de organizare a executării şi de executare în concret a deciziilor
autorităţilor publice.
De altfel, potrivit art.78 şi 108, alin. (4) din Constituţia României, republicată, precum şi
prin alte acte normative, administraţiei publice îi incumbă sarcina atât la nivel naţional, cât şi
local, de a aduce la cunoştinţă publică toate actele emise sau adoptate de autorităţi şi, în mod
deosebit, pe cele normative, asigurându-se cunoaşterea lor de către cetăţeni, ca şi de către cei
care urmează să le aplice în mod concret.
O altă misiune a administraţiei publice este cea de pregătire (de elaborare) a deciziilor
politice, a proiectelor de acte normative şi a proiectelor de acte administrative, precum şi
colaborarea la adoptarea sau emiterea lor.
Pregătirea deciziilor, însă, nu constă numai într-o simplă formulare a propunerilor de
proiecte de acte normative, de exemplu, ci mai ales de a „cere” puterii politice să ţină seama de
nevoile exprimate de administraţie. Aceasta are tendinţa permanentă de a determina o decizie
politică, prin procedeul de a se oferi o singură variantă de soluţionare, prezentată drept optimă şi
adoptată în forma actului normativ sau a celui administrativ.
Administraţia publică are, totodată şi o funcţie de prevedere (sau de prognozare) a
opţiunilor pe termen scurt, mediu şi lung la nivelul întregii societăţi, cât şi la nivelul
colectivităţilor locale. Noţiunea de administrare este inseparabilă de aceea de prevedere. A
prevedea, spune H. Fayol, „coincide cu pregătirea viitorului, a programului de acţiune şi
constituie îndatorirea primordială a unui administrator”12.
Administraţiei publice îi revine rolul de a prezenta Parlamentului, ori autorităţilor
administraţiei publice locale deliberative, variantele posibile ale acestor opţiuni pentru viitorul
colectivităţii, deşi aceasta este tentată, în general, să facă alegerea, ea supunând, de regulă,
parlamentarilor sau consilierilor un singur proiect din aceste variante.
Ioan Alexandru13 consideră că administraţiei publice româneşti îi revin şi alte funcţii,
precum: cea de conservare a valorilor materiale şi spirituale ale societăţii, funcţie care asigură
continuitatea şi perenitatea societăţii, precum şi funcţia de organizare şi coordonare a adaptărilor
ce se impun ca urmare a transformărilor ce se produc în evoluţia diferitelor componente ale
societăţii româneşti.

12
Fayol Henri, Administration industrielle et generale. Prevoyance, organisation, commandement, coordination,
controle în „Bulletin de Societe de l’industrie minerale”, 1916, citat de Mihai T. Oroveanu, Introducere în ştiinţa
administraţiei de stat, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1975, p. 18.
13
A se vedea Alexandru Ioan, Drept administrativ, Ed. OMNIA, Braşov, 1999, p. 41 şi urm..
7
 Considerăm important să reţinem faptul că „administraţia publică îndeplineşte şi o funcţie
politică, legată de existenţa statului şi fără de care omul modern nici nu poate fi imaginat”14.
La nivelul marilor aglomerări urbane, când se pune problema unor măsuri speciale pentru
protecţia vieţii sociale şi mai ales a mediului înconjurător, „administraţia publică are şi o funcţie
cu un pronunţat caracter de ocrotire a colectivităţii umane, în ultimă instanţă a fiecăriu membru
al societăţii”.
Autorităţile administraţiei publice au drept scop satisfacerea cerinţelor sociale în cele mai
bune condiţii, contribuirea la dezvoltarea societăţii în ritm cât mai rapid şi pe toate planurile,
asigurarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor democratice”. Ele trebuie să se implice
direct, imediat şi eficient în toate problemele vieţii interne şi internaţionale, să adopte măsuri
operative pentru soluţionarea acestora, pentru realizarea optimă atât a intereselor generale ale
societăţii, cât şi a intereselor personale legale ale fiecărui membru al colectivităţii”15.
În ceea ce priveşte rolul activ al administraţiei publice, aceasta va trebui să slujească
omul, cetăţenul şi nevoile fundamentale ale acestuia, şi să asigure satisfacerea interesului general
al colectivităţii umane. Administraţia publică este obligată să se adapteze permanent la mediul
social, politic şi juridic, să satisfacă în mod prompt cerinţele în continuă evoluţie şi amplificare.

1.3). ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ ŞI TRĂSĂTURILE ACESTEIA

Administraţia publică locală este reglementată prin dispoziţiile constituţionale ale art.
120-123, patru articole care prevăd principiile de bază (art.120), autorităţile comunale şi
orăşeneşti (art. 121), consiliul judeţean (art.122) şi prefectul (art. 123). Aşadar, „Constituţia
României se limitează să precizeze care sunt autorităţile administrative autonome locale,
autorităţile administraţiei de stat pe care le regăsim la nivel teritorial, precum şi principiile care
se găsesc la baza raporturilor dintre acestea”16.
Aparent, în acest cadru, sfera administraţiei publice locale poate fi circumscrisă la
autorităţile administraţiei publice locale şi a serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi
celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale, inclusiv a prefectului, ca
reprezentant al Guvernului pe plan local, autorităţi locale prevăzute de către dispozitiile art.121-
123 din Constituţia României.
Analizând, însă, cu atenţie, intenţia legiuitorului constituant exprimată în Geneza
Constituţiei României, precum şi dispoziţiile constituţionale ale art. 120, care stabilesc

14
Oroveanu Mihai T., Introducere în ştiinţa administraţiei de stat, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1975, pp.
22, 100 şi 108.
15
Brezoianu Dumitru, Drept administrativ român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 4.
16
Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol.II, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, p. 536.
8
principiile de bază ale administraţiei publice locale din unităţile administrativ-teritoriale,
principiul descentralizării, autonomiei locale şi pe cel al deconcentrării serviciilor publice,
constatăm că „sfera administraţiei publice locale se circumscrie, la autorităţile administraţiei
publice locale, alese, prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe şi anume
consiliile locale şi primarii, şi la consiliul judeţean”17, opinie împărtăşită şi de prof. univ. dr.
Corneliu Manda.
Referitor la cuprinderea în această sferă a consiliului judeţean, considerăm că ea apare
firească, întrucât acesta este definit ca autoritate a administraţiei publice şi inclusă, de către
legiuitorul constituant, în cadrul administraţiei publice locale18.
Analizând, însă, administraţia publică locală din perspectiva legiuitorului organic,
constatăm că acesta a înţeles să o exprime nu numai prin autorităţi administrative autonome,
alese (consiliul local, primarii şi consiliul judeţean), ci şi prin includerea serviciilor publice
locale şi aparatul propriu de specialitate, a funcţionarilor publici, cât şi a preşedintelui consiliului
judeţean.
Chiar dacă evident nu sunt autorităţi publice locale, legiuitorul organic le defineşte pe
acestea din urmă ca „mijloace de acţiune”19, proprii acestora, indispensabile pentru funcţionarea
administraţiei publice locale. Aşadar, acestea nu ar putea rămâne în afara sferei administraţiei
publice locale (în sens larg), opinie la care subscriem.
Cât priveşte preşedintele consiliului judeţean, potrivit legii organice, acesta este autoritate
administrativă, care realizează conducerea operativă20, o conducere permanentă în opinia prof.
Univ. dr. Corneliu Manda, ce oferă argumente suficiente pentru a-l putea include în sfera
administraţiei publice locale (în sens larg). Preşedintele consiliului judeţean, potrivit cu
dispoziţiile art. 113-119 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, este o autoritate
administrativă locală distinctă, care are atribuţii proprii, în realizarea cărora emite dispoziţii cu
caracter normativ şi individual, ce devin executorii după aducerea la cunoştinţa persoanelor
interesate sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz.
Administraţia publică locală, aşa după cum rezultă din dispoziţiile constituţionale şi din
cele ale legii organice, cuprinde şi alte autorităţi administrative şi instituţii publice şi, ca atare, se
pune problema dacă legiuitorul constituant şi cel organic au intenţionat ca şi acestea să fie

17
Op. cit., p. 206.
18
Art. 122 din Constituţia României, republicată, care defineşte consiliul judeţean, inclus în secţiunea a doua,
administraţia publică locală, din Capitolul Val Titlului III din Constituţie.
19
A se vedea Auby Jean-Bernard, Auby Jean Francois, Droit des collectivites locales, P.U.F., Paris, 1990, 4e partie,
p. 169.
20
Prisăcaru Valentin I., Tratat de drept administrativ român, Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.
482 şi urm..
9
incluse în sfera administraţiei publice sau pot fi aduse argumente îndestulătoare care să nu
conducă la această concluzie.
Astfel, în primul rând, avem în vedere instituţia prefectului, care, prin dispoziţiile art.
123, din secţiunea a 2-a a capitolului V, titlul III din Constituţia României, republicată, şi ale
Legii privind instituţia prefectului, nr. 340/2004, este reglementată în cadrul administraţiei
publice locale, fapt ce ne-ar îndreptăţi să o considerăm o autoritate a administraţiei publice
locale, aşa cum o definesc unii autori21.
Instituţia, în prezent, constatăm că nu mai este reglementată de dispoziţiile legii
administraţiei publice locale, ci de un act normativ distinct care o organizează şi îi determină
funcţionarea. Ca atare, prefectul este, în acest context constituţional, „o autoritate deconcentrată
şi, potrivit legii sale organice, un înalt funcţionar public”22, neutru din punct de vedere politic.
Analizând dispoziţiile constituţionale23 şi cele legale24, constatăm că Guvernul numeşte
câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, ca reprezentant al său pe plan local,
fapt ce demonstrează că prefectul este într-adevăr o veritabilă autoritate administrativă, dar, nu a
administraţiei publice locale, ci, a administraţiei publice centrale. Mai exact o autoritate
administrativă desconcentrată a administraţiei publice centrale, Guvernul, pentru exercitarea
tutelei administrative, iar, în raport cu administraţia publică locală, o autoritate administrativă de
tutelă şi de control administrativ, aceasta fiind, în principal şi menirea pentru care legiuitorul
constituant a prevăzut instituţia prefectului în art. 123 din secţiunea a 2-a a capitolului V,
Administraţia publică locală.
În aceste condiţii, noi credem că „prefectul nu poate fi considerat o autoritate a
administraţiei publice locale, şi deci nu poate fi inclusă în sfera acesteia. Totodată şi autoarea
Dana Apostol Tofan afirmă că deşi legea organică consacră acestei instituţii a prefectului un
capitol distinct, iar doctrina românească o analizează în capitolul consacrat cercetării
administraţiei publice locale, nu este „propriu-zis vorba despre o autoritate a administraţiei
publice locale”25.
Aceeaşi apreciere vizează, în opinia noastră, în al doilea rând şi instituţia Comisiei
judeţene consultative (fosta Comisie Administrativă) şi Comitetul director teritorial, care prin
componenţa stabilită de lege, în fapt toate serviciile publice ale administraţiei ministeriale şi a
celorlalte organe centrale organizate la nivelul judeţului, se constituie într-un organism
consultativ al prefectului. Deşi este o autoritate administrativă, de coordonare a tuturor
21
În acest sens, Preda Mircea, Tratat elementar de drept administrativ român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.
557.
22
Art. 9 şi 13 din Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului.
23
Art. 123, alin. (1) şi (2) din Constituţia României, republicată.
24
Art. 1 din Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului.
25
Tofan Dana Apostol, Drept administrativ, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.
10
serviciilor publice ministeriale desconcentrate şi în pofida faptului că la lucrările sale participă şi
unele autorităţi ale administraţiei publice locale26, prin însăşi natura sa nu poate fi inclusă în sfera
administraţiei publice locale.
În al treilea rând, considerăm, de asemenea, că nici instituţia „primăriei”, nu poate fi
cuprinsă în sfera administraţiei publice locale. Formal, ar putea fi apreciată şi ea ca o structură
componentă a sferei administraţiei publice locale. Totuşi, la o analiză mai atentă, observăm că
această instituţie publică nu este o autoritate a administraţiei publice locale, ci este, aşa cum o
defineşte însăşi legea, „o structură cu activitate permanentă”27, al cărei scop este să aducă „la
îndeplinire efectivă hotărârile consiliului local” şi „să soluţioneze problemele curente ale
colectivităţilor în care funcţionează”28.
Apoi, de altfel, chiar prin componenţa sa, această instituţie nu poate fi acceptată ca o
autoritate administrativă autonomă locală, ea fiind constituită dintr-o autoritate a administraţiei
publice locale, aleasă, primarul-autoritate executivă, conform art. 21 din Legea nr. 215/2001 şi
viceprimarul (în fapt consilier ales), secretarul (un funcţionar public, numit), împreună cu
aparatul propriu al consiliului local (funcţionari numiţi). La aceasta se adaugă şi constatarea că
„structura funcţională cu activitate permanentă a primăriei nu este abilitată de lege să emită sau
să adopte acte administrative, această competenţă, rămânând, în continuoare, numai pentru
primar29.
În acelaşi timp, apreciem că însăşi instituţia „primăriei”, ca atare, nu este decât o
construcţie „artificială”, care, în mod firesc, dar şi tradiţional, semnifică sediul unde îşi
desfăşoară activitatea autorităţile administraţiei publice locale, „consiliul local şi primarul” sau
„casă a comunei”, aşa cum era definită încă prin Legea comunală din 1864.
Sintetizând cele expuse, rezultă că sfera administraţiei publice locale, raportând-o la
normele constituţionale, trebuie să fie circumscrisă numai la autorităţile administraţiei publice
locale, alese, consiliile locale, primarii şi consiliul judeţean.
În urma unei analize a dispoziţiilor constituţionale referitoare la administraţia publică
locală, a prevederilor legii administraţiei publice locale, a celor ale legii alegerilor locale (Legea
nr. 67/2004), precum şi a unor opinii exprimate în doctrina românească, putem evidenţia
principalele trăsături ale administraţiei publice locale:

26
Avem în vedere pe Preşedintele consiliului judeţean, primarul general al municipiului Bucureşti sau primarul
municipiului reşedinţă de judeţ, ori primari ai localităţilor din judeţ (art. 145 -148 din Legea nr. 215/2001).
27
Art. 91 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală.
28
Ibidem.
29
Art. 71 din Legea nr. 215/2001, stabileşte că „în exercitarea atribuţiilor sale, primarul emite dispoziţii cu caracter
normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au
fost comunicate persoanelor interesate, după caz”.
11
 Administraţia publică locală nu mai este o administraţie de stat, ci o structură
administrativă care permite colectivităţilor locale să-şi rezolve treburile publice locale prin
autorităţi administrative proprii, sub controlul autorităţilor centrale (art. 121-123 din Constituţie).
Administraţia publică locală are la baza organizării şi funcţionării sale principiul
descentralizării, autonomiei locale şi cel al deconcentrării serviciilor publice, reprezentând
expresia regimului descentralizării administrative aplicat la nivelul administraţiei publice
româneşti.
Administraţia publică locală cuprinde în sfera sa autorităţile administrative autonome:
comunale, orăşeneşti şi judeţene, consiliile locale şi primarii, consiliul judeţean (dar şi
preşedintele consiliului judeţean) şi serviciile publice organizate în subordinea ori sub autoritatea
acestor autorităţi publice locale (art. 121-122 din Constituţia României, republicată, art. 83, 87 şi
art. 113-120 din Legea administraţiei publice locale, nr.215/2001).
Raporturile dintre administraţia publică organizată la nivelul comunelor şi oraşelor şi cea
de la nivelul judeţului au la bază principiile autonomiei, legalităţii şi colaborării în rezolvarea
problemelor comune, în relaţiile dintre ele nu există raporturi de subordonare (art. 6 din Legea
nr. 215/2001).
Relaţiile administraţiei publice locale cu administraţia publică centrală de specialitate şi
respectiv cu serviciile publice desconcentrate ale acesteia, sunt relaţii specifice de colaborare,
cooperare şi conlucrare, ce se constituie într-un regim de co-administrare.
Administraţia publică locală rezolvă treburile publice locale şi realizează servicii publice
de interes judeţean, prin autorităţi administrative, alese, şi prin referendum local, în condiţiile
legii. Cu alte cuvinte, puterea lor nu provine din puterile statului, ci, din contră, îşi „trage forţa sa
din voinţa alegătorilor locali pe care îi reprezintă şi în numele cărora acţionează”.
Administraţia publică locală este un „concept ce desemnează un corp de funcţionari
publici care prestează servicii publice pentru colectivitatea naţională şi pentru colectivităţile
locale”.

1.4). AUTORITĂŢILE CARE REALIZEAZĂ ACTIVITATEA DE

ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ LOCALĂ

În literatura de specialitate, până nu de mult, se utiliza noţiunea de „organizare

administrativă” ori cea de „formă a organizării administrative”, acum însă, pentru a desemna
noţiunea de autorităţi ale administraţiei publice se foloseşte un termen specific ştiinţei
administraţiei, acela de „structură”.

12
 Termenul de structură provine din latinescul „struere”, care semnifică o acţiune, aceea de
a construi, de a clădi. Prin structură, se poate înţelege „o anumită modalitate de alcătuire, de
construcţie, de organizare a unui corp sau a unui domeniu de activitate”30.
În sens larg, prin structură se poate înţelege atât „modul în care sunt ordonate elementele
unui sistem cât şi relaţiile logic determinate ce se stabilesc între acestea în procesul realizării
funcţiilor sistemului respectiv”31.
În acest cadru, remarcăm, atât din perspectivă constituţională cât şi din cea legală, că
administraţia publică locală este organizată ca o structură compusă din mai multe elemente -
autorităţi ale administraţiei publice locale ordonate pe baza a două criterii: cel teritorial şi cel
funcţional.
Potrivit criteriului teritorial, în mod tradiţional, autorităţile administraţiei publice locale
se vor împărţi după raza teritorială în care va acţiona autoritatea administrativă, adică la nivel
comunal, orăşenesc şi judeţean.
Cât priveşte criteriul funcţional (material), autorităţile administraţiei publice locale sunt
împărţite în autorităţi cu competenţă generală şi autorităţi cu competenţe de specialitate.
În consecinţă, din punct de vedere al criteriului teritorial, la nivelul administraţiei publice
locale, vom găsi următoarele autorităţi: consiliile comunale, orăşeneşti şi judeţene şi primarii
comunelor şi oraşelor, ale căror competenţe se întind în cadrul unităţii administrativ-teritoriale
respective.
Totodată, potrivit criteriului funcţional autorităţile administraţiei publice locale sunt
dotate cu competenţă generală, iar prin prisma competenţelor lor specifice, acestea sunt autorităţi
deliberative (consiliile) şi autorităţi executive (primarii), lucru precizat şi în art. 21 al legii
administraţiei publice locale nr. 215/2001.
Noţiunea de autoritate exprimă, în opinia lui Ion Deleanu, atât ideea de forţă, putere de a
comanda, de a dispune şi de a impune, cât şi cadrul instituţional prin care această idee se
materializează, se obiectivizează sau se exprimă printr-un sistem de prerogative atribuite
instituţiilor guvernării.
Autoritatea administrativă îşi îndeplineşte rolul pe care l-am menţionat, cu ajutorul unor
organe alcătuite în ultimă analiză din persoane fizice sau din grupări de persoane fizice. Acestea
decid în numele autorităţii administrative, fiecare având o sferă de atribuţii proprii în virtutea
cărora decid, execută şi supravegheză executarea legii ori ale propriilor lor decizii.
Organele administrative pot fi de mai multe feluri. Astfel, după natura lor, acestea pot fi
organe colegiale sau pluripersonale, atunci când sunt alcătuite dintr-o colectivitate, dintr-o

30
Op. cit., p. 42.
31
Chiriac Lucian, Activitatea autorităţilor administraţiei publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2001, p. 5 şi urm..
13
grupare sau o adunare de persoane fizice, aşa cum sunt consiliile comunale, orăşeneşti sau cele
judeţene. Ele pot fi însă şi organe individuale sau unipersonale când sunt constituite dintr-o
singură persoană, cum este primarul.
Autorităţile colegiale sunt autorităţi deliberative, activitatea de deliberare fiind dealtfel
particularitatea lor, adică adoptarea de hotărâri în domeniul administrativ. În acelaşi timp,
autorităţile individuale, unipersonale au menirea de a lucra, a executa ceea ce autorităţile
colegiale decid. Ele au drept scop să execute legea prin acte de voinţă proprii, fie prin acte de
îndeplinire a voinţei adunării sau corpurilor colegiale.
Potrivit noţiunilor consacrate deja în legislaţia românească actuală, ca de altfel şi în
Constituţia României, conceptul de autoritate poate fi înţeles şi prin noţiunea de „autoritate
publică” prin care se evocă organele de stat, dar şi organele administraţiei locale, autoritatea
realizată, în acest ultim caz, în baza principiului autonomiei locale. Sensul principal al sintagmei
„autoritate publică”, este acela de „organ public, de colectiv organizat de oameni care exercită
prerogativele de putere publică, fie într-o activitate statală, fie într-o activitate din administraţia
locală autonomă”32.
Aşadar, apreciem că autoritatea administraţiei publice locale este „o categorie de
autoritate publică, o anume categorie la nivel teritorial care, potrivit Constituţiei şi legilor, este
chemată să execute legea sau în limitele legii, să presteze servicii publice, uzând, în acest scop,
de prerogativele specifice puterii publice”33.
Totodată, autorităţile administraţiei publice locale sunt, spune cunoscutul Antonie
Iorgovan, structuri organizaţionale de la nivel teritorial care, potrivit Constituţiei şi legii, au
personalitate de drept public şi acţionează din oficiu pentru executarea legii sau prestarea
serviciilor publice, în limitele legii.
În acest context, ţinând seama că noţiunea de „administraţie publică locală” evocă numai
autorităţile desemnate prin vot universal, şi care realizează principiul autonomiei locale în
comune, oraşe şi judeţe, vom constata că autorităţile administraţiei publice locale sunt: consiliile
locale, primarii şi consiliile judeţene (desemnate în mod expres prin dispoziţiile constituţionale
ale art. 120, alin. (1) şi (2) şi art. 121, alin. (1).
Analiza dispoziţiilor constituţionale privind administraţia publică locală, a prevederilor
legii administraţiei publice locale, cât şi cele ale legii alegerilor locale, pune în evidenţă
principalele caracteristici ale autorităţilor administraţiei publice locale, astfel:

32
Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti 2005, p. 261.
33
Ibidem, p. 261.
14
 autorităţile autonome care exercită funcţii administrative pe un teritoriu delimitat, potrivit
împărţirii administrativ-teritoriale a statului, sunt consiliile comunale, orăşeneşti (municipale) şi
judeţene şi primarii comunelor şi oraşelor (municipiilor);
autorităţile administraţiei publice locale sunt organizate identic pe teritoriul ţării, numai
în unităţi administrativ-teritoriale (comună, oraş, judeţ); excepţia o constituie autorităţile
administrative autonome organizate în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor;
consiliile locale şi primarii realizează autonomia locală în comune şi oraşe; în relaţiile
dintre autorităţile administraţiei publice de la nivelul comunelor şi oraşelor şi cele de la nivelul
judeţului, nu există raporturi de subordonare;
consiliile locale comunale şi orăşeneşti au iniţiativa şi hotărăsc, cu respectarea legii, în
probleme de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi
publice;
consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii
consiliilor comunale şi orăşeneşti în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean; cât
priveşte preşedintele consiliului judeţean, acesta este o autoritate administrativă, cu caracter
executiv, creată de lege şi aleasă de către şi dintre consilierii judeţeni;
autorităţile administraţiei publice locale sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat de către cetăţenii care au domiciliul în unitatea administrativ-teritorială
respectivă. În acest sens:
a). consiliile comunale, orăşeneşti (municipale) şi judeţene se aleg pe circumscripţii
electorale, prin vot exprimat pe baza scrutinului de listă
b). primarii comunelor şi oraşelor (municipiilor) se aleg prin vot exprimat pe baza
scrutinului uninominal;
7. consiliile locale comunale şi orăşeneşti şi consiliile judeţene sunt autorităţi deliberative
colegiale, pluripersonale, având caracterul de adunări administrative, iar primarii comunelor şi
oraşelor (municipiilor), autorităţi executive34, unipersonale; în exercitarea atribuţiilor lor,
autorităţile administraţiei publice locale adoptă şi emit acte administrative (hotărâri, dispoziţii);
8. numărul membrilor (consilierilor) consiliilor comunale, orăşeneşti şi judeţene se
stabileşte în funcţie de populaţia comunei, oraşului sau judeţului raportată de Comisia Naţională
de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie care precede
alegerile35;
9. calitatea de consilier (local sau judeţean) şi de primar se face, de regulă, pe lista
partidului sau a formaţiunii politice (ori a alianţelor politice) care îl propune pe listă; cei aleşi îşi

34
Art. 21, alin. (1) şi art. 101, alin. (2) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală.
35
Art. 29 şi art. 102 din Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală.
15
păstrează şi calitatea de membru al partidului sau formaţiunii ce l-a propus, fără ca aceasta să
împieteze asupra funcţiei de consilier. Cu alte cuvinte, răspunderea politică a titularilor acestor
autorităţi este numai de natură electorală, întrucât, chiar retragerea încrederii politice nu duce
automat şi la încetarea calităţii de consilier ori de primar, ei fiind aleşii colectivităţilor locale36.

1.5). PRINCIPIILE DE ORGANIZARE PE CARE SE BAZEAZĂ

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ

Activitatea autorităţilor administraţiei publice locale este guvernată de o serie de reguli

generale, de principii, care urmăresc să asigure acesteia o utilitate socială maximă.
Potrivit art. 120 din Constituţie şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, administraţia
publică locală se organizează şi funcţionează în temeiul următoarelor principii:

1). Principiul autonomiei locale

Conceptul de autonomie locală defineşte dreptul autorităţilor administraţiei publice locale
de a hotărî, cu respectarea legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt
date prin lege în competenţa altor organe. Acest concept este definit şi în art. 3 paragraful 1 din
Carta europeană a autonomiei locale37, care prevede că prin autonomie locală se înţelege dreptul
şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi a gestiona în
cadrul legii, în nume propriu şi în interesul populaţiei locale o parte importantă a treburilor
publice.
Termenul de autonomie locală a fost definit şi prin art. 3 alin. (1), din Legea
administraţiei publice locale nr. 215/2001, al cărui conţinut este aproape identic cu cel al textului
art. 3 paragraful 1 din Carta europeană a autonomiei locale. Astfel, potrivit reglementării interne,
prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei
publice locale de a soluţiona şi gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le
reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.
Observăm aşadar că reglementările legale interne şi internaţionale privind definirea
conceptului de autonomie locală sunt în deplină concordanţă şi se completează reciproc.
Autonomia locală este, potrivit legii, numai administrativă şi financiară, nu şi politică.
Prin aceasta nu se poate aduce atingere caracterului de stat naţional, unitar şi indivizibil al

36
Art. 3, alin. (2) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali , publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.
912 din 7 octombrie 2004.
37
Carta europeană a autonomiei locale a fost adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg, la 15 octombrie 1985. Ea
a fost ratificată de România prin Legea nr. 199/1997 (M. Of. Nr. 331 din 26 noiembrie 1997).

16
României38.
Potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, autonomia locală priveşte două aspecte39:
a). organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale;
b). gestionarea sub proprie responsabilitate a resurselor care aparţin unităţilor
administrativ-teritoriale.
Sub primul aspect, autonomia locală se manifestă, în principal prin:
- aprobarea statutului comunei sau oraşului;
- aprobarea regulamentului de funcţionare a consiliului local;
- înfiinţarea de instituţii şi agenţi economici;
- organizarea de servicii publice locale ale comunei sau oraşului.
Cât priveşte cel de-al doilea aspect, autonomia locală se exprimă prin:
- elaborarea şi aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli;
- dreptul de a institui şi a percepe impozite şi taxe locale;
- administrarea domeniului public şi privat al comunei şi oraşului.
Cu alte cuvinte, pentru exercitarea efectivă a dreptului la autonomie locală, autorităţile
administraţiei publice locale trebuie să aibă un buget propriu de venituri şi cheltuieli şi să
dispună de patrimoniul unităţilor administrativ-teritoriale pe care le reprezintă. Potrivit art. 9 şi
10 din Legea 215/2001, comunele, oraşele, judeţele au dreptul la resurse proprii pe care
autorităţile administraţiei publice locale le gestioneză şi dispun de ele, potrivit legii.
Concluzionând, putem spune că autorităţile administraţiei publice locale pot hotărî în
toate problemele de interes local cu respectarea legii şi necondiţionat de manifestarea de voinţă a
administraţiei publice centrale.

2). Principiul descentralizării

Pentru a înţelege mai bine noţiunea de descentralizare ar trebui să începem cu definiţia
centralizării, regimul opus acesteia.
Centralizarea în administraţia publică înseamnă, în plan organizatoric, subordonarea
ierarhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale şi numirea funcţionarilor publici din
conducerea autorităţilor locale de către autorităţile centrale cărora li se subordonează în plan
funcţional, precum şi emiterea actului de decizie de către autorităţile centrale şi executarea lui de
către cele locale.
Descentralizarea în administraţia publică este un regim opus centralizării, în care
rezolvarea problemelor locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru, ci de către cei

38
Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 215/2001privind administraţia publică local.
39
Popa Eugen, Autonomia locală în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pp. 77-76.
17
aleşi de către corpul electoral sau desemnaţi de acesta. Autorităţile locale nu mai sunt
subordonate celor centrale, iar actele lor (chiar şi cele neconforme cu legea) nu mai pot fi anulate
de acestea din urmă, ci de către autorităţi din sfera altei puteri - a puterii judecătoreşti, ori în
cadrul unui sistem jurisdicţional special constituit.
Acest regim juridic se fundamentează, în plan material, pe un patrimoniu propriu al
unităţilor administrativ-teritoriale, distinct de cel al statului, care asigură mijloacele necesare
(materiale şi financiare) pentru satisfacerea intereselor şi trebuinţelor locale.
În regimul descentralizării administrative, este recunoscută personalitatea juridică a
unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi existenţa unor autorităţi publice care le reprezintă şi
care nu fac parte din sistemul ierarhic subordonat centrului, dar care sunt supuse, unui control
special, de tutelă administrativă. (Aceasta este o instituţie a dreptului public în baza căreia o
autoritate a administraţiei publice centrale, de regulă Guvernul, ori reprezentanţii locali ai
acesteia, au dreptul de a controla activitatea autorităţilor administraţiei publice locale alese).
Potrivit Legii-cadru privind descentralizarea nr. 339/200440, aceasta reprezintă procesul
transferului de autoritate şi responsabilitate administrativă şi financiară de la nivel central la
nivel local. Procesul de descentralizare se desfăşoară în beneficiul cetăţeanului prin întărirea
puterii şi rolului administraţiei publice locale în scopul dezvoltării economico-sociale durabile a
unităţilor administrativ-teritoriale.
Descentralizarea administrativă prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje.
Dintre avantaje aminitim:
într-un regim de descentralizare administrativă se pot rezolva în condiţii mai bune
interese locale, serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de autorităţile administraţiei
publice locale alese, deoarece acestea nu au obligaţia să se conformeze ordinelor şi
instrucţiunilor de la centru;
măsurile şi deciziile pot fi luate mai operativ de către autorităţile administraţiei publice
locale, întrucât acestea nu mai sunt nevoite să aştepte aprobări, în acest sens, de la centru;
într-un regim de descentralizare, resursele materiale şi financiare şi chiar şi forţa de
muncă pot fi folosite cu mai mare eficienţă şi pot să răspundă unor nevoi prioritare, pe care
autorităţile locale le cunosc şi „le simt” mai bine decât autorităţile centrale;
alegerea sau numirea funcţionarilor publici, pe un termen limitat, înlătură în măsură mai
mare fenomenele birocratice şi rutiniere în activitatea locală, aducând de fiecare dată un suflu
nou în gestionarea treburilor locale;

40
Legea-cadru nr. 195/2006 privind descentralizarea.
18
 participarea locuitorilor (prin alegeri) la desemnarea autorităţilor administraţiei publice
locale le accentuează spiritul de responsabilitate şi iniţiativă pentru viaţa publică a „cetăţii” şi-i
determină să găsească ei înşişi soluţii la problemele cu care se confruntă.
Dezavantajele descentralizării, în principal, sunt:
într-un regim puternic descentralizat, acţiunea puterii centrale este mai îngreunată,
deoarece nu în toate cazurile aceasta se racordează la interesele şi la acţiunile autorităţilor locale;
alegerea autorităţilor descentralizate, sublinia profesorul Tarangul, „introduce în
administraţia locală politică de partid, care acaparează şi viciază totul. Lipsa de competenţă şi de
răspundere, demagogia şi servilismul sunt unele dintre cele mai mari inconveniente ale acestui
mod de recrutare a autorităţilor descentralizate”;
uneori, în localităţile mici, este greu de găsit buni specialişti în administraţia publică, ce
pot gira serviciile publice pe care descentralizarea o conferă autorităţilor locale;
pe planul gestionării patrimoniului şi al finanţelor, descentralizarea sporeşte numărul
colectivităţilor cu patrimoniu propriu şi buget propriu, fapt ce îngreunează realizarea unui control
eficient asupra utilizării banului public şi formarea unei viziuni corecte, cât mai reală asupra
finanţelor ţării şi a avuţiei naţionale.

3). Principiul eligibilităţii

Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale constă în aceea că aceste
autorităţi se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile Legii nr.
67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
Eligibilitatea acestor autorităţi are o seminificaţie politică şi socială cu totul specială, care
derivă în primul rând, din natura juridică a acestora. Ele nu sunt autorităţi ale statului care să
exercite vreuna din puterile sale. Menirea lor este numai de a administra treburile unităţilor
administrativ-teritoriale în care sunt alese, în interesul locuitorilor, al celor care le-au ales.
Puterea lor nu derivă din puterea statului, ci din cea a alegătorilor, pe care îi reprezintă, acţionând
în numele lor.

4). Principiul legalităţii

Principiul legalităţii este „fundamentul controlului constituţionalităţii legilor şi presupune
respectarea legilor, încălcarea lor atrăgând aplicarea de sancţiuni”41.
Inserarea expresă a principiului legalităţii în art. 2 din Legea nr. 215/2001 ne duce la
constatarea firească că şi administraţia publică locală, chiar dacă este autonomă, trebuie să se

41
Muraru Ioan, Iancu Gheorghe, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle constituţionale (partea a III-a), Institutul
Român pentru Drepturile Omului, 1992, p. 22.
19
supună regulilor de drept, precum şi tuturor normelor juridice naţionale sau internaţionale ori a
tratatelor la care România este parte.
Cât priveşte conţinutul principiului legalităţii, menţionăm că:
legalitatea este limita acţiunii administrative - actele juridice adoptate sau emise de
autorităţile administraţiei publice locale nu pot fi contrare regulilor de drept care le sunt
aplicabile;
legalitatea este fundamentul acţiunii administrative – autorităţile administraţiei publice
locale nu pot acţiona pentru a adopta sau emite acte juridice decât dacă ele sunt abilitate de o
normă de drept;
legalitatea creează obligaţia pentru administraţia publică locală de a acţiona numai în
sensul efectiv al respectării legalităţii.
Administraţia publică locală trebuie să aducă la cunoştinţa locuitorilor unităţii
administrativ-teritoriale, atât regulile de drept edictate de alte autorităţi cât şi actele proprii,
dispunând toate măsurile necesare în vederea aplicării acestora (art. 50 şi 71 din Legea nr.
215/2001). De asemenea, orice acte juridice emise sau adoptate de autorităţile administraţiei
publice locale, precum şi exercitarea competenţelor şi atribuţiilor ce le sunt recunoscute acestora
de lege, trebuie să se supună principiului legalităţii. În aceleaşi exigenţe trebuie, de asemenea, să
se încadreze şi modalităţile de lucru ale autorităţilor locale, cât şi procedurile de dezbatere şi
adoptare a actelor lor juridice.
Principiul legalităţii este totodată garantat, în sensul respectării sale, la nivelul
administraţiei publice locale, prin consacrarea răspunderii juridice şi prin aplicarea de sancţiuni
disciplinare, administrative, materiale, contravenţionale şi penale, după caz, autorităţilor locale şi
funcţionarilor publici din subordinea lor, când acestea încalcă normele legale.

5). Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit

Consacrat expres numai prin dispoziţiile art. 2, alin. (1) din Legea nr. 215/2001,
principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit este integrat şi
subordonat principiului constituţional al autonomiei locale. Aceasta însă, ca drept şi capacitate
efectivă a autorităţilor administraţiei publice de a soluţiona treburile publice, în numele şi în
interesul colectivităţilor locale, nu poate aduce atingere posibilităţii de a recurge la consultarea
cetăţenilor prin referendum sau prin orice altă formă de participare directă a cetăţenilor la
treburile publice.
Problemele supuse referendumului local se stabilesc de consiliile locale, la propunerea
primarului. Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „da” sau „nu” asupra problemei supuse

20
referendumului, decizând cu majoritatea voturilor valabil exprimate la nivelul unităţii
administrativ-teritoriale respective.

1.6.) Relatii publice si de comunicare notiuni generale

1. Relaţiile publice
Definirea termenului de „relaţii publice" a fost influenţată de poziţia pe care s-au situat diferiţi
teoreticieni. Aceste relaţii au fost privite de către unii din punct de vedere psihologic, de către
alţii din punct de vedere sociologic, filosofic, teoretic sau aplicativ etc., ceea ce explică existenţa
numai în literatura americană a peste 1000 de definiţii. Cu toată această mare varietate de
definiţii, ele exprimă, evident în maniere diferite, o concepţie nouă despre modul în care o
instituţie sau întreprindere trebuie să-şi creeze relaţii cu oamenii, să le menţină şi să le dezvolte.
Privite, înainte de toate, dintr-un unghi psihologic, deci ca mecanisme de stabilire a
legăturilor între instituţii, ori întreprinderi şi oameni, relaţiile publice pot fi definite ca fiind
ansamblul de mijloace folosite de către instituţii şi întreprinderi pentru a crea un climat de
încredere şi simpatie în rândul propriului personal, precum şi în rândul publicului.
O asemenea definire a relaţiilor publice ne dă posibilitatea distingerii de fenomenul
publicitar, de publicitate. Publicitatea urmăreşte, în mod expres, formarea, menţinerea şi
dezvoltarea unei „clientele" urmărindu-se exclusiv scopuri publicitare, pe când relaţiile cu
publicul vizează crearea unui climat de încredere în rândul publicului şi al propriului personal,
susţinerea propriei activităţi şi favorizarea dezvoltării întreprinderii.
În realizarea acţiunilor de relaţii publice, se are în vedere informarea obiectivă a
publicului, nu sugestionarea lui ca în cazul publicităţii. De aceea, se spune că prin relaţii publice
se popularizează o firmă, o întreprindere, o instituţie, în vreme ce prin publicitate se
popularizează un produs al firmei respective. Prin conţinutul lor, acţiunile realizate prin relaţiile
publice sunt mai ales sociale, iar cele ce ţin de publicitate sunt mai ales comerciale.
Relaţiile publice, atât prin scopul general, cât şi prin maniera specifică în care se
realizează, sunt considerate ca fiind necesare şi posibile la orice instituţie şi întreprindere şi la
orice nivel. De aceea, se vorbeşte de „relaţii publice" ale statului şi ale organismelor de stat, cum
ar fi: armata, poliţia, instituţii de învăţământ şi cultură etc.

Clasificarea relaţiilor publice

Există părerea unanimă că o instituţie, o întreprindere, desfăşoară acţiuni de relaţii
publice interne şi acţiuni de relaţii publice externe.
21
Relaţii publice interne ale instituţiei
Cel mai mare impuls dat relaţiilor publice este legat de „descoperirea" de către şcoala de
la Harvard, condusă de Elton Mayo în perioada 1924-1927, a faptului că relaţiile umane
constituie un factor al muncii productive. De aici s-a ajuns la concluzia că „armonizarea"
relaţiilor dintre membrii unei colectivităţi instituţionalizate favorizează desfăşurarea şi
dezvoltarea activităţii respective. Ca urmare, specialiştii în relaţii publice consideră că prin
intermediul acestor relaţii are loc o „îndoctrinare” a personalului cu o filosofie a întreprinderii
respective, în care elementul predominant să fie înţelegerea restului economic şi social al
acesteia.
Acţiunile de relaţii publice interne pot fi realizate în modalităţi diferite, ca: reuniuni informative
cu personalul, în cadrul cărora se discută activitatea pe compartimente sau în ansamblu,
perspectivele, măsurile de luat etc., se pot difuza filme realizate de personalul propriu; se pot
folosi emisiuni radio şi de televiziune, broşuri, pliante, comunicare personală etc.
Esenţialul este ca fiecare om să se considere coparticipant la activitatea instituţiei sau
întreprinderii respective, iar instituţia să-i apară în minte ca fiind cea care îi permite să-şi
manifeste din plin spiritul inventiv, creator, personalitatea.

2. Comunicare

Definiţia
Comunicarea este un proces modern de favorizare a schimbului de idei sau relaţii spirituale în
interiorul unui grup ori între acesta şi persoane de contact.
Teoria comunicării în relaţiile publice, reprezintă interes, deoarece aici a comunica
înseamnă a lua atitudine şi decizii pe baza receptării şi oferirii de informaţie.
Dacă nu este un act de comunicare, decizia devine un ordin, a cărui executare devine
îndoielnică, dar al cărui efect cert este disfuncţionalitatea lui socială.
Totodată, comunicarea interumană deschide şi înlesneşte drumul cunoaşterii personale şi
a celor din jur, fiind în măsură să clarifice ierarhizarea oamenilor în societate după criterii de
valoare.

Istoria

22
 Istoria şi evoluţia sistemului de comunicare interumană au cunoscut mai multe perioade
principale :
a) perioada clasică (500 i.ch. – 400 d.ch.) a început cu apariţia democraţiei în Grecia
Antică.
În secolul V i.ch. cetăţenii din Siracuza au răsturnat conducerea tiranică şi au stabilit
reguli democratice.
Ex. – fiecare cetăţean să fie propriul avocat;
- lider politic putea deveni orice cetăţean dacă reuşea să convingă populaţie în piaţa
publică, despre convingerile sale.
Ca urmare am apărut şcoli ale comunicării perfecţionându-se teoria acesteia (retorica) cât
şi practicarea liberă (oratorica) cum au fost Platon (427 – 347 î.ch.), Isocrate (436 – 338 î.ch.),
Aristotel (384 – 322 î.ch.), Cicero ş.a.
b) perioada post renascentistă (1500 – 1800) a beneficiat de avantajul diminuării rolului
bisericii ca sursă de putere politică, rol ce a frânat comunicarea, a generat despotismul şi
inchiziţia.
- Fenelon (1651 – 1715) a fost primul teoretician important din epoca modernă a
sistemului de comunicare umană.
c) perioada modernă (1800 – 2000)
- Franţa, post revoluţionară (1789 );
- Anglia
- SUA
Influenţe sociale:
- apar primele constituţii;
- apar structurile democratice;
- se dezvoltă sistemul democratic.

Necesitatea comunicării
Comunicarea în relaţiile publice înseamnă schimbul continuu de mesaje ce generează unitatea de
vederi, de acţiune, de armonizarea cunoştinţelor.
Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a
instituţiilor, organizaţiilor, a tuturor structurilor din sfera politică, economică şi socială.
În activitatea de comunicare vor avea succes cei ce au capacitatea de a comunica bine şi
eficace.
Comunicarea către public implică câteva elemente, prin a căror unire are loc realizarea
sa: expeditorul (sursa de emisie), destinatarul, mesajul de transmis, canalul de transmitere şi
23
 rezultatul (feed-beak).
Expeditorul şi destinatarul, respectiv instituţia publică şi publicul au rolul
interschimbabile şi sunt actorii comunicării.
Mesajul reprezintă conţinutul relaţiei de comunicare.
Canalul de transmisie dă forma comunicării: scrisă, verbală, mixtă.
Feed-beak-ul înseamnă receptarea rezultatului mesajului pe un alt canal decât cel de
transmite şi dă posibilitatea expeditorului să înţeleagă dacă mesajul a fost înţeles corect, dacă şi-a
atins scopul, dacă nu au intervenit factori perturbatori.
a) Cerinţele comunicării
Pentru ca o comunicare să fie bună şi eficace trebuie să ştii ceea ce vizează şi cum să obţii
rezultatul dorit.
b) Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul.

TIPOLOGIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL

Criteriul de ordonare Comunicare

 Forma de realizare a
comunicării
 Aria de cuprindere
 
Modalitatea de a intra
în comunicare
 Locul
naşterii
comunicării
 Subiectul declanşator 
 Situaţiile generatoare 

Aria de interese ale
publicului
Comunicare în formă scrisă
 Comunicare în formă verbală
 Comunicare în formă neverbală
 Comunicare în formă mixtă
 Comunicare cu caracter general, de îndrumare şi
orientare
Comunicare cu caracter specific, pe domenii
Comunicări directe, nemijlocite, nemediate
 Comunicări indirecte, mijlocite, mediate

Comunicare la sediul administraţiei
Comunicare în afara sediului instituţiei
Comunicare apărută la iniţiativa publicului
 Comunicare apărută la iniţiativa funcţionarului
public
Comunicare apărută în situaţii de cerere
 Comunicare apărută în situaţii de opoziţie
Comunicare de interes general
 Comunicare vizând interesele unui grup

24
 Aria de interese 
şi Comunicare de interes individual
cerinţe ale administraţiei  Comunicare în scop de prevenire
 Comunicare de rezolvare a solicitărilor publicului
 Comunicare pentru promovarea bunei înţelegeri între
oameni
 Durabilitatea  Comunicări permanente
comunicării  Comunicări cu durata limitată
 Comunicări ocazionale
 Gradul de organizare  Comunicare sistematică
 Comunicare nesistematică
 Cetăţenia solicitantului Comunicare cu cetăţenii români
 Comunicare cu cetăţenii altor state

25
 CAPITOLUL II
FORMAREA PROFESIONALĂ A SPECIALIŞTILOR ÎN ADMINISTRAŢIE
PUBLICĂ

În capitolul I am analizat particularitati ale statutului social al functionarului public,

termeni tangenţiali subiectului abordat în această lucrare. În capitolul secund ne propunem să
arătăm modul în care specialistul în administraţie publică se formează, care sunt programele în
desfăşurare aferente cerinţelor actuale din administraţia publică. Se remarcă mai multe abordări
ale administraţiei publice existente în literatura de specialitate, fiecărei abordări corespunzându-i
tipul de specialist/funcţionar public cu o pregătire specifică în domeniul serviciului public pe
care îl prestează. Aceste trei abordări sunt: abordarea juridico-politica, abordarea managerială şi
desigur abordarea sociologică.42
Abordarea juridico-politică are ca scop esenţial o bună cunoaştere a structurilor şi
modului de funcţionare ale administraţiei de stat. Al doilea tip de abordare, poate fi calificată
drept managerială deoarece pune în prim plan managementul/gestiunea, considerată o funcţie
izolată prezentă atât în administraţia publică, cât şi în sectorul privat, în măsura în care este
destul de aproape de cercetările şi punerea în operă a tehnicilor celor mai eficace pentru
organizaţie. Al treilea tip de abordare, cea sociologică, integrează administraţia în întregul
reprezentat de ştiinţele sociale.
Foarte diferite prin modalităţile de exprimare toate cele trei abordări au în comun
interpretare administraţiei ca un fapt social susceptibil de a fi perceput şi explicat cu ajutorul
conceptelor şi metodelor sociologice.

2.1. Condiţia studiilor administrative în România, istoric şi perspective

În perioada interbelică s-au pus bazele unui învăţământ superior administrativ, precum şi
ale unei şcoli de perfecţionare a funcţionarilor din administraţia de stat pe lângă Institutul de
Ştiinţe Administrative al României. De asemenea, pentru administraţia locală au funcţionat, sub
diferite forme, şcolile de notari; în posturile de subprefecţi (posturi exclusiv tehnice, spre
deosebire de cel de prefect, considerat în primul rând un post cu caracter politic), erau, de regulă,
recrutaţi absolvenţi ai facultăţilor de drept.
O privire cât de cât sumară asupra modului de constituire a guvernelor în ţara noastră
după 1948, adică după adoptarea primei Constituţii socialiste, ne îndreptăţeşte să afirmăm că
aspectul competenţei profesionale e dat de formaţia profesională a celui în cauză a fost chiar un

42
Emil Balan-Institutii administrative, Ed. C. H. Beck Bucuresti, 2008

26
pretext, în realitate portofoliile ministeriale s-au ocupat pe criterii politice, fiind, la un moment
dat, şi miniştri analfabeţi, cum au fost miniştri şi adevărate elite intelectuale, dar obligatoriu
membri în fostul partid comunist sau chiar în structurile superioare de conducere ale partidului.
După Revoluţia din 1989, se poate spune că s-a încercat o îmbinare a criteriului profesional cu
cel politic, cu accente pentru unele posturi pe ideea tehnicismului, inclusiv pentru postul de
Prim-ministru (Cabinetul Stolojan, Văcăroiu şi, mai târziu, Isărescu), iar pentru alte posturi s-a
pus accent pe criteriul politic, deşi a fost prezent şi cel profesional.
Concepţia care a dominat politica de cadre din ţara noastră în primii 20 de ani ai
revoluţiei socialiste a fost în sensul aprecierii ca fiind suficiente, pentru funcţii administrative,
studiile tehnice, mai mult, numeroase cadre au fost promovate în perioada respectivă în funcţii
importante din administraţie fără a poseda studii universitare, elementul hotărâtor reprezentându-
l devotamentul faţă de revoluţie, iar pentru a oferi acestor activişti de partid şi statut academic s-
au înfiinţat facultăţi specifice, între care şi celebra Academie de Studii Politice Ştefan
Gheorghiu. 43
Viaţa a demonstrat că simpla pregătire într-un domeniu, inclusiv prin intermediul
învăţământului superior, nu era suficientă pentru realizarea cu eficientă a sarcinilor pe care le
presupun funcţiile de conducere din organele administraţiei de stat, din unităţile economico-
sociale. Aşa s-a ajuns, cum s-a mai arătat, la necesitatea înfiinţării unei şcoli politico-
administrative, care fie să ofere o pregătire exclusivă în domeniul ştiinţelor politico-
administrative, fie să întregească pregătirea profesională a diferiţilor specialişti cu cunoştinţe de
acest gen.
În felul acesta, în cadrul Academiei de partid pentru învăţământ social-politic, s-a
înfiinţat Institutul central de pregătire a cadrelor de conducere din economic şi administraţia de
stat, Academie desfiinţată după Revoluţie, iar în cadrul Facultăţii de Drept din Bucureşti s-a
înfiinţat Secţia de ştiinţe administrative, devenită ulterior Secţia de Drept economic-
administrativ, iar prin anii 1970, la BUCURESTI s-a înfiinţat o facultate cu acest profil,
desfiinţată în 1987 şi reînfiinţata în 1990, cu denumirea Facultatea de Ştiinţe Juridice, care
conţine şi vechea secţie, din anul 1995 devenită specializarea Administraţie publică.
După Revoluţia din Decembrie 1989 secţia de Drept economic-administrativ şi-a încetat
activitatea la Facultatea de Drept din Bucureşti, dar au fost înfiinţate numeroase secţii sau
facultăţi de administraţie publică. În plus, s-a înfiinţat Şcoala Naţională de înalte Studii Politice
şi Administrative ca învăţământ post-universitar, ne mai vorbind de multele facultăţi private
înfiinţate cu specializare pe administraţia publică.

43 ?
Emil Balan-Institutii administrative, Ed. C. H. Beck Bucuresti, 2008

27
 Cercul se închide, ca să ne exprimăm cu iz metaforic, prin înfiinţarea Institutului Naţional
de Administraţie, ca instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, în subordinea
Ministerului Administraţiei Publice, care are misiunea de a elabora strategia şi a asigura
formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale specializate în administraţie, pentru
funcţionarii publici şi personalul angajat cu contract individual de muncă în cadrul autorităţilor şi
instituţiilor publice, pentru persoanele numite sau alese în funcţii de demnitate publică sau
asimilate acestora din administraţia publică centrală şi locală. Institutul are abilitarea de a acorda
atestate de conformitate cu standardele internaţionale de calitate din domeniu pentru
administraţiile publice locale.
De asemenea, în coordonarea metodologică a Institutului se află centrele regionale de
formare continuă pentru administraţia publică locală, instituţii publice cu personalitate juridică
din Bucureşti, Craiova, Călărasi, Constantă, Iaşi, Cluj-Napoca, BUCURESTI, Timiş, şi
organizează cursuri de perfecţionare de scurtă durată, de până la 3 luni. Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici a efectuat o serie de analize şi rapoarte care vor constitui bază pentru
modificarea Statutului Funcţionarului Public, precum şi a legislaţiei secundare.
Dreptul la pregătirea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a funcţionarilor publici este
prevăzut în articolul 32 din Constituţia României sub denumirea de „dreptul la învăţătură",
precum şi în articolul 23 al Legii nr. 161/19.04.2003 care stipulează că funcţionarii publici au
dreptul, dar şi obligaţia de a-şi perfecţiona în mod continuu pregătirea profesională. Aşa cum se
cunoaşte, pentru ocuparea funcţiilor publice, persoanele ce se prezintă la concurs trebuie să
îndeplinească, printre alte condiţii cerute, şi pe aceea a studiilor potrivit nomenclatoarelor de
funcţii.
Cu toate că la ocuparea postului, funcţionarul public are studiile necesare, el are dreptul,
iar instituţia publică are obligaţia să-l sprijine în a beneficia de condiţiile create în societatea
noastră pentru ridicarea necontenită a nivelului pregătirii profesionale şi a nivelului de cultură
generală, în raport cu cerinţele progresului tehnico-ştiinţific, economico-social şi cultural. Pentru
aceasta, funcţionarii publici au dreptul să urmeze forme ale învăţământului superior, universitar
sau postuniversitar şi să beneficieze de concedii plătite sau fără plată pentru cursuri de
perfecţionare sau programe de specializare în ţară şi în străinătate.
În doctrina franceză, problema perfecţionării profesionale este exprimată prin sintagma
„formare profesională" şi se consideră că această formare nu este o etapă, ci un proces care se
desfăşoară pe toată perioada carierei funcţionarului public, permiţându-i acestuia să facă faţă
atribuţiilor curente ale funcţiei publice, să se adapteze exigenţelor funcţiei în raport cu evoluţia
noilor şi multiplelor sarcini şi, totodată, să poată promova în funcţii superioare.

28
 Nord-americanii, ca şi francezii, sunt categorici în a solicita celor care doresc să ocupe
posturi (funcţii) în administraţia centrală (de la cele obişnuite la cele mai importante) să fie
absolvenţi ai unor şcoli cu profilul administraţie.
În România, după 1989 au continuat să funcţioneze licee de drept economic şi
administrativ care pregătesc funcţionari cu studii medii pentru administraţia publică şi s-au
înfiinţat facultăţi cu profilul „Ştiinţe administrative" sau „Administraţie Publică", precum şi
colegii de administraţie publică. Aceste facultăţi au şi cursuri „fără frecvenţă" sau de
„învăţământ deschis la distanţă" (IDD) şi este indicat că funcţionarii publici cu studii medii sau
absolvenţi ai altor instituţii de învăţământ superior să urmeze aceste facultăţi pentru a-şi forma o
temeinică pregătire în domeniul administraţiei publice.

2.2. Serviciul public, funcţii publice, funcţionarul public

Într-un stat de drept, suveranitatea statului se realizează prin organele celor trei puteri:
organele puterii legislative, ale puterii executive şi ale puterii judecătoreşti. înfiinţate, potrivit
Constituţiei, organele proprii ale fiecărei puteri primesc sarcina de a înfăptui în practică o
anumită funcţie specifică legislativă, executivă sau judecătorească - care se exercită în scopul
satisfacerii intereselor generale ale societăţii. Astfel pentru realizarea funcţiilor statului se
înfiinţează servicii publice corespunzătoare care, la rândul lor, sunt dotate cu funcţii publice,
adică cu atribuţii, competenţe şi răspunderi specifice sarcinilor pe care acestea le realizează în
scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii - scopul şi finalitatea organelor statului şi ale
unităţilor sale administrativ-teritoriale. 44
Serviciul public este definit prin totalitatea autorităţilor publice şi activitatea persoanelor
ce ocupă posturi în aparatul acestor organe, îndreptată spre realizarea împuternicirilor acestor
autorităţi în scopul dezvoltării economiei, culturii, sferei sociale, promovării politicii externe,
apărării ordinii de drept şi asigurării securităţii naţionale, ocrotitorii drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime ale cetăţenilor.
Pentru a-şi realiza sarcinile, serviciile publice sunt dotate, încă de la înfiinţare, cu funcţii
publice clasate în ordine ierarhică, stabilindu-se pentru fiecare atribuţii de putere publică, într-o
anumită sferă de competenţă.

Conform legii 544 privind liberul acces la informatiile de interes public se prevad
urmatoarele

44
Emil Balan-Institutii administrative, Ed. C. H. Beck Bucuresti, 2008

29
Art. 1.
Accesul liber si neingradit al persoanei la orice informatii de interes public, definite astfel prin
prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relatiilor dintre persoane si
autoritatile publice, in conformitate cu Constitutia Romaniei si cu documentele internationale
ratificate de Parlamentul Romaniei.

Art. 2.
In sensul prezentei legi:
a) prin autoritate sau institutie publica se intelege orice autoritate sau institutie publica, precum si
orice regie autonoma care utilizeaza resurse financiare publice si care isi desfasoara activitatea
pe teritoriul Romaniei, potrivit Constitutiei;
b) prin informatie de interes public se intelege orice informatie care priveste activitatile sau
rezulta din activitatile unei autoritati publice sau institutii publice, indiferent de suportul ori de
forma sau de modul de exprimare a informatiei;
c) prin informatie cu privire la datele personale se intelege orice informatie privind o persoana
fizica identificata sau identificabila.

2.2.1. Funcţia publică

Funcţia publică reprezintă un factor de generalizare al unor posturi asemănătoare din
punctul de vedere al ariei de cuprindere a autorităţii şi responsabilităţii într-o instituţie din
sectorul public. Profesorul P. Negulescu a susţinut că funcţia publică apare ca o grupare de
atribuţii, de puteri, de competenţe în scopul de a da satisfacţie unor interese generale. Valentin I.
Prisăcaru considera funcţia publică, ca şi serviciul public, o instituţie juridică întâlnită cu
diferenţele ei specifice, atât în cadrul organelor-servicilor publice-care realizează puterea
legislativă, cât şi ale puterii executive sau judecătoreşti. De exemplu funcţiei de director într-o
instituţie publică îi corespund cinci posturi. Dacă funcţia publică exprimă în exemplul prezentat
„amploarea” autorităţii şi responsabilităţii unui director, în general posturile particularizează la
nivelul fiecărui loc de muncă autoritatea şi responsabilitatea titularului prin intermediul
elementelor specifice, respectiv obiective şi sarcini. Funcţiile publice trebuie să fie ocupate doar
de funcţionari publici, care, potrivit cadrului legislativ specific respectă cerinţele obligatorii
pentru a exercita astfel de funcţii. Managementul public identifică două categorii de funcţii
publice: de conducere, ca în exemplul de mai sus, şi de execuţie, în special în subdiviziunile
organizatorice implicate în mod direct în procesele de realizare şi furnizare de servicii publice,
respectiv în sfera de execuţie.

30
 Din perspectiva dreptului administrativ, funcţia publica desemnează „situaţia juridică a
persoanei fizice - investită legal, cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice ce
constă în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care formează conţinutul juridic complex dintre
persoana fizică respectivă şi organul care l-a investit”. Rezultă din această definiţie câteva
trăsături ale funcţiei publice: drepturile şi obligaţiile în realizarea competenţei nu pot fi stabilite
decât pe cale unilaterală, prin norme juridice, de către organele de stat, ca şi atribuţiile care
definesc competenţa. Ca urmare, nu suntem în prezenţa unui contract de muncă, care este un
acord de voinţă al unităţii şi persoanelor încadrate în colectivul de muncă, ci a unei instituţii a
dreptului public ; aceste drepturi şi obligaţii sunt atribuţii ale funcţiei publice, ca şi competenţă;
continuitatea prin care se are în vedere existenţa acestor drepturi şi obligaţii, prin care se
realizează competenţa unei autorităţi publice, atât timp cât există competenţa pe care funcţia o
realizează; cei care sunt investiţi cu realizarea funcţiei intră într-un complex de raporturi juridice
cu organul care i-a investit; funcţii publice pot să îndeplinească şi persoane fizice care nu sunt
încadrate în muncă într-un organ de stat, în general, într-o autoritate a administraţiei publice, în
particular. Este vorba de persoanele încadrate în muncă în organizaţii din sectorul privat,
investite, prin autorizare, în condiţiile legii, cu dreptul de a presta un serviciu public, în regim de
putere publică; caracterul legal al investiturii. Pentru a putea discuta despre funcţionari publici,
funcţie publică, interese generale, personale, conflicte sau alte aspecte terminologice care
implică funcţia publică este exista necesitatea clarificării termenilor respective în conformitate cu
legea nr.7/ 2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici.
Astfel, conform acestei legi funcţionar public este acea persoană numita într-o funcţie
publica în condiţiile Legii privind Statutul funcţionarilor publici. Funcţia publică este ansamblul
atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în
scopul realizării competenţelor sale; interesul public este acel interes care implică garantarea şi
respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie, legislaţia internă, şi tratatele internaţionale la
care România este parte; interesul personal este orice avantaj material sau de altă natură, urmărit
sau obţinut, în mod direct sau indirect, pentru sine sau pentru alţii, de către funcţionarii publici
prin folosirea reputaţiei, influentei, facilităţilor, informaţiilor la care au acces, relaţiilor ca urmare
a exercitării funcţiei publice; conflictul de interese este acea situaţie sau împrejurare în care
interesul personal, direct sau indirect al funcţionarului public contravine interesului public, astfel
încât afectează sau ar putea afecta independenta sau imparţialitatea sa în luarea deciziilor ori
îndeplinirea la timp şi cu obiectivitate a îndatoririlor care îi revin în exercitarea funcţiei publice
deţinute; informaţia de interes public este orice informaţie care priveşte activităţile sau care
rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ei.
31
 Raporturile dintre funcţionarul public şi serviciul public nu sunt de o natură contractuală,
căci deşi se cere o manifestare de voinţă de acceptare din partea celui care solicită funcţia,
aceasta nu constituie decât una din condiţiile pentru a se face numirea (numirea în funcţie nu
poate fi un contract). Spre deosebire de contract, unde părţile obţin drepturi şi obligaţiuni prin
manifestarea acordului de voinţă, actul de numire în funcţie publică se limitează să-l proclame pe
funcţionar titular al unor drepturi şi obligaţii, care derivă din lege.
Potrivit Statutului funcţionarilor publici, funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor
şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul
realizării competenţelor sale, iar funcţionarul public este persoana numită într-o funcţie publică
de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.

2.2.2.Funcţionarul public, concept şi tipologie

Noţiunea de funcţionar public a fost definită pentru prima dată în legislaţia noastră în
Legea privind Statutul funcţionarilor publici din 19 iunie 1923 - unul din primele statute ale
funcţionarilor publici din această parte a Europei. În articolul 1 al acestui document se
menţionează: „...sunt funcţionari publici cetăţenii români, fără deosebire de sex, care îndeplinesc
un serviciu public permanent (civil sau eclesiastic) la stat, judeţ, comună sau la instituţiile al
căror buget este supus aprobării Parlamentului, Guvernului sau Consiliilor judeţene şi
comunale”. Cu timpul au fost formulate diverse critici la această definiţie şi alţi autori au
exprimat concepţia lor referitoare la funcţionarul public. Câteva exemple sunt prezentate în
continuare. În 1934, P. Negulescu, în lucrarea Tratat de drept administrativ, definea funcţionarii
publici astfel: cetăţeni care, fiind numiţi de autoritatea competentă şi investiţi în mod legal cu
atributele funcţiilor lor, prestează în mod permanent o anumită activitate, ce nu este exclusiv
manuală, în scop de a face să funcţioneze un serviciu public în schimbul unui salariu plătit
periodic. În literatura de specialitate dinainte de Revoluţia din decembrie 1989, Antonie
Iorgovan definea noţiunea de funcţionar public ca fiind persoana fizică care este investită în mod
legal, prin actul de voinţă unilateral a unui organ de stat, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat
sau nedeterminat a unei funcţii de stat în vederea realizării competenţei organului din structura
căruia face parte funcţia respectivă.
În concepţia cadrului legislativ actual funcţionar public este persoana fizică numită într-o
funcţie publică, de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, cu respectarea
dispoziţiilor respective legi; totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice
constituie corpul funcţionarilor publici45. În alte accepţiuni funcţionarul public este persoana care
45
Emil Balan-Institutii administrative, Ed. C. H. Beck Bucuresti, 2008
32
desfăşoară activitatea în instituţii şi/sau autorităţi publice pe un post şi/sau funcţie publică în
structura căreia s-au determinat obiective individuale, sarcini, competenţe şi responsabilităţi
clare, concise şi necontradictorii prin care titularul contribuie la realizarea misiunii
autorităţii/instituţiei publice în care a fost numit potrivit cadrului legislativ specific. Valentin I.
Prisăcaru susţine că funcţionarul public este acea persoană fizică ce, cu respectarea condiţiilor
cerute le lege, a fost învestită prin numire într-o funcţie publică, pentru a desfăşura, contra unui
salariu, o activitate continuă şi ritmică într-un serviciu public administrativ. Pe timpul cât deţine
funcţia publică, persoana fizică se bucură de stabilitate şi are anumite drepturi şi îi revin anumite
obligaţii.
România, din 1989 încoace a trecut printr-o perioadă de tranziţie, proces întâlnit atât în
sfera practică a administraţiei publice, cât şi în cea formală său mai exact normativă. Lăsând la o
parte Codul de conduită, funcţionarul public are drepturi şi obligaţii garantate prin diverse acte
emise special pentru el că de exemplu Statutul funcţionarilor publici sau Deontologia
profesionala a funcţionarului public. Aceste drepturi şi obligaţii sunt de cele mai multe ori greşit
înţelese de către funcţionarii publici, care din păcate vad drepturile lor mai presus de obligaţiile
care le revin.
Este important să se precizeze că reprezentanţii politici nu sunt funcţionari publici, dar ei
ocupă diferite posturi şi funcţii publice în sectorul public. Aceştia urmăresc în principal
realizarea unor obiective politice şi intervin în sistemele de management public prin deciziile
politice pe care le fundamentează sau iniţiază. Ei au o misiune politică şi adesea aceasta nu
coincide cu misiunea socială pe care o au instituţiile şi autorităţile publice. Mai mult decât atât,
deşi structura formală determină foarte bine poziţia reprezentanţilor politici în sistemul
organizatoric al instituţiei sau autorităţii publice, titularii funcţiilor publice proveniţi din sfera
politicului tind să intervină în conţinutul acestor funcţii publice şi să le redefinească obiectivele,
chiar sarcinile, competenţele şi responsabilităţile posturilor publice recunoscute prin structura
formală, antrenând adesea disfuncţionalităţi ale căror efecte continuă şi după încheierea
perioadei mandatului politic pe care l-a avut reprezentantul unei formaţiuni care a obţinut
majoritatea în alegeri. Aceasta deoarece adesea există diferenţe între sistemul de obiective ale
instituţie/autorităţii publice derivate din misiunea socială şi obiectivele politice ale partidelor
care obţin majoritatea în alegeri într-o perioadă determinată.
În ţările dezvoltate, unde viaţa politică a ajuns la un anumit grad de maturitate şi valorile
politice reprezentative sunt bine cunoscute de alegători şi politicieni desigur, este din ce în ce
mai evidentă compatibilitatea de conţinut în sistemul de obiective al celor două părţi, astfel încât
schimbările care apar ca urmare a rezultatelor alegerilor nu fac decât să nuanţeze politicile şi

33
strategiile generale, să diversifice modalităţile de realizare a misiunii sociale a instituţiilor şi
autorităţilor publice, fără că intervenţiile să determine sincope care să dezechilibreze sectorul
public în ansamblul lui.
De aceea este important ca aceşti reprezentanţi politici care ocupă funcţii publice, dar nu
sunt funcţionari publici să-şi determine obiectivele politice în funcţie de misiunea socială pe care
o au autorităţile şi instituţiile publice prin intermediul cărora îşi realizează strategiile politice, de
asemenea într-o compatibilitate deplină cu cele ale instituţiilor şi autorităţilor publice.
Cadrul legislativ defineşte condiţiile care trebuie respectate pentru ca un funcţionar
public să fie numit pe un post şi/sau o funcţie publică de conducere sau de execuţie: funcţionar
public român nu poate fi decât cetăţeanul român cu domiciliul în ţară; pentru a fi numit
funcţionar public este necesar ca persoana respectivă să aibă vârsta de cel puţin 18 ani împliniţi,
dacă legea specială nu cere o altă vârstă; în unele acte normative se precizează că funcţionarul
public poate să posede o anumită pregătire de specialitate, cum ar fi jurist, economist, inginer
etc.; învestirea într-o funcţie publică se face pe bază de concurs ori ca urmare a alegerii; persoana
fizică care ocupă o funcţie publică trebuie să desfăşoare o activitate continuă şi permanentă,
evident cu respectarea programului de lucru al serviciului respectiv; pentru activitatea depusă,
persoana fizică are dreptul la un salariu, stabilit potrivit legii, pentru a se întreţine pe el şi familia
lui; pe durata ocupării funcţiei publice, persoana fizică are anumite drepturi şi obligaţii; cu
excepţia funcţionarilor publici care, potrivit legii, sunt inamovibili, toţi funcţionarii publici se
bucură de stabilitate.
În ceea ce priveşte tipologia funcţionarilor publici, există mai multe puncte de vedere,
desigur determinate de orientarea autorilor. În accepţiunea V. Vedinaş, funcţionarii publici se pot
clasifica potrivit următoarelor criterii astfel:
1. regimul juridic aplicabil: funcţionari contractuali şi funcţionari statutari, iar aceştia din
urmă pot fi la rândul lor: funcţionari supuşi statutului general şi funcţionari supuşi unor statute
speciale;
2. rigurozitatea disciplinei: funcţionari publici civili, funcţionari publici militari,
funcţionari civili din armată sau poliţie;
3. independenţa faţă de politic: funcţionari publici cu caracter politic, funcţionari publici
de carieră, sustraşi jocului politic;
4. preponderenţa unor activităţi în competenţa funcţiei: funcţionari publici de conducere
şi funcţionari publici de execuţie;
5. natura autorităţii publice din care face parte funcţia publică: funcţionari publici care
fac parte din structura unor autorităţi de natură statală şi funcţionari publici locali.

34
 Este evident faptul că această abordare este una strict limitată la dimensiunea juridică a
conceptului şi are în cea mai mare parte un rol strict teoretic de delimitare a diferitelor categorii
de funcţionari publici, deşi chiar sub acest aspect avem unele rezerve. În accepţiunea noastră,
contrar precizărilor autoarei Vedinaş, persoanele care au fost alese de către cetăţeni în urma
scrutinului general nu sunt funcţionari publici. Un alt aspect faţă de care avem rezerve este
categoria funcţionarilor publici cu caracter politic. Considerăm că ceea ce autoarea înţelege să
încadreze în această categorie, respectiv, prefecţii înalţii funcţionari publici, nu are nici o
legătură cu funcţionarul public pe care îl are în atenţie managementul public, care este apolitic.
În ceea ce priveşte al cincilea criteriu, este discutabil modul lui de exprimare. În accepţiunea
managementului public gruparea funcţionarilor publici în funcţionari de conducere şi de execuţie
se face în funcţie de natura postului, respectiv funcţiei publice şi nu după preponderenţa unor
activităţi în competenţa funcţiei respective. Potrivit abordării manageriale şi cadrului legislativ în
vigoare pot fi identificate mai multe categorii de funcţionari publici:
1. După perioada de timp pe care se exercită funcţia publică:
• funcţionari publici debutanţi, pentru o perioadă de cel puţin 6 luni, dar nu mai mult de
doi ani
• funcţionari publici definitivi
2. În raport cu nivelul studiilor necesare, funcţionarii publici definitivi sunt grupaţi în trei
categorii:
• funcţionari publici cu studii superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licenţă
sau echivalentă
• funcţionari publici cu studii superioare de scurtă durată absolvite cu diplomă
• funcţionari publici cu studii medii, liceale sau postliceale, absolvite cu diplomă.
3. După conţinutul activităţilor desfăşurate de către funcţionarii publici se disting:
• funcţionari publici categoria A, implicaţi în aplicarea şi executarea legilor, elaborarea
de studii, control, consiliere, coordonare, conducere, elaborarea de reglementări, luarea deciziilor
sau alte activităţi care necesită cunoştinţe superioare de specialitate
• funcţionari publici categoria B, implicaţi în activităţi pentru aplicarea şi executarea
legilor, studii, îndrumare, elaborarea unor proiecte de reglementări, lucrări pregătitoare pentru
luarea deciziilor, unele activităţi de conducere
• funcţionari publici de categoria C, care vizează aplicarea şi executarea legilor şi a altor
reglementări, activităţi de birou sau de control care necesită o cultură generală medie şi
cunoştinţe tehnice sau profesionale de nivel mediu.
4. În funcţie de clasă în care se încadrează:
• funcţionari publici de clasa a III-a, nivel minim
35
 • funcţionari publici de clasa a II-a, nivel mediu
• funcţionari publici de clasa I, nivel maxim
5. În funcţie de gradul în care se încadrează:
• funcţionari publici de gradul I, nivel minim
• funcţionari publici de gradul II, nivel mediu
• funcţionari publici de gradul III, nivel maxim
6. În funcţie de natura competenţelor decizionale:
• funcţionari publici de conducere
• funcţionari publici de execuţie
7. După poziţia pe care se situează funcţionarii publici în structura formală:
• funcţionari publici de nivel superior
• funcţionari publici de nivel mediu
• funcţionari publici de nivel inferior
8. După natura postului, respectiv funcţiei publice:
• funcţii de conducere cu o natură exclusiv administrativ
• funcţii de conducere de specialitate
9. În funcţie de tipul actului normativ în care sunt menţionaţi:
• funcţionari publici prezentaţi în Statutul funcţionarului
public
• funcţionari publici prezentaţi în statutele speciale.
10. În funcţie de implicarea funcţionarilor în procesul decizional:
• funcţionari publici de decizie,
• funcţionari publici implicaţi în pregătirea deciziilor administrative
• funcţionari implicaţi în aplicarea deciziilor administrative.

2.3. Formarea şi perfecţionarea funcţionarilor publici

În legea 251/2006, venită ca o completare la Statutul funcţionarilor publici, este amintită

noţiunea de sistem de formare a funcţionarilor. Sistemul de formare profesională a funcţionarilor
publici poate fi definit drept acel sistem care asigură premisele atingerii obiectivului de creare a
unui corp profesionist de funcţionari publici, stabil şi neutru din punct de vedere politic, prin

36
corelarea acţiunilor celor 3 părţi componente: beneficiarii de formare 46, furnizorii de formare47 şi
serviciile de formare48. În general, formarea, ca şi proces, se împarte în două categorii de bază:
formarea iniţială şi formarea continuă.
În ceea ce priveşte noţiunea de „formare pentru funcţionarii publici”, aceasta se apreciază
a referi exclusiv la a doua categorie menţionată, cel puţin din următoarele considerente:
-cu modificările şi completările ulterioare, funcţionarii publici au dreptul şi totodată
obligaţia de a-şi perfecţiona în mod continuu pregătirea profesională, ca premisă a asigurării
posibilităţii respectării celorlalte drepturi şi îndatoriri reglementate prin lege. Dreptul şi,
respectiv, obligaţia menţionate ţin exclusiv de exercitarea unui statut dobândit – cel de funcţionar
public.
- conform aceluiaşi act normativ, precum şi a statutelor privind funcţiile publice speciale,
pentru accesul pe o anumită funcţie publică (cu sau fără statut special) condiţiile privind nivelul
studiilor absolvite sunt reglementate cu titlu obligatoriu, deci funcţionarul public trebuie să aibă
finalizată, la data concursului, formarea iniţială necesară pentru ocuparea postului. Mai mult,
conform Statutului funcţionarilor publici nu constituie forme de perfecţionare profesională şi nu
pot fi finanţate din bugetul de stat sau din bugetul local studiile universitare sau studiile de
doctorat, întărindu-se astfel ideea necesităţii unei abordări unitare atât în ceea ce priveşte
dezvoltarea carierei prin formare cât şi, acolo unde este cazul, modalitatea de acces în funcţiile
publice.
Spre deosebire de formarea continuă în sensul de educaţie permanentă, formarea continuă
a funcţionarilor publici se împarte, la rândul ei, în două sub-categorii, ambele recunoscute
diferenţiat de legislaţia în vigoare: formarea specializată şi perfecţionarea. În ceea ce priveşte
formarea specializată, există la nivel naţional 3 grupuri ţintă (aşa-numitele ”grupuri ţintă
strategice”) pentru care sunt organizate astfel de programe: înalţii funcţionari publici,
funcţionarii publici de conducere şi tinerii profesionişti (managerii publici).
În ceea ce priveşte perfecţionarea, nu a fost identificat până în prezent un sistem din care
să rezulte o evidenţă a furnizorilor de programe de perfecţionare funcţionali, numărul total de
programe de perfecţionare organizate şi derulate la nivel naţional sau numărul de participanţi la

46
beneficiar de formare – orice autoritate sau instituţie publică, care alocă resurse: financiare,
umane, informaţionale şi de timp, în scopul achiziţionării de servicii de formare profesională a
funcţionarilor publici, precum şi funcţionarii publici participanţi la forme de realizare a formării profesionale;

47
furnizor de formare – organizaţii publice sau private legal înfiinţate, care au prevăzut în obiectul de
activitate organizarea şi derularea de activităţi de instruire, indiferent de natura acestora;

48
servicii de formare – obiect al contractului de servicii încheiat între furnizorul de formare şi beneficiarul
de formare, ce are ca finalitate organizarea şi derularea unui program de formare destinat unei categorii de
funcţionari publici determinate;
37
nivel global ori pe furnizori de formare. Spre exemplu, din diferitele rapoarte de activitate ale
furnizorilor de formare rezultă că la nivelul anului 2005 prin Institutul Naţional de Administraţie
a fost instruit un număr total de 6.775 funcţionari, prin Institutul European, 400 de funcţionari
din administraţia publică locală în domeniul Afaceri Europene iar prin Şcoala de Finanţe Publice
şi Vamă, un număr total de 7.414 funcţionari (dintre care din aparatul propriu al Ministerului
Finanţelor Publice, 1154, din Direcţiile Generale de Finanţe Publice judeţene, 1396, din cadrul
aparatului propriu şi teritorial al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală 3792 iar din alte
instituţii publice, 1072).
În legătură cu aceasta, apare necesar ca funcţionarii publici să fie astfel formaţi încât să
înţeleagă fenomenele şi procesele sociale, să surprindă sensurile dezvoltării şi să participe la
managementul public. O primă cerinţă, în procesul de formare şi perfecţionare ne obligă ca în
predarea cunoştinţelor de managementul administraţiei publice să îmbinăm clasicul cu modernul
în predare, prin respectarea următoarelor principii didactice: însuşirea activă, conştientă a
cunoştinţelor manageriale; legarea teoriei cu practica; accesibilitatea; sistematizarea; punerea în
valoare a iniţiativei participanţilor; însuşirea temeinică a cunoştinţelor. O altă cerinţă se referă la
necesitatea elaborării unei strategii de formare şi perfecţionare a funcţionarilor publici şi care să
vizeze: analiză situaţiei existente în ţară şi în instituţia din care fac parte; modalităţile de realizare
a unui dialog între funcţionarii publici- cursanţi şi lectorii- responsabili cu pregătirea
specialiştilor; detaşarea unor direcţii flexibile, adaptive şi implementarea acestora.
Tot în planul cerinţelor este necesar să se urmărească deschiderea spre viitor,
flexibilitatea şi coerenţa necesară procesului de formare şi perfecţionare care să se bazeze pe
nivelul de formare şi perfecţionare a funcţionarilor publici, de educare şi pregătire a acestora se
prefigurează ca factori decisivi ai progresului economic şi social în administraţia publică. în
legătură cu aceasta, apare necesar ca funcţionarii publici să fie astfel formaţi încât să înţeleagă
fenomenele şi procesele sociale, să surprindă sensurile dezvoltării şi să participe la activităţile
desfăşurate în cadrul administraţiei publice.
Programele de formare organizate sau, după caz, aprobate de angajatori în cadrul
autorităţilor şi instituţiilor publice pot fi desfăşurate sub următoarele forme cf. Legii 544/2001:
a) specializare la locul de muncă, în sensul definit în prezenta hotărâre;
b) stagii practice în cadrul autorităţii sau instituţiei publice ori între instituţii, la nivel
naţional sau internaţional, în sensul definit în prezenta hotărâre;
c) participarea la conferinţe, seminarii, ateliere de lucru şi alte tipuri de evenimente
similare din ţară sau din străinătate în domeniile care se regăsesc în fişa postului.
Programele de formare organizate şi desfăşurate în cadrul implementării de proiecte cu
finanţare externă sunt acele programe derulate ca parte componentă a unui proiect în vederea
38
asigurării atingerii obiectivelor acestuia. Atestarea participării la programe se face prin certificat
de participare sau, după caz, prin diplomă de absolvire. Atestarea participării la programele
prevăzute se face prin adeverinţă eliberată de autoritatea sau instituţia publică în care este numit
funcţionarul public sau, după caz, de autoritatea sau instituţia publică în cadrul căreia s-a
desfăşurat stagiul. Atestarea participării la programe se face prin certificat de participare eliberat
de autoritatea sau instituţia publică organizatoare.49
Participarea la programele de formare profesională a funcţionarilor publici se finanţează,
după caz, din bugetul autorităţii sau instituţiei publice, din sumele special prevăzute în acest
scop, sau din alte surse, după cum urmează:
a) pentru programele de formare organizate la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau
instituţiei publice în domeniile care se regăsesc în fişa postului finanţarea se asigură integral din
bugetul autorităţii sau instituţiei publice;
b) pentru fiecare dintre programele de formare urmate la iniţiativa funcţionarului public,
cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, în domenii care se regăsesc în fişa
postului, finanţarea se asigură din bugetul instituţiei până la maxim jumătate din taxa de
participare;
c) pentru programele de formare urmate la iniţiativa funcţionarului public, cu acordul
conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în alte domenii decât cele care se regăsesc în fişa
postului finanţarea se asigură integral de către funcţionarul public participant.
Participarea la programele de formare urmate la iniţiativa funcţionarului public, cu
acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, se aprobă pe baza cererii justificate a
funcţionarului public, cu evidenţierea modului în care acesta consideră că dezvoltarea de abilităţi

49
Recunoaşterea statutului de absolvent sau, după caz, participant la programele de formare se face pe
baza documentului prin care se atestă absolvirea ori participarea la programul în cauză, completat cu elementele de
identificare individuală a organizatorului şi a beneficiarului, ştampilat cu ştampila furnizorului de formare şi semnat
de conducătorul sau reprezentantul legal al acestuia. Diploma, certificatul de participare sau, după caz, adeverinţa
trebuie să conţină cel puţin următoarele elemente:

a) însemnele oficiale ale organizatorului: denumire, siglă, antet şi alte elemente oficiale de identificare;

b) denumirea documentului;

c) seria şi numărul documentului sau, în cazul adeverinţelor, numărul de înregistrare la emitent;

d) denumirea completă a programului pentru care se atestă absolvirea sau participarea, tipul programului,
durata şi perioada de derulare a acestuia;

e) datele de identificare ale persoanei pentru care se atestă absolvirea sau participarea;

f) data eliberării documentului;

g) certificarea prin semnătură a eliberării, respectiv primirii documentului de către persoana pentru care se
atestă absolvirea sau participarea ori de către împuternicitul acesteia.
39
şi competenţe în domeniul în care doreşte să se formeze îi va îmbunătăţi activitatea profesională.
Cererea de participare aprobată se anexează documentului care atestă participarea la program şi
care reprezintă parte integrantă din dosarul profesional al funcţionarului public.
Funcţionarii publici beneficiază, pe perioada în care urmează forme de perfecţionare
profesională de toate drepturile salariale cuvenite, în condiţiile legii. În scopul aplicării eficiente
a dispoziţiilor prezentei hotărâri, conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice vor desemna
unul sau mai mulţi funcţionari publici, de regulă din cadrul structurilor responsabile cu gestiunea
resurselor umane, pentru asigurarea îndeplinirii măsurilor privind formarea profesională a
funcţionarilor publici.
În prezent, cadrul normativ ce reglementează formarea profesională a resurselor umane
din administraţia publică, în general, şi a funcţionarilor publici, în special, poate fi considerat
drept insuficient la nivelul raportului efecte dorite – efecte obţinute. Practic, se pune problema,
conform documentelor strategice şi de monitorizare la nivel naţional50, de o lipsă de capacitate în
acoperirea nevoii de formare a resurselor umane din sistemul administraţiei publice, iar pentru
segmentul efectiv acoperit de prestatorii funcţionali în momentul de faţă, de o lipsă de corelare în
abordarea ofertei. Pornind de la elementele sus-menţionate, se poate considera că situaţia actuală
a sistemului de formare profesională pentru administraţia publică poate fi reflectată sintetic.
Preocupările sale în materie l-au determinat pe Mihail Dumitrescu să se refere, printre
altele, şi la factorii şi momentele procesului de formare şi perfecţionare. Astfel, specialistul
român face următoarea sistematizare:
• factori: punctul la care se află cadrul de conducere pe curba sa de evoluţie, posibilitatea
de a fi promovat, meseria individuală de perfecţionare, meseria de autorealizare pe un plan
sugestiv al responsabilităţii şi competenţei, modernizarea continuă a proceselor de producţie şi
de muncă, apariţia unor noi concepte, metode şi tehnici în conducere, meseria socială de
perfecţionare ca reflex al creşterii neîntrerupte a nivelului de instruire a maselor;
• momente: perioada imediat următoare încadrării în unitate, promovările succesive,
perfecţionări şi modernizări ale bazei tehnico-materiale şi cadrului organizatoric al unităţii,
obţinerea unor rezultate economice superioare ca urmare a contribuţiei sporite a celor care au
urmat cursuri de perfecţionare.
Factorii şi momentele stimulative la care ne-am referit mai sus pot fi valorificaţi numai
printr-o politică raţională de formare şi perfecţionare a funcţionarilor publici, cu ajutorul căreia

50
Este vorba, în principal, de Strategia actualizată a Guvernului României privind accelerarea reformei în
administraţia publică, aprobată prin HG nr. 699/2004, precum şi de Strategia de formare continuă a funcţionarilor
publici, parte integrantă din Strategia actualizată a Guvernului României privind accelerarea reformei în
administraţia publică, ambele documente definite pe orizontul de timp 2004 - 2006, dar şi de documente strategice şi
programatice la nivel sectorial şi de rezultatele monitorizării eforturilor României de adaptare a structurilor în
vederea integrării în Uniunea Europeană.
40
să se definească pe baze ştiinţifice criteriile de efectuare a recrutării, selecţiei, aprecierii şi
promovării funcţionarilor publici şi care în final să se constituie ca importante componente
capabile să creeze un spirit de emulaţie în rândurile acestora.

2.3.1. Principii, obiective şi etape ale formării profesionale a specialiştilor în

administraţie publica
Fără îndoială că personalul care îşi desfăşoară activitatea în sistemul administraţiei de stat
trebuie să aibă o anumită pregătire, deoarece eficienta serviciilor publice este determinată şi de
nivelul de pregătire a funcţionarilor publici implicaţi în desfăşurarea proceselor de management
şi de execuţie. Este evidentă necesitatea efectuării unor schimbări majore în statutul
funcţionarului public. Astfel, funcţionarul public cu funcţie publică de conducere trebuie să
deţină următoarele categorii de competente:
-Competenta profesională;
-Competenta managerială;
-Competenta politica;
-Competenta etica.
Competenţa profesională se îmbină în mod armonios cu capacitatea unui funcţionar de a
conduce un grup de persoane, un domeniu distinct, o instituţie publică sau un sistem format din
mai multe instituţii specializate. Pentru funcţionarii publici cu funcţii de conducere, care trebuie
să acţioneze ca manageri publici, sunt necesare câteva calităţi esenţiale indiferent de profesia lor
de bază, nivelul ierarhic pe care se situează, respectiv specificul activităţii. Specialiştii englezi şi
americani considera ca definitorii pentru un funcţionar public de succes sunt:
-Triplă profesionalizare: economică-managerială, juridică şi psihosociologică;
- Competenţa managerială;
- Competenţa politica.
Fără îndoială, se conturează din ce în ce mai mult o nouă abordare a problematicii
funcţionarului public, în care performanta este criteriul cel mai important pentru aprecierea
eficacităţii unui manager public. Devine evident faptul că o cunoaştere a obiectivelor de realizat
şi a mijloacelor folosite pentru realizare nu mai sunt suficiente. Prin urmare, sunt necesare
abilitaţi, care înseamnă îndemânare, capacitatea de a conduce, talent, capacitatea de a comunica,
capacitatea de inovare, capacitatea de raţionament logic. Astfel, este necesară o pregătire medie,
de bază, pe care trebuie să o aibă orice funcţionar public, indiferent de postul şi/sau funcţia
publica pe care le ocupa. La acestea se adaugă pregătirea de specialitate, într-un domeniu distinct
şi nu numai pentru funcţionarii publici cu funcţii de conducere, iar corolarul este reprezentat de
pregătirea în domeniile managementului şi psihosociologiei.
41
 Este necesară o abordare detaliată a acestor aspecte, deoarece majoritatea specialiştilor
ignora elemente importante, indispensabile pentru profilul viitorilor funcţionari publici. Astfel,
unii specialişti considera pregătirea în domeniul dreptului ca fiind cel mai important aspect
pentru profilul unui funcţionar public. Alţii considera că este suficientă o pregătire de baza într-o
instituţie publică sau pe lângă o instituţie publică din sistemul administrativ. Dincolo de aceste
abordări limitate se poate considera ca procesul de formarea funcţionarilor publici este complex
şi continuu. Complexitatea rezultă din succesiunea treptelor de învăţământ pe care un funcţionar
public trebuie să le parcurgă începând cu şcoala elementară şi terminând cu acele cursuri
postuniversitare, de specializare şi perfecţionare a pregătirii. Continuitatea este o altă latură
importanta a procesului de pregătire şi marchează de fapt preocuparea pentru perfecţionarea
continuă a pregătirii funcţionarilor publici.
De altfel, aceasta reprezintă o obligaţie legală pentru toţi funcţionarii publici.
Răspunderea pentru organizarea perfecţionării pregătirii profesionale a funcţionarilor publici
revine ministerelor de resort şi celorlalte organe ale administraţiei publice centrale şi locale şi
instituţiilor publice, în general. Se considera că un sistem administrativ funcţionează bine dacă
este condus bine, prin urmare, cel mai important este nivelul performanţelor obţinute. Acestea
trebuie să reprezinte fundamentul pentru determinarea veniturilor funcţionarilor publici, în
general, şi a celor cu funcţii publice de conducere, în special, renunţându-se astfel la abordările
limitative care promovează recompensarea în funcţie de pregătire, vechime, experienţa, fler,
poziţia în ierarhie şi/sau orientarea politica a unor funcţionari.
Orice funcţionar public trebuie să aibă o pregătire generală, specifică domeniului în care
lucrează. Atingerea unor performanţe de către funcţionarii publici poate fi rezultatul unui proces
permanent care conduce la competenţă profesională. Aceasta se îmbină în mod armonios cu
competenţa managerială, respectiv capacitatea unui funcţionar public de a conduce un grup de
persoane, un domeniu distinct, o instituţie publică sau un sistem format din mai multe instituţii
specializate. Pentru funcţionarii publici cu funcţii de conducere, care trebuie să acţioneze ca
manageri publici, sunt necesare câteva caracteristici esenţiale indiferent de profesia lor de bază,
nivelul ierarhic pe care se situează, respectiv specificul activităţii. Competenţa, respectiv
performanţa, marchează momentul final al unui proces permanent de pregătire şi perfecţionare a
pregătirii funcţionarilor publici în domeniul de specialitate şi al managementului, în special.
Valoarea unui sistem administrativ constă nu atât în mijloacele materiale şi financiare de
care dispune, cât mai ales în potenţialul său uman; realizarea deciziilor politice, progresul
economico-social general depind de funcţionalitatea sistemului administrativ.
Multidimensionalitatea şi caracterul de sinteză al managementului public determină o

42
specializare a funcţionarilor publici pe posturi şi funcţii publice, determinând o pregătire
generală diversificată care se dezvoltă prin rotaţia pe posturi şi funcţii a funcţionarilor publici.
Pregătirea personalului pentru instituţiile publice se referă la:
funcţiile publice de conducere de nivel superior;
funcţiile publice de specialitate;
funcţiile publice pentru care este necesară doar pregătirea medie.
Este necesară o pregătire medie, de bază, pe care trebuie să o aibă orice funcţionar public,
indiferent de postul şi/sau funcţia publică pe care le ocupă. La aceasta se adaugă pregătirea de
specialitate, într-un domeniu distinct şi nu numai pentru funcţionarii publici cu funcţii de
conducere, pregătirea în domeniile managementului şi psihosociologiei.
Se poate considera că pregătirea funcţionarului public este un proces complex şi
continuu. Complexitatea rezultă din succesiunea treptelor de învăţământ pe care un funcţionar
public trebuie să le parcurgă iar continuitatea din preocuparea pentru perfecţionarea continuă.
Legea privind perfecţionarea pregătirii profesionale conţine câteva forme de perfecţionare a
pregătirii profesionale:
instruire la locul de muncă sub controlul direct al şefului;
participarea la cursuri organizate în cadrul instituţiei publice sau în altele precum şi în
centrele de perfecţionare a pregătirii special constituite;
implicarea în programe personale de perfecţionare, care presupun şi verificarea periodică
a cunoştinţelor asimilate;
participarea la stagii de pregătire, respectiv specializare în ţară şi în străinătate, în
instituţii de învăţământ superior, inclusiv postuniversitar.
Există două maniere de a privi evoluţia funcţionarilor publici:
diferenţierea funcţionarilor publici încă de la recrutarea lor în cadrul sistemului;
alegerea funcţionarilor cu anumite aptitudini, cunoştinţe chiar dacă nu au o pregătire
specială pentru ocuparea postului respectiv.
În ultimă instanţă contează rezultatul activităţilor desfăşurate. Acesta trebuie să fie
fundamentul pentru determinarea veniturilor funcţionarilor publici.
1. Pregătirea medie
Un individ cu pregătire medie nu va putea rezolva în viitor problemele complexe apărute,
fără o pregătire specifică. Noile tipuri de tehnologii, compatibilizarea legislaţiei româneşti cu cea
europeană impun eforturi deosebite în instruirea permanentă. Ocuparea de către candidaţii cu
studii superioare a funcţiilor pentru care este suficientă pregătirea medie de specialitate ar
însemna o cheltuială suplimentară de resurse. Sunt situaţii în care ocuparea unor posturi şi funcţii

43
publice, care necesită pregătire superioară de către personal cu studii medii de specialitate este o
realitate.
Pregătirea funcţionarilor din administraţie se poate realiza în:
instituţiile administrative;
şcoli administrative.
Funcţionarii cu experienţă pot contribui la pregătirea tinerilor funcţionari şi la rezolvarea
unor situaţii complexe împreună cu aceştia. Pe lângă instituţiile administrative se mai pot
organiza şcoli administrative pentru formarea funcţionarilor cu pregătire medie. În unele ţări s-au
creat şcoli superioare de pregătire a funcţionarilor pentru administraţie în cadrul institutelor
administrative.
În ceea ce priveşte România, este utilă crearea unor instituţii de învăţământ pentru
formarea funcţionarilor publici cu pregătire medie, pentru că posturile şi funcţiile publice sunt
ocupate de multe ori de oameni cu pregătire medie.
2. Pregătirea universitară
Recrutarea funcţionarilor publici cu pregătire universitară se poate face prin atragerea:
unor absolvenţi din învăţământul superior juridic;
atragerea personalului din învăţământul superior economico-administrativ.
Învăţământul superior economic, prin specializările în domeniile managementului public
şi administraţiei, asigură o pregătire generală corespunzătoare noilor persoane care urmează să-şi
desfăşoare activitatea în sistemul administraţiei de stat.
Procesul de formare şi perfecţionare a funcţionarilor publici se bazează pe următoarele
principii:
-funcţionarul public desfăşoară o activitate deosebit de exigentă, care presupune
inteligenţă şi tărie de caracter dar şi o dorinţă puternică de formare şi perfecţionare;
-formarea şi perfecţionarea funcţionarului public are un caracter permanent şi ca atare se
desfăşoară în lanţ, eşalon cu eşalon şi este o sarcină continuă, fiecare superior ierarhic având
datoria să-şi formeze subordonaţii în calitate de eventuali succesori;
-pe cât posibil, formarea şi perfecţionarea funcţionărilor publici se face la locul de
muncă, în cursul exercitării atribuţiilor şi prin completare cu un sistem de rotaţie care constă în
trecerea celor ce se remarcă prin diferite posturi, cu scopul de a câştiga experienţă, care poate
merge până la vârful ierarhiei.
De regulă se stabilesc mai multe obiective:
• încurajarea permanentă a funcţionarilor publici să-şi extindă propriile lor resurse, astfel
încât să fie capabili să răspundă efectiv şi continuu sarcinilor în evoluţie şi să fie în concordanţă
cu mediul în care îşi desfăşoară activitatea; dezvoltarea la funcţionarii publici a simţului nevoii
44
de schimbare a cunoştinţelor, în concordanţă cu schimbările tehnologice şi a capacităţii de
adaptare rapidă la noi condiţii specifice de muncă cu minimă pregătire pentru aceste condiţii;
• dezvoltarea calităţilor proprii acestei categorii de personal.
Pentru realizarea acestor obiective este indicat să se parcurgă următoarele etape:
determinarea de către specialişti a cunoştinţelor şi a aptitudinilor fundamentale pentru
randamentul fiecărui funcţionar public şi pentru succesul instituţiei; examinarea cunoştinţelor şi
aptitudinilor funcţionarilor publici pentru a se stabili care din necesităţile lor trebuie elevate la
nivelul aşteptărilor;
• gruparea funcţionarilor publici în vederea formării şi perfecţionării; îmbunătăţirea
abilităţilor în domeniul comunicării, abilităţilor sociale şi a atitudinilor necesare funcţionarului
public.

2.3.2.Metode de formare şi perfecţionare a funcţionarilor publici

În procesul de formare şi perfecţionare a funcţionarilor publici s-au folosit de-a lungul
timpului numeroase metode de formare şi perfecţionare, le vom aminti pe cele mai frecvent
folosite şi mai eficace:
1.Metoda cazurilor:
Noţiunea de "caz" a fost precizată pentru prima dată de Kurt Lewin şi se bazează pe trei
elemente semnificative:
-analiza unei situaţii; cazul prezentat este o reflectare a unui fenomen real. În rezolvarea
cazului ponderea cea mai mare revine participanţilor astfel, avantajul major constă în faptul că
dezbaterea în colectiv a cazurilor, a unor reflectări concrete ale realităţii, creează sentimentul de
conştientă participare Ia rezolvarea problemelor instituţiei;
-pentru adunarea datelor necesare în vederea redactării cazurilor se utilizează interviurile,
se studiază dosarele cu date şi se cercetează unele lucrări.
-pentru a putea considera un caz corespunzător, este necesar ca acesta să fie testat pe unul
sau mai multe grupuri; metoda cazurilor este o metodă de grup; elementul catalizator este
conducătorul grupului,
2. Metoda incidenţei:
Se orientează asupra condiţiilor reale existente în organizaţii, iar obiectul studiului este
un caz practic; Porneşte de la descrierea pe sărite a problemei şi permite cunoaşterea
dificultăţilor de pregătire a deciziei; se disting patru faze: - furnizarea informaţiei sumare; -
strângerea în mod sistematic a tuturor informaţiilor necesare; analiza problemei fundamentale şi
formularea problemelor principale şi a celor secundare; soluţionarea problemei, făcându-se
prezentarea tuturor variantelor de decizie şi se propune soluţia definitivă; în final, participanţii
45
întocmesc o argumentare scrisă în care îşi fundamentează decizia luată şi includ şi recomandările
aferente; este superioară metodei studiului de caz, deoarece este mai dinamică şi apropie decizia
finală de realitate.
3. Metoda discuţiei:
A rezultat din nevoia organizaţiei moderne de a ajunge la o bază efectivă de cooperare,
de îmbinare a intereselor instituţiei cu cele ale salariaţilor săi şi a factorilor cu care se
cooperează; vizează următoarele obiective principale: informarea, rezolvarea problemelor,
formarea şi instruirea, asigurarea participării, declanşarea energiei creative a participanţilor, a
imaginaţiei şi a ideilor lor; pentru că discuţiile să fie cât mai fructuoase, se apelează la „formarea
sensibilităţii” care este introspectivă, în sensul că discuţia se axează pe ce se întâmplă în
interiorul grupului iar obiectivul său esenţial constă în a ajuta pe participanţi să devină mai
eficienţi în relaţiile lor interpersonale.

4. Metoda învăţării programate:

Divizează materia în mici unităţi numite "cadru", fiecare cadru cere un răspuns activ,
insistându-se pe înţelegerea soluţiilor la problema pusă şi nu pe memorarea lor. Cel care învaţă
primeşte un feed-back imediat asupra calităţii răspunsului şi, la nevoie, este retrimis la pasajul
din program pe care nu 1-a înţeles suficient; avantajele învăţământului programat: se elimină
pierderile de timp cauzate de alţii, iar lacunele pot fi stabilite şi în consecinţă eliminate în timp
util; se renunţă la cadre didactice cu normă întreagă.
5.Teste program:
Se urmăreşte ca în timpul cel mai scurt participanţii să dobândească cât mai multe
cunoştinţe şi mai bune aptitudini, în condiţiile individualizării la maximum a procesului de
învăţământ. Se elaborează teste program se către specialişti programatori, teste împărţite pe teme
tipărite pe câte o singură pagină, la finele testului se menţionează trei soluţii posibile şi cursantul
trebuie să indice cea mai justă. Cursanţii parcurg aceste teste în timp variat, între 45-55 de
minute.
6. Metoda încredinţării unor obiective excepţionale:
Urmăreşte să se profite de o sarcină reală necesară instituţiei la un moment dat, pentru a
testa un nou său viitor manager şi de a-i dă şansa să-şi demonstreze capacitatea; se face apel la
tehnici pe care cel în cauză nu le stăpâneşte încă perfect şi la domenii mai largi decât cel în care
cel testat operează curent.
7. Metoda conducerii multiple:
Constă în reunirea unui anumit număr de cadre tinere într-un consiliu de administraţie,
care să funcţioneze în paralel cu cel real al organizaţiei; acest comitet nu are funcţie executivă, ci
46
numai de investigaţie şi analiză; raportul cu recomandările se prezintă managerului instituţiei,
care analizează şi face observaţii de perfecţionare.
8. Metoda rotaţiei funcţiilor:
Urmăreşte să lărgească câmpul de viziune al viitorilor manageri, care sunt puşi să facă
strategii succesive în diferite compartimente ale organizaţiei; durata stagiilor variază de a o
instituţie la alta. Cel detaşat va primi sarcini precise în compartimentul unde este transferat şi i se
acordă autoritatea cerută, fiind făcut răspunzător pentru rezultatele obţinute.
9. Metoda formării prin acţiuni centrate:
Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un manager sunt repartizate pe trei arii de
necesităţi: realizarea sarcinilor; menţinerea spiritului de echipă; capacitatea individuală. Metoda
demonstrează că oricine poate învăţa să fie manager, oricine poate învăţa acţiunile pe care
trebuie să le realizeze un manager.
10. Înlocuirea temporară a unui superior în timpul unei călătorii, concediului sau unei
boli.
Această metodă este cu atât mai eficace cu cât sunt mai numeroase responsabilităţile
persoanei absente care sunt transmise celui care îi ţine locul. în practică se apelează la două
variante de plecare, înlocuirea temporară a propriului său superior, în care caz este o formare în
funcţie, pe care cel vizat poate să o ocupe într-o zi. Înlocuirea unui şef de nivel superior, această
formare vizând să deschidă noi orizonturi celui interesat.
11. Stagiile
Dintre care mai importante ne apar: stagii la începutul carierei; stagii în decursul carierei;
12. Funcţiile de asistent, în care sunt numite de regulă elementele tinere valoroase. Este o
excelentă şcoală de instruire. De fapt, ele au sarcina de a pregăti munca şefului lor, de a-1 ajuta
în activitatea acestuia, de a aduna elementele pe baza cărora să fie adoptate deciziile. Insuficientă
metodei constă în faptul că ele nu sunt antrenate în luarea efectivă a deciziilor şi în executarea
responsabilităţilor directe, caracteristică esenţială a activităţii cadrelor superioare.
13. Echipele care, de regulă, au de îndeplinit o sarcină bine definită sau se ocupă de studii
speciale. Pentru ca o echipă să răspundă scopului preconizat, trebuie să i se solicite să cerceteze
şi să propună soluţii la probleme bine definite, iar recomandările făcute să fie luate în.
consideraţie de către manager;
14. Conferinţele sunt considerate de către specialişti ca metode de formare foarte eficace.
Ele sunt ţinute de cadrele instituţiei sau de către specialişti din exterior;
15. Seminariile prezintă un interes şi mai mare decât conferinţele. Ele durează mai mult
de o zi, provoacă discuţii colective instructive şi obligă pe participanţi să facă lecturi extinse;

47
 16. Călătoriile de studii vizează un dublu scop: să permită familiarizarea cu tehnici noi şi
să asigure intrarea în contact cu oameni ai căror mentalităţi şi metode de muncă sunt diferite. În
continuare, ne vom referi la programul pentru pregătirea şi perfecţionarea funcţionarilor publici.
Orice program de pregătire şi perfecţionare a funcţionarilor publici trebuie să cuprindă trei etape:
-analiza necesităţilor; în concret, se porneşte de la cerinţele funcţiilor (atribuţiile de
îndeplinit), se precizează cerinţele faţă de personal, definite în termenii: abilitate tehnică
(deprinderi) atitudinea faţă de muncă, nevoia de informare. în funcţie de lacunele descoperite în
aceste trei domenii se organizează programele de formare şi perfecţionare a funcţionarilor
publici;
-diagnosticul participanţilor;
-controlul curent şi evaluarea rezultatelor.

2.4. Organizarea programului de formare şi perfecţionare a funcţionarilor publici

Principiile aplicabile sistemului de formare profesională a funcţionarilor publici sunt:

a) eficienţa – principiu potrivit căruia autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a
asigura atingerea obiectivelor formării cu un consum raţional de resurse;
b) eficacitatea – principiu potrivit căruia beneficiarii de formare au dreptul de a obţine
rezultate superioare resurselor alocate;
c) coerenţa – principiu potrivit căruia regulile instituite prin prezenta hotărâre sunt
aplicabile tuturor funcţionarilor publici;
d) egalitatea de tratament – principiu potrivit căruia, în contractarea serviciilor de formare
părţile contractante au obligaţia de a nu face discriminări între categoriile de beneficiari,
respectiv între categoriile de furnizori de formare;
e) gestiunea descentralizată a procesului de formare – principiu potrivit căruia autorităţile
şi instituţiile publice au deplină competenţă în planificarea formării, achiziţionarea serviciilor de
formare, monitorizarea şi evaluarea formării funcţionarilor publici;
e) liberalizarea accesului la servicii de formare – principiu potrivit căruia furnizorii de
formare au acces liber în procedura de achiziţie a serviciilor de formare în condiţii de concurenţă
şi egalitate de tratament în relaţia cu beneficiarii de formare;
e) planificarea – principiu potrivit căruia autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de
a identifica nevoile de formare ale funcţionarilor publici, de a stabili priorităţile în achiziţionarea
serviciilor de formare şi de a achiziţiona respectivele servicii;

48
 f) transparenţa – principiu potrivit căruia autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de
a pune la dispoziţia tuturor celor interesaţi informaţiile de interes public referitoare la formarea
profesională a funcţionarilor publici.
Organizarea programului de formare şi perfecţionare a funcţionarilor publici este marcată
de două caracteristici: personalizarea şi raţionalizarea sistematică, aceasta din urmă fiind
determinată de mijloacele utilizate. Cele două tendinţe se intercondiţionează, în sensul că
mijloacele audiovizuale şi calculatoarele permit individualizarea învăţământului şi tot datorită
calculatorului s-a putut trece la învăţământul programat. În centrul atenţiei se situează problema
asigurării caracterului practic al cursurilor, în care scop pot fi luate următoarele măsuri:
• cunoaşterea aspectelor practice cu care cursanţii vor fi confruntaţi în realizarea
activităţilor viitoare;
• dezvoltarea unor aptitudini şi deprinderi care să permită sesizarea şi adaptarea rapidă la
diversele situaţii, cultivând spiritul de iniţiativă; lectorii trebuie să dispună de o practică vastă.
Formele de realizare a formării profesionale a funcţionarilor publici sunt:
a) programe de formare organizate şi desfăşurate de către furnizorii de formare
profesională, finalizate cu certificat de participare sau, după caz, diplomă de absolvire;
b) programe de formare organizate şi desfăşurate sau, după caz, aprobate de angajatori în
cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice;
c) programe de formare organizate şi desfăşurate în cadrul implementării de proiecte cu
finanţare externă;
d) alte forme de pregătire profesională prevăzute de lege.
Programele de formare organizate de către furnizorii de formare profesională pot fi
desfăşurate cu participarea directă a beneficiarilor, la sediul furnizorului, în alte locaţii sau la
sediul beneficiarului, ori intermediul mijloacelor electronice. Programele de formare prevăzute
pot fi programe de formare specializată sau programe de perfecţionare
Pe parcursul procesului de formare sau perfecţionare, fiecare cursant va elabora o lucrare
cu caracter practic, ce va fi definitivată la sfârşitul cursului şi îmbogăţită cu problemele specifice
locului unde îşi desfăşoară activitatea. O asemenea finalizare a acumulărilor realizate în procesul
de învăţământ permite cursanţilor să sintetizeze şi sistematizeze experienţa lor în domeniul
managementului administraţiei publice, folosind mai intens cunoştinţele acumulate.
În economia de piaţă selecţia, antrenamentul şi lansarea în activitatea de funcţionari
publici a celor mai buni specialişti, permanent adaptaţi cerinţelor prezente şi viitoare ale
instituţiei, reprezintă o cerinţă majoră. Şi aceasta pentru faptul că, la rândul său, activitatea
funcţionarilor publici ne apare ca un imperativ acut, de natură să determine succesul sau
insuccesul în administraţia publică. Activităţile ce se desfăşoară în acest scop solicită intens pe
49
funcţionarul public, îl obligă să gândească şi să înveţe, contribuie la dezvoltarea instituţiei de
administraţie publică. Pentru succesul acestei dezvoltări, funcţionarul public trebuie să înveţe şi
să acţioneze. Funcţionarului public trebuie să i se permită să se dezvolte, să fie permanent
impulsionat, să-şi perfecţioneze pregătirea, pentru că numai aşa poate realiza maximizarea
eficienţei activităţilor sale. În cariera profesională, funcţionarul public beneficiază, în urma
rezultatelor obţinute la evaluarea performanţelor profesionale individuale, de dreptul de a avansa
în treaptă, clasă său grad ori în categorie, în urma dobândirii unei diplome de studii de nivel
superior celei avute.
Semnificaţia pregătirii profesionale a funcţionarilor publici este pusă în evidenţă de faptul
că eficienţa serviciilor publice din administraţia publică este determinată, printre altele, şi de
nivelul de pregătire al funcţionarilor publici implicaţi în desfăşurarea activităţilor generale şi
specifice. Temeinica pregătire profesională a funcţionarilor publici dă consistenţă procesului de
utilizare a resurselor materiale şi financiare şi contribuie la corecta aplicare a legilor
administrative. Pentru exercitarea corectă şi eficientă a activităţii în sistemul administraţiei
publice funcţionarii publici sunt datori să posede nu numai cunoştinţe fundamentale, generale ci
şi o pregătire specială, specifică ramurii de activitate în care lucrează. Se are în vedere că, pe
această cale, să se asigure competenţa profesională şi cea în domeniul managementului public,
cele care pot asigura obţinerea eficienţei la nivelul sistemului administrativ.
Paşii care ar trebui parcurşi pentru desfăşurarea acestor activităţi de pregătire şi
perfecţionare a pregătirii funcţionarilor publici sunt:
1. Identificarea şi definirea nevoilor de training
Aceasta presupune analiza la nivel de individ sau grup a necesităţii de a dobândi noi
deprinderi sau cunoştinţe sau de a îmbunătăţi competenţele existente ale funcţionarilor publici.
2. Identificarea cerinţelor incluse în procesul de învăţare
Este necesar să se specifice cât mai clar posibil ce abilităţi şi cunoştinţe vor fi însuşite în
urma procesului de trainig, ce competenţe trebuie dezvoltate şi ce atitudini trebuie schimbate.
3. Precizarea obiectivelor activităţii de training
În această etapă este important să se stabilească nu numai ce trebuie învăţat, dar şi ce
trebuie să fie capabili funcţionarii publici să facă după încheierea programului de training.
4. Planificarea programelor de training trebuie concepute astfel încât să corespundă
nevoilor şi obiectivelor strategice.
5. Alegerea furnizorului de training
Este important să se stabilească dacă training-ul va fi asigurat din interiorul instituţie
publice sau din afara acesteia sau chiar prin intermediul unui program internaţional de către
echipe de experţi internaţionali.
50
 6. Desfăşurarea efectivă a training-ului
Frecvent se apelează la metode şi tehnici interactive pentru facilitarea procesului de
dobândire de abilităţi şi cunoştinţe noi.
7. Evaluarea training-ului
Eficacitatea training-ului este urmărită pe parcursul desfăşurării programelor, iar, mai
târziu, impactul se reflectă în măsura în care obiectivele instituţiei publice au fost realizate.
8. Îmbunătăţirea şi extinderea activităţii de training
În urma evaluării se va decide măsura în care este necesară îmbunătăţirea programelor de
training şi cum vor fi satisfăcute cererile de training în perioada următoare în funcţie de
schimbările apărute în politicile şi strategiile specifice domeniului resurselor umane. Ideea de
progres în viaţa socială este strâns legată de buna organizare a serviciilor publice, iar aceasta la
rândul ei este legată de capacitatea funcţionarilor publici de a-şi îmbunătăţi pregătirea
profesională şi managerială.
Sintetizând, se poate conclude că training-ul este necesar pentru că: există o permanentă
presiune din partea cetăţenilor ale căror exigenţe cresc, natura cererilor şi a nevoilor necesare a fi
satisfăcute este foarte diversă şi în permanentă schimbare, solicitând existenţa unor funcţionari
publici bine pregătiţi profesional, există încă numeroase disfuncţionalităţi datorate pregătirii
necorespunzătoare a funcţionarilor publici, cunoştinţele însuşite prin formarea iniţială în cadrul
sistemului de învăţământ sunt uşor perisabile în condiţiile accelerării procesului schimbărilor,
reforma în sectorul public impune crearea unui corp de funcţionari publici profesionişti,
preocupat permanent de actualizarea cunoştinţelor, există la nivelul fiecărui individ dorinţa de
perfecţionare, promovare şi satisfacţie în muncă. Un aspect important ce trebuie reţinut pe
perioada şcolarizării sau la cursurile de perfecţionare este necesitatea efectuării stagiului practic
în sistemul administraţiei publice, pregătirea completându-se cu aspecte din cunoaşterea
cerinţelor activităţii practice şi experienţei celor mai buni funcţionări publici.
• în afară de stagiul de practică, este bine să fie folosită şi metoda invitării la cursuri a
unor funcţionari publici cu experienţă, care să prezinte
• elevilor şi studenţilor specificul sarcinilor administraţiei publice, problemele complexe
cu care se confruntă şi modul cum trebuie rezolvate.
Tot în sensul pregătirii şi perfecţionării a fost creat Institutul Naţional de Administraţie,
instituţie specializată de formare pentru funcţionarii publici şi aleşii locali. INA este conectat la
reţeaua naţională a centrelor regionale de formare, precum şi la reţeaua internaţională a
instituţiilor de formare pentru funcţionarii publici din Europa. Prin lege, funcţionarul public este
obligat să urmeze forme de perfecţionare profesională, organizate de către INA sau de alte
instituţii abilitate potrivit legii.
51
 Succesul oricărui program de pregătire şi perfecţionare depinde de corectă identificare a
problemelor acute ale administraţiei, de numărul şi calitatea materiilor predate, de obiectivele
cursurilor de pregătire, de metodele alese şi, nu în ultimul rând, de modul în care se fac evaluarea
cursurilor şi propunerile pentru îmbunătăţirea lor. O formă superioară de perfecţionare a
pregătirii profesionale este realizată de cei care îşi dau doctoratul sau care elaborează unele studii
şi lucrări ştiinţifice în domeniu.
Legat de capacitatea instituţională actuală a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici şi
a Institutului Naţional de Administraţie putem afirma că ambele instituţii dispun, în prezent, de
resurse materiale şi umane limitate în raport cu complexitatea activităţilor curente şi cerinţele
procesului de reformă. Astfel, cadrul instituţional al formării se compune, în prezent, fie din
instituţii nou create (INA, centrele regionale Timişoara şi Constantă), fie din instituţii lipsite de
resurse materiale şi financiare (centrele BUCURESTI, Cluj, Iaşi, care beneficiază de spaţii
reduse destinate formării), fie din instituţii cu profil mai puţin adaptat la formarea aplicată
(universităţi).

2.4.1. Instituţii implicate în desfăşurarea activităţilor de pregătire şi perfecţionare a

pregătirii funcţionarilor publici

Trecerea de la o societate hipercentralizată, cu structuri politice şi economice de

comandă, la o societate democratică, pluralistă, bazată pe mecanismele economiei moderne de
piaţă este un proces de anvergură ce presupune reconstrucţia cadrului legislativ şi instituţional,
introducerea unor noi principii de organizare internă, atât la nivel macrosocial, cât şi la nivel
local. Pentru a sprijini şi promova această schimbare, în administraţia publică, prin Constituţie şi
legi de organizare, au fost elaborate principii şi au fost înfiinţate instituţii noi, care au fost
aşezate la temelia organizării şi funcţionării acesteia. Întărirea capacităţii administraţiei publice
de a elabora şi implementa măsurile de reformă economică şi socială depinde în mare măsură de
dezvoltarea unui corp unitar al funcţionarilor, compatibil cu structurile similare din ţările
membre ale Uniunii Europene, măsură ce se va realiza prin implementarea statutului
funcţionarilor publici. Astfel, rolul şi importanţa formării personalului pentru optimizarea
organizării şi funcţionării instituţiilor, cât şi pentru schimbarea mentalităţilor şi atitudinilor faţă
de problemele specifice administraţiei publice sunt decisive.
Acest aspect este integrat şi în conţinutul strategiei de dezvoltare a funcţiei publice,
respectiv: crearea unui corp al funcţionarilor publici profesionist, imparţial, onest, stabil şi
eficient, dar şi îmbunătăţirea sistemului de perfecţionare profesională. Aceste obiective sunt
imperative în condiţiile în care probleme pe care le are de rezolvat administraţia publică în
52
prezent nu se pot realiza decât cu funcţionari publici care au o temeinică pregătire generală şi de
specialitate. Statutul funcţionarilor publici din 1928 nu reţinea printre condiţiile de acces la o
funcţie publică pe cea a studiilor. În actualele condiţii, când funcţia publică a devenit una din
problemele cele mai controversate, mai exact problema formării funcţionarului public, condiţia
studiilor nu mai poate fi ignorată nici de legislaţie, nici de doctrină. Statutul actual al
funcţionarilor publici stabileşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoana care ocupă
o funcţie publică. Ele sunt prevăzute expres şi cumulativ în articolul 6. Printre altele se prevede:
îndeplinirea condiţiilor de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică51.
Se urmăreşte, pornind de la cel mai înalt nivel, formarea unui corp al funcţionarilor
publici profesionist, fără de care progresul nu ar fi posibil. Printre atribuţiile Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative în sectorul public se numără şi aceea de asigurare a bunei
organizări şi desfăşurări a activităţii de formare şi perfecţionare a personalului din aparatul
propriu al consiliilor locale şi judeţene şi a celui din unităţile subordonate acestora. În acest scop
colaborează şi sprijină activitatea instituţiilor de specialitate existente, atât prin programarea şi
stabilirea tematicilor, cât şi prin asigurarea personalului de predare. De asemenea, în domeniul
managementului resurselor umane, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative organizează
acţiuni de perfecţionare a personalului în ţară şi străinătate şi de familializare a acestuia cu
cerinţele în materie ale Comunităţii Europene, sprijină autorităţile administrative publice locale
pentru derularea unor acţiuni de perfecţionare a pregătirii profesionale a personalului,
participând efectiv la acţiuni de instruire, de înţelegere şi aplicare corectă a legii.
În domeniul funcţiei publice Ministerul Internelor şi Reformei Administrative îndrumă şi
controlează, împreună cu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, activitatea de formare
continuă a funcţionarilor publici. În acest scop solicită conducerilor centrelor de formare
continuă să întocmească programe concrete de acţiune şi să le prezinte spre analiză şi aprobare.
Aceeaşi Hotărâre a Guvernului nr. 8/2001 prevede că Ministerul Internelor şi Reformei
Administrative împreună cu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului vor prezenta
Guvernului propuneri pentru organizarea şi funcţionarea unui sistem performant - naţional şi
regional - de formare şi perfecţionare a funcţionarilor publici din administraţia publică centrală şi
locală. Preocuparea pentru îmbunătăţirea performanţelor prin training există şi în cadrul
celorlalte ministere, deoarece la nivelul fiecăruia se resimte nevoia instruirii propriului personal.
Astfel, majoritatea ministerelor au în subordine un centru sau o instituţie specializată pentru
formarea şi perfecţionarea pregătirii resurselor umane. Lista acestora este stabilită prin H.G.
179/1990 privind aprobarea reţelei centrelor de perfecţionare a personalului din subordinea unor
ministere şi organe centrale.
51
Legea 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, M.O. nr. 600 din 8 decembrie 1999
53
 Fiecare autoritate sau institutie publica are obligatia sa comunice din oficiu urmatoarele
informatii de interes public:
a) actele normative care reglementeaza organizarea si functionarea autoritatii sau institutiei
publice;
b) structura organizatorica, atributiile departamentelor, programul de functionare, programul de
audiente al autoritatii sau institutiei publice;
c) numele si prenumele persoanelor din conducerea autoritatii sau a institutiei publice si ale
functionarului responsabil cu difuzarea informatiilor publice;
d) coordonatele de contact ale autoritatii sau institutiei publice, respectiv: denumirea, sediul,
numerele de telefon, fax, adresa de e-mail si adresa paginii de Internet;
e) sursele financiare, bugetul si bilantul contabil;
f) programele si strategiile proprii;
g) lista cuprinzand documentele de interes public;
h) lista cuprinzand categoriile de documente produse si/sau gestionate, potrivit legii;
i) modalitatile de contestare a deciziei autoritatii sau a institutiei publice in situatia in care
persoana se considera vatamata in privinta dreptului de acces la informatiile de interes public
solicitate.
(2) Autoritatile si institutiile publice au obligatia sa publice si sa actualizeze anual un buletin
informativ care va cuprinde informatiile prevazute la alin. (1).
(3) Autoritatile publice sunt obligate sa dea din oficiu publicitatii un raport periodic de activitate,
cel putin anual, care va fi publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a II-a.
(4) Accesul la informatiile prevazute la alin. (1) se realizeaza prin:
a) afisare la sediul autoritatii sau al institutiei publice ori prin publicare in Monitorul Oficial al
Romaniei sau in mijloacele de informare in masa, in publicatii proprii, precum si in pagina de
Internet proprie;
b) consultarea lor la sediul autoritatii sau al institutiei publice, in spatii special destinate acestui
scop.52

2.4.2. Organisme de formare şi perfecţionare în România

Principalele organisme de formare şi perfecţionare a pregătirii funcţionarilor publici din

România sunt:

52
Cf. Legii. 544/2001
54
 pentru formarea continuă de lungă durată a funcţionarilor publici din administraţia
centrală şi locală, cursuri postuniversitare la Academia de Studii Economice Bucureşti şi la
Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative;
pentru administraţia centrală, centrele de pe lângă majoritatea ministerelor;
pentru administraţia centrală şi locală, Institutul Naţional de Administraţie;
opt Centre Regionale de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală;
numeroase instituţii publice sau private, ONG-uri;
de asemenea, în cadrul unor programe internaţionale sprijinite de Uniunea Europeană,
PNUD, ILO, BERD, Banca Mondială, G24 au organizat special pentru administraţia centrală
cursuri, seminarii sau conferinţe adaptate procesului de tranziţie la economia de piaţă şi
procesului de aderare la structurile europene.
Reţeaua Centrelor de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Centrala Ministerul
Instituţie de formare Finanţare bugetară Autofinanţare sunt :
1. Ministerul Apărării: Academia Tehnică Militară, Şcoala Militară de Pregătire şi
Perfecţionare a Subofiţerilor din Penitenciare
2. Ministerul Justiţiei : Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea
Magistraţilor
3. Ministerul Reformei Administraţiei şi Internelor: Academia de Poliţie
4. Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei : Institutul Român de Management
până în 1995 , Institutul de Igiena, Sănătate Publica, Servicii de Sănătate si Conducere Bucureşti
5. Ministerul Economiei şi Comerţului : Centrul de Formare şi Management pentru
Comerţ devenit în 1990 S.C.PERCOMEX S.A. , Centrul de Perfecţionare Consultanţă şi
Management pentru Comerţ Internaţional;
6. Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului: Institutul Naţional de
Cercetare-dezvoltare în Turism ;
7. Ministerul Comunicaţiei şi Tehnologiei Informaţiei: Institutul de Management şi
Informatică, Centrul de Pregătire pentru Personalul din Industrie
O parte din aceste centre au devenit între timp autonome. Reţeaua instituţiilor de formare
nu se limitează numai la aceste instituţii. La ele se adăuga o serie de instituţii private, fundaţii
sau asociaţii care au ca scop lucrativ formarea continuă, de regulă autofinanţate sau sprijinite de
diverşi donatori internaţionali Concluzia care reiese din datele prezentate este aceea că formarea
poate fi organizată într-o varietate de forme: centralizat (vezi exemplele de mai sus) sau
descentralizat, ca parte a unui serviciu public sau ca instituţie publică autonomă, precum şi
diverse tipuri de instituţii private. Funcţionarii publici pot apela la diferite modalităţi de formare:
• formare la locul de muncă,
55
 • programe de lungă durată postuniversitare de 1-2 ani,
• programe de scurtă durată, 3-10 zile,
• zi informativă,
• seminarii, workshop-uri,
• vizite de studii, stagii practice, schimb de experienţă.
Astfel formarea şi perfecţionare a pregătirii funcţionarului public constituie un proces
continuu prin care se urmăresc obiectivele precise care variază în funcţie de situaţia concretă ce
caracterizează sistemul administrativ la un moment dat. Prin procesul de formare şi perfecţionare
a pregătirii funcţionarilor publici se urmăreşte îmbunătăţirea capacităţii de guvernare, asigurarea
succesului politicilor de reformă, asigurarea stabilităţii, coerenţei, adaptabilităţii şi continuităţii
serviciului public.
În cadrul sistemului de formare şi perfecţionare a pregătirii resurselor umane din sectorul
public există Academia de Studii Economice Bucureşti, şi Şcoala Naţională de Studii Politice şi
Administrative, care asigură formarea iniţială şi continuă pentru personalul din administraţia
centrală şi locală. Prin H.G. 542/1995 şi ulterior prin H.G. 1321/1996, care a completat-o şi
modificat-o pe precedentă, Institutul Naţional de Studii Politice şi Administrative a fost
reorganizată şi adaptată nevoilor actuale. Centrele teritoriale au funcţionat pentru început, în
perioada 1995 - 1998, ca primele instituţii de tip regional create în România, pe principiul
autonomiei şi descentralizării locale. Ele s-au organizat şi au funcţionat potrivit regulamentelor
proprii de organizare şi funcţionare elaborate, în condiţiile legii, cu avizul Ministerului Educaţiei
Cercetării şi Tineretului şi Departamentului pentru Administraţie Publică Locală.
La acestea se adaugă, înfiinţarea pe 30 august 2001, prin Ordonanţa e Urgenţă nr. 81, a
Institutului Naţional de Administraţie (INA). Aşa cum rezultă din conţinutul acestui document,
INA elaborează strategia şi asigură formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale specializate
în administraţie, pentru funcţionarii publici şi personalul angajat cu contract individual de muncă
în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, pentru persoanele numite sau alese în funcţii de
demnitate publică sau asimilate acestora, din administraţia publică centrală şi locală, precum şi
pentru alte persoane interesate.
Reţeaua Centrelor de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală o regăsiţi în
Anexa 2.
În cadrul acestui institut se organizează următoarele forme de pregătire profesională:
1. cursuri de formare profesională specializată în administraţia publică, de 2 ani, pentru
absolvenţii cu studii superioare de lungă durată cu diplomă de licenţă, în vârstă, de regulă, de
până la 30 ani;

56
 2. cursuri de formare continuă în administraţie, de un an, pentru funcţionarii publici,
pentru persoanele numite sau alese în funcţii de demnitate publică sau asimilate acestora din
cadrul administraţiei publice centrale şi locale, precum şi pentru alte persoane interesate, în
vârstă, de regulă, de până la 45 de ani, inclusiv;
3. cursuri de formare continuă de scurtă durată, de până la 3 luni, pentru funcţionarii
publici din administraţia centrală, pentru prefecţi, subprefecţi, preşedinţi şi vicepreşedinţi ai
consiliilor judeţene, secretarii generali ai judeţelor, secretarii generali ai prefecturilor, precum şi
pentru secretarii municipiilor.
INA eliberează un certificat de absolvire a cursurilor care în anul absolvirii înlocuieşte
evaluarea anuală şi este luat în considerare la avansarea în grad sau în clasă a funcţionarilor
publici de către autorităţile şi instituţiile publice. Absolvenţii programelor de scurtă durată care
primesc certificat de absolvire eliberat de INA pot fi avansaţi pe posturi şi funcţii după
finalizarea programului de perfecţionare a pregătirii. INA a preluat patrimonial Centrului
Naţional de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală, iar centrele teritoriale de
formare continuă se organizează sub formă de centre regionale de formare continuă pentru
administraţia locală. La cele deja existente se adaugă alte două centre noi cu sediul în Bucureşti
şi Timişoara. INA are misiunea de a asigura coordonarea metodologică a centrelor regionale de
formare continuă. De asemenea Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are atribuţii
importante în ceea ce priveşte formarea şi perfecţionarea funcţionarilor publici şi gestiunea
funcţiei publice.

2.4.3. Instituţii publice implicate în susţinerea şi promovarea carierei funcţionarilor

publici

Pornind de la premisa că resursele umane au rol determinant în administraţie, se poate

considera că de profesionalismul şi eficientă lor depinde realizarea în bune condiţii a obiectivelor
organizaţiei. În acest context apare evidentă necesitatea dezvoltării continue a acestora prin
asigurarea dreptului la carieră. Dezvoltarea carierelor funcţionarilor publici este un proces
amplu, ce solicită un anumit cadru organizaţional şi resurse materiale considerabile. De aceea,
procesul este condus de la nivelul administraţiei publice centrale care dispune de mijloacele
necesare – legale şi materiale - pentru a înfiinţa şi organiza structuri administrative anume pentru
susţinerea şi promovarea carierei funcţionarilor publici. Aceste structuri administrative sunt:
• Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici53,

53
Atribuţiile Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici în domeniul gestionării funcţiei publice sunt
definite în Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, secţiunea I, art. 20-22.
57
 • Institutul Naţional de Administraţie,
• Ministerul Internelor şi Reformei Administrative,
• Centrele Teritoriale de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală.
Potrivit textului legii, scopul înfiinţării ANFP, organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Guvernului, este crearea şi
dezvoltarea unui corp profesionist de funcţionari publici54.
INA elaborează strategia şi asigură îmbunătăţirea pregătirii profesionale în domeniul
administraţiei publice pentru funcţionarii publici şi personalul angajat cu contract individual de
muncă în cadrul instituţiilor şi organizaţiilor publice, pentru persoane numite sau alese în funcţii
de demnitate publică sau asimilate acestora, dar şi pentru alte categorii de persoane interesate.
INA realizează studii, proiecte şi publicaţii în domeniul administraţiei publice, dezvoltă
relaţii de colaborare cu alte instituţii din domeniul administraţiei din ţară sau străinătate. Pentru
organizarea de cursuri postuniversitare de perfecţionare se poate asocia cu instituţii de
învăţământ superior din ţară sau străinătate. Formele de pregătire profesională organizate de
INA, prin care se completează cariera funcţionarilor publici, sunt:
-cursuri de formare profesională specializată în administraţia publică, de doi ani, pentru
absolvenţii de studii superioare de lungă durată cu diplomă de licenţă - se încearcă astfel
formarea unui corp tânăr de funcţionari publici de înaltă pregătire profesională;
-cursuri de formare continuă în administraţie, de un an, pentru funcţionarii publici, pentru
persoane numite sau alese în funcţii de demnitate publică;
-cursuri de formare continuă de scurtă durată, de până la trei luni, pentru funcţionarii
publici din administraţia centrală, pentru prefecţi, subprefecţi, preşedinţi şi vicepreşedinţi ai
consiliilor judeţene, secretari generali ai judeţelor, ai prefecturilor, dar şi pentru secretarii
municipiilor.
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, ca minister de sinteză, asigură aplicarea
strategiei şi programelor Guvernului în domeniul administraţiei publice, având rol important în
coordonarea activităţilor de perfecţionare profesională a funcţionarilor publici. În legătură cu
54
Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, ANFP are următoarele atribuţii: • elaborează politicile şi
strategiile privind managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici, • elaborează şi avizează
propunerile de acte normative privind funcţia publică şi funcţionarul public, • verifică modul de aplicare
a legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, •
stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici, • organizează sistemul de formare
profesională a funcţionarilor publici, • elaborează şi urmăreşte punerea în aplicare a unor programe de
pregătire şi perfecţionare a funcţionarilor publici, • acordă asistenţă de specialitate şi coordonează
metodologic compartimentele de resurse umane din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi
locale, • ţine evidenţa tuturor funcţiilor şi funcţionarilor publici.

58
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, în exercitarea atribuţiilor principale privind
gestiunea carierei funcţionarilor publici, se pot reţine următoarele aspecte:
asigură bună organizare şi desfăşurare a activităţii de formare şi perfecţionare a
personalului din aparatul propriu al consiliilor locale şi judeţene, iar în acest scop colaborează şi
sprijină activitatea instituţiilor de specialitate prin programarea şi stabilirea tematicilor şi prin
asigurarea personalului de predare;
ţine evidenţa la zi a aleşilor locali, pe categorii de funcţii, şi presupune adoptarea
măsurilor necesare pentru completarea funcţiilor de demnitate publică vacante.
În domeniul managementului resurselor umane:
acţionează pentru selectarea personalului din aparatul propriu, exclusiv pe criterii de
competenţă;
propune măsuri pentru înlăturarea birocraţiei;
organizează acţiuni de perfecţionare a personalului în ţară şi în străinătate în vederea
familiarizării acestuia cu cerinţele Comunităţii Europene;
sprijină autorităţile administraţiei publice locale pentru selectarea şi încadrarea
personalului numai pe bază de competenţă;
acţionează pentru stabilitatea personalului din aparatul propriu al consiliilor locale,
judeţene şi al prefecturilor, pentru punerea acestuia la adăpost de schimbările intervenite pe plan
politic.
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, împreună cu Ministerul Educaţiei,
Cercetării şi Tineretului prezintă Guvernului propuneri de organizare şi funcţionare a unui sistem
performant- naţional şi regional, - de gestiune a carierei în general şi de formare şi perfecţionare
a funcţionarilor publici din administraţia centrală şi locală, precum şi a aleşilor locali.
Considerăm că sunt furnizori de formare profesională a funcţionarilor publici:
a) autorităţile şi instituţiile publice care au ca obiect de activitate definit explicit în actul
normativ de înfiinţare, organizare şi funcţionare inclusiv organizarea şi derularea de programe de
formare;
b) instituţiile din cadrul Sistemului Naţional de Învăţământ, definite conform art. 15 din
Legea Învăţământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care
oferă instruire de tip formare continuă, în limitele prevăzute de lege;
c) organizaţiile de drept privat înfiinţate pe lângă autorităţi şi instituţii publice sau în
parteneriat cu acestea ce au ca obiect de activitate definit explicit în actul de înfiinţare,
organizare şi funcţionare inclusiv organizarea şi derularea de programe de formare;
d) organizaţiile private independente, de tip societăţi comerciale înfiinţate în baza Legii
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare
59
sau, după caz, organizaţii non-guvernamentale înfiinţate în baza Ordonanţei Guvernului nr.
26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile, cu modificările şi completările ulterioare, ce au ca obiect
de activitate definit explicit în actul de înfiinţare, organizare şi funcţionare inclusiv organizarea
şi derularea de programe de formare.
Acţiunea concertată a acestor instituţii publice cu atribuţii în susţinerea şi dezvoltarea
carierei funcţionarilor publici ar trebui să conducă la crearea unui corp al funcţionarilor publici
profesionist, imparţial, onest, stabil şi eficient. În acest context, preocuparea statului pentru
înfiinţarea şi organizarea structurilor administrative cu competenţe în domeniul promovării
carierei în sectorul public este justificată.

CAPITOLUL III
EVALUAREA DESFĂŞURĂRII PROGRAMULUI DE FORMARE ŞI
PERFECŢIONARE A FUNCŢIONARILOR PUBLICI DIN CADRUL DIRECŢIEI
GENERALE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI PROTECŢIA COPILULUI –BUCURESTI

În acest capitol ne-am propus crearea unui chestionar prin care am urmărit evaluarea
modului cum s-a desfăşurat programul de formare sau perfecţionare a procesului de îmbunătăţire
60
continuă a abilităţilor şi pregătirii profesionale a funcţionarilor publici, în vederea dezvoltării
unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor,
precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală.
Chestionarul menţionat va fi aplicat unui eşantion semnificativ de funcţionari publici din
cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului- instituţie publică aparţinând
Consiliului Judeţean BUCURESTI.

3.1. Sistem/model de instruire profesională

Este încetăţenită convingerea că instruirea sau perfecţionarea pregătirii profesionale duce

la îmbunătăţirea performanţelor de muncă55. Obiectivul instruirii profesionale este creşterea
eficienţei personalului. Scopul evaluării instruirii presupune deci estimarea modului în care
obiectivul propus a fost realizat.

3.2. Medologia cercetării

Cercetarea vizează aspecte legate de funcţionarul public ca şi resursă umană, dar şi ca

instrument de muncă în vederea realizării politicilor publice din domeniul asistenţei sociale. Ca
instrument legat de promovarea muncii, formarea profesională continuă (FPC) este implicată în
toate domeniile activităţilor umane mai ales sociale şi intelectuale. Din această perspectivă, FPC
este privită ca o resursă generală pentru promovarea dezvoltării umane individuale şi colective.
FPC ar trebui nu numai să pregătească forţa de muncă, pentru a face faţă din punct de vedere
tehnic schimbărilor, dar să şi contribuie la orientarea acestor schimbări şi să asigure necesarul de
cunoştinţe şi competenţe pentru participarea activă la luarea deciziei în societate. Emanciparea,
participarea şi democraţia sunt abordări cheie ale FPC. Toate acestea am dorit sa le evidenţiem
prin chestionarul aplicat. În desfăşurarea cercetării ne-am folosit de un instrument ce urmează a
fi descris într-un subcapitol ulterior.
Acesta a fost aplicat pe un eşantion de 31 persoane din care: 30 funcţionari publici de
execuţie, un funcţionar de conducere . Trebuie să menţionăm faptul că la această aplicaţie
practică au luat parte funcţionari de execuţie încadraţi la mai multe compartimente:
compartimentul adopţii, compartimentul regim de urgenţă, compartimentul asistenţă maternală,
şi funcţionarul de conducere este şef serviciu personal. Eşalonarea nu a putut fi făcută pe baza
mai multor criterii, decât cel al sexului persoanelor chestionate, şi al doilea criteriu fiind cel al

55
Pitariu, Horia D., Managementul resurselor umane- Evaluarea performanţelor profesionale, Editura All
Beck, Bucureşti, 2000, p. 188
61
vârstei, respectiv mai mare sau mai mic de 30 de ani. După analiza prealabilă a grupului ţintă,
rezultatele au fost următoarele: 84% din subiecţi au fost femei, restul de 16% bărbaţi. Având în
vedere criteriul al doilea statistica stă în felul următor: 47% au peste 30 de ani, restul de 53% au
sub 30 de ani.

3.2.1. Obiectivele cercetării

În acest scop am propus patru obiective:

Descrierea modalităţilor de formare profesională şi identificarea stadiului de aplicare a
acestora;
Identificarea punctelor forte şi slabe în domeniul pregătirii profesionale;
Studierea corelaţiei dintre gradul de cunoaştere şi utilizare a cunoştinţelor dobândite în
urma programelor de formare profesională;
Oferirea posibilităţii instituţiilor participante de a reflecta la practicile manageriale pe
care le utilizează în mod curent şi de a le perfecţiona prin compararea cu metodele cele mai
performante utilizate pe plan mondial.

3.2.2. Ipotezele cercetării

În vederea realizării acestei cercetări am elaborat un set de ipoteze, urmând ca pe

parcursul analizei statistice a rezultatelor, acestea să se confirme sau să se infirme. În continuare
vom reda aceste ipoteze:
Datorită postului stabil pe care îl ocupă în urma numirii, majoritatea funcţionari publici
sunt satisfăcuţi, ei plafonându-se astfel în carieră.
Funcţionarii publici doresc reducerea birocraţiei, reducerea numărului de niveluri
ierarhice din instituţie, deoarece ei consideră că aşa vor avea mai puţini şefi cărora să le dea
socoteală şi acest lucru va facilita buna desfăşurare a activităţilor prevăzute în fişa postului.
Funcţionarii publici consideră ca la nivelul conducerii nu existentă preocupări în legătură
cu oportunităţile de dezvoltare a angajaţilor.
Instituţia practică evaluarea periodică a performanţelor individuale, dar în cadrul acesteia
nu este discutat potenţialul de dezvoltare a individului
Nu există o informare în legătură cu existenţa serviciului de consiliere a angajaţilor.
Angajaţii din această instituţie doresc să-şi dezvolte cariera participând la cursuri de
formare şi calificare

62
 3.2.3. Descrierea instrumentarului utilizat

Pentru interpretarea informaţiilor culese am utilizat metoda chestionarului.

Chestionarul reprezintă o succesiune logică de întrebări scrise, care prin administrarea de
către operatorii de anchetă sau administrare, determină de partea celui anchetat un comportament
verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris. Ordonarea întrebărilor în chestionar se
face în funcţie de timp, ( subiectul e pus în situaţia de răspunde mai întâi despre trecut, apoi
despre prezent, iar în final despre viitor); mai întâi va răspunde la întrebările corecte şi apoi la
cele abstracte.
Avantajele utilizării chestionarului ar fi:
numărul mare al celor ce pot răspunde concomitent, facilitează analiza statistică a
răspunsului;
diminuarea efectului de interviu;
dispariţia influenţei anchetatorului asupra rezultatelor;
nivelul superior de concentrare asupra răspunsurilor;
asigurarea anonimatului şi securităţii celui anchetat;
În structura chestionarelor, pot fi puse în evidenţă:
întrebările introductive, de contact, la care este bine să se răspundă prin da sau nu, sa nu
solicite un efort prea mare;
întrebări de trecere marchează apariţia unor noi grupe de probleme;
întrebări filtru, ce reprezintă un control al calităţii produsului;
întrebări bifurcate;
întrebări tip „ de ce?”, care sunt un bun exemplu de întrebări imprecise (întrebări
deschise)
întrebări de control, care să asigure că subiecţii au înţeles exact sensul întrebărilor;
întrebări de identificare, care este bine să fie puse la sfârşitul chestionarului (sex, vârstă,
nivel de calificare).
În cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, departament al
Consiliului Judeţean BUCURESTI am determinat cunoştinţele privind percepţia formării
profesionale a funcţionarilor publici implicaţi în activităţile desfăşurate, pe un eşantion
reprezentativ, prin intermediul chestionarului. Chestionarul a fost conceput ţinând cont de paşii
logici urmăriţi în cadrul lucrării de diplomă şi de teoria lui Herzberg.

63
 Chestionarele cuprind 15 întrebări referitoare la formarea profesională, satisfacţia în
muncă, evaluarea potenţialului şi performanţelor angajaţilor din Direcţia Generală de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului:

3.3. Analiza şi interpretarea cantitativă a datelor obţinute

La prima întrebare rezultatele au fost relativ omogene şi caracterizate de faptul că atât

funcţionarii de execuţie, cât şi cei de conducere au luat parte la programe de formare ce au
cuprins module de curs şi aplicaţii practice. 97% dintre funcţionarii publici chestionaţi au
răspuns afirmativ pentru opţiunea curs, iar 96,35% au luat parte la aplicaţii practice pe parcursul
carierei, însă în cadrul compartimentului în care sunt încadraţi, aplicaţiile practice au fost
workshop-uri sau discuţii constând în păreri şi opinii în funcţie de cazul cu care se confruntau
sau următoarele activităţi în funcţie de natura activităţii desfăşurate: specializare la locul de
muncă, stagii practice în cadrul autorităţii sau instituţiei publice ori între instituţii, participarea la
conferinţe, seminarii, ateliere de lucru şi alte tipuri de evenimente similare din ţară sau din
străinătate în domeniile care se regăsesc în fişa postului.
La cea de-a doua întrebare conţinută în chestionar, 75% au răspuns NU iar doar 25% DA.
Dintre persoanele supuse chestionării care au răspuns NU, respective 75 % din total au
considerat că ar fi fost mai interesant ca tema dezbătută să vizeze un domeniu deficitar precum
lipsa studiilor de specialitate în domeniul managementului resurselor umane, fapt care duce la un
oarecare amatorism în abordarea problemelor de personal, necunoaşterea instrumentelor
utilizabile şi a beneficiilor ce pot fi obţinute.
Doar 25% din total au considerat tema dezbătută ca fiind interesantă şi utilă, iar
informaţiile furnizate bine structurate. Desigur trebuie avut in vedere şi faptul ca modul în care
au fost formaţi aceşti funcţionari publici este diferit, au participat la programe de formare diferite
şi totodată trebuie avut în vedere faptul ca sunt funcţionari din clase diferite, cu atribuţii diferite
prevăzute de fişa postului.
3. Dată fiind sfera de activitate a acestor funcţionari publici, rezultatele obţinute nu au
surprins. În proporţie de 87% din persoanele chestionate au participat la cursuri speciale ce vizau
domeniul de activitate. Desigur că la bază au fost o serie de cunoştinţe şi informaţii obţinute prin
prelegeri. Dar 87% din aceştia au considerat ca a existat un echilibru între teorie şi practică şi
doar 13% au considerat că ponderea de expunere a fost prea ridicată; la acestea se adaugă
desigur şi pregătirea de specialitate.
Interpretarea răspunsurilor date la punctul 4 din chestionar se bazează în principal pe
comentariile făcute de fiecare chestionat în parte. Subiectul abordat nu a putut fi evaluat de nici
64
un cursant ca fiind satisfăcător, însă a fost considerat util şi totodată necesar în desfăşurarea
activităţilor specifice direcţiei. Ca o concluzie putem afirma că o temeinica pregătire
profesională a funcţionarilor publici este necesară pentru exercitarea corectă şi eficientă a
activităţii în sistemul administraţiei publice. Aşadar funcţionarii publici sunt datori să posede nu
numai cunoştinţe fundamentale, generale ci şi o pregătire specială, specifică ramurii de activitate
în care lucrează.
Excelent 12%
Foarte bun 20%
Bun 25%
Acceptabil 30%
Slab 13%
Considerăm ca fiind o cauză a procentului ridicat de funcţionari publici (65%) ce
consideră că beneficiul principal avut ar fi o schimbare a mentalităţii, atitudinii, faptul ca pe
termen scurt, România vizează ameliorarea calităţii serviciilor publice, asigurarea cunoaşterii şi
respectării legalităţii de către funcţionarii publici, furnizarea cunoştinţelor juridice şi
administrative necesare pentru îndeplinirea noilor atribuţii şi responsabilităţi publice etc..
24% din funcţionari consideră că un beneficiu ar fi acela prin care în urma programului
au asimilat abordări specifice, deprinderi sau tehnici noi. 9% din chestionaţi au optat pentru
ideea cum că întreg ansamblul de informaţii au fost noi şi extrem de utile activităţii desfăşurate.
Doar 2% au considerat ca programul nu si-a justificat utilitatea şi informaţiile nu au fost au avut
nici un element de noutate.
Propunerile exprimate la punctual 6. vizează în general următoarele aspecte:
• concepţia, formele de organizare şi conţinutul planurilor şi programelor să aibă un
pronunţat caracter previzional;
• conţinutul întregului proces să decurgă din necesităţile generate de practică
administraţiei publice;
• să se asigure instruirea în lanţ, în sensul că o parte din noţiuni să fie transmise de
către managerii echipei manageriale şi altor funcţionari publici;
• experţii-instructori să posede o bogată experienţă în administraţia publică şi
numeroase tehnici specifice de instruire;
• programele să fie permanent în avans faţă de dezvoltarea economico-socială;
• întreaga structură şi funcţionalitate să fie subordonată scopului final-creşterea
eficienţei instituţiei administrativ-publice.
Răspunsul la întrebarea 7 arată în felul următor: Analiza surselor de satisfacţie în
muncă pentru ce 12 funcţionari publici:
65
 a)Salariul
După cum se observă din tabel, salariul nu-i satisface prea mult pe funcţionari publici din
această direcţie, deoarece ei consideră că acesta este prea mic faţă de nevoile pe care aceştia le
au. Atât cei până în 30 de ani, cât şi cei peste 30 de ani, de sex masculin, dar şi de sex feminin,
situează această sursă de satisfacţie pe locurile 3, 4 şi chiar 5 în topul ierarhiei.
b)Condiţiile de muncă
Din tabel se poate observa că funcţionari publici chestionaţi sunt mulţumiţi de condiţiile
în care muncesc, mai ales că majoritatea au acordat acestei surse de satisfacţie un loc foarte bun
în ierarhia făcută de ei.
c) Stabilitatea postului
Se observă că 9 din cei 12 funcţionari publici, adică 75% din totalul funcţionari publici
sunt satisfăcuţi în primul rând de stabilitatea postului, deci de faptul că au un loc de muncă stabil
şi că nu le este frică că vor fi daţi afară.
d)Dezvoltarea capacităţilor şi abilităţilor:
Se poate observa că majoritatea sunt puţin satisfăcuţi de modul în care instituţia se ocupă
de dezvoltarea capacităţilor şi abilităţilor, aceştia reprezentând 50% din numărul total al
funcţionari publici. Se vede totuşi că cei care sunt mai tineri sunt mult mai satisfăcuţi de
posibilităţile pe care instituţia le oferă pentru a-şi dezvolta abilităţile, aceasta şi datorită faptului
că instituţia este preocupată de dezvoltarea potenţialului celor mai tineri, cărora le asigură
specializarea la locul de muncă
e) Posibilităţile de promovare :
După cum se poate observa, toţi funcţionari publici chestionaţi au acordat cel mai mic loc
în topul ierarhiei, satisfacţiei adusă de posibilităţile de promovare, acest lucru întâmplându-se şi
datorită faptului că direcţia nu le oferă aceste posibilităţi pentru că nu au pregătirea necesară.
f) Climatul de muncă
70% din totalul funcţionari publici nu sunt satisfăcuţi de climatul de muncă, aceştia
situând această sursă doar pe locul 5 în ierarhie, în timp ce doar un singur funcţionar din cei
chestionaţi este satisfăcut de această sursă. Acest lucru depinde de personalitatea fiecărui angajat
şi de modul cum fiecare se adaptează muncii în echipă sau preferă să lucreze individual, aceasta
poate şi din dorinţa de afirmare.
Ca o concluzie, se poate observa că în ceea ce-i priveşte pe funcţionari publici, aceştia
sunt satisfăcuţi în cea mai mare parte de stabilitatea postului, date fiind condiţiile şi nivelul de
trai.
În ceea ce-l priveşte pe celălalt chestionat se poate observa că spre deosebire de
funcţionari publici acesta este satisfăcut în primul rând de salariul pe care îl primeşte, acesta
66
situându-se pe primul loc în ierarhia făcută de el. Urmează apoi posibilităţile de promovare care
pentru el sunt de asemenea importante şi îi oferă o mare satisfacţie. De asemenea, dezvoltarea
abilităţilor şi capacităţilor are pentru el o mare importanţă mai ales că el doreşte să avanseze şi
este dornic să-şi îmbunătăţească şi să-şi dezvolte cunoştinţele pentru a-şi putea demonstra
potenţialul şi pentru a atinge performanţe. Stabilitatea postului ne are aşa mare importanţă
deoarece oricum el urmăreşte să avanseze pe un post superior. De aici se vede deosebirea dintre
funcţionari publici şi el, despre ceea ce îl satisface pe el care are studii şi pentru care pretenţiile
sunt mai mari şi ceea ce îi satisface pe ceilalţi.
Ceilalţi funcţionari chestionaţi, după cum se observă din tabel au ca principală sursă de
satisfacţie în muncă, stabilitatea postului, la polul opus situându-se de asemenea posibilităţile de
promovare şi climatul de muncă, care după cum se vede şi de aici nu este prea bun. În schimb şi
aceştia sunt satisfăcuţi de condiţiile de muncă.
Răspunsul la a 8-a întrebare privind semnificaţia formării profesionale arată astfel: Total
eşantion:
20%- promovare pe un post superior
80%- dezvoltarea cunoştinţelor şi a potenţialului pe postul actual
Observăm că pentru toţi cei 30 funcţionari publici 97% din cei chestionaţi au răspuns că
pentru ei, formarea profesională, semnifică în primul rând, dezvoltarea cunoştinţelor pe postul
actual, ceea ce arată că ei au dorinţa de a învăţa şi de a-şi îmbunătăţi cunoştinţele în ceea ce
priveşte postul pe care-l ocupă, de a se instrui, de a se califica pentru a putea să-şi menţină în
continuare locul de muncă, stabilitatea postului fiind de altfel cea mai mare sursă de satisfacţie
pentru ei.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre şeful de personal, pentru care, dezvoltarea carierei
înseamnă, în primul rând, promovarea pe un post superior, într-o funcţie nouă, mai bine adaptată
posibilităţilor şi cunoştinţelor lui.
Ca o concluzie putem spune că cei care ocupă funcţii mai înalte în organizaţie şi de
asemenea cei tineri sunt interesaţi de promovare, în timp ce ceilalţi vor să-şi dezvolte
cunoştinţele pe acelaşi post.
Răspunsurile la întrebarea a 9-a arată în felul următor:
Total eşantion:
20%- da
80%- nu
Obiectivele carierei trebuie să aibă în vedere, în general, toate obiectivele vieţii. Totuşi,
adesea obiectivele carierei intră mai degrabă în conflict cu decât susţin sau sprijină obiectivele
vieţii. Pe parcursul carierei sale, individul trebuie să rămână activ, să gândească sau să mediteze
67
serios şi sistematic în legătură cu evoluţia carierei sale, şi ar trebui totuşi să aibă obiective de
carieră.
Dar, după cum se observă din tabelul de mai sus, 80% din cei chestionaţi, nu au obiective
clare de carieră, aceştia fiind în marea lor majoritate funcţionari publici care nu sunt preocupaţi
de promovarea unei politici de dezvoltare a carierei; de elaborarea unor planuri de carieră; de
dezvoltarea unor căi ale carierei pentru orientarea lor în mai multe direcţii; deci nu sunt
preocupaţi în general de ceea ce se numeşte carieră.
Doar 3 angajaţi ( adică 20% din totalul lor), care ocupă funcţii mai importante în direcţie
au obiective clare de carieră, adică sunt preocupaţi de dezvoltarea carierei lor; îşi fac planuri de
carieră; se gândesc să promoveze de-a lungul carierei lor; deci sunt preocupaţi de atingerea
scopurilor şi obiectivelor pe care şi le-au propus.
Răspunsul la întrebarea nr. 10 arată astfel:
Total eşantion: 13%- formare în interiorul organizaţiei
20%- autopregătire
20%- cultivarea unei persoane importante din interior
47%- nici una
După cum se ştie, dezvoltarea carierei are în vedere, stabilitatea, loialitatea, angajamentul
membrilor organizaţiei, fiind un proces pe termen lung, care acoperă întrega carieră a unui
individ şi care cuprinde programele şi activităţile necesare îndeplinirii planului carierei
individuale. Aceasta înseamnă că individul este cu atât mai mulţumit de cariera sa, cu cât
organizaţia îi poate oferi căi şi măsuri pe care trebuie să le adopte pentru a-şi dezvolta cariera;
care să-i pună în valoare pregătirea şi să-i dezvolte aptitudinile.
Dar după cum se observă, 47% din persoanele chestionate, nu şi-au propus astfel de
măsuri de dezvoltare de carieră, ei plafonându-se în carieră, de unde oportunitatea promovării la
un nivel ierarhic superior este foarte redusă.
20% din cei chestionaţi şi-au propus totuşi ca măsură de dezvoltare a carierei,
autopregătirea, studiul individual. Adică aceştia doresc să se documenteze, să înveţe, să studieze
singuri, pe cont propriu pentru a putea să-şi dezvolte cariera şi să emită pretenţii pentru
promovarea pe un post superior.
De asemenea, alţi 20% vor să evolueze şi au ca măsură de dezvoltare a carierei,
cultivarea unei persoane importante din cadrul instituţiei, adică vor să promoveze prin
intermediul acestor persoane importante. Acest lucru ar putea fi dăunător pentru direcţie,
deoarece pot ajunge în posturi importante, persoane care nu au pregătirea necesară sau
potenţialul necesar pentru a ocupa postul respectiv şi în acest fel, persoanele mult mai bine
pregătite şi care se dovedesc a fi capabile sunt respinse, din cauză că nu cunosc astfel de
68
persoane influente. Doar 13% şi-au propus ca măsură de dezvoltare a carierei, formarea în
interiorul organizaţiei, dar acest lucru trebuie să fie realizat cu ajutorul organizaţiei
Răspunsurile pentru cea de-a 11-a întrebare se prezintă astfel: Total eşantion:
86%- nu ştiu
14%- da
După cum se ştie, consilierea carierei este în primul rând o relaţie pe care angajatul o
stabileşte cu o persoană pregătită să-l sprijine în elaborarea planurilor sale de viitor. 86% din cei
chestionaţi ( adică 13 angajaţi ), nici nu au idee dacă în organizaţie există un serviciu care să se
ocupe de consilierea carierelor lor. Doar 2 angajaţi ( 14 % din angajaţii chestionaţi ) ştiu că se
pot informa de la compartimentul de resurse umane de posibilitatea de a urma cursuri de
perfecţionare. Este de reţinut faptul că nu există în mod oficial un asemenea organ de consiliere.
Răspunsurile la întrebarea nr. 12 arată în felul următor: Total eşantion:
86%- nici unui angajat
20%- doar celor cu potenţial ridicat
Se observă că cei care nu ştiu despre existenţa serviciului de consiliere au răspuns la
această întrebare spunând că instituţia nu acordă consiliere de carieră nici unui angajat; în timp
ce aceiaşi oameni care au spus că pot obţine consiliere, au răspuns că se acordă consiliere doar
angajaţilor cu potenţial ridicat, care muncesc mult şi sunt dispuşi să facă orice pentru a-şi
îmbunătăţi cunoştinţele, asta bine-nţeles în condiţiile în care deţin potenţialul necesar pentru
realizarea acestui lucru.
Răspunsurile la întrebarea 13 a) arată astfel:Total eşantion:
60%- da
40%-nu ştiu
60% din cei chestionaţi spun că organizaţia evaluează periodic performanţele individului
pentru a identifica şi a menţine acei angajaţi care sunt mai buni sau care au perspective
profesionale certe pentru satisfacerea nevoilor lor profesionale, pe termen lung şi scurt; pentru a-
i menţine pe aceia care sunt mai buni, sunt competitivi şi sunt capabili să obţină performanţe
maxime atât pentru ei cât şi pentru organizaţie. Totuşi 40% din cei chestionaţi, nu ştiu dacă
organizaţia se preocupă de evaluarea performanţelor lor individuale.
Răspunsurile la întrebarea 13b) arată astfel: Total eşantion:
73%- nu
27%- da
Se poate observa că 83% din funcţionari publici chestionaţi au răspuns negativ la această
întrebare, ei considerând că în cadrul evaluării performanţelor, nu este discutat potenţialul de
dezvoltare al individului. Totuşi 27% din cei chestionaţi au dat un răspuns afirmativ, considerând
69
că o organizaţie ar trebui să se intereseze de potenţialul de dezvoltare al salariaţilor săi deoarece
acest aspect constituie un important criteriu de promovabilitate şi de ocupare a posturilor
importante şi de asemenea, această evaluare trebuie să aibă ca obiectiv principal şi motivarea
personalului care se dovedeşte a avea un potenţial ridicat.
Răspunsurile la întrebarea 13c) se prezintă în felul următor:
Total eşantion:
80%- recompense
7%- evoluţia carierei
13%- nu se ţine cont de ele
După părerea a 80% din cei chestionaţi, în cadrul acestei firme, rezultatele evaluării
performanţelor sunt legate de recompense care se concretizează în prime acordate pentru
realizarea de profit de către direcţie, sau se pot concretiza în acordarea de posibilităţi de
specializare pentru cei care se dovedesc a merita acest lucru.
La ultima întrebare, adică nr. 15, care a fost deschisă, am putut observa că funcţionari
publici doresc reducerea nivelurilor ierarhice din instituţie, în timp ce seful de personal, acest
lucru nu-l încântă deoarece aceasta ar însemna reducerea posibilităţilor sale de promovare.

3.4. Prelucrarea calitativă a datelor

În urma analizării răspunsurilor date de cei 31 de funcţionari, la cele 15 întrebări din

chestionar, se pot face următoarele propuneri:
mărirea salariului funcţionari publici, deoarece după cum se observă, ei nu sunt
satisfăcuţi de salariul pe care-l primesc, prin acordarea de prime pentru cei mai harnici dintre ei
sau alt tip de recompense ;
posibilitatea ca funcţionari publici să-şi poată dezvolta abilităţile şi capacităţile prin
cursuri de calificare şi instruire în interiorul şi exteriorul instituţiei care trebuie să aibă un
program corespunzător de formare şi dezvoltare profesională;
informarea celor interesaţi asupra posibilităţilor de pregătire profesională;
stabilirea noilor cunoştinţe care sunt necesare funcţionarilor pentru a-şi îndeplini sarcinile
în mod eficient;
să li se ofere posibilitatea celor care doresc, să-şi poată demonstra potenţialul şi să-şi
poată pune în valoare cunoştinţele pentru a putea promova pe un post superior prin participarea
la discuţii de grup, delegarea de sarcini;
revitalizarea funcţionarilor care manifestă o stagnare sau plafonare în cariera lor;

70
 identificarea şi menţinerea acelor funcţionari care sunt competitivi, care au perspective
profesionale;
îmbunătăţirea climatului de muncă prin organizarea de reuniuni sau excursii în cadrul
cărora, funcţionarii să se cunoască şi să lege prietenii;
practicarea rotaţiei pe posturi, care ar permite stabilirea evoluţiei posibile a salariatului şi
identificarea postului în care performanţele sale ar putea fi maxime, şi deci o posibilitate de
promovare;
posibilitatea ca funcţionari publici să-şi poată dezvolta cunoştinţele pe postul actual prin
primirea celor mai noi informaţii în ceea ce priveşte postul pe care-l ocupă şi prin documentări în
acest sens;
informarea funcţionari publici în legătură cu existenţa serviciului de consiliere şi
stabilirea unei relaţii între aceştia şi consilier, care trebuie privit ca un prieten care te ajută să-ţi
clarifici atitudinea faţă de problemele la care cauţi o soluţie;
încurajarea angajaţilor să se autoorienteze şi să-şi conducă singuri planul de carieră,
aceasta ducând la dezvoltarea responsabilităţii angajatului şi îmbunătăţirea performanţelor
proprii;
ar trebui să se pună mai mult accent pe evoluţia carierei angajaţilor, pe promovare,
dezvoltarea cunoştinţelor ceea ce ar face ca firma să devină mai competitivă şi poate şi mai
apreciată de către angajaţi.

La începutul acestui studiu ne-am propus validarea câtorva ipoteze. Conform analizei
calitative şi cantitative a datelor obţinute se observă faptul că cinci ipoteze din cele şase propuse
s-au validat în mod clar. Ultima ipoteză a creat o oarecare incertitudine, care, însă adăugându-i-
se marja de eroare de 3-4% se poate considera ca s-a validat. Aşadar, vom arăta în cele ce
urmează explicarea validării ipotezelor:
majoritatea funcţionari publici sunt satisfăcuţi în primul rând de stabilitatea postului, ei
plafonându-se astfel în carieră. Această plafonare nu indică întotdeauna un insucces şi ea poate
să apară şi datorită faptului că funcţionari publici nu doresc să-şi asume responsabilităţi noi sau
noi riscuri ale schimbării sau de asemenea există şi posibilitatea ca individul să-şi dea seama de
limitele capacităţii sale care nu-i permit să acumuleze noi cunoştinţe sau să desfăşoare o muncă
la un nivel mai înalt. Probabil tot din acest motiv mulţi dintre cei chestionaţi nu manifestă dorinţa
de formare, perfecţionare în vederea promovării în carieră.
se observă că în această instituţie condiţiile de muncă sunt foarte satisfăcătoare, ceea ce
nu se poate spune şi despre climatul organizatoric care nu-i satisface deloc pe funcţionari publici,
de asemenea nici salariul nu reprezintă o sursă de satisfacţie prea mare pentru aceştia;
71
 angajaţii din această instituţie doresc să-şi dezvolte cariera participând la cursuri de
formare şi calificare, la stagii în interiorul instituţiei, de asemenea, ei doresc să-şi îmbunătăţească
în continuu rezultatele pe postul pe care-l ocupă în momentul de faţă;
cei mai mulţi dintre funcţionari publici, nu şi-au propus nici o măsură de dezvoltare a
carierei şi nici nu au obiective clare despre carieră;
instituţia practică evaluarea periodică a performanţelor individuale, dar în cadrul acesteia
nu este discutat potenţialul de dezvoltare a individului;
rezultatele evaluării performanţelor sunt legate de recompense, care sunt reprezentate de
prime, trimiterea la specializări în ţară sau în străinătate, etc. De asemenea, mărimea salariului şi
poziţia avansată în ierarhie reflectă, în majoritatea cazurilor, măsura în care individul contribuie
la realizarea performanţei instituţiei;
se observă o preocupare scăzută în ceea ce priveşte promovarea personalului mai ales a
funcţionari publici de execuţie, dar totuşi cei mai tineri dintre angajaţi au dorinţa de a promova;
existenţa unor preocupări reduse în legătură cu oportunităţile de dezvoltare a angajaţilor,
acest lucru determinându-i pe aceştia să considere ca principală măsură pentru creşterea
performanţelor organizaţiei, dezvoltarea competenţelor, abilităţilor şi aptitudinilor angajaţilor;
majoritatea funcţionari publici nu sunt preocupaţi de cariera lor. Deci se poate spune că
managementul carierei nu reprezintă o preocupare pentru majoritatea angajaţilor din direcţie, ci
doar pentru cei cu potenţial şi care ocupă funcţii mai importante în cadrul firmei;
reducerea numărului de niveluri ierarhice din organizaţie este văzută de către funcţionari
publici ca un lucru bun deoarece ei consideră că aşa vor avea mai puţini şefi cărora să le dea
socoteală, cei cu funcţii mai înalte au o opinie total diferită faţă de funcţionari publici de
execuţie, pentru ei aceasta însemnând reducerea posturilor de conducere şi deci a posibilităţilor
de promovare.

72
 CONCLUZII:

Instituţiile publice au deţinut pentru multă vreme un rol important în majoritatea ţărilor
dezvoltate, dar, odată cu privatizarea unor servicii publice, unele instituţii au trecut într-un plan
secundar. Cele mai bune legi administrative nu dau rezultatele aşteptate dacă nu sunt aplicate în
interesul societăţii de către funcţionari bine pregătiţi pentru a desfăşura activităţi specifice. Se
neglijează uneori pregătirea profesională a funcţionarilor şi se menţine un număr de personal
mult mai mare decât cel necesar, înlocuind calitatea prin cantitate sau există deficit de
funcţionarii în anumite domenii. În administraţia statului nu există funcţii publice care să nu
73
solicite nici un fel de pregătire profesională. Competenţa profesională este absolut necesară
pentru obţinerea eficienţei la nivelul sistemului administrativ prin previzionarea corespunzătoare
a evoluţiilor viitoare, organizarea activităţii, gestionarea resurselor, motivarea angajaţilor şi
controlul modului de desfăşurare a proceselor.
Sunt necesare schimbări majore în procesul de pregătire şi perfecţionare a funcţionarilor
publici astfel acesta să poată conduce la creşterea competenţei şi a performanţei acestora.
Valoarea unui sistem administrativ constă nu atât în mijloacele materiale şi financiare de care
dispune, cât mai ales în potenţialul sau uman. Având în vedere că, în mare măsură, realizarea
deciziilor politice, progresul economico-social general depind de funcţionalitatea sistemului
administrativ, este explicabilă atenţia deosebită care trebuie acordată pregătirii funcţionarilor
publici.
În prezent în România se urmăreşte pe termen scurt: schimbarea mentalităţii
funcţionarului public, ameliorarea calităţii serviciilor publice, asigurarea cunoaşterii şi respectării
legalităţii de către funcţionarii publici, furnizarea cunoştinţelor juridice şi administrative
necesare pentru îndeplinirea noilor atribuţii şi responsabilităţi publice, întărirea capacităţii de
luare a deciziilor şi furnizarea metodelor şi tehnicilor de analiză a politicilor publice, furnizarea
cunoştinţelor şi tehnicilor necesare pentru modernizarea administraţiei publice. Pe termen lung
se urmăreşte: dezvoltarea unui sistem de formare continuă pentru aleşii locali şi funcţionarii
publici menită să ducă la creşterea eficacităţii şi performanţelor administraţiei publice,
dezvoltarea unui flux de informaţii coerent, a transparenţei actului administrativ şi a unei relaţii
moderne cu publicul, crearea posibilităţii trecerii de la o cultură birocratică la o cultură de
organizaţie, complexă şi dezvoltarea competenţelor în domeniul managementului public,
favorizarea procesului de adaptare a serviciilor publice la standardele europene, în contextul
cooperării internaţionale şi al integrării europene.
Se poate considera că pregătirea funcţionarului public este un proces complex şi
continuu. Avem în vedere câteva forme ale pregătirii profesionale:
instruire la locul de muncă sub controlul direct al şefului;
participarea la cursuri organizate în cadrul instituţiei publice sau în altele precum şi în
centrele de perfecţionare a pregătirii special constituite;
implicarea în programe personale de perfecţionare, care presupun şi verificarea periodică
a cunoştinţelor asimilate;
participarea la stagii de pregătire, respectiv specializare în ţară şi în străinătate, în
instituţii de învăţământ superior, inclusiv postuniversitar.
Coordonatele procesului de formare şi perfecţionare a funcţionarilor publici, la care ne-
am referit anterior, ridică câteva probleme la care propunem următoarele sugestii:
74
 concepţia, formele de organizare şi conţinutul planurilor şi programelor să aibă un
pronunţat caracter previzional;
conţinutul întregului proces să decurgă din necesităţile generate de practică administraţiei
publice;
prin concepţie să se ofere funcţionarilor publici o viziune amplă, evoluată de integrare a
problematicii în concordanţă cu nivelul la care se realizează managementul;
să se asigure instruirea în lanţ, în sensul că o parte din noţiuni să fie transmise de către
managerii echipei manageriale şi altor funcţionari publici;
experţii-instructori să posede o bogata experienţă în administraţia publică şi numeroase
tehnici specifice de instruire;
programele să fie permanent în avans faţă de dezvoltarea economico-socială;
să dezvolte motivaţia în privinţa lărgirii continue a orizontului de cunoaştere a
autoperfecţionării în plan managerial;
întreaga structură şi funcţionalitate să fie subordonată scopului final-creşterea eficienţei
instituţiei administrativ-publice.
nivelul de formare şi perfecţionare a funcţionarilor publici, de educare şi pregătire a
acestora se prefigurează ca factori decisivi ai progresului economic şi social în administraţia
publică.
În ceea ce priveşte perfecţionarea, nu a fost identificat până în prezent un sistem din care
să rezulte o evidenţă a furnizorilor de programe de perfecţionare funcţionali, numărul total de
programe de perfecţionare organizate şi derulate la nivel naţional sau numărul de participanţi la
nivel global ori pe furnizori de formare.
Programele de formare organizate de către furnizorii de formare profesională pot fi
desfăşurate cu participarea directă a beneficiarilor, la sediul furnizorului, în alte locaţii sau la
sediul beneficiarului, ori intermediul mijloacelor electronice. Semnificaţia pregătirii profesionale
a funcţionarilor publici este pusă în evidenţă de faptul că eficienţa serviciilor publice din
administraţia publică este determinată, printre altele, şi de nivelul de pregătire al funcţionarilor
publici implicaţi în desfăşurarea activităţilor generale şi specifice. Temeinica pregătire
profesională a funcţionarilor publici de consistenţa procesului de utilizare a resurselor materiale
şi financiare şi contribuie la corecta aplicare a legilor administrative. Pentru exercitarea corectă
şi eficientă a activităţii în sistemul administraţiei publice funcţionarii publici sunt datori să
posede nu numai cunoştinţe fundamentale, generale ci şi o pregătire specială, specifică ramurii
de activitate în care lucrează. Se are în vedere că, pe această cale, să se asigure competenţa
profesională şi cea în domeniul de activitate, cele care pot asigura obţinerea eficienţei la nivelul
sistemului administrativ.
75
 Activităţile de pregătire şi perfecţionare a pregătirii funcţionarilor publici constau în
desfăşurarea unui proces coerent şi continuu de programe pentru însuşirea şi/sau dezvoltarea
cunoştinţelor şi abilităţilor funcţionarilor publici. Prin intermediul programelor de pregătire
integrate în strategii şi politici globale bine fundamentate în instituţii şi autorităţi publice se pot
remodela şi adapta pregătirea şi comportamentul funcţionarilor publici de conducere şi de
execuţie pentru a determinaşi implementa schimbările absolut necesare implicate de procesul
reformei în sectorul public. Managerul public specializat în domeniul resurselor umane care are
sarcini, competenţe şi responsabilităţi precise derivate din structura postului şi funcţiei sale
publice trebuie să abordeze într-o manieră logică şi coerentă aceste activităţi prin intermediul
cărora se poate măsura starea de sănătate a resurselor umane, potenţialul resurselor umane, din
instituţiile şi autorităţile publice.

BIBLIOGRAFIE

1. Verginia Vedinas- Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009

2. Antonie Iorgovan- Tratat de drept administrativ, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005
3. Verginia Vedinas, Alexandru Ciobanu-Reguli de protectie domeniala aplicabile
unor bunuri proprietate privata, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001
4. Ioan Alexandru-Consideratii privind modernizarea administratiei, in Revista de drept public nr.
2/2007
76
5. Ioan Alexandru-Tratat de administratie publica, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2008
6. Dana Apostol Tofan- Drept administrativ, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004
7. Ion Deleanu-Revizuirea Constitutiei. Temele revizuirii, in Revista de drept public nr.2/2003
8. Ioan Alexandru-Drept administrativ comparat, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000
9. Emil Balan-Institutii administrative, Ed. C. H. Beck Bucuresti, 2008
10. Ioan Muraru, Elena Simina Tanasescu-Drept constitutional si institutii politice, Ed. All Beck,
Bucuresti, 2004
11. Nicolae Popa-Teoria generala a dreptului, Ed. Actami, Bucuresti, 1994
12. Rene Chapus-Droit administrative general, Tome I, Paris, 1992
13. Jean Rivero, Jean Waline-Droit administatif, Dalloz, 2000
14. Jean Michel de Forges-Les institutions administratives francaises, P.U.F., 1989
15. Constitutia romaniei, revizuita
16. Legea administratiei publice locale nr. 215/2001, modificata si complectata

77