SubiecteDreptconstituțional și instituții politicesem II Drept anul I

1. Noțiunea de putere de stat.

- Termenul „putere” provine din limba latină, unde termenul potestas înseamnă capacitatea de
a acţiona.
- Puterea de stat desemnează existenţa unei autorităţi publice care exercită puterea asupra
unei populaţii aflate pe un teritoriu determinat
- În general, prin conceptul de putere se desemnează capacitatea de a impune propria voinţă
ori de a o exercita faţă de alţii.
- puterea (în sensul cuceririi sau aproprierii sale) a fost şi rămâne scopul fundamental al
revoluţiilor, mişcărilor
şi convulsiilor sociale
- În societate întâlnim raporturi de putere de la primele forme de organizare socială, în
doctrină distingându-se sub acest aspect între forme „preetatice” şi forme „etatice”[2].
- Astfel, în formele preetatice puterea aparţine grupului (o putere difuză) ori şefului sau unui
grup minoritar (puterea individualizată), ţinând seama de calităţile sau meritele „şefului”, de
tradiţii sau
obiceiuri etc.
- Cristalizarea puterii, exercitarea ei într-un cadru organizat, care să o legitimeze şi să îi
asigure eficacitatea, apare odată cu statul, iar puterea astfel organizată este o putere publică,
organizată statal
- Puterea de stat „reprezintă forma oficialmente constituită a puterii politice, formă publică
sub care se organizează şi funcţionează această putere”[2].
- puterea statală este forma de organizare statală a puterii poporului[3].
- Funcţia sa fundamentală este de a exprima şi a realiza ca voinţă general obligatorie voinţa
poporului.
- Ca putere oficială, aceasta îşi are legitimarea într-un sistem de reguli având ca obiect
guvernarea şi se exprimă printr-un sistem de prerogative atribuite instituţiilor guvernării (iar
nu guvernanţilor înşişi), ceea ce dă permanenţă şi continuitate puterii publice.
- Puterea publică subzistă şi coexistă în cadrul societăţii cu o multitudine de alte raporturi de
putere: a partidelor politice, a sindicatelor, organizaţiilor religioase etc., relaţiile dintre acestea
la nivel social constituind o condiţie de echilibru şi o modalitate prin care se realizează
democraţia.
Pe planul dreptului constituţional puterea de stat exprimă  dintre guvernanţi şi
guvernaţi ,dintre cei ce exercită puterea şi cei asupra cărora se exercită.
a)puterea de stat este forma oficială a puterii politice,se oficializeată printr-un set de norme
juridice .
b)ea se exprimă prin diverse autorităţi care sunt înzestrate cu prerogative ,cu puterea de a
decide obligatoriu în spaţiul competenţei lor.
c)este un factor de comandă ,ea impune o conduită obligatorie tuturor membrilor societăţii .
d)se înfăţişează ca puterea întregii societăţi.
e)puterea de stat are un caracter organizat ,prin care forma de organizare o reprezintă statul ca
ansamblul de instituţii de organe de stat.
f)puterea de stat este unică ,ceea ce înseamnă că în acelaşi timp şi spaţiu nu pot exercita
puterea doi sau mai mulţi titulari.

1
2. Caracterele statului Român ( indivizibil, suveran etc.).
Caracterele statului român sunt: stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil. De
asemenea, la alin. (3) se prevede că statul român este stat de drept, democratic și social.
tat suveran și independent:
Stat indivizibil: statul nu poate fi segmentat sau divizat, total sau parţial; acest concept vizează „toate cele trei
elemente constitutive ale statului în ansamblu, precum şi pe fiecare dintre ele în parte. Niciunul dintre cele trei
elemente – teritoriu, populaţie şi suveranitate – nu poate fi împărţit, în sensul
de a fi sub stăpânirea altor state sau altor puteri”
Suveranitatea este un element definitoriu al statului. Ea este compusă din supremație, care se
manifestă în interiorul statului și independență, care apare în raporturile statului cu alte state. Practic,
suveranitatea statului reprezintă libertatea statului de a lua propriile decizii pe plan intern și
extern.
Termenul de „stat independent” are o mai mare semnificație pentru poporul român care s-a luptat
constant pentru câștigarea acestui atribut.
Indivizibilitatea se aplică tuturor elementelor statului – teritoriu, populație, suveranitate. Pentru
protejarea acestui caracter al statului, art. 3, alin. (4) din Constituție prevede că pe teritoriul României
nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine. De asemenea, niciun element constitutiv al
statului nu poate fi împărțit, în sensul de a fi pus sub stăpânirea altor state.
Puterea de stat este suverană ,suveranitatea se realizează sub două aspecte :
1)supremaţia puterii de stat –exprimă faptul că puterea de stat în interiorul statului ,nu poate fi
concurată de nici o altă putere.  Se exprimă printr-un singur tip de autorităţi care nu pot fi multiplicate.
2)independenţa puterii de stat în relaţiile internaţionale , ea nu se subordonează nici unei alte puteri
externe.
- Suveranitatea de stat este acea trăsătură a puterii de stat de a fi supremă în raport cu oricare alte
puteri sociale existente în limitele sale teritoriale şi independentă faţă de puterile oricărui alt stat sau
organism internaţional, calitate exprimată în dreptul statului de a-şi stabili în mod liber, fără nicio
imixtiune din afară, scopurile sale pe plan intern şi extern, sarcinile fundamentale pe care le are de
îndeplinit şi mijloacele necesare realizării lor, respectând suveranitatea altor state şi normele dreptului
internaţional.
- Suveranitatea implică două ipostaze ce reflectă cele două planuri pe care se manifestă: cea internă şi
cea externă.
- Depăşindu-se stadiul în care se vorbeşte despre „suveranitate internă” şi „suveranitate externă”,
astăzi se vorbeşte despre două laturi ale aceluiaşi fenomen, între care există puternice legături de
interdependenţă, formând un tot unitar.
- Astfel, suveranitatea a căpătat în ultimii ani noi valenţe şi dimensiuni, fiind văzută ca un
„instrument” prin care interesele naţionale se racordează cu cele regionale şi cu cele mondiale[1].
Unii teoreticieni contestă actualitatea conceptului clasic de suveranitate, susţinând că aceasta
semnifică în prezent doar o anumită competenţă a statului sau o ficţiune juridică ce poate fi limitată, o
putere care nu mai poate fi arbitrară şi discreţionară în interiorul statului şi absolut independentă în
exterior[2].
STATUL INDIVIZIBIL – Romania nu este numai un stat unitar, ci si indivizibil. Caracterul indivizibil ar indica faptul ca statul nu ar
putea fi impartit in mai multe unitati statale si transformat in stat federal.
PUTEREA SUVERANA A POPORULUI
Caracterele puterii suverane sunt:
inalienabilitatea;
indivizibilitatea;
imprescriptibilitatea;
deplinatatea;
unitatea.
Caracterul inalienabil  a l s u v e r a n i t a t i i a r a t a c a a c e a s t a n u p o a t e f i i n s t r a i n a t a .

2
 Indivizibilitatea releva ca suveranitatea nu poate fi divizata in cota-parte.
Caracterul imprescriptibil releva ca suveranitatea exista atata timp cat exista natiunea respectiva.
Deplinatatea exprima faptul ca suveranitatea nu poate fi tarmurita, limitata arbitrar.
Unitatea decurge din insasi sinteza calitativa si integratoare a cotelor–parti de suveranitate ale fiecarui individ.

3. Caracterele statului Român (independent stat de drept).

- Termenul de „stat independent” are o mai mare semnificație pentru poporul român care s-a luptat constant pentru
câștigarea acestui atribut.
- Acest caracter al statului semnifică ideea unui stat în care puterile sunt exercitate în limitele legii, în conformitate
cu legea. 
- Astfel, într-un stat de drept legea trebuie respectată de toată lumea, acest lucru având menirea de a stopa eventualele
tendințe abuzive ale puterilor statale.
- Într-un stat de drept se asigură respectarea supremației Constituției și a concordanței între toate legile și actele
normative cu aceasta. De asemenea, se instituie principiul separației puterilor în stat, acestea trebuind să acționeze
conform legilor și să exprime voința generală a poporului. Drepturile și libertățile individului sunt garantate cu ajutorul
instituirii normei juridice.
STAT SUVERAN SI INDEPENDENT  - suveranitatea reprezinta acea calitate a puterii de stat in temeiul careia aceasta putere are
vocatia de a adopta orice decizie politica, juridica, economica, militara. Suveranitatea unui stat apare ca unitate a doua componente:
suprematia puterii in interiorul statului si independenta acestuia in raport cu alte puteri. In interiorul statului puterea se exercita de
autoritatile publice expres investite prin Constitutie: Parlament, Presedintele Romaniei, Guvernul si instantele judecatoresti.
Stat suveran şi independent: suveranitatea statului român se referă la dreptul său de a decide liber în chestiunile
interne şi externe; chiar dacă independenţa este inclusă în noţiunea de suveranitate, aceasta are o rezonanţă
specială care a determinat înscrierea distinctă în dispoziţiile Constituţiei.
Stat de drept: această noţiune desemnează un regim politic în care puterea statului se află încadrată şi limitată
de drept. Altfel spus „statul, făcând legea, este obligat să o respecte atâta timp cât ea există. El o poate modifica
sau abroga; dar atâta timp cât ea există, el nu poate face un act contrar, un act administrativ sau jurisdicţional
decât în limitele fixate prin această lege, şi astfel statul este stat de drept. Statul, în virtutea aceleiaşi idei, este
justiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte într-un proces; el poate fi condamnat de proprii săi
judecători şi este ţinut ca un simplu particular de a executa sentinţa prezentată împotriva sa” [1].
Statul de drept a fost definit ca fiind acel stat în care puterea a fost cucerită prin mijloace democratice (alegeri
libere), există o Constituţie care asigură egalitatea membrilor colectivităţii, toţi cetăţenii având obligaţia să
respecte legea, indiferent de poziţia lor socială, venit, credinţă, iar răspunderea
Juridică se angajează nediferenţiat
. Este un stat al domniei legii, în sensul că statul trebuie să se supună propriilor norme, iar autorităţile statului
să-şi autolimiteze acţiunile.
- Într-un stat de drept există separaţia puterilor în stat, autorităţi speciale care veghează la respectarea
Constituţiei, instituţii care veghează la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, iar
competenţa fiecărei autorităţi publice este clar stabilită.
- Statul de drept nu se confundă cu principiul legalităţii, fiind mai mult decât atât, adică şi un sistem de garanţii,
inclusiv jurisdicţionale, care să realizeze reala încadrare a instituţiilor statului în coordonatele dreptului.

4. Elementele statului ( Teritoriu, populație, suveranitate).

- statul există prin reunirea a trei elemente: un element material – teritoriul, un elementul
personal – populaţia sau naţiunea şi un elementul formal-instituţional – suveranitatea, autoritatea politică
exclusivă.
Elementul material se referă la teritoriu, „permite statului să aibă consistenţă” şi cuprinde solul, subsolul, spaţiul
atmosferic aferent şi o porţiune din apele înconjurătoare, delimitat prin hotare naturale sau convenţionale. Solul
reprezintă uscatul aflat sub suveranitatea statului, indiferent de locul

3
 unde este situat din punct de vedere geografic. Spaţiul acvatic este alcătuit din apele râurilor, lacurilor şi
canalelor, apele porturilor, radelor, porţiunea maritimă care se întinde de-a lungul ţărmurilor şi care poartă
denumirea de mare teritorială sau ape teritoriale. Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer de deasupra teritoriului
terestru şi a celui acvatic.
În legislaţia română elementele teritoriului sunt enunţate de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României [1], după cum urmează: „Frontiera de stat a
României delimitează teritoriul statului roman de teritoriul fiecăruia dintre statele vecine şi marea teritorială a
României de zona contiguă. În plan vertical, frontiera de stat delimitează spaţiul aerian şi subsolul statului
român de spaţiul aerian şi subsolul fiecăruia dintre statele vecine”. Pe acest cuprins se exercită puterea supremă
a statului, în sensul că pe acest teritoriu puterea lui nu se subordonează niciunei alte puteri, rezolvându-şi
problemele fără nicio imixtiune, respectând în acelaşi timp suveranitatea altor state.
Elementul personal se referă la populaţie, care se compune dintr-o masă înrădăcinată în spaţiul ei cultural, cu
tradiţiile şi limba ei, precum şi din diferite grupuri stabilite ulterior în acest spaţiu, numite minorităţi naţionale,
împreună cu care formează comunitatea.
- Unii autori subliniază faptul că termenul de populaţie nu este riguros definit, putând fi o sursă de ambiguităţi,
arătând că ceea ce-i asigură statului distinctibilitate şi permanenţă este Naţiunea,
văzută ca realitate complexă şi produs al unui îndelungat proces istoric,
având la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie,
de factură psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri, dar mai ales trecutul
istoric şi voinţa de a fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu.
Elementul de legătură între indivizii care alcătuiesc populaţia unui stat
şi statul respectiv este cetăţenia, populaţia fiind alcătuită astfel din cetăţeni,
cărora statul le protejează drepturile şi obligaţiile. Cetăţenia reprezintă,
aşadar, o situaţie juridică ce rezultă din raporturile juridice statornice care
intervin între o persoană şi un stat, situaţie caracterizată prin plenitudinea
drepturilor şi obligaţiilor reciproce, prevăzute de Legea fundamentală şi de
celelalte legi ale statului respectiv.
Elementul formal-instituţional se referă la puterea de stat, definită ca
formă de autoritate socială pe care un individ sau un grup de indivizi o
are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii
comunităţii sau impus acestora de către cei care exercită puterea. În legătură
cu aceasta este conceptul de suveranitate, înţeleasă ca putere de stat, adică
dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe.
În definirea conceptului de suveranitate/suveranitate de stat este necesară
şi precizarea sensului altor două concepte: suveranitatea poporului şi
suveranitatea naţională.
Prin suveranitatea poporului înţelegem dreptul poporului de a decide
asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor
lui, precum şi de a controla activitatea acestuia[1].
Prin suveranitate naţională înţelegem dreptul la autodeterminare şi la
dezvoltare independentă a fiecărei naţiuni, indiferent că aceasta posedă
sau nu o organizaţie proprie de stat şi care poate conduce la apariţia de
noi state. Atunci când naţiunea s-a constituit într-un stat, suveranitatea naţională
se identifică cu suveranitatea de stat[2].

5. Structura de stat ( Stat unitar, stat federal, asociații de state).

Stat unitar: această caracteristică se referă la structura de stat; fiind stat unitar, pe teritoriul statului
român există o singură formaţiune statală, un singur ansamblu de instituţii cu putere de decizie politică
şi juridică – un singur organ legiuitor, un singur executiv, o singură autoritate judecătorească.
Formarea României ca stat naţional unitar a constituit un proces istoric indelungat, caracterizat de
lupta poporului pentru unitate şi independenţă.

4
 Prin structură de stat se înțelege modul în care puterea statală este organizată pe teritoriul statului respectiv.
Puterea statală este exercitată de autoritățile statului.
Există 3 forme ale structurii de stat:
1. Statul unitar

2. Statul federal

3. Asociațiile de state
Statul unitar:
Într-un stat unitar există un singur rând de organe centrale de stat care își exercită autoritatea asupra întregii
populații. Astfel, într-o țară cu o astfel de structură:
 există o singură cetățenie
 există o singură constituție
 dreptul se aplică uniform pe întregul teritoriu al statului.
Majoritatea statelor prezintă o astfel de structură – unitară (Franța, România, Spania, Polonia etc). Statele
cu o structură unitară se pot clasifica și în:

1. State unitare simple

– într-un astfel de stat, autoritatea organelor centrale se exercită în mod egal pe întregul său teritoriu.
 
2. State unitare complexe
– se recunoaște o anumită autonomie administrativă pentru unele regiuni.
 
3. State centralizate
– există un sistem centralizat al organelor statale, autoritățile centrale exercită puterea, iar autoritățile locale
sunt subordonate celor centrale, executând deciziile instituțiilor centrale.
 

4. State descentralizate
– autoritățile locale pot avea competență decizională proprie, diferită de cea a autorităților centrale.  
Statul federal:
Acest tip de stat se compune prin unirea a două sau mai multe state, care duc la nașterea unei federații –
stat nou, această federație fiind subiect distinct de drept.  Trăsăturile unei federații sunt:
 existența unei constituții federale și a unei constituții pentru fiecare stat federat în parte
 existența unei cetățenii federale și a cetățeniilor fiecărui stat federat
 puterea este exercitată de autoritățile centrale federale, dar există și autorități centrale pentru fiecare stat
federat
 poate exista un sistem juridic al întregii federații și un sistem juridic pentru fiecare stat federat în parte
 parlamentul federal este bicameral – o cameră reprezintă federația, iar cealaltă cameră reprezintă statele
federate
 statul federal (federația) este subiect de drept internațional
 între statul federal și statele federate se instituie raporturi de drept constituțional (intern).
*stat federat = statul care face parte dintr-o federație

Exemple de state federale sunt: SUA, Rusia, Australia, Canada, Brazilia, Argentina.

6. Noțiunea de instituții politice.

Prin notiunea de institutie in sens general, intelegem forma de organizare araporturilor
sociale repetate si tipizate potrivit normelor juridice stabilite pedomenii de activitate si
oglindind caracterul istoric al oranduirii sociale respective.Termenul de institutie deriva din
latinul institutio care inseamna a intemeia, a asezacu temei sau din institutum care inseamna
obicei, principiu de organizare,randuiala.
In cadrul oricarei societati o componenta importanta a sistemului politic o constituie
institutiile politice. Ele asigura derularea si realizarea efectiva a vietii si practicii politice.
Principala lor caracteristica este aceea ca au ca obiect de activitate puterea politica,
organizarea, transmiterea, exercitarea, conducerea si legitimarea ei.
In cadrul oricarui sistem politic se intalnesc doua tipuri distincte de institutii politice:

5
a) institutii politice statale care au in centrul lor statul, cea mai importanta si cea mai veche
institutie a societatii si care in functie de natura puterii exercitate se impart in:
- institutia politica executiva - guvernul;
- institutia legislativa - parlamentul;
- institutia sefului statului.
b) institutii politice extrastatale din care fac parte partidele politice.
Cea mai importanta si eficienta institutie in exercitarea puterii politice a fost si ramane
statul. Ea este in acelasi timp si prima institutie politica structurala, organizata si
institutionalizata de detinere, exercitare si legitimare a puterii politice. Acest fapt a facut ca nu
de putine ori statul sa fi identificat, cu puterea politica, iar aceasta din urma sa fie definita prin
stat, ca putere de stat. Si intr-un caz si in altul avem de-a face nu numai cu o suprapunere de
termeni ci si cu o lipsa de rigoare, o identificare de continuturi si semnificatii.
Statul nu se rezuma numai la putere, insasi puterea politica nu e doar cea detinuta si
exercitata de grupul sau clasa sociala aflata la conducere, ci ea implica si fortele sociale
asupra carora se exercita si care dau opozitia politica.
Activitatea si actiunea statului e mult mai cuprinzatoare decat puterea politica, ea e
generalizanta, are ca spatiu de actiune si alte forme ale puterii sociale, cum ar fi cea
economica, sociala, spirituala etc.
Trăsăturile comune ale tuturor accepţiunilor termenului de instituţie politică sunt
următoarele:
a) instituţia politică este formată dintr-un colectiv de indivizi;
b) instituţia politică acţionează în mod permanent pentru realizarea unui interes public;
c) instituţia politică are un caracter stabil;
d) modul de constituire şi atribuţiile instituţiei politice sunt prevăzute într-un act cu valoare
constituţională;
e) instituţiile politice dispun de autoritate, pe care o exercită în mod legitim şi legal asupra unei
colectivităţi umane, care nu are, în principiu, o altă alternativă decât de a se supune voinţei instituţiei
respective.
Instituţiile politice au o funcţie dinamică prin însuşi modul lor de apariţie şi de configurare
procedurală şi operaţională. Cu alte cuvinte, instituţiile politice au apărut ca modalităţi de soluţionare
a unor probleme ce confruntau viaţa socială, având, totodată, rolul de a influenţa şi de a modifica
viaţa socială într-un sens dezirabil „binelui comun”, precum şi voinţei instituţiei ca atare.
În sens larg, conceptul de instituţie politică se raportează în principal la stat, organismele de
guvernare (parlament, preşedinte de republică sau monarh, guvern, prim-ministru) şi uneori la
partide politice. Toate organismele enunţate întrunesc calitatea de instituţie politică, întrucât au un
rol bine definit în procesul de dobândire şi de exercitare a puterii politice. Corespunzător acestui rol,
fiecare dintre ele are anumite funcţii, o organizare proprie şi metode specifice de activitate prin care
participă la procesul de guvernare[3].
În sens restrâns, conceptul de instituţie politică se raportează exclusiv la stat, parlament,
şeful statului, guvern şi prim-ministru. Rezultă că, în accepţiunea restrânsă a termenului, sunt excluse
partidele politice.
Cum organizarea şi funcţionarea instituţiilor politice propriu-zise (autorităţile publice) sunt
reglementate de anumite norme juridice, se înţelege că, din această perspectivă, prin noţiunea de
instituţie politică vom înţelege atât autorităţile învestite cu dreptul de a exercita puterea politică, cât
şi normele referitoare la aceasta[4].

6
 În ceea ce ne priveşte, optăm pentru conceptul de instituţie politică luat în sens restrâns. În
opinia noastră, ceea ce conferă specificitate instituţiilor politice este calitatea lor de a participa
nemijlocit la exercitarea propriu-zisă a puterii politice. Din acest punct de vedere, considerăm că
partidele politice nu sunt instituţii politice. Instituţiile politice sunt învestite prin lege cu autoritate
sau putere de comandă generală. Ele au dreptul de a exprima voinţa suverană a poporului şi de a
acţiona pentru realizarea şi respectarea ei.
În virtutea acestui drept, instituţiile politice transpun voinţa poporului în norme de conduită
general obligatorii sau acţionează în modalităţi şi cu instrumente specifice pentru aplicarea şi
respectarea lor. Într-adevăr, numai organismele învestite cu prerogativele de putere la nivel general
sunt îndreptăţite să fie denumite instituţii politice. Spre deosebire de ele, partidele politice participă
la exercitarea puterii în mod nemijlocit, prin intermediul parlamentului sau al guvernului. Este vorba
în acest caz despre partide parlamentare (partidele reprezentate în parlament) şi, respectiv, despre
partidele care deţin fotolii guvernamentale.
Se poate conchide că prin termenul de instituţie politică sunt desemnate organismele sau
instituţiile care concură individual şi toate împreună la exercitarea unitară a puterii politice. Ele
sunt, totodată, modalităţi de manifestare a formelor politice înţelese ca exteriorizarea cea mai
generală şi abstractă a raporturilor între conduita socială (politică) a indivizilor şi statul ai cărui
cetăţeni sunt.
Instituţiile politice sunt inseparabil legate de stat, care, la rândul său, este considerat o
autentică instituţie politică integratoare a tuturor celorlalte instituţii. Instituţiile la care ne referim
sunt reglementate juridic cu ajutorul normelor de drept, deşi acestea nu sunt norme care concură la
organizarea şi funcţionarea instituţiilor politice ca atare.
De aceea, ele sunt studiate în cadrul dreptului constituţional. Cu alte cuvinte, organizarea şi
funcţionarea lor, atribuţiile şi prerogativele ce li se conferă sunt stabilite prin constituţie sau alte acte
normative.
Pentru a fi în prezenţa unei instituţii politice, trebuie să fie întrunite două condiţii de fond:
a) instituţia respectivă să fie învestită în mod expres prin constituţie sau prin lege cu
prerogativa de a exercita puterea de stat. Faptul că instituţia politică este prevăzută expres în
constituţie sau într-o lege îi conferă acesteia legitimitate, întrucât constituţia şi legea depozitează
voinţa suverană a poporului;
b) instituţia politică trebuie să beneficieze de o deplină libertate de acţiune în exercitarea
misiunii sale.
Aceasta nu înseamnă, desigur, separarea absolută a instituţiilor una de alta şi a tuturor faţă
de celelalte autorităţi statale[1].
Instituţia politică se formează ca rezultat al conlucrării mai multor factori:
a) instituţionalizarea şi autonomizarea unor relaţii şi activităţi politice prezentând similitudini
şi o importanţă socială deosebită pentru viaţa socială şi conducerea politică a societăţii;
b) specializarea organismelor (instituţiilor) care desfăşoară un anumit tip de activităţi şi
unirea acestora într-un sistem unitar şi coerent;
c) conferirea unei haine juridice acestui sistem unitar, prin stabilirea unor norme general
obligatorii care reglementează desemnarea şi funcţionarea instituţiilor politice, precum şi a unor
norme care sancţionează orice atingere adusă funcţionării instituţiilor politice respective. Instituţiile
politice, ca şi cele juridice, trebuie să fie stabilite. Numai astfel ele pot înfăptui o guvernare
armonioasă

7
7. Teoria separației puterilor în stat.

În statele democratice puterea emană de la popor şi aparţine acestuia.

Exercitarea puterii este încredinţată statului, iar în planul activităţii statale are loc o divizare,
o separare a puterilor.
Separaţia puterilor se realizează în scopul echilibrării lor, împiedicându-se astfel abuzul de
putere. Ideea acestei separaţii este dezbătută încă din antichitate, din operele lui Aristotel.
În forma sa cunoscută şi astăzi, teoria separaţiei puterilor a fost consacrată de
Montesquieu, în lucrarea „Despre spiritul legilor”. Potrivit concepţiei sale, care îşi păstrează
actualitatea, în stat există trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, fiecare dintre acestea
fiind încredinţate unor organe distincte.
Nu este vorba de o separaţie în sens de ruptură, ci de o organizare a puterii statului
corespunzător funcţiilor sale principale:
a) funcţia legiuitoare reprezintă manifestarea directă a suveranităţii poporului şi se
caracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli de conduită socială obligatorie, a căror încălcare
este sancţionată prin aplicarea unei forţe de coerciţie;
b) funcţia executivă are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor şi a
altor acte normative şi cu caracter individual adoptate sau emise în executarea legilor;
c) funcţia jurisdicţională priveşte aplicarea legii în litigiile concrete care apar în societate între
indivizi.
Fără această separaţie nu poate exista democraţie, întrucât, dacă cele trei funcţii ale
statului ar fi concentrate în mâna aceloraşi persoane, aceasta ar avea putere discreţionară.
„Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane, sau ale aceluiaşi corp de dregători se află întrunite
puterea legiuitoare şi puterea executivă, nu există libertate, deoarece se pot naşte temeri că acelaşi
monarh sau acelaşi senat să nu întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există,
de asemenea, libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legiuitoare şi de
cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii
cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă,
judecătorul ar avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi,
fie ai nobilimii, fie ai poporului, 22 I. Teoria dreptului constituţional ar exercita aceste trei puteri: pe
cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca
infracţiunile şi litigiile dintre particulari”.
Separaţia trebuie să fie reglementată prin lege, prin stabilirea unor competenţe, a unor
drepturi şi obligaţii distincte, ceea ce se realizează, în general, prin constituţiile statelor.
Unele state practică regimuri mai rigide în ceea ce priveşte separaţia puterilor în stat, cum ar
fi, de exemplu, SUA, altele, mai suple, cum ar fi Franţa sau Anglia. Constituţia României consacră
principiul separaţiei puterilor în stat încă din primul articol, în alin. (4), după cum urmează: „Statul se
organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi
judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.
Normele constituţionale dau expresie unei separaţii suple a puterilor în stat, cele trei puteri
colaborând şi controlându-se reciproc.
Funcţia legislativă a statului român este încredinţată Parlamentului care, potrivit art. 61 din
Constituţie, este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a
ţării. Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.

8
 În ceea ce priveşte funcţia executivă, Constituţia României consacră executivul dualist,
adică această funcţie este încredinţată şefului statului – preşedintele României – şi unui organ
colegial – Guvernul, având atribuţii care se exercită relativ autonom.
Funcţia judecătorească se realizează, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, prin Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti prevăzute de lege.
Pentru situaţia în care una dintre cele trei puteri exercită competenţe care intră în atribuţiile
altei puteri, Constituţia stabileşte un mecanism de control şi reglare prin intermediul Curţii
Constituţionale. Astfel, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională „soluţionează
conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui
României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui
Consiliului Superior al Magistraturii”.
Tot Curtea Constituţională este chemată să decidă, pe calea controlului de constituţionalitate
a legilor şi ordonanţelor [art. 146 lit. d) din Constituţie] dacă dispoziţiile cuprinse în aceste acte sunt
în concordanţă cu principiul separaţiei puterilor în stat. Realizarea funcţiilor statului presupune
crearea unei forţe instituţionalizate – instituţiile, aparatul sau organele statului, care dau expresie
concretă puterii publice. Statul nu ar putea practic exista fără aceste autorităţi, noţiunea de stat ar
deveni ceva abstract

8. Organizarea puterii de stat.

Organizarea puterii statale pe principiul separaţiei, echilibrului şi conlucrării prezintă
incontestabile avantaje în exerciţiul democratic al funcţiilor încredinţate
Puterea de stat este una din manifestările fenomenului mai larg de putere (autoritate),
fenomen caracteristic oricărei societăţi. O analiză completă a acestui fenomen, fie şi numai din
perspectiva dreptului constituţional, nu se poate limita doar la aspectele de ordin eminamente juridic
(teoria raportului juridic de drept constituţional şi specificul normei juridice de drept constituţional,
teoria constituţiei, teoria drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor), ci trebuie să
includă, cu necesitate şi aspectele prin care aceste instituţii juridice se manifestă în concret, în viaţa
de zi cu zi.
Examinarea instituţiilor politice devine astfel un complement util pentru înţelegerea
noţiunilor şi conceptelor de drept constituţional. Aşa cum am arătat, în sens restrâns, în drept, prin
instituţie se înţelege un grup de norme juridice, unite pe criteriul unui obiect comun de
reglementare, obiect care îi asigură unitatea şi permanenţa. Prin instituţie politică înţelegem
organele însărcinate să realizeze puterea politică şi normele privitoare la această realizare
Popor, naţiune, putere de stat, puteri publice
Categoria cea mai des întâlnită în teoria şi practica sistemelor constituţionale este categoria
putere. Ea apare în exprimări nuanţate precum: putere politică, putere de stat, puteri politice, sau
pur şi simplu putere. Fiind şi dovedindu-se a fi categoria-cheie în organizarea statală a societăţii
umane, puterea (în sensul cuceririi sau aproprierii sale) a fost şi rămâne scopul fundamental al
revoluţiilor, mişcărilor şi convulsiilor sociale. În sens sociologic şi aparent tautologic, puterea
desemnează ansamblul sau sistemul relaţiilor de putere constituite într-o societate istoriceşte
determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora
pentru realizarea unui scop comun, asumat de membri colectivităţii sau impus acestora de către cei
care exercită puterea.

9
 Uneori categoria putere este exprimată prin cea de suveranitate. Asemenea similitudini
explică exprimările constituţionale. Astfel, constituţiile stabilesc că suveranitatea (unele adaugă
naţională) sau puterea (puterile) aparţine (aparţin) poporului.
Articolul 2 din Constituţia actuală a României, aşa cum a rezultat textul în urma revizuirii din
2003, stabileşte că “Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele
sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”

9. Relația Stat- Putere de stat- Putere politică.

Statul nu este altceva decât organizarea statală a puterii poporului, este instituţionalizarea
acestei puteri. Strict juridic (sau într-un sens restrâns) statul este un ansamblu sistematic de organe
de stat (autorităţi), el cuprinde parlamente, guverne şi alte autorităţi executive, organe judecătoreşti,
armată, poliţie şi închisori.
În aceste organe de stat (autorităţile publice) lucrează demnitari, funcţionari publici şi agenţi
publici. Prin acestea statul se impune, este receptat şi acceptat, de bunăvoie sau de nevoie (silit).
Democratic sau nu, statul se impune, pentru că el implică organizare şi ordine. Civilizaţia societăţii are
implicaţii asupra trăsăturilor şi procedeelor utilizate de stat, dar nu asupra conceptului ca atare.
Dacă vorbim de stat sau de putere (puteri) de stat vorbim despre unul şi acelaşi lucru. De
unde identitatea între exprimările autorităţi statale şi autorităţi ale puterii sau funcţiile statului şi
funcţiile puterii. În legătură cu exprimările putere politică şi putere de stat se impun de asemenea
unele precizări. Ele pot evoca aceleaşi noţiuni, dar pot fi folosite şi pentru a evoca noţiuni ce se află
într-o strânsă legătură, dar neconfundabile şi care privesc fenomenul general (complex) putere.
Astfel dacă termenul politic desemnează caracterul social al puterii, exprimarea putere
politică desemnează puterea poporului, naţiunii.
Termenul politic poate desemna caracterul puterii unor formaţiuni, a unor asociaţii, al puterii
partidelor.
Puterile statale au şi ele trăsături politice, iar termenul politic la rândul său este nuanţat
explicat. Într-o explicaţie simplă, puterea (puterile) statală este forma de organizare statală a puterii
poporului (politice). Dacă această organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii, autorităţi,
puteri) de organe de stat, cu funcţii (împuterniciri) şi trăsături clar definite şi caracterizate prin
autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şi colaborare, suntem în
prezenţa separaţiei/echilibrului puterilor. Această stare este specifică sistemelor de guvernământ
democratice. Dacă însă organizarea şi funcţionarea acestor organe de stat sunt caracterizate prin
centralism şi concentrare, suntem în prezenţa unicităţii puterii, stare specifică sistemelor de
guvernământ totalitare. Funcţia fundamentală a statului (puterilor) este de a exprima şi realiza ca
voinţă general obligatorie (voinţă de stat) voinţa poporului.

10.Puterea politică-putere de stat.

Poporul şi statul sunt deseori privite într-o anumită unitate, lucru firesc ce rezultă din
legăturile puternice ce le apropie sau din trăsăturile care uneori le depărtează dar pe un fond comun.
Înţelegerea corectă a relaţiei popor-stat este însă, în limbajul juridic cea mai importantă, dacă nu
cumva prima condiţie în explicarea mecanismului juridico-statal.

10
 Aceasta pentru că indivizibilitatea sau identitatea intereselor poporului şi statului nu duce şi
nu trebuie să ducă la o confuziune juridică a acestor două categorii. Poporul şi statul sunt obiecte
distincte de drept.

Organizarea societăţii umane în stat a atins forme mai mult sau mai puţin reuşite, dar factorii
care compun statul îşi păstrează, în orice caz sub aspect juridic, identitatea lor.

Plecând de la ideea că nu mai sunt necesare aici explicaţii cu privire la noţiunea de popor,
urmează reamintirea faptului că în ce priveşte noţiunea de stat aceasta cunoaşte două accepţiuni,
ambele corecte din punct de vedere ştiinţific şi larg răspândite şi utilizate.

Într-o accepţiune, mai mult politică, sociologică, prin stat se înţelege suma a trei elemente
distincte şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii statale, de fapt
statul în accepţiunea strict juridică).

În această accepţiune statul este sinonim cu ţara el incluzând civilizaţia, resursele, oamenii,
teritoriul, frontierele, autorităţile etc. Într-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se
înţelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este
accepţiunea strict juridică.

Aşa văzute lucrurile următorul raţionament ne permite explicarea edificiului statal. Poporul,
naţiunea, deţin puterea politică.

Pentru a putea exercita această putere poporul creează statul, ca un ansamblu sistematizat
de organe de stat (legiuitoare, administrative, judecătoreşti, armată, poliţie), deseori denumite
autorităţi statale (publice). Din cele spuse mai sus se poate trage concluzia că statul este sistemul
acestor autorităţi publice.

11.Tipuri de sisteme electorale în România.

12. Tipuri de sisteme electorale.(Majoritar, Reprezentare proporțională).

13. Justificarea Autorității Statului.
14. Legitimitatea puterii de stat.
15. Reglementarea Separației puterilor în constituțiile actuale ale statelor.
16. Apariția și evoluția Partidelor politice.
17. Scopul partidelor politice.
18. Rolul partidelor politice.
19. Apariția și evoluția partidelor politice în România.
20. Partidele politice la nivelul UE.
21. Partidele politice ca subiect de drept constituțional.
22. Finanțarea partidelor politice.
23. Pluralismul politic și pluripartidismul.
24. Organizarea și desfășurarea alegerilor în România.
25. Consecințele Organizării unui Referendum în România.
26. Referendumul (noțiune, tipuri de referendum).
27. Referendumul ( Regimul politic al Referendumului în România).
11
28. Actele parlamentului ( Legi, Moțiuni, Hotărâri).
29. Structura Parlamentului ( Monocameral-Bicameral).
30. Răspunderea magistraților. ( răspundere civilă, răspundere penală, răspundere disciplinară).
31. Formele de Guvernământ ( monarhie, republică).
32. Organizarea administrativă a Teritoriului României.
33. Principiile Parlamentarismului.
34. Structurile de lucru ale Parlamentului (grupurile politice parlamentare, birourile, comisiile
parlamentare).
35. Desfășurarea procesului legislativ.(inițiativa legislativă).
36. Competențele Parlamentului ( legiferare, alegere, numiri).
37. Competențele Parlamentului ( Alegerea sau Revocarea unor Autorități Statale; Controlul
Parlamentar).
38. Competențele Parlamentului ( de organizare internă).
39. Inițiativa legislativă (Avizarea proiectelor și propunerilor legislative în cadrul comisiilor
permanente).
40. Competența Parlamentului (Controlul Parlamentar, Competența de conducere în Politica
Externă).
41. Funcționarea Parlamentului ( mandat, sesiune, ședințe).
42. Actele parlamentului ( moțiunea simplă și moțiunea de cenzură).
43. Statutul deputaților și senatorilor în România.
44. Dizolvarea Parlamentului.
45. Comisiile parlamentare.
46. Votarea legilor – dezbaterea în plen, întoarcerea legii la prima cameră sesizată.
47. Promulgarea legilor și intrarea lor în vigoare.
48. Puterea Executivă – caracterizare generală.
49. Structura puterii Executive în România.
50. Guvernul României ( Mandat, organizare, funcționare).
51. Actele Guvernului ( Delegarea legislativă).
52. Guvernul României – statutul membrilor.
53. Mandatul președintelui.
54. Desemnarea președintelui României.
55. Răspunderea Președintelui României.
56. Funcțiile, atribuțiile și actele Președintelui României.
57. Șeful de stat ( Caracterizare Generală- Evoluția în România).
58. Dreptul de a fi ales.
59. Dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul Europei.
60. Drepturile electorale.
61. Rolul puterii executive în stat.
62. Hotărârile Guvernului.
63. Răspunderea membrilor Guvernului. ( Răspunderea Politică).
64. Atribuțiile Curții Constituționale.
65. Curtea Constituțională a României – Judecătorii Curții Constituționale ( Numire, Mandatul
judecătoresc, Răspunderea Judecătorilor).
66. Curtea Constituțională a României (Răspunderea Judecătorilor, incompatibilități, imunități).

12
67. Organizarea Curții Constituționale.
68. Procedura în fața Curții Constituționale.
69. Principiile pe baza cărora se realizează justiția.
70. Instanțele Judecătorești.
71. Ministerul Public.
72. Consiliul Superior al Magistraturii – Organizare și Structură.
73. Autoritatea Judecătorească (Instanțele de Judecată, Ministerul Public, Consiliul Superior al
Magistraturii).
74. Raporturile juridice dintre Autoritatea Judecătorească și celelalte Autorități Publice.

13