Drept constituțional și

instituții politice
Instituţii politice

Prof.univ.dr. Marieta SAFTA

 TITLUL III. TEORIA STATULUI

Statul este principala instituţie politică a societă ţii.

Din perspectivă sociologică , statul semnifică dimensiunea specifică şi esenţială a societă ţii
politice, societate care a rezultat din fixarea, pe un teritoriu determinat, a unei colectivită ţi umane
relativ omogene, întruchipâ nd Naţiunea, şi care este guvernată de o putere instituţionalizată,
avâ nd capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei pă rţi din colectivitate ca
voinţă generală .

Din perspectivă juridică , statul este o persoană morală, o entitate juridică distinctă,
stabilă şi permanentă, detaşată de persoanele fizice care, în calitatea lor de agenţi ai puterii,
exercită vremelnic puterea, în limitele competenţelor atribuite. În sens restrictiv şi concret, statul
este ansamblul organelor politice de guvernare, desemnând aparatul de direcţionare a
societăţii politice.
Din perspectiva dreptului constituţional, statul se defineşte ca o modalitate de
organizare a puterii politice sub forma puterii de stat, în vederea îndeplinirii voinţei
deţinătorului acestei puteri, adică poporul, indiferent că exercitarea acestei puteri se
realizează direct de către popor sau indirect, prin organele sale reprezentative. O altă
definiție, care pune în valoare elementele statului, îl caracterizează pe acesta ca fiind „o grupare de
indivizi, reuniți printr-o legă tură națională , pe un teritoriu determinat și fiind guvernați de o putere
superioară voințelor individuale”.
 STATUL:

constituie o desemnează
este un
putere este o o anume
subiect de
politică instituţie ordine
drept
organizată juridică
 Evoluţiile care au avut loc în timp au conturat urmă toarele direcţii principale ale acţiunii statului:

 crearea unei democraţii constituţionale întemeiate pe preeminenţa dreptului, izvorâ t din voinţa suverană a
naţiunii exprimată prin Parlamentul larg reprezentativ;

 realizarea unui raport echilibrat între autoritate şi forţa de dominaţie (puterea de comandă a statului) şi
libertatea cetă ţeanului oglindită în Constituţie;

 responsabilitatea guvernului faţă de modul de gestionare a vieţii economice şi politice;

 implicarea cetă ţeanului în procesul decizional prin instituţia referendumului şi a iniţiativei legislative
populare;

 stabilirea unor raporturi de parteneriat între stat şi societatea civilă ;

 educarea cetă ţenilor în spiritul valorilor naţionale şi a principiilor democraţiei constituţionale, a

pluralismului politic;

 întă rirea unită ţii şi solidarită ţii naţionale în situaţii de criză gestionate de stat.
 ELEMENTELE STATULUI

Teritoriul Populaţia Suveranitatea STATUL

 Statul există prin reunirea a trei elemente:

 un element material – teritoriul

 un elementul personal – populaţia sau naţiunea

 elementul formal-instituţional – suveranitatea, autoritatea politică exclusivă .

Elementul material se referă la teritoriu, „permite statului să aibă consistenţă” şi

cuprinde solul, subsolul, spaţiul atmosferic aferent şi o porţiune din apele înconjurătoare,
delimitat prin hotare naturale sau convenţionale. Solul reprezintă uscatul aflat sub suveranitatea
statului, indiferent de locul unde este situat din punct de vedere geografic. Spaţiul acvatic este
alcă tuit din apele râ urilor, lacurilor şi canalelor, apele porturilor, radelor, porţiunea maritimă care se
întinde de-a lungul ţă rmurilor şi care poartă denumirea de mare teritorială sau ape teritoriale.
Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer de deasupra teritoriului terestru şi a celui acvatic.
 Elementul personal se referă la populaţie, care se compune dintr-o masă înră dă cinată în
spaţiul ei cultural, cu tradiţiile şi limba ei, precum şi din diferite grupuri stabilite ulterior în acest
spaţiu, numite minorită ţi naţionale, împreună cu care formează comunitatea.

Elementul de legă tură între indivizii care alcă tuiesc populaţia unui stat şi statul respectiv
este cetăţenia, populaţia fiind alcă tuită astfel din cetă ţeni, că rora statul le protejează
drepturile şi obligaţiile.

Cetăţenia reprezintă , aşadar, o situaţie juridică ce rezultă din raporturile juridice

statornice care intervin între o persoană şi un stat, situaţie caracterizată prin plenitudinea
drepturilor şi obligaţiilor reciproce, prevă zute de Legea fundamentală şi de celelalte legi ale statului
respectiv.
 Elementul formal-instituţional se referă la puterea de stat, definită ca formă de
autoritate socială pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea
unui scop comun, asumat de membrii comunită ţii sau impus acestora de că tre cei care exercită
puterea. În legă tură cu aceasta este conceptul de suveranitate, înţeleasă ca putere de stat, adică
dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe.

În definirea conceptului de suveranitate/suveranitate de stat este necesară şi precizarea

sensului altor două concepte: suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională .

Prin suveranitatea poporului înţelegem dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale,
de a stabili linia politică a statului şi alcă tuirea organelor lui, precum şi de a controla activitatea
acestuia .

Prin suveranitate naţională înţelegem dreptul la autodeterminare şi la dezvoltare

independentă a fiecă rei naţiuni, indiferent că aceasta posedă sau nu o organizaţie proprie de stat şi
care poate conduce la apariţia de noi state. Atunci câ nd naţiunea s-a constituit într-un stat,
suveranitatea naţională se identifică cu suveranitatea de stat .
 Autorităţile (instituţiile) statului
Realizarea funcţiilor statului presupune crearea unei forţe instituţionalizate – instituţiile
statului, aparatul statului sau autorită ţile statului, care dau expresie concretă puterii publice. Statul
nu ar putea practic exista fă ră aceste autorită ţi, noţiunea de stat ar deveni ceva abstract.

Faţă de dispoziţiile care reglementează separaţia puterilor în stat, se disting autorită ţi

legislative, executive şi judecă toreşti, fiecare dintre acestea îndeplinind o anume formă de activitate,
conform competenţei stabilite prin lege.
Avâ nd în vedere sursa autorită ţilor publice, se distinge între autorită ţi
reprezentative/direct reprezentative şi derivate/indirect reprezentative.
În sistemul nostru de drept, fac parte din prima categorie Parlamentul, Preşedintele
Româ niei, consilierii locali şi primarii, iar din cea de-a doua categorie, toate celelalte autorită ţi
publice.
Potrivit nivelului la care funcţionează , distingem între autorită ţi centrale/naţionale (de
exemplu, Parlamentul, Preşedintele Româ niei, Guvernul) şi autorită ţi locale (consiliile locale,
primarii şi prefecţii).
Fiecare autoritate a statului cuprinde un numă r de persoane care exercită această
competenţă : funcţionarii publici, magistraţii, demnitarii, cu un statut specific faţă de alţi salariaţi
sub aspectul drepturilor, obligaţiilor, incompatibilită ţilor şi interdicţiilor.
 FORMA STATULUI

Forma statului exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi

externă a acestui conţinut.

Componentele formei de stat sunt:

Forma de Regimul Structura de

guvernământ politic stat
 Forma de guvernământ priveşte formarea, organizarea şi exercitarea puterii de stat prin
intermediul organelor centrale ale statului şi împă rţirea competenţei între ele.

Clasificarea generală a statelor este în monarhii şi republici.

Monarhia reprezintă acea formă de guvernă mâ nt în care şeful statului este desemnat pe
baze ereditare sau pe viaţă . Conducerea statului se transmite de la un monarh la altul pe linie de
rudenie sau în alte condiţii prevă zute de Constituţie.

Monarhiile se împart în:

a) absolute – specifice perioadei feudalismului şi caracterizate prin puterea discreţionară a
monarhului;
b) constituţionale – caracteristice pentru perioada de început a secolului al XIX-lea câ nd începe să
se producă o limitare a puterii monarhului prin Constituţie; totuşi, monarhul ră mâ ne în continuare
cu un rol important în viaţa statului, îndeplinind majoritatea atribuţiilor;
c) parlamentare dualiste – caracteristice pentru perioada de sfâ rşit de secol XIX – început de secol
XX, câ nd Parlamentul şi-a consolidat rolul de putere legiuitoare, şi caracterizate prin aceea că
monarhul şi parlamentul sunt, din punct de vedere legal, pe o poziţie egală ;
d) parlamentare contemporane – în cadrul acestora, monarhia se explică în primul râ nd prin
tradiţie, monarhul avâ nd mai mult un rol simbolic, rolul Parlamentului fiind foarte important; altfel
spus, monarhul domneşte, dar nu guvernează , este supus regulilor de neutralitate politică (Anglia,
Spania, Belgia, Danemarca, Olanda, Suedia, Norvegia, Japonia etc.).
 Republica reprezintă forma de guvernă mâ nt în care cetă ţenii se guvernează desemnâ nd sau alegâ nd
un preşedinte, pe o perioadă determinată – un numă r de ani, cu limitarea numă rului de mandate pentru aceeaşi
persoană . Alegerea se realizează în mod direct (de exemplu Româ nia, Franţa) sau prin electori aleşi după
anumite criterii (S.U.A.), de că tre Parlament (Grecia, Germania, Austria).

Republica poate fi:

a) parlamentară, caz în care rolul cel mai important în exercitarea puterii de stat revine Parlamentului,
considerat un adevă rat for politic de guvernare, iar Guvernul este obligat să dea socoteală Parlamentului
care, dacă apreciază că acesta nu îşi îndeplineşte mandatul, îşi poate retrage încrederea acordată ; de regula,
preşedintele este ales de Parlament (de exemplu Germania, Italia, Grecia, Letonia, Estonia, Moldova,
Ungaria);

b) prezidenţială, în care şeful statului are cele mai importante atribuţii în exercitarea puterii; este ales de
cetă ţeni, direct sau indirect (colegiu electoral compus din electori); consecinţa se referă la legitimitate şi
reprezentativitate, preşedintele fiind ales, întocmai ca Parlamentul, prin vot; (de exemplu S.U.A., Brazilia,Mexic);

c) semiprezidenţială, în care preşedintele are prerogative importante, este ales prin vot universal direct,
executivul este bicefal – preşedinte şi prim-ministru (de exemplu Franţa, Româ nia).
Potrivit art. 1 alin. (2) din Constituţia Româ niei, forma de guvernă mâ nt a statului româ n este republica. În ceea
ce priveşte alegerea preşedintelui, în Româ nia, potrivit art. 81 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele este ales prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, iar, potrivit art. 81 alin. (4), nicio persoană nu poate îndeplini
funcţia de Preşedinte al Româ niei decâ t pentru cel mult două mandate, care pot fi şi succesive. Potrivit art. 83
alin. (1) din Constituţie, mandatul Preşedintelui Româ niei este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii
jură mâ ntului.
 Regimul politic poate fi definit ca fiind ansamblul metodelor, procedeelor şi mijloacelor
de înfă ptuire a puterii. Acesta priveşte relaţiilor existente între elementele ce alcă tuiesc sistemul
social-politic, cu referire imediată la raporturile dintre stat şi individ, la modul concret în care statul
asigură şi garantează drepturile subiective.

În perioada contemporană distingem:

a) regimuri politice democratice, care se caracterizează prin preluarea puterii prin alegeri libere,
corecte, periodice, aplicarea principiului majorită ţii, recunoaşterea separaţiei puterilor în stat,
pluralismul politic, libertatea şi recunoaşterea opoziţiei, garantarea drepturilor şi a libertă ţilor
fundamentale, independenţa justiţiei;

b) regimuri politice totalitare – se caracterizează prin anularea sau diminuarea substanţială a

drepturilor cetă ţeneşti, eliminarea pluralismului politic, impunerea unei doctrine oficiale,
manipularea opiniei publice prin discurs demagogic, întă rirea aparatului represiv;

c) regimuri politice autoritare – se caracterizează prin restrâ ngerea unor drepturi cetă ţeneşti,
concentrarea puterii în mâ inile unui lider autoritar cu îngră direa în consecinţă a pluralismului
politic, raţionalizarea parlamentului etc. S-a ară tat că astfel de regimuri pot degenera în dictaturi,
dar pâ nă la acest stadiu nu pot fi confundate cu acestea .
 Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul şi
populaţia, raporturile ce se constituie între elementele sistemului statal, formaţiunile statale,
circumscripţiile administrativ-teritoriale. Din acest punct de vedere, statele se împart în unitare sau
simple şi federative sau compuse.

Formele structurii de stat

Un stat este unitar atunci câ nd asupra tuturor indivizilor care populează teritoriul îşi
exercită autoritatea un singur râ nd de organe centrale de stat.

Statul unitar sau simplu are urmă toarele caracteristici:

 o singură formaţiune statală ;
 un regim constituţional unic, consacrat printr-o singură Constituţie;
 un singur râ nd de organe de vâ rf – un Parlament, un Guvern, un şef de stat şi un singur râ nd de
autorită ţi judecă toreşti, care exercită autoritatea la nivel central, în raport cu întregul teritoriu şi
cu întreaga populaţie;
 populaţia statului are, de regulă , o singură cetă ţenie;
 statul este unicul subiect de drept internaţional.
 Statul compus sau federativ are urmă toarele caracteristici:

 pe teritoriul statului se regă sesc mai multe formaţiuni statale şi una rezultată din unirea lor;
 mai multe constituţii – câ te state există – şi o Constituţie a federaţiei;
 populaţia are dublă cetă ţenie;
 parlamentul federal are două Camere, dintre care una reprezintă Federaţia, iar cealaltă statele
membre, acestea participâ nd la luarea deciziilor;
 subiect al dreptului internaţional este numai federaţia.

Statele din structura federaţiei se caracterizează prin:

 existenţa unei Constituţii proprii;

 legislaţie proprie care nu poate contraveni însă legislaţiei federaţiei;
 populaţia sa reprezintă un corp distinct, avâ nd cetă ţenia statului federat, integrată însă în
colectivitatea unificată a statului federativ;
 în condiţiile prevă zute în constituţia statului federativ, statul federat participă la stabilirea ordinii
constituţionale federative şi a legislaţiei comune.
 Statele federate, cu pă strarea personalită ţii juridice şi a unei relative autonomii, se află în relaţii
de complementaritate cu statul federativ.
 Asociaţiile de state nu sunt forme propriu-zise ale structurii de stat, deoarece nu dau
naştere la state noi şi nici nu sunt subiecte distincte de drept. Ele sunt forme ale vieţii
internaţionale. Se constituie şi funcţionează în baza unor tratate internaţionale, statele membre ale
acestora pă strâ ndu-şi independenţa şi caracterul distinct de subiect distinct de drept.

Pot fi clasificate în:

 uniuni personale – asociaţii de două sau mai multe state independente care au în comun un şef
de stat (de exemplu Principatele Româ ne ale Moldovei şi Ţă rii Româ neşti în perioada 1859-1861
ca urmare a alegerii lui Al.I. Cuza în 1859 ca domn în ambele state; între Anglia și Regatul
Hanovrei a existat uniune personală de la urcarea pe tron a regelui George I, în 1714, pâ nă la
venirea pe tron a reginei Victoria, în anul 1837 ; tot astfel, între Regatul Ță rilor de Jos și Marele
Ducat de Luxemburg, în perioada 1715-1890 );
 uniuni reale – asociere de două sau mai multe state independente pentru a avea în comun atâ t
un şef de stat, câ t şi autorită ţi statale; din punct de vedere intern, statele componente își
pă strează constituția, legile și administrația lor proprie, au un guvern propriu, dar, din punct de
vedere extern, alcă tuiesc un singur stat. (de exemplu Austria şi Ungaria între 1867 şi 1918,
Suedia și Norvegia între 1815 și 1905);
 confederaţii de state – asocieri de state independente alcă tuite în vederea îndeplinirii împreună
a unor obiective comune; la baza acestora stă un tratat internaţional, iar raporturile dintre state
sunt de drept internaţional; (o asemenea structură este, de exemplu, Commonwealth of Nations,
creată după al doilea ră zboi mondial).
 Împărţirea internă a statului sau structura administrativ-teritorială constituie o
operaţiune organizatorică în vederea exercită rii puterii; aşadar, nu este vorba despre o simplă
împă rţire geografică teritorială , ci de o delimitare a teritoriului statului în unită ţi administrativ-
teritoriale pentru ca statul să poată îndeplini, la nivel local, sarcinile care, prin complexitatea lor, nu
pot fi realizate pe întregul teritoriu doar cu ajutorul organelor centrale.

Statul este cel care procedează la organizarea administraţiei publice, prin Constituţie şi
legi, stabilind atâ t organizarea administrativă a teritoriului, câ t şi structura şi rolul autorită ţilor
publice în unită ţile administrativ-teritoriale.

Potrivit art. 3 alin. (3) din Constituţia Româ niei, „teritoriul este organizat, sub aspect
administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii”.
Articolul 95 Tipurile de unități administrativ-teritoriale – Codul administrativ
• (1) Teritoriul Româ niei este organizat, sub aspect administrativ, în unită ți administrativ-teritoriale care
sunt comunele, orașele și județele.
• (2) Comunele și orașele sunt unită ți administrativ-teritoriale de bază .
• (3) Unele orașe sunt declarate municipii în condițiile legii.
• (4) Orice modificare a limitelor teritoriale ale unită ților administrativ-teritoriale care privește
înființarea, reînființarea sau reorganizarea acestora se poate efectua numai prin lege și după
consultarea obligatorie a cetă țenilor din unită țile administrativ-teritoriale respective prin referendum
local, în condițiile legii.
• Articolul 96 Personalitatea juridică a unităților administrativ-teritoriale
• (1) Unită țile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate
juridică deplină și patrimoniu propriu.
• (2) Unită țile administrativ-teritoriale, precum și subdiviziunile administrativ-teritoriale sunt
subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale conturilor
deschise la unită țile teritoriale de trezorerie, precum și la unită țile bancare.
• (3) Unită țile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din
contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care
acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile
legii.
• (4) Unită țile administrativ-teritoriale, în relațiile cu alte autorită ți și instituții publice, persoane
fizice sau persoane juridice, pot utiliza poșta electronică , ca instrument de comunicare oficială .
• (5) Adresa oficială de poștă electronică a fiecă rei unită ți administrativ-teritoriale se stabilește
conform prevederilor legale în vigoare.
Articolul 98 Comuna
• (1) Comuna este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde populația rurală unită
prin comunitate de interese și tradiții, alcă tuită din unul sau mai multe sate, în funcție de condițiile
economice, social-culturale, geografice și demografice. Prin organizarea comunei se asigură
dezvoltarea economică , social-culturală și gospodă rească a localită ților rurale.
• (2) Comunele pot avea în componența lor mai multe localită ți rurale denumite sate, care nu au
personalitate juridică .
• (3) Satul în care își au sediul autorită țile administrației publice comunale este sat-reședință de
comună .
• Articolul 99 Orașul
• (1) Orașul este unitatea administrativ-teritorială de bază declarată ca atare prin lege, pe baza
îndeplinirii criteriilor prevă zute de legislația privind amenajarea teritoriului național. Orașul este
alcă tuit din zone rezidențiale, zone industriale și de afaceri, cu multiple dotă ri edilitare cu funcții
administrative, industriale, comerciale, politice, sociale și culturale destinate deservirii unei populații
dintr-o zonă geografică mai întinsă decâ t limitele administrative ale acestuia, de regulă situate împrejur.
• (2) Orașele sunt unită ți administrativ-teritoriale constituite din cel puțin o localitate urbană și pot avea
în componența lor și localită ți rurale, ultimele denumite sate aparțină toare.
• (3) Satelor aparțină toare li se aplică reglementă rile legale în vigoare specifice localită ților rurale.
 Articolul 100 Municipiul

(1) Municipiul este unitatea administrativ-teritorială declarată ca atare prin lege, pe baza îndeplinirii
criteriilor prevăzute de lege. Municipiul este alcătuit din zone rezidențiale, zone industriale și de afaceri,
cu multiple dotări edilitare cu funcții administrative, industriale, economice, politice, sociale, culturale și
științifice destinate deservirii unei populații dintr-o zonă geografică mai întinsă decât limitele
administrative ale acestuia, de regulă situate într-un areal mai mare decât al orașului.
(2) În municipii se pot crea subdiviziuni administrativ-teritoriale ale căror delimitare și organizare se fac
potrivit legii.
(3) Municipiul București este organizat în 6 subdiviziuni administrativ-teritoriale, denumite sectoare.
(4) Organizarea și funcționarea autorităților administrației publice locale de la nivelul subdiviziunilor
administrativ-teritoriale, altele decât cele prevăzute la alin. (3), se realizează cu respectarea
prevederilor capitolului V din titlul V al prezentei părți care se aplică în mod corespunzător.
• Articolul 101 Județul
• Județul este unitatea administrativ-teritorială alcă tuită din comune, orașe și, după caz, municipii în
funcție de condițiile geografice, economice, sociale, etnice și de legă turile culturale și tradiționale
ale populației, declarată ca atare prin lege.
• Actuala Constituţie stabileşte, în art. 120, că administraţia publică din unită ţile administrativ
teritoriale se întemeiază pe principiile descentraliză rii, autonomiei locale şi deconcentră rii
serviciilor publice.

• Studiu: Codul administrativ: OUG 57/2019

 Descentralizarea reprezintă transferul de competențe administrative și financiare de la
nivelul administrației publice centrale la nivelul administrației publice din unită țile administrativ-
teritoriale, împreună cu resursele financiare necesare exercită rii acestora (Codul administrativ, art.5
lit.x)

Codul administrativ - Articolul 76 Principiile procesului de descentralizare

Principiile pe baza că rora se desfă șoară procesul de descentralizare sunt urmă toarele:
a) principiul subsidiarită ții, care constă în exercitarea competențelor de că tre autoritatea
administrației publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetă țean și care
dispune de capacitate administrativă necesară ;
b) principiul asigură rii resurselor corespunză toare competențelor transferate;
c) principiul responsabilită ții autorită ților administrației publice locale în raport cu competențele
ce le revin, care impune obligativitatea respectă rii aplică rii standardelor de calitate și a
standardelor de cost în furnizarea serviciilor publice și de utilitate publică ;
d) principiul asigură rii unui proces de descentralizare stabil, predictibil, bazat pe criterii și reguli
obiective, care să nu constrâ ngă activitatea autorită ților administrației publice locale sau să limiteze
autonomia locală financiară ;
e) principiul echită ții, care implică asigurarea accesului tuturor cetă țenilor la serviciile publice și de
utilitate publică .
 Autonomia locală semnifică faptul că autorită ţile comunale şi oră şeneşti nu se află într-
un raport de subordonare faţă de vreo autoritate judeţeană sau centrală , sau, altfel spus, dreptul şi
capacitatea efectivă a autorită ţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în
numele şi în interesul colectivită ţilor locale pe care le reprezintă , treburile publice, în condiţiile
legii.

Codul administrativ- art.5 lit.j) ”autonomia locală - dreptul și capacitatea efectivă a

autorită ților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul
colectivită ților locale la nivelul că rora sunt alese, treburile publice, în condițiile legii.”

Autonomia locală se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile

judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale, alese prin vot universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat .
Codul administrativ - Articolul 84 Dispoziții generale aplicabile autonomiei locale
• (1) Autonomia locală , definită la art. 5 lit. j), se exercită de autorită țile administrației publice locale.
• (2) Dispozițiile alin. (1) nu aduc atingere posibilită ții de a recurge la consultarea locuitorilor prin
referendum sau prin orice altă formă de participare directă a cetă țenilor la treburile publice, în
condițiile legii.
• (3) Autonomia locală este numai administrativă și financiară , fiind exercitată pe baza și în limitele
prevă zute de lege.
• (4) Autonomia locală privește organizarea, funcționarea, competența și atribuțiile autorită ților
administrației publice locale, precum și gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparțin comunei,
orașului, municipiului sau județului, după caz.
• (5) Autonomia locală garantează autorită ților administrației publice locale dreptul ca, în limitele legii,
să aibă inițiative în toate domeniile, cu excepția celor date în mod expres în competența altor autorită ți
publice.
• De regulă , la nivelul unită ţii administrativ-teritoriale cu gradul cel mai mare ca extensie există un
reprezentant al statului, al executivului central, cu rolul de a veghea asupra aplică rii legii de că tre
autorită ţile administraţiei publice locale. În Româ nia, acest rol îl exercită Prefectul
• Astfel, potrivit art. 123 din Constituţie, Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti; acesta exercită o autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea respectă rii legii de
că tre autorită ţile administraţiei publice locale, care se concretizează în aceea că prefectul poate ataca, în
faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului,
în cazul în care consideră actul ilegal.
 Deconcentrarea este acţiunea de transferare la nivelul agenţilor administrativi locali a
unora dintre prerogativele decizionale.

Agenţii administrativi locali sunt de regulă numiţi de că tre autoritatea administrativă

centrală , au putere de decizie limitată şi exclusiv administrativă , se află subordonaţi ierarhic şi, în
consecinţă , actele lor sunt controlate ierarhic.

Deconcentrarea se identifică prin urmă toarele elemente :

 reprezintă o formă specifică a centraliză rii;
 atâ t autorită ţile centrale, câ t şi cele locale sunt de natură statală ;
 competenţa de decizie aparţine atâ t organelor centrale, câ t şi celor locale;
 între puterea centrală şi cea din teritoriu există un raport de subordonare ierarhică , autoritatea
deconcentrată fiind sub dependenţa unui superior ierarhic care deţine deplin drept de a-i anula
deciziile.
 Caracterele statului român
Potrivit art. 1 alin. (1) din Constituţie, „Româ nia este stat naţional, suveran şi independent,
unitar şi indivizibil”.

Stat naţional: această caracteristică a statului pune în discuţie conceptul de naţiune, care
priveşte istoria, continuitatea şi mai ales comunitatea spirituală şi materială a membrilor colectivită ţii,
bazată pe elemente de coeziune şi solidaritate specifice, precum trecut comun, limbă , cultură comune,
obiceiuri, idei şi sentimente egal împă rtă şite .

Stat suveran şi independent: suveranitatea statului româ n se referă la dreptul să u de a decide

liber în chestiunile interne şi externe; chiar dacă independenţa este inclusă în noţiunea de suveranitate,
aceasta are o rezonanţă specială care a determinat înscrierea distinctă în dispoziţiile Constituţiei.

Stat unitar: această caracteristică se referă la structura de stat; fiind stat unitar, pe teritoriul
statului româ n există o singură formaţiune statală , un singur ansamblu de instituţii cu putere de decizie
politică şi juridică – un singur organ legiuitor, un singur executiv, o singură autoritate judecă torească .
Formarea Româ niei ca stat naţional unitar a constituit un proces istoric îndelungat, caracterizat de lupta
poporului pentru unitate şi independenţă .

Stat indivizibil: statul nu poate fi segmentat sau divizat, total sau parţial; acest concept vizează
„toate cele trei elemente constitutive ale statului în ansamblu, precum şi pe fiecare dintre ele în parte.
Niciunul dintre cele trei elemente – teritoriu, populaţie şi suveranitate – nu poate fi împă rţit, în sensul de
a fi sub stă pâ nirea altor state sau altor puteri” .
 Stat de drept: această noţiune desemnează un regim politic în care puterea statului se află
încadrată şi limitată de drept. Altfel spus „statul, fă câ nd legea, este obligat să o respecte atâ ta timp câ t ea
există . El o poate modifica sau abroga; dar atâ ta timp câ t ea există , el nu poate face un act contrar, un act
administrativ sau jurisdicţional decâ t în limitele fixate prin această lege, şi astfel statul este stat de drept.

Statul, în virtutea aceleiaşi idei, este justiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte
într-un proces; el poate fi condamnat de proprii să i judecă tori şi este ţinut ca un simplu particular de a
executa sentinţa prezentată împotriva sa”.

Statul de drept a fost definit ca fiind acel stat în care puterea a fost cucerită prin mijloace
democratice (alegeri libere), există o Constituţie care asigură egalitatea membrilor colectivită ţii, toţi
cetă ţenii avâ nd obligaţia să respecte legea, indiferent de poziţia lor socială , venit, credinţă , iar
ră spunderea juridică se angajează nediferenţiat. Este un stat al domniei legii, în sensul că statul trebuie
să se supună propriilor norme, iar autorită ţile statului să -şi autolimiteze acţiunile.

Într-un stat de drept există separaţia puterilor în stat, autorită ţi speciale care veghează la
respectarea Constituţiei, instituţii care veghează la respectarea drepturilor şi libertă ţilor fundamentale
ale cetă ţenilor, iar competenţa fiecă rei autorită ţi publice este clar stabilită .

Statul de drept nu se confundă cu principiul legalită ţii, fiind mai mult decâ t atâ t, adică şi un
sistem de garanţii, inclusiv jurisdicţionale, care să realizeze reala încadrare a instituţiilor
statului în coordonatele dreptului.
 În Româ nia, regă sim aceste dimensiuni fie consacrate expres de Constituția Româ niei, fie
deduse de Curtea Constituțională , pe cale de interpretare, inclusiv prin receptarea tratatelor
internaționale în materia drepturilor omului la care Româ nia este parte.

Reținem rolul important în asigurarea supremaţiei legii şi în garantarea drepturilor şi

libertă ţilor fundamentale care revine Curţii Constituţionale dar și instanţelor judecă toreşti care
înfă ptuiesc justiţia în numele legii. Este, de asemenea, de menţionat instituţia Avocatului Poporului,
în considerarea rolului acesteia de a apă ra drepturile şi libertă ţile persoanelor fizice.

Stat democratic – această sintagmă desemnează regimul politic al statului, care este unul
democratic, ceea ce semnifică faptul că autorită ţile publice se întemeiază pe voinţa poporului,
exprimată fie direct, fie prin alegeri libere şi corecte, sunt stabilite şi garantate drepturi şi libertă ţi
publice, precum şi libera manifestare a voinţei poporului. Conceptul de stat democratic se află într-o
strâ nsă corelaţie cu principii şi valori precum garantarea drepturilor fundamentale, pluralismul
politic, responsabilitatea guvernanţilor, supremaţia legii, independenţa justiţiei, subsumate la
râ ndul lor conceptului de stat de drept.
Temă
• Identificați și prezentați o decizie a Curții Constituționale a României
care cuprinde statuări referitoare la oricare dintre caracterele
constituționale ale statului român