Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu

Facultatea de Științe ale Educației, Drept și

Administrație Publică
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

JUSTIȚIA ȘI PRINCIPIUL
  

SEPARAȚIEI PUTERILOR IN STAT

 
 
 
 
 
 
 
                  

         
Stolojanu Silviu Cristian
                                      Master
anul I
                            
Cariera judiciara

1
 Justiția și principiul separației puterilor în stat

Omul este o fiinţă socială care nu poate trăi şi evolua decât în cadrul unei societăţi 1. În
literatura de specialitate termenul de „societate” este definit, în sens larg, ca reprezentând un
mod organizat de existenţă în comun a unor indivizi grupaţi în ansambluri mai mult ori mai
puţin permanente2. Deoarece, oricare formă de organizare omenească are ca principal scop
existenţa comunităţii şi lupta cu mediul ambiant, pentru a putea supravieţui, orice societate
trebuie să se bazeze pe „ordinea normativă comportamentală prin care este organizată în mod
obiectiv viaţa populaţiei”3.
La începuturile sale, societatea nu era organizată în forma întâlnită astăzi. Celula de
bază a societăţi o constituia organizarea gentilică care, ulterior, a cunoscut şi forme superioare
precum fratria alcătuită din mai multe ginţi şi tribul format din mai multe fratrii. Adeseori
triburile se uneau dând astfel naştere unei unităţi de triburi. Treptat, odată cu dezvoltarea
acestor forme de organizare, nevoile oamenilor s-au amplificat şi diversificat. Astfel, în
contextul creşterii stabilitaţii membrilor societăţii din pricina activităţilor desfăşurate
(agricultura şi creşterea animalelor) şi a apariţiei conflictelor tot mai dese dintre aceştia, au
început să se contureze încet, dar sigur elementele definitorii ale unei forţe publice în
devenire: statul4.
Cuvântul „stat” provine din latinescul „status” care iniţial însemna stare a unui lucru,
iar în sens juridic, situaţie a unei persoane care făcea parte dintr-o comunitate cu, care avea în
comun un set de valori şi care îi conferea anumite drepturi şi obligaţii5.
Analizând teoriile din domeniu, se observă că statul este un fenomem istoric, politic şi
juridic care a apărut în procesul dezvoltării societăţii 6. În opinia domnului Ioan Alexandru
termenul de stat desemnează „o colectivitate umană situată pe un anumit teritoriu şi supusă
unei autorităţi suverane. Statul desemnează de asemenea un aparat de instituţii care îi permite
1

2
Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu
Facultatea de Științe ale Educației, Drept și Administrație Publică
3
4
5

2
să comande şi să acţioneze”7 . Verginia Vedinaş defineşte statul ca fiind „o instituţie de
instituţii constituite într-un ansamblu unic şi organic articulat” 8.
Din definiţiile prezentate anterior se desprind principalele elemente constitutive ale
statului si anume: naţiunea, teritoriul şi suveranitatea9. Aceste elemente sunt consacrate şi de
legea fundamentală. Conform Constituţiei României, articolul 1, alineatul 1 „România este
un stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil”10. Analizând acest articol se
deduce că naţiunea este primul dintre elementele esenţiale ale statului, fără de care acesta nu
ar putea exista întrucât statul nu reprezintă altceva decât o „formă specifică de organizare a
unei colectivităţi umane într-un teritoriu”11. Autorul Corneliu Manda face distincţia între
termenul de „naţiune”, „cetăţenie” şi „popor”, subliniind faptul că cetăţenia exprimă
apartenenţa din punct de vedere juridic a unei persoane la un stat, iar poporul nu este altceva
decât totalitatea persoanelor de pe teritoriul unui stat, indiferent de naţionalitate12.
Teritoriul statului este definit conform opiniilor exprimate în literatura de specialitate
ca fiind „acea parte din globul pământesc ce cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer
de deasupra solului şi a apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană” 13. De
asemenea sunt asimilate ca aparţinând teritoriului statului şi navele, aeronavele precum şi
terenul pe care este situată reprezentanţa diplomatică într-un stat străin14. Analizând legea
fundamentală articolul 3, alineatele 1 şi 2, conform cărora „Teritoriul României este
inalienabil” şi „Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor
şi a celorlalte norme generale admise ale dreptului internaţional” , se poate deduce
15

importanţa teritoriului în existenţa şi buna funcţionare a unui stat. Din cele prezentate anterior
reiese faptul că teritoriul reprezintă una dintre condiţiile fundamentale ale independenţei şi
unităţii unui stat16.
Un alt element constitutiv al statului este suveranitatea. Conform Constituţiei
României articolul 2, alineatul 1, „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o
exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte,
7
8

10
Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu
Facultatea de Științe ale Educației, Drept și Administrație Publică

11

12
13
14
15

16

3
şi prin referendum”17. Interpretând acest articol, se poate afirma că, suveranitatea, în esenţa sa,
exprimă posibilitatea statului de a-şi extinde autoritatea asupra unui anumit teritoriu şi a unei
anumite populaţii18, sau, astfel spus, unul dintre atributele esenţiale ale suveranităţii statului
este „dreptul său de a reglementa, în mod liber şi fără nici o intervenţie din partea altui stat,
organizarea si funcţionarea sistemului politic, a raporturilor dintre stat şi cetăţeni sau a
raporturilor patrimoniale dintre indivizi, prin intermediul normelor juridice”19. Suveranitatea
statului se exprimă prin două modalităţi şi anume: pe plan intern, prin supremaţie, iar pe plan
extern, prin independenţă20.
Prin supremaţie se înţelege faptul că puterea de stat este superioară oricărei altei puteri
în interiorul statului, iar prin independenţă se exprimă libertatea statului de a duce politica
externă pe care singur şi-o stabileşte, având obligaţia de a respecta drepturile suverane ale
altor state şi normele dreptului internaţional. Referitor la cele prezentate anterior se observă că
supremaţia şi independenţa sunt două laturi inseparabile ale suveranităţii, supremaţia
neputând fi deplină fără independenţă după cum nici independenţa fără supremaţie, deoarece
orice stat trebuie să fie capabil să-şi apere suveranitatea, indiferent de marimea teritoriului sau
de putere sa economică.
De-a lungul evoluţiei societăţii, statul a suferit multiple modificări pâna a căpătat
forma ideală pe care o deţine astăzi: statul de drept21. Acesta îşi exercită puterea politică cu
ajutorul legilor, având ca principii fundamentale separarea puterilor în stat, supremaţia
constituţiei şi egalitatea indivizilor22. În zilele noastre, conceptul de „stat de drept” evocă
subordonarea statului faţă de drept, fapt ce asigură garantarea libertăţii umane şi armoniei
sociale23.
Analizând din perspectiva dispoziţiilor articolului 1, alineatul 4, din Constituţia
României, conform căruia „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale” 24, se
constată faptul că, puterea statului de voinţă şi comandament, suveranitatea, se înfăptuiesc
prin exercitarea funcţiilor legislative, executive şi judecătoreşti, în mod corespunzător, de
17
18

19
Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu
Facultatea de Științe ale Educației, Drept și Administrație Publică

20
21
22
23

24

4
autorităţi publice abilitate25. Din cele prezentate anterior, reiese faptul că, statul modern
îndeplineşte trei funcţii fundamentale şi anume: funcţia legislativă sau de edictare a legilor
generale, funcţia executivă sau de aplicare a acestor legi şi funcţia jurisdicţională sau de
rezolvare a litigiilor care apar în procesul aplicării legilor. Fiecărei funcţii îi corespunde o
„putere” : puterea legislativă, înfăptuită de Parlament, cu cele două Camere ale sale, Senatul şi
Camera Deputaţilor, puterea executivă, exercitată de Guvern, ministere şi celelalte organe de
specialitate ale administraţie publice centrale, precum şi de organele administraţiei publice
locale, şi puterea judecătorească, organizată în judecătorii, tribunale judeţene şi ale
municipiului Bucureşti, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie26 .
Dacă se analizează opiniile exprimate în literatura juridică de specialitate se observă
faptul că statul, pentru a se asigura de buna funcţionare a acestui tip de aranjament, a creat o
serie de mecanisme juridice precum controlul politic al Parlamentului asupra executivului,
controlul administrativ şi controlul jurisdicţionar. Controlul politic al Parlamentului asupra
executivului se concretizează prin mijloace instituţionale variate, cum ar fi: consultare
prealabilă a Parlamentului în vederea adoptării unei măsuri, întrebări şi interpelări adresate
membrilor Guvernului, acceptarea programului de guvernare şi acordarea votului de încredere
a moţiunii de cenzură etc. Controlul administrativ este controlul ce se realizează în interiorul
organelor administrative, sub forma unui control ierarhic sau a unui control de tutelă, iar
controlul jurisdicţionar este controlul realizat de către o autoritate judecătorească
independentă, reprezentată de instanţe de drept comun sau de instanţe specializate, asupra
legalităţii actelor administrative27.
Datorită faptului că, puterile statului nu sunt total delimitate, între ele stabilindu-se
relaţii de interdependenţă şi de control, se poate afirma că, principiul „separaţiei puterilor în
stat” presupune mai degrabă crearea unui echilibru între acestea, decât o separaţie propriu
zisă a lor28.

Principiul separației puterilor în stat

25
26

27
Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu
Facultatea de Științe ale Educației, Drept și Administrație Publică

28

5
 Înainte de a se realiza o analiză mai amănunțită a ceea ce presupune principiul
separației puterilor în stat este necesară este necesară o scurtă prezentare a noţiunii de
„principiu”, din punctul de vedere al celor două sensuri pe care acestea le capătă şi anume un
sens uzual şi unul juridic. „Etimologic, cuvântul „principiu” provine din latinescul
„principium” care poate însemna obârşie, cu, consideraţia de element fundamental, element
primordial”29.
În sensul uzual, cuvântul „principiu” este folosit la desemnarea unui element
fundamental, a unei idei sau a unei legi cadru, pe care este întemeiată o teorie ştiinţifică, un
sistem politic, juridic sau o anumită normă de conduită, iar în sens juridic, termenul de
„principiu” capătă înţelesul de „idee cadru”.
Aşa cum reiese din literatura juridică de specialitate, „statul nu este altceva decât o
forţă publică, al cărui rol este acela de a asigura conducerea societăţii, în numele societăţii, ca
reprezentant oficial al acesteia, în ansamblul ei”30. Aşadar, întreaga organizare a societăţii este
realizată de către stat. În urma derulării unui îndelungat proces de transformare, statul a
căpătat forma ideală pe care o întâlnim astăzi, şi anume statul de drept31.
Sintagma „stat de drept” rezultă din alăturarea celor doi termeni, stat şi drept, şi este
folosită tocmai pentru a se realiza o unitate complexă, subliniind astfel legătura indispensabilă
dintre aceste două elemente, „de parcă ele s-ar supune reciproc” 32. Statul este cel care crează
norme juridice, asigură organele, mecanismele şi procedurile cu ajutorul cărora societatea
sancţionează persoanele care încalcă normele juridice, în timp ce dreptul, ca ansamblu de
norme juridice, este „un instrument indispensabil” pentru stat, atunci când acesta adoptă
anumite decizii cu caracter obligatoriu pentru cetăţenii săi. Astfel, dreptul este cel care oferă
puterii statale oficialitatea şi legitimitatea de care aceasta are nevoie pentru a-şi exercita
prerogativele de conducere socială, de armonizare a intereselor diverse ce apar în societate, de
soluţionare a conflictelor sociale, de promovare a siguranţei, a justiţiei şi a progresului
social33.
În opinia autorilor de specialitate, statul de drept reprezintă „un concept politico-
juridic ce defineşte o formă a regimului democratic de guvernământ din perspectiva

29

30
Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu
Facultatea de Științe ale Educației, Drept și Administrație Publică

31
32

33

6
raporturilor dintre stat şi drept, dintre putere şi lege, prin asigurarea domniei legii şi a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea puterii”34. Concepţia „statului
de drept”, originară în vestul european, a evoluat împreună cu doctrina liberală, fiind
considerat în secolul al XIX-lea o „garanţie a societăţii preconizate, în care să existe acea
armonie juridică, economică, politică, care să permită statului să fie un arbitru în conflictul
dintre conflictele particulare”35.
În condiţiile actuale, ale răsturnării şi înlăturării regimurilor totalitare, comuniste, care
timp de câteva generaţii au realizat modificări semnificative în toate structurile societăţii,
începând cu domeniul economic, politic, ideologic, şi terminând cu cel cultural, reorganizarea
acestor societăţi pe „baze democratice” a avut un rol destul de important în reactulizarea
conceptului de „stat de drept”36. Statul de drept este privit în contemporaneitate ca fiind cel
mai optim instrument care poate înfăptui „opera de mediere” între persoana umană şi
societate, care menţine şi garantează „independenţa morală a persoanei, libertatea şi
demnitatea ei”37. Statul de drept ar putea fi definit scurt şi simplu ca fiind statul a cărui
activitate este „determinată şi limitată prin lege”38.
Întrucât, construcţia statului de drept presupune derularea unui proces istoric,
contradictoriu, cu realizări şi dificultăţi ce diferă de la un stat la altul, indiferent de factorii
socio-politici şi culturali din fiecare ţară, acţiunea socială trebuie îndreptată cel puţin către
respectarea principiilor indispensabile unui stat de drept, cum sunt: principiul separaţiei
puterilor în stat, supremaţia Constituţiei sau a legalităţii şi respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului39. În România, aceste principii fundamentale de
funcţionare ale statului sunt consacrate de prevederile articolului 1 din Legea Fundamentală40.
Teoria separaţiei puterilor în stat este o teorie celebră, de largă audinţă şi frecvent
invocată. Această teorie a apărut în Secolul Luminilor, alături de alte teorii la fel de
tulburătoare ce au fost direcţionate împotriva abuzului de putere şi a constituit practic o
reacţie împotriva monarhiei absolute, considerată de drept divin, formă de guvernământ în

34

35
36

37
Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu
Facultatea de Științe ale Educației, Drept și Administrație Publică

38
39

40

7
care regele concentra întrega putere în mâinile sale, considerându-se ca o personificare a
statului, de unde şi formula celebră a lui Louis al XIV-lea: L’État c’est moi!41.
Cei care au formulat şi argumentat pentru prima dată principiul separaţiei puterilor în
stat au fost Montesquieu şi John Locke. Montesquieu afirma că „totul ar fi pierdut dacă
acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ei ai nobililor, fie ei ai poporului, ar exercita aceste
trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea
de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari”42.
Teoria separaţiei puterilor în stat a avut un rol aparte, poate decisiv, în promovarea
sistemului reprezentativ, adică „valorificarea democratică” dintre popor şi organizarea statală
a puterii politice, în organizarea statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării
drepturilor omului şi cetăţeanului. Acest principiu este „aşezat” la baza elaborării
constituţiilor43.
În Constituţia României acest principiu este consacrat de prevederile articolului 1,
alineatul 4, conform căruia „Statul se organizază şi funcţionează potrivit principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor în stat: legislativă, executivă şi judecătorească-în cadrul
democraţiei constituţionale”44. Potrivit acestui principiu, celor trei puteri le corespund atât
categorii de funcţii fundamentale, cât şi autorităţi diferite, astfel: funcţia legislativă sau de
edictare a legilor este exercitată de către Parlament, funcţia executivă sau de aplicare a legilor
revine Preşedintelui şi Guvernului, iar rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării
legilor sau funcţia judecătorească este atribuită Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte
instanţe judecătoreşti stabilite prin lege45.
Un alt aspect important de care nu se poate face abstracţie îl constituie faptul că
activităţile acestor puteri ale statului nu sunt total separate, ci dimpotrivă, între ele există zone
de interferenţă, de colaborare şi de control reciproc, însă fără a se stabili între acestea relaţii
de subordonare46. Acestă separaţie şi echilibru între puterile statului constituie una dintre
condiţiile „armoniei şi garanţiei libertăţii umane”, sau, altfel spus, nu este vorba despre o

41
42
43

44
Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu
Facultatea de Științe ale Educației, Drept și Administrație Publică

45

46

8
separaţie a puterilor, cât mai ales de o relativă autonomie a acestora şi de o dependenţă
reciprocă 47.

Nașterea și evoluția principiului separației puterilor în stat

Principiul separației puterilor în stat și-a făcut apariția în gândirea umanității numai în
momentul în care s-a simțit nevoia instaurării regimului constituțional. El a avut o
semnificație atât de mare pe continentul american și european, încât nu se poate vorbi despre
crearea noilor societăți democratice în afara principiului separației puterilor în stat. Iar atunci
când s-a ajuns la ideea statului de drept, principiul separației puterilor în stat a fost considerat
ca fiind singurul instrument capabil să-l realizeze.

Ca să fie mai bine înțeles rolul principiului separației puterilor în stat în fundamentarea
statelor moderne, trebuie realizată o incursiune în trecutul istoriei, pentru a observa faptul că
din cele mai vechi timpuri și până în prezent, oamenii au fost preocupați de această idee.
Aristotel, în ”Politica”, a fost primul care a încercat să facă distincție între
componentele puterii și să explice, categorisind noțiunea de ”comandament”.

Filosofii Evului Mediu, ai Renașterii și ai secolului al XVII-lea, preocupați mail mult

de asigurarea unității puterii regale, au abandonat acest demers. Mai târziu, John Locke
definește și creează practic pentru prima dată, noțiunile moderne de putere executivă și putere
judecătorească, iar filosofii secolului al XVIII-lea devin apologeții separării între legislativ,
executiv și judecătoresc în societatea politică. Din acel moment, textele constituționale ale
statelor au omologat această formulă. Puterea executivă și cea judecătorească au fost
menționate în Constituția americană din 1787 și de ”Declarația franceză a drepturilor omului
și cetățeanului” din 1789. Astfel, se poate afirma că cel puțin ideea de executiv, dacă nu și cea
de judiciar, a precedat elaborarea noțiunilor de putere executivă și putere judecătorească,
noțiuni care ulterior au fost preluate în Constituții48.

În Principatele Române, principiul separației puterilor în stat este introdus prin

Regulamentele Organice și va fi reluat în constituțțile adoptate în 1866, 1923, 1938. După
1945, principiul separației puterilor i se aduc limitări substanțiale. În 1948 s-a renunțat formal

47

48
Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu
Facultatea de Științe ale Educației, Drept și Administrație Publică

9
la principiul separației puterilor în stat, acesta fiind înlocuit cu principiul unicității puterii.
Nici constituțiile din 1952 și 1965 nu au prevăzut separația puterilor în stat.
Regimurile politice totalitare au criticat principiul separației puterilor în stat, susținând
că de fapt, puterea ar fi unică și că ea ar aparține poporului și în consecință, nu ar putea în nici
un caz să fie divizată. În realitate, prin ignorarea voită a principiului separației puterilor și prin
eliminarea sa practică din constituțiile fostelor state socialiste, a fost favorizată concentrarea
puterii în mâinile unor persoane și negarea practică a oricăror mecanisme de conducere
colectivă.
Constituția din 1991 nu a prevăzut în mode expres principiul separației puterilor în
stat, dar a organizat autoritățile potrivit exigențelor acestui principiu.
Legea de revizuire a Constituției României din anul 2003 a înlăturat criticile care s-au
adus Constituției din 1991 și anume lipsa unui text care să consacre expres principiul
separației celor trei puteri în stat-legislativă, executivă și judecătorească.
În decursul secolelor de aplicare, teoria separației puterilor a luat forme distincte în
fiecare regim. În epoca actuală, acest principiu este văzut ca ” o regulă de artă politică”.
Astfel, rolul Parlamentului în formarea Executivului este foarte complex. Parlamentul
dispune de prerogativa de a-l alege și revoca pe președinte , conform articolului 83 alin 1 din
Constituía Italiei care stipulează că: ”Președintele Republicii este ales de către Parlament în
ședință comună a membrilor săi; articolul 54, alineatul 1 din Legea Fundamentală a
Republicii Federale a Germaniei: ”Președintele Republicii Federale este ales fără dezbateri de
către Adunarea Federală”. Acestei forme de intervenție îi corespunde din partea Șefului
prerogativa de a dizolva Parlamentul sau doar una din Camerele sale, de regulă, Camera
inferioară: articolul 89, alineatul 1 din Constituția României: ”După consultarea președinților
celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare, Președintele României poate să
dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului
în termen de 60 de zile de la prima solicitare și nu numai după respingerea a cel puțin două
solicitări de învestitură”49. Teoriile cu privire la regimurile parlamentare atribuie dizolvării
mai multe funcții, diferite și parțial conciliabile. Astfel, dizolvarea poate fi concepută ca un
mijloc pe care îl are la îndemână Șeful statului de a se debarasa de o Cameră care îi este
ostilă, în speranța că alegerile vor aduce o majoritate nouă, favorabilă. De asemenea, o
Adunare poate fi divizată în grupuri numeroase, cu opinii totalmente ireconciliabile, ceea ce
49
Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu
Facultatea de Științe ale Educației, Drept și Administrație Publică

10
face imposibilă crearea unei majorități capabile să susțină Guvernul. O asemenea Adunare
este considerată neguvernabilă, iar dizolvarea poate părea ca un mijloc de redistribuire a
opțiunilor, în speranța că noile alegeri vor crea condițiile pentru formarea unei noi majorități.
Pe de altă parte, se poate considera că amenințarea dizolvării este de natură să-i determine pe
parlamentari să-și schimbe hotărârea de a respinge încrederea în Guvern, temându-se că nu își
vor găsi locul la noile alegeri legislative.
O altă formă de participare a Parlamentului la constituirea Executivului o reprezintă
desemnarea membrilor acestuia, inclusiv a Primului ministru de către Șeful statului, din
rândul parlamentarilor (exemplu Marea Britanie).
Responsabilitatea politică a membrilor Guvernului și a acestuia, în totalitatea sa,
reprezintă o trăsătură esențială a regimurilor parlamentare. În regimurile prezidențiale,
miniștrii sunt numiți de Președinte și răspund din punct de vedere politic numai în fața
acestuia(articolul 83 din Constituția Federației Ruse).
Conform articolului 114 alineatul 1 din Constituția României care prevede faptul că :
”Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință
comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de
lege”, Parlamentul dispune de o armă, echivalentă ca efeciență, împotriva Executivului,
putând să provoace demisia Guvernului fie printr-un vot de neîncredere expres, fie prin
refuzul de a vota un proiect de lege propus de Guvern.
În continuare se poate exemplifica și din punctul de vedere al modalităților de acțiune
a puterii executive asupra celei legislative, prin evidențierea anumitor aspecte cum sunt:
desemnarea unor parlamentari de către executiv(conform articolului 59 alineatul 2 din
Constituția Italiei), inițiativa legislativă, care poate fi conferită atât Parlamentului, cât și
puterii executive(articolul 74, alineatul 1 din Constituția României), participarea la dezbaterile
parlamentare a membrilor Guvernului, adresarea de mesaje națiunii prin intermediul
Parlamentului, conferirea de prerogative în finalizarea procesului legislativ.
Nu se poate vorbi de echilibrul între puteri, fără a aduce în discuție și puterea
judecătorească și raporturile acesteia cu celelalte două puteri. Pentru realizarea obiectivelor
statului de drept este deosebit de importantă existența unei justiții independente. Activitatea
jurisdicțională are ca unică preocupare: înfăptuirea legalității. Potrivit principiului
independenței justiției, instanțele sunt ținute să soluționeze litigiile, întemeindu-se exclusiv pe
normele juridice în vigoare, fără ca instanțele superioare sau puterea legislativă ori cea
executivă să le poată influența.

11
 Caracterul independent al justiției presupune și o specializare a jurisdicțiilor(articolul
126 alineatul 5 din Constituția României precizează că pot fi înființate instanțe specializate în
anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara
Magistraturii)50. O garanție a independenței și a imparțialității justiției o reprezintă

inamovibilitatea judecătorilor, incompatibilitatea funcției de judecător cu orice funcție

publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, interdicția ca
judecătorii să facă parte din partidele politice, subordonarea judecătorilor numai legii.
Intervennția puterii executive o întâlnim în numirea judecătorilor de către Președintele
României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în posibilitatea Președintelui
României de a participa la lucrările Consiliului, pe care le și prezidează confom articolului
133, alineatul 6 din Constituție. Intervenția legislativului se face simțită, atunci când Senatul
validează 14 magistrați ce vor face parte din Consiliul Superior al Magistraturii, dar și atunci
când Senatul alege 2 reprezentanți ai societății civile, specialiști în domeniul dreptului, pentru
a participa la lucrările în plen al Consiliului Superior al Magistraturii. Autoritatea executivă
nu poate, în principiu, să soluționeze nici un proces, ea nu poate să împiedice cursul judecății
și nu poate să se opună executării hotărârilor judecătorești. Cât privește autoritatea legislativă,
aceasta nu poate adopta legi interpretative, al căror scop ar fi să furnizeze soluția unui proces
în curs. În procesul dezvoltării constituționale, pe baza principiului separației puterilor,
independența justiției se dovedește a fi un factor stabilizator deosebit de important, mai ales
atunci când, în practică, echilibrul din puterea legislativă și cea executivă se clatină, balanța
înclinând când de partea uneia, când de partea celeilalte.
Prin cele expuse mai sus, am exemplificat o parte din mijloacele posibile de
interferență și colaborare între puteri, fără a ne aroga deplinătatea expunerii acestora.
Teoria și practica separației puterilor în prezent se îndepărtează de forma inițială a
principiului și capătă forme noi de transpunere. Separația și echilibrul nu este numai un
principiu constituțional, dar și un principiu politic, de artă a guvernării. Principiul separației și

50
Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu
Facultatea de Științe ale Educației, Drept și Administrație Publică

Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu

Facultatea de Științe ale Educației, Drept și Administrație Publică

12
al echilibrului este fundamental pentru înfăptuirea statului de drept, dar și a democrației
constituționale, care, privită în ansamblul ei, cuprinde și confruntarea politică dintre diferitele
concepții și curente de idei din societate. Acest principiu rămâne exigența fundamentală a
oricărui regim politic ce dorește a se recomanda democratic.

13