TEORII ŞI ELEMENTE DE POLITICĂ

Termenul de revoluţie implică în principal o schimbare rapidă, fundamentală şi violentă a

valorilor dominante ale unei societăţi, a instituţiilor politice, a structurii sociale, precum şi în
conducerea şi activitatea politică a guvernului1. În timp apare în cadrul unei societăţi credinţa că
este capabilă să schimbe mediul în care trăieşte, că este capabilă să-l controleze şi, mai mult, că are
dreptul să o facă. Esenţa politică a revoluţiei constă în însăşi expansiunea rapidă a conştiinţei
politice şi mobilizarea rapidă a noilor grupuri din societate, la o asemenea viteză încât instituţiile
politice nu mai au capacitatea să le asimileze. O asemenea explozie a participării politice s-a
desfăşurat şi în România în decembrie 1989. Însă orice revoluţie implică şi o a doua fază, şi anume
crearea şi instituţionalizarea noii ordini politice. Pentru ca o revoluţie să fie considerată victorioasă
ea trebuie să implice mobilizarea politică rapidă alături de instituţionalizarea politică rapidă.
În România, înainte de 1989 a existat un regim totalitar în care organizarea şi conducerea
societăţii erau în sarcina unui partid totalitar. Regimul totalitar s-a bazat extrem de mult pe suportul
afectiv al populaţiei, căutând în mod conştient dezinformarea permanentă a maselor precum şi
propulsarea unei ideologii totalitariste ascunse cu foarte mare grija sub forma unei false democraţii.
Participarea politică era extrem de scăzută, la loc de cinste aflându-se mobilizarea politică, pe care
se şi baza de altfel elita totalitaristă. Conducerea societăţii se realiza de la nivelul celor mai înalte
structuri de partid, PCR-ul urmărind să cuprindă întreaga populaţie şi interzicând existenţa alte
partide politice tocmai pentru a-şi asigura siguranţa stabilităţii. În momentul în care instituţiile
acestui regim au fost depăşite de pretenţiile prezentului s-a realizat acea explozie populară, de o
intensitate care i-a uimit pe mulţi analişti politici. Cu câteva luni înainte nimeni nu ar fi bănuit că
asemenea evenimente vor avea loc în România, o ţară considerată adeptă a status-quo-ului politic.
Noţiunea de regim politic este ataşată instituţiilor guvernamentale, modul de organizare a
puterilor şi raporturile dintre puteri constituind elemente definitorii al regimului politic. Regimul
politic indică de fapt dacă o societate este cu adevărat democratică sau nu. Democraţia reprezintă
acea formă de guvernământ în care puterea aparţine poporului iar acesta îşi exercită prerogativele în
mod suveran, de la caz la caz prin reprezentanţii aleşi. Într-o democraţie toţi cetăţenii au drepturi şi
îndatoriri egale, fără privilegii sau discriminări. Principiile care fundamentează o democraţie şi o
fac viabilă sunt, printre altele, universalitatea participării la rezolvarea problemelor publice,
consacrarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor individuale, pluralism ideologic, aplicarea
principiului majorităţii şi pluralismul instituţional.
Regimurile politice prezintă în general patru caracteristici majore, care interacţionează între
ele: structurile de comandă, structurile consensului, configuraţia intereselor şi configuraţia
drepturilor2. Dacă ne referim la structurile de comandă în principal ne oprim asupra statului şi a
instituţiilor sale. Statul este o comunitate umană care deţine monopolul asupra folosirii forţei
legitime într-un anumit teritoriu3. Statul român este unitar, constituind o singură formaţiune statală,
cu un regim constituţional unic, un singur rând de organe de vârf (legiuitoare, administrative şi
judecătoreşti) care exercită autoritatea lor la nivel central iar populaţia sa are o singură cetăţenie.
Principiul separaţiei puterilor în stat a devenit trăsătura de bază a democraţiilor liberale şi
garanţia esenţiala a securităţii individului în raporturile cu puterea. Statul are de îndeplinit trei
funcţii – legislativă, executivă şi judecătorească şi are o organizare piramidală – el prezintă un corp
executiv, bicefal, preşedintele şi guvernul, căruia i se subordonează agenţiile administrative sau
birocratice. Acestea pun în aplicare politica organului legislativ care
elaborează legile. Mai exista un corp juridic care aplică legea şi mediază disputele din domeniul
legislaţiei. Relaţiile dintre organe sunt statuate în Constituţia României, un set de reguli scrise care
reglementează limitele puterii şi îndatoririle cetăţenilor.

1
S. P. Huntington (1997), Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet: Prahova
2
Roy C. Macridis şi Steven L. Burg (1991), Introduction to Comparative Politics. Regimes and Change, Harper Collins
Publishers
3
Max Weber (1946), “Politics as a Vocation” în From Max Weber: Essays in Sociology, Oxford University Press

1
 Pentru a identifica tipul de regim dintr-o ţară sau alta trebuie în primul rând stabilită
apartenenţa puterii politice precum şi modul exercitării ei. Este implicat, pe de o parte principiul
reprezentativităţii (desemnarea organelor care să exercite puterea) iar pe de altă parte, principiul
distribuirii funcţiilor puterii între diferitele categorii de organe (funcţia legislativă, cea executivă şi
cea judecătorească).
Regimul semi-prezidenţial românesc prezintă două din trăsăturile caracteristice ale
regimurilor semi-prezidenţiale: preşedintele ţării este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat iar guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului. Preşedintele poate
răspunde juridic în fata Parlamentului la acuzaţia de “înaltă trădare” dar poate fi suspendat din
funcţie de către Parlament şi pentru încălcarea prevederilor Constituţiei. Durata mandatului
prezidenţial se limitează la patru ani putând fi reînnoit pentru încă patru iar cele doua mandate pot fi
succesive. Membrii Parlamentului sunt desemnaţi tot prin sufragiu universal, direct, secret şi liber
exprimat iar Parlamentul este considerat “organul suprem reprezentativ al poporului român”.
Membrii Parlamentului pot fi în acelaşi timp şi membri ai executivului, Parlamentul fiind
omnipotent în materie legislativă.
Funcţionarii administraţiei publice locale – primarii şi consilierii locali - sunt aleşi prin vot
universal, numai prefecţii fiind numiţi de autorităţile centrale. Funcţionează principiul
descentralizării şi al deconcentrării, o parte a prerogativelor autorităţilor centrale fiind atribuite
autorităţilor locale. Acestea au dreptul de a se autoconduce, hotărând asupra politicii locale care
trebuie urmată la un moment dat.
Controlul jurisdicţional rămâne cea mai eficienta formă de control asupra actelor
administraţiei de stat. El este un control extern, care are la bază printre altele independenţa
judecătorilor, ceea ce-i conferă deplină autoritate, controlul referindu-se în special la legalitatea
actelor şi nu la oportunitatea lor.

Un al doilea proces major al regimurilor îl reprezintă structurile consensului. Pentru a putea

fi legitim orice sistem necesita o recunoaştere din partea populaţiei. Cetăţenii îşi exprimă sau nu
suportul pentru un anumit regim, suport care poate să fie afectiv sau instrumental. În general,
suportul afectiv este foarte puternic şi se erodează greu, ţinând de afectul cetăţenilor; aceştia se simt
legaţi de un anumit regim politic din motive intrinseci, independent de realizările materiale ale
acelui regim. Suportul instrumental este precar iar legitimitatea regimului care se sprijină pe acest
tip de suport nu este stabilă. Democraţiile liberale se bazează pe suportul instrumental al cetăţenilor
realizându-se un schimb între cele doua entităţi: cetăţenii vor sprijini regimul dacă vor fi mulţumiţi
de acţiunile acestuia. Starea de confort psihic pe care o resimte individul în momentul în care ştie că
se poate baza pe regim va atrage după sine suportul instrumental şi astfel legitimarea regimului.
Patru procese sunt asociate cu organizarea consensului: socializarea politică, respectiv ansamblul de
procese prin care apare ataşamentul şi loialitatea fata de un regim politic, procesul de reprezentare –
proces prin care sunt desemnaţi în fruntea structurilor de conducere reprezentanţii aleşi ai
populaţiei, respectiv Parlamentul, participarea prin care se creează premisele unei comunicări şi
interacţiuni active între cetăţeni şi cei din funcţiile de conducere ale ţării şi mobilizarea care
constituie o participare internă, o activitate susţinută şi un ataşament profund. Mobilizarea poate
apărea spontan sau poate fi încurajată de activişti politici. Partidele politice constituie cel mai
răspândit mijloc de mobilizare şi instituţionalizare a participării politice.
Un al treilea proces major al regimurilor politice îl reprezintă configuraţia intereselor. În
orice societate există grupuri de interese care îşi delimitează interesele iar mai apoi le articulează.
Aceste interese vor fi agregate pentru a fi analizate mai uşor iar cele cu adevărat viabile vor fi
reprezentate. În general partidele politice sunt cele care îndeplinesc o funcţie de selecţie a
intereselor pentru ca mai apoi să le înainteze sub forma cererilor făcute autorităţilor
guvernamentale.
În fine, un regim democratic ce are la bază principiul reprezentativităţii trebuie să
recunoască şi să garanteze drepturile electorale, cele mai importante drepturi politice ale cetăţenilor.
Odată ales, organul reprezentativ al ţării este singurul în măsură să stabilească sistemul drepturilor
şi libertăţilor, garanţiile lor materiale şi juridice. Cetăţenii au o serie de drepturi individuale cum ar

2
fi dreptul la viaţă, dreptul la cetăţenie, dreptul la siguranţa individuală, dreptul de circulaţie,
libertatea gândirii, libertatea cuvântului, libertatea conştiinţei etc. la care se adaugă drepturi politice
– drepturi electorale, dreptul la petiţionare şi altele sociale precum dreptul la muncă, dreptul de a
întemeia o familie etc., precum drepturile exercitate în grup cum sunt libertatea de asociere,
libertatea de reuniune şi libertatea manifestaţiilor.

După această scurtă introducere în problematica regimului politic vom încerca explicarea
principalelor concepte care se regăsesc în ştiinţele politice, concepte extrem de mediatizate dar care,
din nefericire, sunt utilizate de cele mai multe ori într-o manieră total greşită, nefiind perceput
adevăratul lor sens.

Ce este politica?

Politica reprezintă un proces prin care anumite grupuri iau decizii colective 4. Aceste decizii
pot influenţa nu numai viaţa acelor grupuri de oameni dar şi a unor întregi comunităţi, state etc.
Modalităţile prin care se vor lua acele decizii sunt dintre cele mai diverse, variind de la vot,
negociere, consens până la conflict.
O a doua definiţie a politicii implică apariţia unei competiţii între indivizi pentru resurse.
Prin politică se stabileşte cine ce ia, când şi cum. Resursele fiind limitate apare implicit o competiţie
între diverşii actori de pe scena politică, diferiţi indivizi vor considera diferite obiective ca fiind
prioritare, fapt ce poate degenera chiar în conflicte între membrii grupurilor. Astfel, politica se
referă la stabilirea obiectivelor şi luarea deciziilor comune pentru grup, precum şi la stabilirea
modului în care resursele vor fi împărţite între membrii grupului.

Puterea

Indiferent de definiţia pentru care optăm reiese destul de clar că politica implică exercitarea
puterii unor persoane asupra altora. Dar ce este puterea? O definiţie minimală a puterii se referă la
abilitatea unei anumite persoane de a obţine ceea ce vrea. În general se face distincţie între „puterea
asupra cuiva” (capacitatea de a determina altă persoană să facă ceea ce îţi doreşti, concept adesea
asociat cu forţa şi ameninţarea) şi „puterea de a realiza ceva” (capacitatea de a atinge anumite
obiective, asociată cu caracteristicile personale ale indivizilor, resursele de care dispun etc.). Unii
autori amintesc şi de „puterea împreună cu”, asemănătoare cu puterea de a realiza ceva; este de fapt,
puterea consensului, puterea unor indivizi de a atinge anumite obiective comune.
Boulding (1989) afirma că puterea reprezintă capacitatea de a schimba viitorul, susţinând că
puterea se poate manifesta sub trei forme diferite:
• ameninţarea cu forţa – care este asociată cu instituţii de genul armată, poliţie;
cetăţenilor li se aplică sancţiuni în momentul în care nu se supun regulilor stabilite;
• târgul – asociat cu instituţii economice; în momentul în care cetăţenii se vor supune
aceştia vor fi recompensaţi;
• crearea de obligaţii – care se referă la capacitatea de a inspira loialitate, respect şi
angajament (spre exemplu naţionalismul şi religia).
Puterea politică implică toate cele trei forme de putere, puterea politică reprezentând
capacitatea guvernământului de a-i angaja pe cetăţeni în vederea atingerii unor scopuri colective.
Astfel, guvernul va uza de toate cele trei forme de putere pentru a obţine suport din partea
cetăţenilor săi, atât suport afectiv cât şi suport instrumental. Istoria a demonstrat de atâtea ori că
nici un regim politic nu a reuşit să se menţină în timp în lipsa unui suport din partea cetăţenilor săi.
Suportul afectiv vizează ataşamentul populaţiei faţă de un anumit regim. În general, suportul afectiv
este mai durabil şi mai puternic decât cel instrumental care se poate eroda mult mai repede
deoarece, în virtutea suportului instrumental, cetăţenii sprijină regimul dacă acesta le oferă
posibilitatea de a-şi satisface interesele personale.
4
Rod Hague, Martin Harrop şi Shaun Breslin (1993), Political Science: A Comparative Introduction, St. Martin’s Press:
New York

3
 Astfel, un regim are nevoie atât de suport afectiv cât şi de suport instrumental. În relaţia cu
cetăţenii săi un stat va arunca în joc toate „armele” de care dispune: forţă, pentru a asigura
respectarea legilor, negociere, târg pentru câştigarea suportului instrumental şi crearea de obligaţii
pentru câştigarea suportului afectiv. Şi toate acestea cu un singur scop – asigurarea supravieţuirii
regimului politic.
După cum am observat puterea reprezintă un aspect foarte important în politică, iar sursele
puterii sunt cât se poate de diverse. Fiecare tip de interacţiune dintre indivizi implică şi exercitarea
unei anumite forme de putere. Puterea nu este absolută ci mai degrabă este un concept relativ care
diferă în funcţie de circumstanţe, de caracteristicile indivizilor care interacţionează, de informaţiile
deţinute etc.
• Statusul este o importantă sursă de putere. Un individ va putea influenţa
comportamentul celorlalţi datorită poziţiei pe care o ocupă. Însă într-o asemenea
situaţie este foarte important ca cei din jur să recunoască autoritatea celui care
exercită puterea.
• Posibilitatea de a oferi recompense este o caracteristică importantă a oricărui individ
care doreşte să exercite putere asupra altora. Problema care se ridică în acest caz este
deţinerea de resurse suficiente.
• De multe ori recompensele sunt utilizate simultan cu sancţiunile. Sancţiunile pot lua
diverse forme, de la privarea de libertate la sancţiuni economice, toate având în
comun un element important – sentimentul de teamă resimţit de indivizi că
ameninţările care le sunt adresate în momentul nesupunerii vor fi puse în practică.
Această sursă de putere depinde de capacitatea indivizilor de a se sustrage
ameninţărilor, precum şi de interesele pe care le au. Dacă în urma nesupunerii
indivizii vor avea mai mult de câştigat, aceştia vor prefera această variantă în ciuda
temerii faţă de cei care exercită puterea. Un alt aspect important se referă la
credibilitatea ameninţărilor. Dintre aceste două surse de putere cea mai eficientă este
cea a recompenselor care induce de cele mai multe ori rezultatele dorite, iar cei care
exercită puterea nu vor fi obligaţi să controleze permanent comportamentul celor pe
care vor să îi influenţeze.
• Carisma se referă la caracteristicile personale ale unui anumit individ. O persoană
care se bucură de carismă este urmată datorită personalităţii sale. Nu puţine exemple
de lideri carismatici ne-au fost prezentate de-a lungul istoriei. Cei care i-au urmat au
renunţat la argumentele raţionale, din acest motiv carisma fiind considerată una
dintre cele mai puternice surse de putere. Din nefericire, de multe ori aceste
personaje au fost negative reuşind prin discursurile lor politice să pornească conflicte
care au dus la pierderea a numeroase vieţi omeneşti.
• Expertiza se referă la experienţa profesională a indivizilor, referindu-se atât la
probleme tehnice, administrative sau pur şi simplu la probleme personale. S-a
observat tendinţa indivizilor de a se supune persoanelor care deţin expertiză,
persoane cunoscute în diverse domenii de activitate, pe scurt persoane renumite.
Această sursă de putere este strâns legată de puterea informaţiilor.
• Informaţiile deţinute de un anumit individ pot de multe ori influenţa
comportamentul celorlalţi. S-au scris numeroase cărţi despre modalităţile în care
statul sau anumite persoane pot influenţa atitudinile cetăţenilor prin intermediul
statisticilor, a graficelor, a numerelor în general. Informaţiile pot fi utilizate pentru a-
i manipula şi controla pe ceilalţi indivizi – prin prezentarea unor informaţii parţiale,
prin ascunderea unor informaţii vitale dar care i-ar determina pe indivizi să nu se
comporte conform aşteptărilor etc.
• Circumstanţele interacţiunilor dintre persoane.

Ca o scurtă concluzie a acestei părţi am putea spune că politica prezintă două caracteristici
fundamentale: în primul rând implică luarea unor decizii comune pentru un anumit grup iar în al

4
doilea rând aceste decizii sunt luate de unii membrii ai grupului care astfel îşi vor exercita puterea
asupra altora.

Autoritatea. Autoritatea este dreptul recunoscut de a conduce, este o putere recunoscută de

către cetăţeni a instituţiilor, a persoanelor care deţin anumite funcţii, există atunci când este
recunoscut dreptul superiorilor de a da ordine. O problemă fundamentală a celor care conduc este
legitimarea poziţiei lor (transformarea puterii în autoritate) iar recunoaşterea autorităţii nu duce
implicit la acceptarea necondiţionată a deciziilor luate. Relaţiile politice implică pe lângă
exercitarea puterii şi autoritate. Weber5 distinge trei tipuri de autoritate: autoritatea tradiţională – în
care persoanele sau grupul aflat la conducerea societăţii sunt considerate predestinate pentru această
sarcină. Ordinea existentă într-o societate care se bazează pe autoritatea tradiţională este considerată
inviolabilă iar loialitatea cetăţenilor este menţinută prin impunerea în societate a unor valori,
credinţe.6 Autoritatea carismatică este considerată de Weber ca fiind de o importanţă deosebită,
liderii carismatici reuşind să se impună în faţa maselor prin calităţile lor excepţionale (uneori
cetăţenii sunt cei care îi înzestrează pe liderii politici cu calităţi excepţionale, chiar supranaturale,
fiind în general cazul liderilor religioşi). De cele mai multe ori liderii carismatici se remarcă în
perioade de criză ale unor societăţi, uneori liderii reuşind să-şi transfere autoritatea unor instituţii. 7
Autoritatea de tip legal-raţional este caracteristică democraţiilor, supunerea cetăţenilor bazându-se
pe un set de principii, pe recunoaşterea necesităţii legii şi a ordinii într-o societate. Un asemenea tip
de autoritate limitează abuzul de putere, autoritatea aparţinând instituţiilor sau funcţiilor şi nu unor
persoane.

Legitimitatea este un concept asemănător celui de autoritate. În timp ce autoritatea aparţine

aşa cum am precizat anterior instituţiilor sau unor persoane (în funcţie de tipul de autoritate
existent), legitimitatea se referă la un regim politic, constituind un element foarte important în
supravieţuirea regimurilor. Dacă legitimitatea unui anumit regim se erodează apar situaţii de criză
cum este cazul revoluţiilor din Europa Centrală şi de Est.

Politica, ca proces, se desfăşoară în cadrul sistemului politic.

Societatea

Sistemul politic

Statul

Guvernământul

Sursa: Rod Hague, Martin Harrop şi Shaun Breslin (1993), Political Science: A Comparative
Introduction, St. Martin’ Press, New York

5
Max Weber, op. cit.
6
Acest tip de autoritate este întâlnită în anumite monarhii din Asia în care se respectă dreptul divin al monarhilor.
7
Este cazul Ayatollahului Khomeini care în 1979 a instituit un regim islamic ce s-a menţinut şi după moartea sa în
1989.

5
 După cum se observă sistemul politic cuprinde şi statul şi guvernământul. Partidele politice
şi grupurile de interes fac parte din sistemul politic fără a fi parte integrantă a statului.

Statul

Sunt numeroase teorii referitoare la apariţia statului. Aristotel este celor care a pus bazele
concepţiei organice a statului.8 Conform teoriei sale, statul este cea mai înaltă formă de comunitate
având ca scop suprem Binele. Statul este natural constituind etapa naturală finală în dezvoltarea
relaţiilor umane (familie – sat – oraş-stat). Aristotel consideră că statul, prin natură, precede
individului sau familiei deoarece un întreg precede părţilor sale componente.
Teoriile contractualiste încearcă să explice apariţia statului în urma realizării unor contracte
sociale, prin care indivizii urmăresc obţinerea protecţiei şi a unei minime siguranţe. Indiferent dacă
natura statului este limitată sau nu, principalul scop şi funcţie a sa este protejarea cetăţenilor săi.

Definiţie. Statul este o comunitate umană care deţine monopolul asupra folosirii legitime a
forţei fizice într-un anumit teritoriu9. Într-o anumită societate forţa fizică este folosită deseori pentru
a-i influenţa pe cei din jur să se comporte conform aşteptărilor. Însă statul este singurul care deţine
legitimitatea asupra utilizării forţei fizice cu scopul de a asigura respectarea statului de drept, a
legilor, a valorilor existente în societatea respectivă. Aşa cum am arătat anterior aceasta este o
formă de putere care poate fi folosită de către stat prin intermediul instituţiilor sale militare. Dacă
nu ar exista asemenea instituţii care să impună legea şi ordinea s-ar elimina însuşi conceptul de stat
iar societatea respectivă ar fi anarhică. Forţa nu este singurul mijloc folosit în vederea atingerii
scopurilor comune însă este un mijloc specific statului.
Actorii sistemului internaţional contemporan sunt statele-naţiune care se află într-o
permanentă interdependenţă; autarhia practic nu mai există, datorită dezvoltării sistemelor
informaţionale şi de comunicaţie – nici un stat sau regiune a lumii nu mai este izolată. Statul şi
naţiunea10 nu există mereu în limitele unui singur teritoriu. Dacă statul şi naţiunea coincid, liderilor
politici le va fi mult mai uşor să mobilizeze populaţia în realizarea scopurilor comune societăţii
respective, bucurându-se din partea cetăţenilor de suport afectiv. În momentul în care limitele
teritoriale ale statului şi ale naţiunii sunt diferite apar de cele mai multe ori conflicte politice
determinate de sentimentele indivizilor privind apartenenţa lor naţională. Lumea contemporană nu a
fost scutită de asemenea experienţe iar încercările de regionalizare nu par să aibă efectele scontate.
Termenul de stat se referă la întreaga gamă de demnitari, funcţionari care iau decizii
colective pentru o anumită societate şi le pun în aplicare. Orice stat este caracterizat de o anumită
populaţie (elementul uman - cetăţenii), de un teritoriu bine delimitat (elementul material) şi de
forma puterii de stat (elementul formal ).

8
Se disting două tipuri majore de teorii politice privind statul: concepţia organică ce percepe statul ca fiind o
comunitatea naturală, un organism care prezintă toate atributele fiinţelor şi concepţia instrumentală (pronunţată de
sofişti şi reluată de J. Locke şi Th. Hobbes) conform căreia statul este un instrument, un mecanism folosit pentru
scopuri care sunt mai înalte decât el.
9
Max Weber, op. cit.
10
Naţiunea reprezintă un grup mare de oameni legaţi între ei datorită unei culturi comune (aceştia recunosc că există o
anumită similaritate între ei); un element important îl reprezintă vorbirea unei limbi comune.

6
 Separaţia puterilor în stat

O realitate a tuturor democraţiilor, separaţia puterilor în stat a fost propusă într-un mod care
nu lăsa loc interpretărilor de către Baron de Montesquieu (1748)11 care susţinea că o clară separaţie
a celor trei ramuri de guvernământ (executivă, legislativă şi judecătorească) va duce la creşterea
competenţei acestor ramuri dar va preveni, în acelaşi timp, abuzul de putere.
Lumea contemporană este caracterizată de o serie de modele instituţionale alese, teoretic,
pentru a corespunde realităţilor politice din fiecare ţară. În ansamblu se poate vorbi despre două
modele numite pure – modelul parlamentar şi modelul prezidenţial. Nu poate fi uitat nici modelul
semi-prezidenţial care în esenţa sa încearcă să combine cele două modele de bază. Este greu să
vorbim despre un model pur în ansamblul său deoarece un anumit model depinde de o serie de
factori – sistem electoral, sistem de partide, existenţa celor trei puteri în stat şi pârghiile de control
dintre acestea (checks and balances), relevanţa diferiţilor actori pe scena politică etc. Indiscutabil
optarea pentru un model sau altul are o influenţă deosebită asupra democraţiei deoarece există
pericolul ca alegerea făcuta să nu fie tocmai fericită şi astfel se ajunge la erodarea democraţiei şi
chiar la instituirea unui regim autoritar. În opţiunea făcuta de actorii politici nu se pot trece cu
vederea nici tradiţiile instituţionale din ţara respectivă, nici cultura politică. Ar fi dificil de optat
pentru un model parlamentar pur într-o ţară care pentru o perioadă îndelungata a cunoscut o
conducere militară sau alte forme de regim nedemocratice asemănătoare.
De-a lungul anilor analiştii politici au fost preocupaţi de problema oportunităţii unui model
instituţional. Care ar fi cel mai potrivit sistem care ar putea duce la consolidarea democraţiei?
Problema a rămas deschisă şi în prezent, mai ales după transformările survenite în America Latină
şi Europa Centrală şi de Est.
În concepţia lui Linz12 “vasta majoritate a democraţiilor stabile în lumea actuală sunt
regimurile parlamentare, unde puterea executivă e generată de majorităţile din legislativ şi depinde
de acestea pentru supravieţuire”. Probabil ca stabilitatea regimului derivă din flexibilitatea
sistemului parlamentar în care există anumite mecanisme de echilibrare a puterilor în stat fără a se
ajunge la crize politice neprevăzute. Afirmaţia sa este discutabilă, acelaşi autor considerând că şi
regimurile parlamentare pot fi instabile în condiţiile prezenţei pe scena politică a numeroase partide
politice şi a manifestării în societate a unor adânci clivaje politice. Totuşi sistemul parlamentar are
un avantaj: schimbarea primului ministru şi a cabinetului său nu duce implicit la schimbarea
regimului. Acest aspect nu îl putem remarca şi la sistemul prezidenţial în care preşedintele este ales
prin vot direct. Nu există mecanisme de destituire a preşedintelui (excepţie face procedura de
impeachment) care să nu încalce prevederile constituţionale. Ar exista posibilitatea ca preşedintele
să fie supus unor presiuni din partea liderilor politici şi a unor grupuri de interes pentru a-şi depune
demisia. Demisia voluntară a preşedintelui nu este un fenomen prea des întâlnit deoarece în rândul
şefilor de stat există sentimentul că ei reprezintă naţiunea (a fost ales prin vot direct, universal) şi
demisia sa ar însemna să trădeze aşteptările electorilor săi. S-ar putea ajunge la crize politice dacă
susţinătorii preşedintelui nu acceptă decizia sa de a demisiona şi recurg la manifestaţii de stradă. Un
alt aspect al sistemului prezidenţial constă în succesiunea la scaunul prezidenţial, în cazul demisiei,
morţii sau incapacităţii preşedintelui, a vicepreşedintelui care, probabil, nu se bucură de acelaşi
suport din partea electorilor, este exponentul unor interese politice opuse sau dacă este ales de
preşedinte nu se bucură de aceeaşi legitimitate.
Alegerea directă a preşedintelui îi conferă acestuia legitimitate. Şi în acest caz apar
probleme deoarece, deşi este reprezentantul întregii naţiuni, preşedintele aparţine unui partid politic
susţinând o anumită opţiune politică. Problema ar fi irelevantă în cazul în care sistemul electoral
impune anumite limite pentru alegerile prezidenţiale. Dar şi parlamentarii – dacă fac parte din
partide politice bine organizate şi cu o disciplină de partid riguroasă, partide care oferă alternative
ideologice şi politice clare – pot pretinde la rândul lor legitimitatea democratică. Iar dacă aceştia
11
Montesquieu nu este primul care a făcut referiri la separaţia puterilor în stat, această idee avându-şi originea tocmai în
antichitate însă într-o altă formă.
12
Linz, Juan J. (1990), “The Virtues of Parliamentarism” în Journal of Democracy, Vol. 1, Nr. 4

7
reprezintă o opţiune politică diferită de aceea a preşedintelui se pune întrebarea “cine are dreptate?
Totuşi, aşa cum precizează şi Linz, preşedintele reprezintă întreaga naţiune în timp ce parlamentarii
– singuri – reprezintă anumite grupuri de persoane.
O altă problemă ridicată de sistemele prezidenţiale este aceea că, în cadrul lor, separaţia
puterilor este strictă. În momentul apariţiei unor crize instituţionale nu există pârghii de deblocare a
crizei, fapt ce ar putea fi fatal regimului. Pe de altă parte în regimul parlamentar se realizează o
colaborare între legislativ şi cabinet. Guvernarea parlamentară este mult mai responsabilă. Miniştrii
sunt membri ai parlamentului şi sunt responsabili în faţa acestuia. Există şi situaţii în care dacă
cabinetul se bucură de majoritate parlamentară se ajunge la o dominare a legislativului de către
executiv iar balanţa de putere este compromisă.
S-a afirmat, de asemenea ca executivul este mult mai stabil în sistemele prezidenţiale decât
în cele parlamentare. Motivele le-am prezentat anterior (absenţa unor mecanisme instituţionale de
demitere a preşedintelui). Totuşi, acest avantaj se transformă într-un dezavantaj – executivul este
rigid, nu acceptă schimbări în cazul unor modificări survenite în cadrul sistemului politic.
Dimpotrivă, sistemele parlamentare sunt mult mai flexibile – necesitatea schimbării primului
ministru şi a cabinetului său nu duce neapărat la situaţii de criză, iar dacă cabinetul se dovedeşte
incompetent parlamentul are posibilitatea înlocuirii acestuia potrivit noilor cerinţe de pe scena
politică.
Un alt dezavantaj al sistemelor prezidenţiale îl reprezintă dimensiunea “winner takes all”
deoarece îi favorizează pe cei ce obţin majoritatea voturilor în campania electorală iar şeful
executivului nu va coopera cu opoziţia, executivul nefiind responsabil în faţa parlamentului. Este un
joc cu sumă zero în care învinşii vor trebui să accepte să treacă perioada în care învingătorii se află
la putere pentru a porni din nou într-o campanie electorală cu speranţa că de această dată ei vor fi
cei aleşi. O asemenea situaţie poate fi întâlnita şi în sistemele parlamentare unde un singur partid
politic – favorizat de sistemul electoral majoritar – câştigă majoritatea locurilor în parlament.
Mainwaring13 demonstrează că exemplul pur a ceea ce Lijphart numea democraţie majoritară îl
reprezintă de fapt sistemul parlamentar. Însă este adevărat numai în cazul în care un singur partid
reuşeşte să câştige majoritatea absolută a locurilor în parlament, ceea ce nu se întâmpla prea des.
Cele mai numeroase sisteme prezidenţiale prezintă şi un sistem multipartidic, combinaţie ce
face democraţia greu de susţinut; singura democraţie cu aceasta formulă este Ecuadorul, ţară care
trebuie să facă faţă unor numeroase probleme. Sistemele prezidenţiale nu au mecanisme prin care să
asigure majoritatea legislativă şi astfel preşedintele este nevoit să recurgă la formarea de coaliţii.
Sistemele bipartide sunt mult mai compatibile cu sistemele prezidenţiale deoarece nu apare
polarizarea ideologică (ex. SUA). În asemenea cazuri politicienii urmăresc în general să câştige
voturile de la centru (voturile celor nehotărâţi, de fapt). Şi în sistemele parlamentare există
posibilitatea formării unor coaliţii însă acestea se formează post-electoral şi sunt mult mai stabile.
Cabinetul este ales prin consensul partidelor relevante din legislativ şi îl pot demite prin intermediul
unui vot de neîncredere. Astfel ele sunt interesate în susţinerea unui cabinet care corespunde
aşteptărilor sale, sprijină programul de guvernare pe care l-a aprobat. În sistemele prezidenţiale
multipartidice este mult mai probabil să se producă impasul legislativ-executiv deoarece
preşedintele nu se bucura de sprijinul unei majorităţi parlamentare iar coaliţiile sunt mult mai
efemere. Dintre statele Americii Latine doar Columbia şi Costa Rica au aproximat sistemul bipartid,
iar Venezuela s-a apropiat de acest sistem începând cu 1973. Tocmai din aceasta cauză ele
reprezintă cele mai vechi democraţii prezidenţiale din afara SUA. În sistemele prezidenţiale
multipartidice s-a încercat limitarea fragmentării în sistemele de partide (ex. Prin introducerea unui
prag electoral mai mare care să nu permită tuturor partidelor nerelevante să acceadă la putere),
mecanism instituţional care ar face sistemul prezidenţial mai viabil.
Sistemul semi-prezidenţial încearcă să combine cele doua sisteme pure (parlamentar şi
prezidenţial) împrumutând de la ambele atât avantaje cât şi dezavantaje (acestea din urmă
minimalizate). Printre ţările care prezintă un sistem de acest tip se număra Franţa (este modelul
tipic), Rusia până recent şi România. În ceea ce priveşte Rusia, ea se încadrează în grupul ţărilor
prezidenţiale, considerându-se chiar că prezintă un super-prezidenţialism. Aceste ţări au optat
13
S. Mainwaring (1990), “Presidentialism in Latin America." Latin American Research Review XXV, Nr. 1

8
pentru un sistem semi-prezidenţial în urma unei centralizări a puterii politice, încercându-se prin
noul sistem difuzarea puterii. Potrivit lui Maurice Duverger14 alături de Franţa (după 1962) mai
exista alte 6 sisteme semi-prezidenţiale: Republica de la Weimar (1919-1933), Finlanda (din 1919),
Austria (din 1929), Irlanda (după 1937), Islanda (după 1945) şi Portugalia (după 1976). Nu există o
delimitare clară a prerogativelor preşedintelui şi ale primului ministru (sistemele semi-prezidenţiale
fiind caracterizate în ansamblu prin desemnarea preşedintelui prin intermediul sufragiului universal
şi înzestrarea acestuia cu prerogative reale şi responsabilitatea politică a guvernului, condus de un
prim ministru, în faţa parlamentului). Dacă cel din urmă are suport în parlament atunci el domină
executivul. În funcţie de poziţia preşedintelui în raport cu majoritatea parlamentară, Duverger
distinge trei alternative posibile: când majoritatea este de aceeaşi parte cu preşedintele şi îl
recunoaşte ca şef (preşedintele beneficiază pe lângă prerogativele constituţionale şi de autoritatea pe
care o are asupra majorităţii legislative; va domina în acest fel atât guvernul cât şi parlamentul iar
separaţia puterilor va fi atenuată, alţi factori – opoziţia parlamentară sau presa – vor contribui la
perpetuarea separaţiei puterilor), majoritatea parlamentară este opusa preşedintelui (primul ministru
se bucură de o reală autoritate asupra membrilor parlamentului însă puterea sa este îngrădita de
prerogativele constituţionale ale preşedintelui care în acest caz va fi şef al opoziţiei parlamentare),
şi preşedintele este membru al majorităţii dar nu este şeful ei (primul ministru este şeful majorităţii
parlamentare iar de această dată rolul preşedintelui scade deoarece nu mai este şef al opoziţiei).
În concepţia lui J. Gicquel15 echivalentul sistemului semi-prezidenţial este sistemul
prezidenţialist. Însă sistemul prezidenţialist este cel care concentrează puterea în mâinile
preşedintelui datorită desemnării acestuia prin sufragiu universal direct şi al calităţii sale de lider al
majorităţii parlamentare (a V-a Republică Franceză). O. Duhamel16 critică teoria lui Gicquel
întrebându-se dacă Franţa îşi modifică sistemul politic de câte ori îşi modifică majoritatea
parlamentară (desigur face referire şi la cel de-al doilea model propus de J. Gicquel, sistemul
parlamentarist în care se remarcă dominaţia parlamentului).
În sistemele parlamentare singura instituţie democratică legitimă este parlamentul, iar
autoritatea guvernului derivă din votul de încredere acordat de parlament. Guvernul supravieţuieşte
atâta timp cât are suportul legislativului. Sistemul parlamentar are drept model sistemul britanic,
însă se poate vorbi despre un sistem parlamentar de tip Westminster şi de un model continental
(sistemul parlamentar poate fi regăsit atât în Africa, Asia – ex. India, America de Nord – ex.
Canada, cât şi în Oceania – ex. Noua Zeelandă şi Australia). Un sistem prezidenţial se bazează pe
un control al preşedintelui asupra cabinetului şi asupra administraţiei (preşedintele fiind ales prin
sufragiu universal, bucurându-se astfel de legitimitate). Preşedintele nu este doar deţinătorul puterii
executive ci şi şeful simbolic al statului şi nu poate fi demis în timpul mandatului decât în cazuri
excepţionale. Sistemul prezidenţial are drept reper modelul american; el se regăseşte în numeroase
ţări din America Latină dar şi în Africa şi Asia (prezidenţialismul pur este întâlnit în SUA,
Philipine, Coreea de Sud, Nigeria etc.). O statistica a lui A. Stepan şi C. Skach arata ca din cele 93
de ţări care au devenit independente după 1945, 41 au sistem parlamentar, 36 sistem prezidenţial, 3
sistem semi-prezidenţial iar 13 sunt conduse de către monarhi. Desigur că datele sunt relative
datorită noilor schimbări care au intervenit în special în noile democraţii.
Dacă ar fi să ne referim la modificările instituţionale petrecute în ultima perioadă în America
Latină şi în Europa Centrala şi de Est observăm o clară diferenţiere între sistemele preferate de
ţările din cele două colţuri ale lumii. În primul rând ţările din America Latină au optat pentru un tip
de sistem prezidenţial care corespundea cel mai bine realităţilor sociale şi politice din acea regiune.
Se încerca “centralizarea” puterii în mâinile unei singure persoane, preferabil carismatică, care să
reuşească să reducă clivajele din societăţile respective. Totuşi, aşa cum am precizat anterior,
democraţii din aceste ţări sunt mult mai preocupaţi acum de reducerea puterilor preşedintelui decât
de extinderea acestora (Harry Kantor). Spre deosebire, ţările din Europa Centrală şi de Est au optat
pentru un sistem parlamentar pur (Albania, Bielorusia, Cehia, Ungaria, Letonia) sau pentru un
sistem parlamentar cu un preşedinte ales (Bulgaria, Lituania, Polonia, Slovenia, Ucraina şi după

14
M. Duverger (1986), Les regimes semi-presidentiels, PUF, Paris
15
J. Giquel (1997), Droit constitutinnel et institutions politiques, Ed. Montchrestien, Paris
16
O. Duhamel (1993), Les Democraties, Seuil, Paris

9
1999 şi Slovacia). Aceste ţări au încercat, ca şi în cazul sistemelor semi-prezidenţiale, să împartă
puterea politică astfel încât nici o putere din stat să nu prevaleze.
Alegerea unui anumit model este greu de realizat deoarece toate au atât avantaje cât şi
dezavantaje. Nu poate fi uitată nici tradiţia ţării respective, nici conservatorismul instituţional şi nici
cultura (care este deosebit de importantă). Dacă ţările Europei Centrale şi de Est ar fi încercat
modelul prezidenţial ar fi însemnat să concentreze puterea în mâinile unei singure persoane, lucru
de care s-au ferit datorită trecutului lor istoric. O întărire prea mare a atribuţiilor preşedintelui ar fi
putut fi fatală în condiţiile proaspetei lor democraţii. S-au axat pe sistemul parlamentar pentru a
conferi legitimitate unui grup de persoane cât mai divers în componenţa sa. Sistemul de partide a
constituit un factor important în aceasta privinţă. Formula unui număr mare de partide care
reprezintă interese dintre cele mai diverse combinată cu sistemul prezidenţial nu ar fi putut susţine
stabilitatea democratică şi aşa destul de precară. S-a încercat evitarea unor situaţii nefericite de criză
sau chiar o potenţiala intervenţie armată care ar fi dezechilibrat sistemul politic. Putem afirma că
agenţii politici au făcut calcule în vederea alegerii unui sistem sau altul. Spre exemplu în România
se vorbeşte tot mai mult de modificarea structurii parlamentului (bicameral → unicameral). Ambele
camere au aceleaşi atribuţii iar costurile implicate de o asemenea formulă sunt mari. Dar un
parlament având două camere, alese diferit, reprezentative pentru electorate diferite acoperă o
pondere mai mare a populaţiei, conferind şi stabilitate sistemului politic (există formula unui
control reciproc). Însă modificările instituţionale dacă nu s-au produs brusc în urma unor revoluţii
(fenomen care oricum necesită o perioada îndelungata pentru implementarea politicilor) se vor
realiza mult mai greu şi doar treptat pentru a nu produce instabilitate politică.

Sistemul politic

Aşa cum am afirmat anterior, în cadrul sistemului politic se desfăşoară întregul proces
politic. Pentru asigurarea perpetuării şi supravieţuirii unui sistem politic sunt necesare anumite
funcţii vitale precum selecţia politică, socializarea politică, comunicarea politică (considerate a fi
funcţii sistemice deoarece asigură supravieţuirea şi buna funcţionare a unui sistem politic) precum
şi articularea intereselor, agregarea intereselor, elaborarea şi luarea deciziilor politice şi
aplicarea/implementarea deciziilor politice.
Funcţia de selecţie politică se referă la recrutarea persoanelor care vor ocupa la un moment
dat funcţii şi demnităţi publice. Este o funcţie deosebit de importantă deoarece există posibilitatea
recrutării unor persoane improprii şi s-ar putea ajunge la schimbarea sistemului politic.
Prin funcţia de socializare politică se urmăreşte formarea şi dezvoltarea unor atitudini din
partea cetăţenilor referitoare la sistemul politic. Socializarea reprezintă procesul prin care individul,
în interacţiune cu semenii săi, acumulează deprinderi, cunoştinţe, valori, norme, atitudini şi stiluri
de comportament. Dezvoltarea fizică, intelectuală şi afectiva, şi cu atât mai mult conduitele sociale
complexe, nu se realizează automat, ci prin învăţare. Societatea, printr-o serie de mecanisme şi
agenţi – cum ar fi familia, şcoala, mass-media – transmite bagajul cultural existent noilor generaţii,
pretinzându-le un anumit comportament. Acest comportament este considerat a fi normal în cultura
societăţii respective.
Socializarea este un proces determinant în formarea personalităţii şi a identităţii de sine.
Potrivit abordării liberale a socializării politice, acest proces începe încă din copilărie şi se continuă
pe tot parcursul vieţii. Socializarea primară se referă cu precădere la copilărie şi adolescenţă, la
însuşirea unor deprinderi, valori şi norme de bază. În această perioadă o pondere însemnată o deţine
familia, precum şi sistemul educaţional (educatorii, învăţătorii şi mai apoi profesorii). Copilul –
adolescentul - tinde să copieze un anumit tip de comportament. Treptat se realizează o trecere de la
lumea copilăriei la o lume mult mai eterogenă. Socializarea secundară presupune interiorizarea
cerinţelor, normelor şi valorilor promovate de diferite instituţii (formale sau informale) specializate.
Spontan sau conştient, individul va filtra din potenţialul relaţiilor interpersonale şi al afinităţilor pe
acelea care îi confirmă şi întreţin autoidentificarea şi stima de sine.

10
 În societăţile complexe şi dinamice traiectoria de viaţă a indivizilor înseamnă schimbarea de
statusuri şi roluri; astfel apare nevoia de restructurare a cunoştinţelor şi conduitelor, socializarea
realizându-se pe tot parcursul vieţii indivizilor.
Prin socializare politică indivizii învaţă despre sistemul politic al societăţii din care fac parte
şi se plasează în interiorul acelui sistem politic. Se disting două abordări diferite privind socializarea
politică: în primul rând este abordarea liberală în virtutea căreia cultura politică este transmisă din
generaţie în generaţie, socializarea efectuându-se cu precădere în perioada copilăriei. Cea de-a doua
abordare este cea marxistă, socializarea politică fiind un proces continuu de îndoctrinare a
cetăţenilor realizat de elita politică prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă.
Funcţie de comunicare politică asigură circularea informaţiilor în cadrul societăţii respective
iar prin funcţia de articulare a intereselor sunt exprimate anumite valori şi preferinţe politice din
cadrul societăţii. Prin funcţia de agregare, interesele articulate vor fi selectate, transformate în
propuneri politice, programe etc. Elaborarea şi luarea deciziei politice precum şi implementarea
deciziilor politice se realizează de factorii avizaţi din cadrul sistemului respectiv.

Astfel, putem să înţelegem mai bine scena unde se desfăşoară întregul proces politic. Este
important, de asemenea, să înţelegem şi cum se desfăşoară acest proces.

Procesul de elaborare şi aplicare a deciziilor

Intrări în sistemul politic Ieşiri din sistemul politic

Error: Reference source not found

David Easton (1981), The Political System, University of Chicago Press

Easton a conceput procesul de elaborare şi aplicare a politicilor într-o manieră simplă, în

care cererile pentru anumite politici publice articulate în cadrul societăţii întră în sistemul politic
(acolo se desfăşoară întregul proces politic) de unde vor ieşi sub formă de decizii politice. Acest
proces se reia la nesfârşit deoarece noile politici elaborate vor da naştere unor noi cereri din partea
populaţiei sau unui suport pentru politicile deja existente.
Deoarece există numeroase cereri iar resursele sunt limitate, unele cereri vor fi considerate
ca fiind prioritare comparativ cu altele iar filtrele au sarcina de a agrega cererile înaintate şi de a
face o selecţie a acestora. Partidele politice sunt cele care au rolul de filtre în cadrul acestui proces.

Partidele politice.

11
 Definiţie. Un partid politic reprezintă o grupare politică ce poartă o denumire oficială,
prezintă candidaţi în alegeri şi este capabilă să îi propulseze în funcţii publice pe acei candidaţi 17.
Această definiţie limitează însă numărul grupărilor politice care pot fi denumite partide politice
deoarece exclude anumite grupuri revoluţionare care nu iau parte la alegeri sau grupurile politice
scoase în afara legii – fără a lua astfel parte la alegeri – dar care, totuşi, poartă denumirea de partide
politice. Considerăm că este mult mai oportună definiţia oarecum minimală a lui Janda 18 dar care
este mult mai cuprinzătoare: „un partid politic este un grup organizat care are scopul de a obţine şi
exercita puterea în cadrul unui anumit sistem politic”.

Originea partidelor politice.

Au fost elaborate diferite teorii privind apariţia partidelor politice. Duverger19 susţinea că
partidele politice au fost create fie în interiorul unor parlamente (origine intraparlamentară – partide
create intern) fie în teritoriu (origine extraparlamentară – partide create extern). Partidele de origine
intraparlamentară au fost fondate de anumite facţiuni ale unor partide parlamentare, în timp
dezvoltându-se şi în teritoriu.20 Cele mai numeroase partide sunt însă de origine extraparlamentară
iar iniţiativa creării partidului aparţine liderului unui grup nereprezentat în parlament. 21 Teoria lui
Duverger privind apariţia partidelor politice este de fapt strâns legată de evoluţia vieţii parlamentare
din diferite state. O altă teorie susţine că dezvoltarea socială, economică şi politică au dus la apariţia
diverselor partide politice – răspândirea sufrajului universal, necesitatea reprezentării pe scena
politică a tot mai numeroase categorii sociale au fost principalele cauze ale creşterii în număr a
partidelor politice.
Teoria clivajelor. Rokkan22 este cel care a introdus teoria apariţiei partidelor politice ca efect
al clivajelor existente la un moment dat într-o societate. Toate cele patru clivaje despre care ne
vorbeşte au determinat naşterea a diferite familii de partide:
• Clivajul stat-biserică (în acest clivaj îşi găsesc originea partidele creştin-democrate
care există cu precădere în statele catolice dar şi partidele laice – republicane,
conservatoare etc.);
• Clivajul centru-periferie (au fost create partidele naţionale care sprijineau statul şi
partidele regionale, ultimele activând pentru obţinerea autonomiei unei anumite
regiuni);
• Clivajul sectorial, urban-rural (din acest clivaj rezultă partidele agrariene care vor
apăra interesele populaţiei rurale; în schimb nu au fost create partide care să
promoveze exclusiv interese ale populaţiei urbane);
• Clivajul de clasă, dintre patroni şi angajaţi (în urma acestui clivaj au apărut partidele
de dreapta care promovează interesele oamenilor de afaceri şi partidele de stânga,
partidele socialiste/muncitoreşti.

Funcţiile partidelor politice

Cu timpul partidele politice au ajuns să se implice într-o serie de activităţi social-economice

şi politice prezentând un număr de funcţii importante. Spre exemplu, partidele politice se constituie
într-un “corp intermediar” între guvernanţi şi cei guvernaţi, contribuind la degajarea voinţei

17
Sartori, Giovanni (1976), Parties and Party Systems: A framework for Analysis, Cambridge
18
K. Janda (1980), Political Parties: A Cross-National Survey, Macmillan Publishing Company, New York
19
Duverger, Maurice (1964), Political Parties. Their Organization and Activity in the Modern State, London: Methuen,
20
Este cazul partidelor de cadre formate din elita societăţilor respective. Exemple: partidele conservatoare din
Scandinavia şi Marea Britanie.
21
În această categorie intră partidele socialiste muncitoreşti create la începutul secolului XX.
22
Lipset, Seemour M. and Stein Rokkan, (1990) "CIeavage Structures, Party Systems and Voter Alignments.
Introduction" în The West European Party System, ed. Peter Mair, Oxford: Oxford University Press

12
generale şi valorizarea ei ca impuls faţă de putere. Partidul este un canal de expresie prin care
circula informaţia între popor şi conducerea politică; prin intermediul partidelor se realizează
informarea, educarea şi influenţarea opiniei publice. În mod normal, unde există un singur partid la
putere schimbul informaţional se realizează în principal de sus în jos, în timp ce în democraţiile
liberale schimbul de informaţie este foarte puternic de jos în sus. Liderii democraţi sunt foarte
sensibili la opiniile şi cerinţele grupurilor din societate, lucru care nu se poate spune însă şi despre
liderii partidelor româneşti. În ţara noastră, deşi există competiţie între partidele politice, informaţia
circulă în special de la nivelurile înalte de autoritate înspre opinia publică şi implicit spre populaţie.
Conducerea politică lansează informaţii referitoare la acţiunile proprii urmând a citi în ziarele de
mâine despre ei înşişi. Se realizează o sondare limitată a opiniei publice şi, chiar atunci când este
realizată, ea nu constituie obiectul interesului grupurilor de la conducerea ţării. O mare lipsa a
partidelor politice din România este tocmai faptul ca se neglijează acest factor deosebit de important
al vieţii publice: realizarea unei introspecţii la nivelul societăţii civile.
Partidele politice tind, de asemenea, la realizarea funcţiei de conducere a societăţii, prin
accederea la statutul de partide de guvernământ şi transformarea programelor lor politice în
programe guvernamentale. Partidele contribuie la agregarea diverselor interese ale populaţiei, la
armonizarea şi articularea lor, la stabilirea opţiunilor prin valorizarea intereselor şi aspiraţiilor
agregate. Acţionând ca adevărate filtre la nivelul societăţii, partidele politice selectează interesele pe
care le evaluează şi iau decizii privind interesele care trebuie reprezentate. În România aceste
interese ţin mai cu seamă de structurile de conducere ale partidelor.
Daca se află la guvernare, liderii partidelor politice sunt implicaţi în implementarea
obiectivelor colective pentru societate. Partidele, prin programele lor de acţiune dau direcţie politicii
guvernamentale. Pe de altă parte, partidele politice funcţionează ca şi agenţi de recrutare a elitelor,
de socializare şi mobilizare a maselor. Ele servesc ca un mecanism major prin care candidaţii la
funcţiile publice sunt pregătiţi şi selectaţi la orice nivel (se realizează o selecţie atât la nivelul
elitelor cât şi la nivelul maselor). Partidul reprezintă o treaptă aparte în cariera oricărui om politic,
partidul asigurându-i sprijinul de care are nevoie dar şi o anumită siguranţă politică. Este mult mai
dificil pentru un independent să se remarce pe scena politică.
Nu este mai puţin important faptul că partidele politice sunt considerate obiecte ale unui
puternic ataşament emoţional, exercitând o puternica influenta asupra opiniilor şi comportamentului
susţinătorilor lor. Se remarcă de numeroase ori un ataşament afectiv al alegătorului faşă de o
anumită personalitate politică (mai rar în virtutea alegerii raţionale).
Dacă ar fi să definim partidul politic în termeni juridici, legea partidelor politice 23 ne spune:
“Partidele politice sunt asociaţii cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi
exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie.” Articolul
doi din aceeaşi lege susţine: “În activitatea lor partidele politice promovează valorile şi interesele
naţionale, precum şi pluralismul politic, contribuie la educarea politică a cetăţenilor şi încurajează
participarea acestora la viaţa publică, influenţează formarea opiniei publice, formează cetăţenii
capabili de a-şi asuma responsabilităţi politice, participă cu candidaţi în alegeri şi, unde este cazul
potrivit legii, la constituirea autorităţilor publice, stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri şi
organizează iniţiativa legislativă a cetăţenilor.” Peste toate aceste reglementari se pune problema
dacă, în realitatea politică românească de după Revoluţia din 1989, partidele politice se comportă cu
adevărat ca o forţă de mobilizare contribuind la “integrarea comunităţilor locale în cadrul unei
naţiuni”. În cadrul unui sistem politic, partidele caută să ocupe poziţii decisive de autoritate. Este
exact ceea ce s-a întâmplat şi în România post-revoluţionară, unde au apărut peste noapte
nenumărate partide şi formaţiuni fără a avea o ideologie politică specifică ci doar un ţel comun;
obţinerea pentru liderii lor politici înalte funcţii de autoritate. Luând în considerare caracteristicile
definitorii ale partidelor politice evidenţiate de Hague, Harrop şi Breslin24 - un scop conştient pentru
a captura puterea de luare a deciziilor politice, singur sau în coaliţie, căutarea suportului popular în
cadrul alegerilor şi o organizare permanentă - putem afirma că şi partidele politice romaneşti

23
Legea partidelor politice, Legea nr. 27/1996 publicată în Monitorul Oficial nr. 87 din 29 aprilie 1996.
24
Hague, Harrop şi Breslin, op. cit.

13
prezintă aceste trăsături, fără a se ridica însă, încă, la nivelul ideologic şi organizatoric al partidelor
“cu istorie” din Vest.
Partidele politice sunt un produs al democraţiei şi nu o cauză a ei. Odată ce decizia politică
este transmisă populaţiei (în democraţie), partidele politice apar pentru a media între diferitele
grupuri cu interese bine delimitate şi autorităţile care realizează de fapt procesul de luare a
deciziilor. O trăsătura caracteristică a tranziţiei efectuate de la comunism la democraţie a fost
apariţia “peste noapte” a numeroase formaţiuni şi partide politice. Un factor decisiv în acest
fenomen l-a constituit desigur şi legislaţia în vigoare care înlesnea peste măsura înfiinţarea unui nou
partid politic. La rândul său, statul şi-a luat angajamentul de a sprijini material funcţionarea noilor
partide constituite. Repede aceste partide politice au devenit o sursa de venituri pentru oportunişti.
Partidele politice româneşti prezentau mari lipsuri, cele mai evidente fiind audienţa restrânsa la
populaţie (alegerile din 1990 au adus pe scena politica un număr mare de partide cu o audienţă
electorală foarte scăzuta) precum şi faptul că nu aveau o politică reală - nu reprezentau pe nimeni şi
nu reprezentau interesele nimănui cu excepţia liderilor pe care îi urmau. Nu aveau obiective politice
prestabilite, toate etalând aceleaşi idei: “democraţie, libertate, bunăstare sociala, dezvoltare
economică, culturală etc.”

Conceptul de partid relevant. Sartori25 susţine că un partid poate fi considerat relevant pe

scena politică dacă influenţează competiţia dintre celelalte partide (prezintă potenţial de coaliţie sau
potenţial de şantaj). Un partid prezintă potenţial de coaliţie dacă intră în calcul în formarea unor
posibile coaliţii. Acest criteriu se aplică însă doar partidelor care sunt orientate către guvernare şi
sunt acceptate din punct de vedere ideologic de posibilii parteneri de coaliţie. Astfel, un al doilea
criteriu se referă la potenţialul de şantaj adică la posibilitatea ca un partid politic, prin apariţia sau
existenţa sa, să afecteze competiţia dintre celelalte partide dar şi să schimbe direcţia acestei
competiţii26.
În ciuda numărului foarte mare de partide politice din România - între 1990 şi 1998 au fost
înregistrate peste 160 de partide dintre care aproximativ 100 mai funcţionează şi în prezent -
datorită pragului de reprezentare stabilit prin lege doar câteva pot fi considerate cu adevărat
relevante. Tot pentru a considera un partid relevant trebuie să ţinem cont şi de puterea sa electorală,
de impactul pe care îl are asupra alegatorilor şi nu în ultimul rând de numărul reprezentanţilor săi în
cele două camere legislative. Cu cât numărul parlamentarilor care reprezintă un anumit partid
politic este mai ridicat cu atât creşte probabilitatea ca acel partid va influenţa procesul politic. Se
pune, de asemenea problema potenţialului de guvernare al unui partid politic tot pentru a depista
care este adevărata sa valoare pe “piaţa” politică a ţării. Astfel, în momentul în care un partid politic
reuşeşte să obţină un potenţial de coaliţie ridicat - adică nu rămâne izolat faţă de celelalte partide
care se presupun a fi relevante - prin schimbarea tacticilor sale el va urmări să obţină prin diferite
coaliţii realizarea scopurilor propuse.
Caracteristici ale partidelor politice.
• Partidele politice sunt organizaţii permanente;
• Obiectivul lor prioritar este obţinerea puterii decizionale, fie singure fie în coaliţie cu
alte partide politice;
• Partidele politice sunt organizaţii deschise, orice persoană având posibilitatea de a
deveni membru de partid prin semnarea unei declaraţii de accedere la partidul
respectiv. Nu în toate statele este formalizată calitatea de membru de partid – spre
exemplu în Statele Unite.
• Partidele politice sunt formate în mod voluntar. Desigur că această calitate nu se
aplică în cazul sistemelor cu un singur partid care organizează întreaga viaţa socială,
economică şi politică a societăţii în care îşi desfăşoară activitatea (sistemele stat-
partid);
25
Sartori, Giovanni (1990), "A Typology of Party Systems” în The West European Party System, ed. Peter Mair.
Oxford: Oxford University Press
26
Este cazul partidelor comuniste din Italia şi Franţa care nu au potenţial de guvernare dar, prin numărul mare de voturi
obţinute la alegeri, posedă potenţial de şantaj.

14
 • Activitatea şi structura lor organizatorică nu este întotdeauna reglementată prin lege.
În general statele din Europa Centrală şi de Est – printre care şi România – au
resimţit nevoia adoptării unor reglementări juridice în acest sens, în mare măsură
datorită perioadei de tranziţie pe care o traversează aceste state.
• Partidele politice urmăresc obţinerea suportului electoral din partea unui număr cât
mai mare de cetăţeni, prin intermediul alegerilor.

Clasificări ale partidelor politice

Deoarece partidele politice au fost create pentru a promova interesele anumitor grupuri din
societate implicit ele vor avea caracteristici diferite. Duverger27 a realizat o clasificare a partidelor
politice identificând patru categorii diferite de partide:
• Partidul de cadre a cărui unitate de bază – structurală şi funcţională – este comitetul
electoral. Aceste comitete electorale îşi desfăşoară activitatea doar pe perioada
campaniilor electorale (activitate intermitentă) având o organizare slabă (erau
puternic descentralizate). Aceste partide constituiau grupuri închise, statutul de
membru fiind obţinut prin cooptare tacită accentul căzând în special pe calitatea
membrilor săi proveniţi din elita societăţii. Acest tip de partid se baza pe regimul
cenzitar scopul politic privind distribuţia privilegiilor între membrii partidului.
Partidul de cadre corespunde partidelor conservatoare şi liberale de la sfârşitul
secolului al XIX-lea.
• Partidul de masă este mult mai centralizat decât partidul de cadre, activitatea sa fiind
permanentă. Este o organizaţie deschisă, extensivă, urmărind în permanenţă sporirea
numărului de membri (modalitatea de recrutare – liberă). Dacă partidele de cadre se
finanţau în cea mai mare parte din donaţii, în cazul partidului de masă finanţare se
realiza din cotizaţiile membrilor de partid. Corespunde partidelor de stânga.
• Partidul de tip celulă este caracterizat de accentul foarte mare care cade pe
comunicarea pe verticală dintre lideri şi membrii de partid. Este un tip de partid
extrem de centralizat, membrii fiind organizaţi în celule mici în funcţie de locul de
muncă al acestora. Comunicarea pe orizontală, între celule, este foarte scăzută iar
facţiunile interne sunt interzise. Este un tip de partid care corespunde partidelor
comuniste.
• Partidul de tip miliţie s-a dezvoltat din structura de celulă; din acest motiv unii autori
preferă să includă ambele tipuri de partide într-o singură categorie. Acest tip de
partid corespunde organizaţiilor paramilitare sau anumitor ramuri paramilitare ale
partidelor fasciste.
Cu siguranţă că această clasificare a lui Duverger prezintă anumite limite deoarece de la data
realizării sale partidele politice nu au încetat să cunoască anumite evoluţii în funcţie de noile
realităţi sociale, economice şi politice ale sistemului contemporan. Treptat, începând cu anii ’50 ai
secolului trecut şi-a făcut apariţia un nou tip de partid de masă care însă nu se mai adresa unei
singure categorii de electorat – partidul agregativ (catch-all party).28 Cauzele apariţiei acestui tip de
partid au fost numeroase, de la ameliorarea condiţiilor sociale şi reducerea diferenţelor dintre
clasele sociale până la dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă, liderii politici având astfel
posibilitatea de a se adresa direct tuturor segmentelor de electorat. Astfel, a sporit rolul liderilor
politici, permiţându-se în acelaşi timp alegătorilor accesul la diferite grupuri de interes (partidul îşi
pierde treptat funcţia de integrare caracteristică partidului de masă iar individul nu mai ţine la
identificarea cu partidul). Datorită faptului că mesajul politic este adresat unor numeroase categorii
de electorat bagajul ideologic al partidului se reduce substanţial. Aceste partide sunt extrem de
flexibile, reacţionează la schimbările survenite în sistemul politic fără a urmări realizarea unor
obiective pe termen lung.
27
Maurice Duverger (1954), Political Parties, New York: Wiley
28
Katz şi Mair au realizat o nouă clasificare a partidelor politice în care, alături de partidul de cadre şi partidul de masă,
au inclus partidul agregativ şi partidul de tip cartel.

15
 Partidul de tip cartel a apărut după anii ’70 ai secolului trecut constituind grupuri de lideri ce
concurează pentru a ocupa funcţii guvernamentale; partidul este atomizat la nivelul membrilor săi.
În societăţile caracterizate de acest tip de partid nu există învingători sau învinşi, existând alternanţa
la guvernare, fără ca nici un partid major să rămână în afara competiţiei. Politica este mai puţin
competitivă deoarece există consens în rândul partidelor (schimbările sociale sunt foarte puţin
probabile, partidele fiind garantul stabilităţii sociale). Resursele partidului se bazează pe subvenţii
venite din partea statului. Politica încetează să mai constituie o vocaţie, devine o profesie iar
partidele nu mai funcţionează ca şi canale de comunicaţie între stat şi societate. Deoarece aceste
partide exclud grupurile care nu fac parte din ele, există pericolul prăbuşirii lor în faţa unei
eventuale competiţii externe.
Făcând referiri la caracteristicile partidelor politice din România post-decembristă consider
că partidele socialiste nu prezintă caracteristicile partidelor de masă. În opinia lui Katz şi Mair
partidul de masă este un partid al societăţii civile, emanând de la sectoare ale electoratului, cu
intenţia de a penetra statul şi de a modifica politicile publice în favoarea unor interese cu durata
lungă de acţiune29. În cazul partidului de masă unităţile fundamentale ale vieţii politice sunt grupuri
sociale predefinite iar politicile se referă în principal la competiţia, conflictul şi cooperarea dintre
aceste grupuri. Partidele politice sunt agenţiile prin care aceste grupuri şi membrii lor participă la
politică, fac cereri statului şi încearcă să preia controlul prin plasarea reprezentanţilor lor în poziţii
cheie. Fiecare dintre aceste grupuri are un interes care este bine articulat în programul partidului
său. Se oferă, de asemenea, posibilitatea pătrunderii maselor în procesul de luare a deciziilor în
cadrul partidului. La nivel sistemic, modelul partidului socialist/ de masă furnizează controlul
popular asupra politicii, în care alegătorul sprijină un partid şi programul său bine definit, iar
partidul sau coaliţia cu o majoritate de alegători ajunge la conducerea ţării. Partidul oferă o legătura
esenţiala între cetăţeni şi stat. După părerea lui Duverger partidele care reprezintă alte interese sau
segmente din societate vor fi obligate să adopte trăsăturile şi strategia de bază ale partidului de
masă, în caz contrar acestea vor dispărea de pe scena politică.
Un fenomen larg răspândit în România, după Revoluţia din 1989, este tendinţa alegătorului
de a alege liderul în locul programului partidului. Deşi nu este singura trăsătură care să
caracterizeze acest tip de partid, se pare totuşi că se evidenţiază caracteristicile partidului agregativ
după abordarea celor doi autori amintiţi anterior. Partidul agregativ nu este un partid al societăţii
civile însă se interpune între societatea civilă şi stat. El caută să influenţeze statul din afară, fără a
urmări realizarea unor obiective pe termen lung ci doar satisfacerea cererilor imediate ale
alegatorului său. Este reprezentativ pentru sectoare predefinite ale societăţii însă nu şi bine definite,
ca în cazul partidului de masă. Toată atenţia din timpul alegerilor este acordată liderului şi nu
programului, iar formularea politicii de partid a devenit o prerogativă a liderului şi nu a întregului
colectiv al partidului. Nu se pune accent nici pe mobilizarea şi nici pe concentrarea alegătorilor; în
ambele cazuri se presupune că există o anumită capacitate de a se produce loialitate afectivă. În
cazul partidului agregativ alegătorii nu sunt angajaţi ideologic, ei sunt liberi să se afilieze oricărui
partid politic competitiv.

Sisteme de partide

Sistemul de partide se referă la ansamblul tiparelor de interacţiune existente la un moment

dat între partidele dintr-un stat. Există diverse clasificări şi tipologii ale sistemelor de partide,
numeroşi autori preferând să ia în considerare doar criteriul numeric pentru a include un anumit
sistem de partide într-o categorie sau alta. În general se face distincţie între sisteme cu un singur
partid, cu două partide - bipartide şi cu mai mult de două partide – multipartide. Sartori 30 consideră
însă că acest criteriu nu este suficient, fiind necesară şi analiza distanţei ideologice care se remarcă
între partidele politice. Astfel, a distins 7 tipuri de sisteme de partide:

29
Richard S. Katz şi Peter Mair (1995), "Changing Models of Party Organization and Party Democracy: The
Emergence of the Cartel Party," în Party Politics, Nr. 1
30
Sartori, Giovanni (1990) "A Typology of Party Systems în The West European Party System, ed. Peter Mair. Oxford:
Oxford University Press

16
 • Sisteme cu un singur partid, în care nu este permisă existenţa nici unui alt partid
politic (se remarcă în statele totalitare);
• Sisteme cu un partid dominant (sistem hegemonic) în care este permisă existenţa
unor partide mai mici, subordonate (exemple – Mexic);
• Sisteme cu un partid predominant – aparţine pluralismului – în care există mai multe
partide competitoare însă nu se realizează alternanţa la guvernare deoarece un singur
partid va câştiga alegerile pentru o perioadă mai îndelungată de timp. Acest tip de
sistem poate rezulta dintr-un sistem extrem de fragmentat – exemplul Indiei;
• Sisteme cu două partide – bipartid – în care două partide relevante concurează pentru
câştigarea majorităţii voturilor. Se realizează alternanţa la guvernare iar partidul
câştigător va guverna singur, coaliţiile fiind excluse. Distanţa ideologică dintre cele
două partide trebuie să fie mică – exemplu: Marea Britanie;
• Pluralismul moderat este caracterizat de existenţa a 3-5 partide relevante. Ca o
distincţie majoră faţă de sistemul bipartid, în cazul pluralismului moderat nici un
partid nu obţine majoritatea absolută, realizându-se guverne de coaliţie. Distanţa
ideologică dintre partidele relevante este mică, sistemul nefiind polarizat fapt ce
rezultă în moderarea politicilor;
• Pluralismul polarizat, în care se remarcă 5,6 partide relevante. Acest tip de sistem
este caracterizat de existenţa partidelor antisistem (este o opoziţie de principii).
Opoziţiile bilaterale sunt reciproc exclusive, nu formează coaliţii, fiind mai apropiate
de partidele aflate la guvernare decât unul de celălalt. Se remarcă, de asemenea, o
puternică polarizare a sistemului şi o mare încărcătură ideologică, distanţa dintre
polii opuşi acoperind o întindere maximă de opinii. Partidele din centrul sistemului
nu sunt expuse alternării deoarece partidele extremiste sunt excluse de la alternanţa
la guvernare (accesul la guvernare este limitat – doar partidele de centru-dreapta sau
centru-stânga fiind acceptate). Societăţile care prezintă un asemenea tip de sistem
sunt caracterizate de clivaje adânci, consensul fiind destul de scăzut remarcându-se şi
existenţa unor politici de supralicitare (o inflaţie a promisiunilor politice).

În opinia lui Sartori configuraţia puterii prin prisma multipartidismului are anumite trăsături
specifice – nici un partid nu are şanse să se apropie, sau cel puţin să menţină o majoritate absolută,
puterea partidelor poate fi evaluată în funcţie de indispensabilitatea lor faţă de coaliţie şi potenţialul
lor de intimidare (sau şantaj).

Cultura politică

Cultura politică este un concept despre care se vorbeşte din ce în ce mai mult şi în România.
Deşi ea există în cadrul tuturor ţărilor nu toţi sunt conştienţi de existenţa sa. Cultura politică este un
concept de natură psihologică referindu-se la ceea ce cred indivizii despre politică – la credinţe,
valori şi emoţii – realizate la nivel cognitiv şi afectiv, fără a implica şi conotivul (cultura politică nu
se refera la comportamentul politic).
În literatura de specialitate există două abordări de bază ale culturii politice – cea liberală
(behaviouristă) şi radicală (marxistă). Potrivit concepţiei liberale se consideră că majoritatea
democraţiilor au o cultură politică naţională care reprezintă distribuţia tiparelor privind orientarea
indivizilor către politic. Aceasta se transmite de-a lungul generaţiilor prin intermediul instituţiilor
sociale şi ale familiei. Potrivit lui Almond şi Verba31 aceste orientări sunt cognitive, se referă la
cunoaşterea individului, sunt afective, trimit la sentimentele individului şi evaluative. Cele trei
tipuri de orientări sunt îndreptate înspre sistem ca întreg precum şi înspre cererile de politici sau
înspre deciziile politice. Autorii folosesc termenii de “input” (intrări) pentru a evidenţia fluxul de
cereri ale societăţii înspre sistemul politic şi transformarea lor în politici iar pe cel de “output”
(ieşiri) pentru a sublinia procesul prin care politicile sunt aplicate sau chiar impuse. Structurile de
“input” sunt partidele politice şi grupurile de interes în timp ce cele de “output” sunt autorităţile
31
Gabriel Almond şi Sidney Verba (1996), Cultura civică, CEU Press, DU Style: Bucureşti

17
guvernamentale. În funcţie de interacţiunea dintre orientările individului şi de obiectele orientărilor
sale cei doi autori au identificat trei tipuri “pure” de cultură politică şi anume cultura politică
parohială, cea dependentă şi cea participativă. În cazul culturii politice parohiale nu se realizează
propriu-zis o orientare a individului asupra nici unui obiect politic. Expectanţele sale sunt foarte
reduse, el nu aşteaptă ca sistemul să facă ceva pentru el. Acest tip de cultură politică este specific
comunităţilor umane aproape primitive, care trăiesc izolate într-un sistem al valorilor în care
politicul nu prevalează. Pentru membrii acestor societăţi, orientările lor politice nu se separă de
orientările lor religioase şi sociale. În cadrul celui de-al doilea tip de cultură politică orientarea
individului se îndreaptă către “output-ul” sistemului şi foarte puţin către “input” sau chiar către sine
ca participant activ al sistemului politic. Subiectul este orientat afectiv către autorităţile centrale –
pozitiv sau negativ – acceptând sau nu legitimitatea regimului. Relaţia dintre individ şi sistem este
una pasivă. Cel de-al treilea tip de cultură politică este cel participativ în care individul este orientat
atât înspre sistem ca întreg, înspre “input” şi “output” dar şi înspre sine ca participant direct la
funcţionarea sistemului politic. Individul se consideră pe sine un adevărat “activist” al sistemului
politic, o componentă importantă în cadrul fluxului intereselor spre autorităţile centrale şi mai apoi
în cadrul procesului de luare a deciziilor.
Culturile politice sunt eterogene şi neuniforme. Individul este un amestec de orientări, iar
societatea este un amestec de indivizi. De aici derivă o varietate de culturi politice care pot sau nu
să se armonizeze cu structurile politice32.
Cea de-a doua abordare a culturii politice este cea radicală (marxistă). Radicalii respingeau
interpretarea liberalilor considerând că o anumită cultură politică este rezultatul încercării clasei
conducătoare de a-şi impune valorile asupra grupurilor subordonate. Aceasta se realizează prin
intermediul unor mecanisme formale cum ar fi mass-media sau sistemul educaţional. Cultura
politică este interpretată de radicali ca fiind rezultatul efortului clasei conducătoare de a-şi legitima
puterea socială şi economică pe care o deţine. Ei consideră că valorile culturale democratice –
individualismul, competitivitatea şi materialismul – divid clasa muncitoare şi o lipsesc de
omogenitatea care de fapt îi da forţă. În schimb, cultura politică a clasei muncitoare nu reprezintă
doar o acceptare pasivă a valorilor clasei dominante ci include şi idei de solidaritate. Aceste idei
sunt promovate în primul rând de sindicate sau partide pentru a fi mai apoi îndoctrinate în rândurile
clasei muncitoare. Abordarea radicală a culturii politice dă mult mai multa greutate subculturilor
politice decât o face abordarea behaviouristă. Totuşi ei consideră că aceste clase subordonate pe
care le apăra sunt orientate natural înspre stânga axei politice dar că sunt atrase de pe aceasta cale
justă de “ideologia dominantă”.
Daca liberalii studiază transmiterea valorilor culturale peste generaţii prin fenomenul de
socializare, metoda folosită de marxişti este cea de îndoctrinare ideologică. Socializarea politică
începe încă din copilărie când copilul observă la persoanele din cercul său anumite atitudini şi
comportamente legate de politică. Acest proces se continuă pe tot parcursul vieţii fiind strâns legat
de difuzarea informaţiilor, de perceperea acestora precum şi de evaluarea lor.
Din 1945 până în 1989 România a cunoscut un regim comunist care şi-a lăsat amprenta
asupra societăţii româneşti, influenţând în special cultura politică. Spre sfârşitul deceniului al
optulea regimul a căutat constant o strategie de supravieţuire a regimului, selectând anumite grupuri
sociale cărora le-a oferit anumite “privilegii” pentru a le câştiga sprijinul. S-a născut astfel un set de
valori complexe şi contradictorii. Imediat după Revoluţie, românii au respins tot ceea ce considerau
că reprezintă o ideologie – ca reacţie la spiritul de masă propagat de comunişti, respectiv ideile de
cooperare şi solidaritate. În schimb ei s-au ataşat de concepte abstracte precum libertatea şi alte
drepturi individuale care până atunci le-au fost negate.

32
Alături de cele trei tipuri majore de cultură politică se remarcă şi existenţa unor tipuri derivate. Cultura politica
parohial-dependentă este un tip de cultură politică în care populaţia şi-a exprimat fidelitatea faţă de un sistem politic
mai complex, cu structuri centrale specializate. În cultura mixtă dependent-participativă, o parte a populaţiei s-a orientat
către “input” şi către sine ca “activist” în timp ce majoritatea au rămas orientaţi către structurile centrale şi mai puţin
către sine. În cultura politică parohial-participativă se încearcă trecerea de la cultura parohială, pasivă, la cea
participativă, activă din partea individului. Majoritatea acestor sisteme politice se balansează între democraţie şi
autoritarism. Aceste clasificări demonstrează însăşi eterogenitatea culturilor politice.

18
 Participarea politică

Dahl33 consideră ca termenul de democraţie este rezervat sistemului politic care, printre
caracteristicile sale, are şi calitatea de a fi complet sau aproape complet responsabil fata de cetăţenii
săi. Responsabilitatea sistemului politic se manifestă faţă de preferinţele indivizilor. Astfel, într-o
democraţie, toţi indivizii trebuie să aibă posibilitatea de a-şi formula interesele, să dezvăluie
preferinţele celorlalţi cetăţeni prin acţiune colectivă sau individuală iar preferinţele lor să
cântărească în mod egal în faţa autorităţilor (să nu se facă diferenţieri datorită sursei lor). Aceste trei
condiţii sunt necesare dar nu şi suficiente pentru o democraţie. Pentru ca toţi indivizii unei societăţi
să poată dispune de aceste posibilităţi sistemul politic trebuie să furnizeze cel puţin 8 garanţii
instituţionale (libertatea de a forma şi de a se alătura unor asociaţii; libertatea de exprimare; dreptul
de vot; eligibilitate pentru funcţii publice; dreptul liderilor politici de a căuta suport; surse
alternative de informare; alegeri libere şi corecte; instituţii care să facă politicile guvernamentale
dependente de voturi şi alte mecanisme de exprimare a preferinţelor). Aceste 8 garanţii constituie
doua dimensiuni diferite ale democraţiei: contestarea şi participarea.

O democraţie reală necesită fenomenul de participare politică; doar prin discuţii, articularea
intereselor şi implicarea în politică se pot defini şi realiza scopurile societale. Fără intervenţia
publică în procesul politic, democraţiei îi lipseşte legitimitatea. Cetăţeanul trebuie să fie informat
asupra procesului politic şi să se implice în desfăşurarea lui; el sprijină astfel sistemul democratic şi
îi asigură stabilitate.
Macridis şi Burg34, în momentul în care fac referiri la participare, iau în considerare funcţia
de agregare şi articulare a intereselor. Realizează distincţia între două concepte: eficacitate
(efficacy) sentimentul cetăţeanului de a fi capabil să influenţeze procesul de luare a deciziilor şi
eficienţa (effectiveness) cetăţeanul este propriu-zis capabil să influenţeze procesul de luare a
deciziilor. În regimurile democratice eficienţa este mare, eficacitatea fiind aproape nulă. Există
sentimentul cetăţeanului că liderii politici acţionează fără a lua în calcul şi interesele sale. Dacă ar fi
să facem o paralelă între cele doua tipuri de regim – democrat şi autoritar – prin prisma eficcacity
(eficacitate) şi effectiveness (eficienţă) am putea observa diferenţele care apar. În regimurile
autoritare este mai mare eficacitatea cetăţenilor deoarece elitele politice se lasă cu greu influenţate
de opiniile indivizilor care, potrivit părerii lor, ar trebui să li se conformeze. Dimpotrivă, în
democraţiile liberale, eficienţa este foarte ridicată fără ca indivizii să realizeze acest fapt. În
conformitate, participarea să politică va fi scăzută considerând că acţiunile sale nu vor avea nici un
efect asupra autorităţilor.
Pentru a înţelege mai bine fenomenul participării este necesar să ne oprim şi asupra
înţelegerii societăţii civile, deosebit de importantă într-o democraţie. Pentru Larry Diamond 35 ea
reprezintă un domeniu al vieţii sociale organizate şi care este voluntară, se auto-generează, se
întreţine singură, este autonomă de stat şi limitată de o ordine legală sau un set de reguli unanim
acceptate. Societatea civilă implică cetăţeni care acţionează colectiv într-o sferă de interes politic –
pentru a-şi exprima interesele, pasiunile, ideile, pentru a face schimb de informaţii, pentru a atinge
scopuri comune, pentru a înainta cereri de politici statului şi pentru a-i menţine responsabili pe
oficiali pentru acţiunile lor. În cadrul societăţii civile sunt numeroase organizaţii care la rândul lor
includ o serie de grupuri: economice (asociaţii şi reţele comerciale şi producătoare), culturale
(religioase, etnice, comunitare sau alte instituţii şi organizaţii implicate în apărarea drepturilor şi
valorilor colective), informaţionale şi educaţionale (preocupate de producerea şi răspândirea unor
idei, ştiri sau informaţii), grupuri bazate pe interese comune (asociaţii ale veteranilor, muncitorilor,
pensionarilor etc.), grupuri implicate în dezvoltarea societăţii în general, grupuri orientate spre
rezolvarea unor anumite probleme şi grupuri civice.

33
Robert A. Dahl (1971) Polyarchy: Participation and Opposition, New Haven: Yale University Press
34
Macreidis şi Burg, op. cit.
35
Larry Diamond (1999), Developing Democracy: Toward Consolidation, Johns Hopkins University Press

19
 O societate civilă din cadrul unei democraţii, cum este şi normal, prezintă o serie de funcţii
democratice de unde şi deosebita sa importanţă. Doar câteva dintre acestea sunt relevante pentru
fenomenul de participare. Spre exemplu, o bogată viaţă socială voluntară suplimentează rolul
partidelor politice în stimularea participării şi în creşterea eficacităţii politice. Ea contribuie, de
asemenea la înţelegerea de câtre cetăţeni a drepturilor şi a obligaţiilor lor în cadrul unei societăţi. O
societate civilă pluralistă va tinde să genereze o varietate de interese care vor fi agregate şi mai apoi
articulate ceea ce va ajuta la dezvoltarea participării politice. Va crea o serie de canale pentru
aceasta, altele decât partidele politice. Spre exemplu în Europa de Est s-a manifestat fenomenul de
deteriorare a statutului social şi politic al femeilor, şi numai societatea civilă poate astfel să readucă
la realitate egalitatea politică şi socială.

Participarea (acele acţiuni ale cetăţenilor care au ca obiectiv, mai mult sau mai puţin direct,
să influenţeze selecţia personalului din guvernământ şi/sau acţiunile acestora36) implică o acţiune
voluntară a individului. Într-un sistem democratic, participarea este o componentă esenţială; cu cât
este mai ridicat nivelul de participare politică cu atât societatea respectivă este considerată a fi mai
democratică. Participarea trebuie moderată în formele şi frecvenţa ei: o participare prea mare sau
prea mică ar putea ameninţa balanţa sistemului. J.S. Mill susţine că participarea este o metodă prin
care sunt învăţate virtuţile civice. Indivizii tind să se manifeste în general în moduri asemănătoare
indiferent de motivaţii sau scopuri. Dalton37 denumeşte categoriile de activităţi - modalităţi de
participare democratică. Există o varietate largă de activităţi: de la participarea la vot, implicarea în
desfăşurarea unor campanii electorale, contactarea unor oficialităţi sau politicieni până la diferite
activităţi de grup. Pe lângă aceste categorii ale participării politice numite şi forme convenţionale
mai sunt menţionate şi protestul şi alte forme neconvenţionale de participare politică.
Participarea la vot este cea mai cunoscuta şi cea mai răspândită formă de participare de
multe ori se remarcă o supraevaluare a importanţei alegerilor. Participarea la vot nu presupune un
efort politic ridicat deoarece implică puţină iniţiativă şi nu necesită cooperare. Statele europene
favorizează în general participarea la vot deoarece guvernanţii au liste cu toţi cetăţenii eligibili
pentru a vota şi astfel acestora nu le rămâne de făcut decât să se prezinte la vot. În SUA însă,
cetăţenii trebuie să se înscrie personal pe listele de vot şi de foarte multe ori numeroase persoane
eligibile nu se prezintă la vot. De asemenea, sistemul reprezentării proporţionale favorizează
participarea la vot; chiar şi partidele mai mici au posibilitatea de a obţine mandate legislative şi sunt
interesate astfel în câştigarea unui suport din partea cetăţenilor. Reprezentarea proporţionala este
însă destul de periculoasă pentru ţările care se confruntă cu clivaje etnice sau culturale, diviziunea
electoratului exacerbând conflictele din societate.
Implicarea în desfăşurarea campaniei electorale reprezintă o “anexă” a participării
electorale; aceasta include o varietate de activităţi: munca voluntară pentru un candidat sau partid,
participarea la întâlniri electorale, persuasiune faţă de alţi indivizi pentru a le influenţa decizia
electorală, calitatea de membru al unui partid sau organizaţie politică etc. Doar puţini cetăţeni se
implică în campanii electorale deoarece această activitate presupune o mai mare iniţiativa şi o
implicare sporită.
Participarea comunitară poate de asemenea să ia o serie de forme – ceea ce este o
caracteristică pozitivă a unei asemenea modalităţi de participare. Ea presupune un efort venit din
partea unor grupuri pentru rezolvarea unor probleme ale comunităţii respective, probleme care se
referă la diferite domenii (de la problemele educaţionale până la protejarea mediului). Studii recente
demonstrează că americanii continuă să fie implicaţi în acţiuni colective care urmăresc rezolvarea
unor probleme comunitare. În timp ce Dalton apreciază că intensitatea participării comunitare a
crescut în SUA în ultimele decenii, Putnam38 aduce argumente de sens contrar: "după oricare dintre
36
Verba, Sidney şi Nie, Norman H. (1974) Participation in America : Political Democracy and Social Equality
Addison-Wesley Educational Publishers
37
Russell Dalton (1996), Citizen Politics, NJ: Chatham House
38
Robert Putnam (1995), Making Democracy Work, NJ: Princeton University Press

20
măsuri implicarea directă a americanilor în politică şi guvernare a scăzut în mod constant şi abrupt
de-a lungul ultimei generaţii". Măsurile menţionate de Putnam se referă în primul rând la
apartenenţa în organizaţii cum ar fi cele religioase, asociaţii de părinţi - profesori (PTA), Federaţia
Cluburilor de Femei etc., precum şi la voluntariatul în organizaţii civice. În Europa, numărul
activităţilor în comunitate a crescut în ultimii ani fără a ajunge la nivelul înregistrat în SUA.
Contactarea unor oficialităţi este o formă de activitate destul de puţin abordată de
cercetătorii din acest domeniu. Ea poate lua două forme: individuală (dacă problema în cauză
priveşte doar o persoană) sau colectivă (problema priveşte o anumită colectivitate). Verba, Nie şi
Kim39, într-un studiu comparativ cu date culese din 6 ţări, au găsit că între 1/10 şi 1/3 dintre cei
intevievaţi de ie contactaseră personal oficiali pentru rezolvarea unor probleme. Mai mult,
importanţa rezidă în efectul pe care aceste acţiuni îl au asupra conceperii de politici de către
guvernanţi: cu cât sunt mai numeroase cu atât sunt mai mari resursele alocate unor cereri înguste.
O formă diferită de participare este cea neconvenţională (de protest) care, deşi depăşeşte
limitele legale, este destul de întâlnită. Ea include forme diferite de la semnarea de petiţii,
demonstraţii, greve neoficiale până la boicoturi şi ocuparea de clădiri. Acţiunile colective de protest
reprezintă un mijloc de participare al celor dezavantajaţi social (membrii unor minorităţi etnice,
religioase sau rasiale). În ultima perioadă, acest tip de participare neconventională a început să fie
tot mai răspândită. S-a considerat ca acţiunile de protest vor descreşte în intensitate şi număr,
ipoteză neconfirmată de realităţile politice. Dacă în trecut formele de acţiune colectivă erau
spontane acum sunt adeseori planificate şi organizate. Exemplul cel mai important pentru
activităţile de protest din ţările democratice industrializate îl reprezintă mişcările ecologiste
(formele sunt dintre cele mai diverse: ocupare insulelor pe care urmează să aibă loc experienţe
nucleare, blocarea vaselor care vânează balene etc.).
Indivizii au o putere de influenţă în cadrul procesului politic mult mai mare dacă sunt
asociaţi. În cadrul societăţii civile grupurile sunt orientate pe diferite domenii, observându-se că
munca voluntară într-un anumit grup dezvoltă aptitudini folositoare în politică. Chiar şi grupurile
apolitice vor stimula într-un final o implicare în procesul politic. Partidele politice constituie un
canal important prin care circula informaţia de la cetăţeni la guvernanţi; prin intermediul partidelor
se realizează informarea, educarea şi influenţarea opiniei publice. Acestea se implică într-o serie de
activităţi sociale, politice, economice şi culturale. Partidele politice contribuie la agregarea
diverselor interese, la armonizarea şi articularea lor, la stabilirea opţiunilor privind valorizarea
intereselor şi aspiraţiilor agregate. Partidele politice selectează interesele, le evaluează şi decid
asupra intereselor care trebuie reprezentate.
Dacă într-o societate participarea este la un nivel mai ridicat atunci factorii de decizie vor
cunoaşte preferinţele cetăţenilor şi posibilitatea de a răspunde aşteptărilor acestora va fi mai mare.
Există deci interesul pentru diferite acţiuni ale indivizilor. Deşi toţi cetăţenii au oportunităţi egale nu
toţi participă la procesul politic. Problema inegalităţii în reprezentare nu se rezumă doar la
determinarea diferenţelor de structură dintre populaţia care activează şi restul populaţiei. Şi acest
lucru deoarece diferenţele, din perspectiva unor caracteristici socio-demografice, nu implică în mod
necesar şi diferenţe în preferinţele de natură politică. În SUA se remarcă diferenţe demografice
importante între cei care votează şi cei care nu votează, însă în ceea ce priveşte atitudinile faţă de
politicile guvernamentale de asistenţă socială, sănătate, precum şi atitudinile faţă de avort,
diferenţele au fost neglijabile. Atunci când un grup care este activ are trăsături care pot fi
identificate de câtre cei care iau decizii de interes public, nevoile grupului sunt deduse pornind de la
caracteristicile vizibile ale grupului şi nu doar de la nevoile exprimate de câtre membrii săi (Verba).
Astfel, contează nu doar modul în care diferă opiniile participanţilor fata de cele ale non-
participanţilor (dacă vor impozite mai mari sau mai mici, daca au preferinţe clare în ceea ce priveşte
învăţământul în limbile minorităţilor etc.) ci şi cine sunt cei care participă.

39
Sidney Verba, Norman Nie şi Jae-On Kim (1978), Participation and Social Equality:A Seven-Nation Comparison,
Cambridge University Press

21
 S-a remarcat că o importanţă deosebit în diferenţierea participanţilor o reprezintă nivelul de
educaţie, veniturile realizate etc. Astfel, cei care dispun de venituri mai mari vor avea mai multe
posibilităţi de a se implica în procesul politic decât cei care nu au bani şi care astfel vor fi mai
preocupaţi să-şi câştige pâinea decât “să facă politică”. De asemenea, cei cu studii superioare vor fi
mult mai capabili să-şi organizeze şi să-şi înainteze preferinţele decât cei cu un nivel de şcolarizare
redus. Tinerii nu sunt la fel de motivaţi ca şi persoanele adulte să se integreze în procesul politic.
Cei adulţi vor avea responsabilităţi, taxe şi impozite de plătit, copii de întreţinut etc. şi vor deveni
beneficiari ai unor programe guvernamentale. Unele studii relevă faptul că implicarea în procesul
politic creşte o dată cu înaintarea în vârsta. Diferenţele dintre sexe sunt şi ele relevante; s-a observat
ca femeile nu sunt la fel de motivate ca bărbaţii pentru a acţiona în cadrul societăţii civile. La acest
fenomen contribuie socializarea timpurie a copiilor; politica nu se potriveşte statutului femeii în
societate (?).
Diferenţe în formele participării se manifesta şi datorită diferenţelor de sistem, de fapt
datorita diferenţelor tipului de regim politic. Dacă într-o democraţie participarea (o formă voluntară
de activitate) este mare – metoda standard fiind metoda alegerilor, în regimurile totalitare apare o
mobilizare intensă a populaţiei. Deşi în cazul mobilizărilor apare implicit şi o ameninţare la adresa
stabilităţii, acest tip de activitate îi face pe oameni să se simtă utili regimului. Regimurile totalitare
sunt regimuri mobilizatoare; doresc să schimbe societatea în spiritul unui ideal formulat iniţial, însă
regimurile trebuie să ţină seama şi de faptul că mobilizarea se poate întoarce împotriva regimului. În
asemenea tipuri de regim, mobilizarea este denumită “participare activă” ceea ce nu este tocmai
adevărat deoarece mobilizarea nu presupune o acţiune voluntară.
Dacă ar fi să evaluam toate canalele de acces la procesul politic, vom considera probabil că
unele sunt mai importante decât celelalte; acestea depind însă de personalitatea indivizilor care
participă (precum şi de vârsta, sex, nivelul de educaţie, mediul de provenienţa etc) şi de interesele
care îl vor ghida. Într-o democraţie validă, un singur canal de participare nu asigură necesarul de
acţiune din partea cetăţenilor pentru a influenţa acţiunile guvernanţilor. Trebuie să existe o varietate
de canale de acces care să dea posibilitate fiecăruia să-şi aleagă forma de participare care-i dă
posibilitatea realizării intereselor sale. Doar participarea la vot nu reprezintă o condiţie suficientă a
unei democraţii. Şi într-un regim nedemocratic pot exista alegeri “libere” şi “corecte” (însă există o
mare probabilitate ca electorii să nu poată vota decât un singur partid – şi anume partidul aflat la
conducerea ţării). Demonstraţiile, grevele, ocuparea unor clădiri nu sunt forme tocmai legale de
participare fiind utile în vederea atragerii atenţiei societăţii şi în special a guvernanţilor asupra
existenţei unor probleme care vor necesita soluţii.
Dezbaterile referitoare la participare rămân deschise. Nu se poate susţine că un anumit canal
de acces este mai important decât altul (totul este relativ în funcţie de diverşi factori). O problemă
importantă în domeniu o constituie participarea din fostele ţări comuniste. Este destul de devreme
să vorbim despre o participare în adevăratul sens al cuvântului în aceste ţări, deşi se remarcă
vizibile îmbunătăţiri ale fenomenului de implicare al cetăţenilor în procesul politic.

Bibliografie

1. *** Legea nr. 27/1996, Legea partidelor politice publicată în Monitorul Oficial nr. 87 din 29
aprilie 1996.
2. Almond, Gabriel şi Sidney Verba (1996), Cultura civică, CEU Press, DU Style: Bucureşti
3. Dahl, Robert A (1971), Polyarchy: Participation and Opposition, New Haven: Yale University
Press
4. Dalton, Russell (1996), Citizen Politics, NJ: Chatham House
5. Diamond, Larry (1999), Developing Democracy: Toward Consolidation, Johns Hopkins
University Press

22
6. Duhamel, Olivier (1993), Les Democraties, Seuil, Paris
7. Duverger, Maurice (1954), Political Parties , New York: Wiley
8. Duverger, Maurice (1964), Political Parties. Their Organization and Activity in the Modern
State, London: Methuen,
9. Duverger, Maurice (1986), Les regimes semi-presidentiels, PUF, Paris
10. Easton, David (1981), The Political System , University of Chicago Press
11. French, J. şi B. Raven (2001), " The Bases of Social Power." în D. Cartwright (ed.), Studies in
Social Power, Ann Arbor, MI: Institute for Social Research
12. Giquel, Jean (1997), Droit constitutinnel et institutions politiques, Ed. Montchrestien, Paris
13. Hague, Rod, Martin Harrop şi Shaun Breslin (1993), Political Science: A Comparative
Introduction, St. Martin’Press: New York
14. Huntington, Samuel P. (1997), Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet,
Prahova
15. Janda, Kenneth (1980), Political Parties: A Cross-National Survey, Macmillan Publishing
Company, New York
16. Katz, Richard S. şi Peter Mair (1995), "Changing Models of Party Organization and Party
Democracy: The Emergence of the Cartel Party," în Party Politics, Nr. 1
17. Lijphart, Arend ed. (1992), Parliamentary Versus Presidential Government, Oxford University
Press
18. Linz, Juan J. (1990), “The Perils of Presidentialism” în Journal of Democracy, Vol. 1, Nr. 1
19. Linz, Juan J. (1990), “The Virtues of Parliamentarism” în Journal of Democracy, Vol. 1, Nr. 4
20. Lipset, Seemour M. and Stein Rokkan, (1990) "CIeavage Structures, Party Systems and Voter
Alignments. Introduction" în The West European Party System, ed. Peter Mair, Oxford: Oxford
University Press
21. Macridis, Roy C. şi Steven L. Burg (1991), Introduction to Comparative Politics. Regimes and
Change, Harper Collins Publishers
22. Mainwaring, Scott (1990) “Presidentialism in Latin America." în Latin American Research
Review XXV, Nr. 1
23. Mair, Peter ed. (1990), The West European Party System, Oxford: Oxford University Press
24. Robert Putnam (1995), Making Democracy Work, NJ: Princeton University Press
25. Sartori, Giovanni (1976), Parties and Party Systems: A framework for analysis, Cambridge
26. Sartori, Giovanni (1990), "A Typology of Party Systems” în The West European Party System,
ed. Peter Mair. Oxford: Oxford University Press
27. Verba, Sidney şi Nie, Norman H. (1974) Participation in America : Political Democracy and
Social Equality, Addison-Wesley Educational Publishers
28. Verba, Sidney, Norman Nie şi Jae-On Kim (1978), Participation and Social Equality: A Seven-
Nation Comparison, Cambridge University Press
29. Weber, Max (1946), “Politics as a Vocation” în From Max Weber: Essays in Sociology, Oxford
University Press

23