UNIVERSITATEA DE VEST ,,VASILE GOLDIŞ’’ ARAD

FACULTATEA DE SŢIINTE JURIDICE

Referat
Disciplina ~Drept constituțional~

SUVERANITATEA NAȚIONALĂ ȘI LEGIFERAREA

Prof. titular curs , Conf. univ. dr. Stoicu Narcisa

Prof. titular seminar , Lect. univ. dr. Moroșteș Anca

Student,

Data prezentării......

1
 SUVERANITATEA NAȚIONALĂ ȘI LEGIFERAREA

Un stat democratic presupune existenţa unei Legi fundamentale care statuează expres
valori şi principii democratice, recunoscute la nivel universal, internaţional şi regional. În
literatura de specialitate s-a arătat că misiunea statului modern nu poate fi îndeplinită decât
printr-o putere publică, trăsătura ei esenţială, respectiv prin suveranitate 1. Legătura dintre
suveranitate şi puterea politică se reflectă în relaţiile complexe existente între principiul
separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, statul de drept, pluralismul politic şi instituţiile şi
organizaţiile statale. Cu alte cuvinte, ,,ideea de suveranitate (...) apare ca nerelevantă într-o
societate nestatală unde nu există guvernare organizată separat de societatea însăşi2. Doctrina
modernă de drept internaţional consideră că suveranitatea ,,ca instituţie (..) apare din momentul
în care încep să existe state”3. Într-o opinie concurentă, se apreciază că ,,problema suveranităţii
(...) a apărut atunci când au existat cel puţin două state alături unul de altul şi încercând să-şi
menţină independenţa unul faţă de altul”4. În jurisprudența Curţii Permanente de Arbitraj se
arată că „Suveranitatea în relaţiile dintre state înseamnă independenţă. Independenţa în legătură
cu un teritoriu este dreptul de a exercita asupra acestuia funcţiile statului, cu excluderea
(drepturilor) oricărui alt stat”5. Cu alte cuvinte, delegarea unor competenţe rezultate din

1
A se vedea A. Geouffre de Lapradelle, Cours de droit constitutionnel, A. Pedone Press, Paris, 1912, p. 23.
2
B. Aurescu, Noua suveranitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 14.
3
Gr. Geamănu, Pricipiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1967, p. 39.
4
M.-S. Korowicz, Organisations internationales et souveraineté des Étates Membres, éditions A. Pedone, Paris,
1961, p. 43.
5
Curtea Permanentã de Arbitraj, Arbitru unic: Max Huber, Hotărârea în Cauza Islanda/SUA–Insula Palmas, Review
of International Arbitral Awards, 1928, vol. 2, p. 829, în A. Ciobanu–Dordea, Consideraţii cu privire la implicaţiile
constituţionale ale aderării României la Uniunea Europeană, Romanian Journal of European Affairs, vol. 1, nr. 1,
2001, p. 31.

2
suveranitate către organizaţii sau instituţii internaţionale nu antrenează renunţarea la
suveranitate, care rămâne consfinţit indivizibilă şi inalienabilă, ci reprezintă doar o convenţie
prin care deţinătorul său de drept, naţiunea, o deleagă spre o altă autoritate 6. Competenţele
materiale ţin de suveranitatea internă, de puterea politică, economică şi socială. Competenţele
formale au în vedere jurisdicţia statului şi capacitatea sa de a garanta respectarea regulilor
juridice edictate de el7. Competenţa personală a statelor vizează statutul cetăţeniei, acordarea
corelativă a drepturilor şi a obligaţiilor şi gestionarea teritoriului unui stat.

În literatura de specialitate se distinge între suveranitatea de stat şi suveranitatea

naţională, între suveranitatea în sensul politico-economic şi suveranitate în sens juridic.

Suveranitatea puterii de stat are atribute directe ,,supremaţia şi independenţa puterii în

exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă de stat, deosebită fiind de suveranitatea
poporului şi suveranitatea naţională”8. Doctrina juridică românească apreciază că „suveranitatea
este o voinţă învestită cu putere de comandă”9. Într-o opinie similară se arată că „problema
suveranităţii în stat se reduce la aceea de a şti cine are dreptul de a comanda” 10. În opinia noastră,
puterea de stat este o putere publică, aparţinătoare poporului. Prin urmare, apare firesc faptul ca
şi suveranitatea să aparţină poporului. Jean Jacques Rousseau defineşte esenţa suveranităţii ca
fiind voinţa generală, prin care guvernaţii împuternicesc guvernanţii să acţioneze în numele lor.
Jean Jacques Rousseau e de părere că „suveranitatea este inalienabilă şi indivizibilă” 11, dar, pe
de altă parte, susţine că la nivel politic este împărţită,, în forţă şi voinţă, în putere legislativă şi în
putere executivă, în drepturi de impozite, de justiţie şi de război, în administraţie interioară şi în
puterea de a trata cu străinul”12. În ceea ce ne priveşte, considerăm că legislativul este
împuternicit să exercite suveranitatea în numele poporului şi că este de la sine înţeles că

6
P. Gabriel, Suveranitatea şi relaţiile internaţionale europene, la adresa web:
http://fs.legaladviser.ro/f4721a8e20d12eefe568c530992793c1.pdf
7
M. Niciu, Drept internaţional public, Arad, Servosat, 1999, p. 81.
8
I. Muraru, S.E. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 2001, p. 288.
9
P. Negulescu, Curs de drept constituţional, Al. Th. Doicescu, Bucureşti, 1927, p. 93.
10
G. Burdeau, Manuel de droit constitutionnel et institutions politiques, Ed. R. Pichon et R. Durand-Auzias, Paris,
1947, p. 115.
11
J. J. Rousseau, Contractul Social, Bucureşti, Cartea Noastră, p. 27.
12
Idem.

3
suveranitatea nu este transferată de drept reprezentanţilor aleşi de către corpul electoral.
Mandatul de reprezentare încredinţat prin vot parlamentarilor de către popor conferă forului
legislativ un rol specific de unificare şi exprimare a intereselor naţiunii în ansamblu. Există
funcţii strategice pe care numai parlamentele le pot îndeplini – elaborarea, adoptarea şi abrogarea
legilor sau controlul executivului. Cu alte cuvinte, Parlamentul exercită o suveranitate
statală, ,,întrucât transferul dinspre popor către Parlament face ca suveranitatea să dobândească
anumite limite, impuse de către Constituţie” 13. Ca atare, suveranitatea nu subzistă pur şi simplu,
ci se corelează cu principiile constituţionale şi cu principiile statului de drept. Suveranitatea este
proporţională cu limitele stabilite prin Constituţie. În literatura de specialitate se arată că ,, acest
act fundamental presupune în mod obligatoriu o limitare, respectiv o auto-limitare, a suveranităţii
unei entităţi politice prin strictele delimitări ale tehnicii juridice”14.

Suveranitatea de stat este privită şi ca o influenţă în sens politico-economic, ca o ocazie

de a obţine din partea altor state sau actori internaţionali un rezultat, o acţiune dorită. Pe de altă
parte, suveranitatea privită din perspectiva juridică este o suveranitate formală, care coordonează
societatea din punct de vedere politic. În acest sens, procesul legislativ trebuie să se identifice cu
fiecare nivel al existenţei sociale, să se conecteze şi să se coreleze cu imperativele conduitei
umane15. În acest context, suveranitatea are drept consecinţă autonomia constituţională. Relaţia
de cauzalitate rezidă în libertatea deplină a statului de a alege propriul sistem politic, economic,
social, cultural, precum şi politica externă pe care o doreşte16.

Literatura de specialitate caracterizează Constituţia ca fiind ,,un real catalizator al

interacţiunii dintre sfera politică şi cea juridică, dezvăluind totodată necesitatea acestei
conlucrări, dar şi limitele ei, în condiţiile menţinerii unui echilibru între forţele instituite în statul
de drept”17. Legiferarea reprezintă o consecinţă directă a exerciţiului suveranităţii statale. În acest
mod se reprezintă interesele naţionale, teritoriale, locale. Procesul legislativ presupune
reprezentarea în Parlament a problematicii specifice colectivităţii teritoriale atât din punct de
13
M.I. Niculeasa, Suveranitatea şi separaţia puterilor în stat, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2008, p. 25.
14
H. Curtin, Dilemele controlului de constituţionalitate, Incursiune în paradigmele spaţiului euro-american, Ed.
Rosetti International, Bucureşti, 2013, p. 18 şi urm.
15
A se vedea I. Vida, Legistică formală, Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 27.
16
B. Aurescu, op.cit., p. 134.
17
H. Curtin, op.cit., p. 21 şi urm.

4
vedere legislativ, cât şi din punctul de vedere al raporturilor dintre cei aleşi şi circumscripţiile
electorale. Cu alte cuvinte, suveranitatea se valorifică prin activitatea de legiferare care este, la
rândul ei, menită să creeze un cadru pentru cerinţele societăţii moderne şi să optimizeze procesul
decizional în toate sferele vieţii sociale. În literatura de specialitate se arată că ,,puterea definită
prin suveranitate explică exprimările constituţionale”18.

Activitatea de legiferare supune conţinutul şi semnificaţia legilor la o dublă ,,judecată”

atât la Camera Deputaţilor, cât şi la Senat, permiţând o mai bună gândire a soluţiilor juridice.
Sistemul bicameral oferă un mecanism reciproc de contrapondere a forţelor politice care
participă la activitatea parlamentară. Cu alte cuvinte, se manipulează ,,atractivitatea puterii” 19
astfel încât parlamentarii devin ,, simboluri vizibile ale naţiunii”20.

În literatura de specialitate s-a pus problema limitării sau partajării exercitării funcţiei
legislative a Parlamentului în raport cu alte autorităţi publice21.

Articolul 61 din Constituţia României atestă că Parlamentul este organul reprezentativ

suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.

Doctrina juridică arată că dezbaterea problemelor politice generale ale naţiunii se

finalizează prin adoptarea unei norme de drept, ca expresie a voinţei generale în reglementarea
unor raporturi sociale22. În aceeaşi opinie se subliniază că o putere legiuitoare necondiţionată,
absolută, ar putea absorbi în sine toate funcţiile statului, utilizând forţa şi autoritatea legii pentru
a decide în probleme ce ţin de funcţia executivă sau de cea judecătorească 23. În ceea ce ne
priveşte, achiesăm la opinia potrivit căreia ,,funcţia de legiferare a Parlamentului reprezintă
capacitatea forului reprezentativ suprem al poporului român de a reglementa în mod primar orice
categorie de relaţii sociale, pe baza regulilor stabilite de Constituţie şi de regulamentele
parlamentare”24.
18
A. Varga, Constituţionalitatea procesului legislativ, Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 19.
19
A se vedea A. de Tocqueville, De la Démocratie en Amérique, vol I, Flammarion, 1981, p. 200 şi urm.
20
F. Morar, Reprezentarea politică: actori şi autori, Paideia, Bucureşti, 2001, p. 18.
21
A se vedea, I. Vida, op.cit., p. 33.
22
M. Constantinescu, I. Muraru, Drept parlamentar românesc, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 121.
23
Idem, p. 122.
24
I. Vida, op.cit., p. 34.

5
 Legea fundamentală creionează pârghiile de echilibru dintre legislativ şi executiv,
astfel încât să primeze principiile statului de drept, ale separaţiei şi ale echilibrului puterilor în
stat. Constituţia reglementează organizarea puterilor publice şi raporturile dintre acestea, instituie
organele statului şi componenţa acestora şi a procedurilor de numire şi stabileşte competenţele
autorităţilor publice şi relaţiile dintre acestea. Prin lege sunt reglementate cele mai importante
domenii ale vieţii publice. Parlamentul este o instituţie politică a puterii, ale cărui decizii se
bazează pe acord politic. Activităţile legiuitorului sunt licite doar dacă nu depăşesc limitele fixate
de Constituţie. Literatura juridică de specialitate arată că ,,supremaţia unui act
normativ apare în virtutea naturii suveranităţii ce îl instituie”25. În aceeaşi opinie se susţine că
normele constituţionale îşi asigură supremaţia ,,în ierarhia juridică prin voinţa expresă,
manifestată conştient, a depozitarului suveranităţii plenare”26. Mai mult, supremaţia normelor
constituţionale se impune datorită conţinutului lor democratic. În doctrina juridică străină se
evidenţiază ,,o concordanţă cu o serie de norme morale prealabile, a căror substanţă determină
condiţiile existenţei unei legislaţii legitime”27.

Într-o opinie se arată că atât constituţionalismul, cât şi funcţia legislativă a

Parlamentului ar putea fi considerate ca fiind mai degrabă potenţiali adversari sau rivali, decât
aliaţi.28 În ceea ce ne priveşte, nu achiesăm la acest punct de vedere.

În opinia noastră, funcţia legislativă a Parlamentului se subordonează nemijlocit Legii

fundamentale respectându-i litera şi spiritul, întrucât ,,competenţa de legiferare nu poate rezulta
decât din Constituţie şi se realizează printr-un amplu proces legislativ, ce este condiţionat şi
limitat de Constituţie”29. Într-o altă opinie se susţine că Legea fundamentală este ,,o normă

25
H. Curtin, op.cit., p. 23.
26
Idem, p. 23.
27
L.B. Tremblay, General Legitimacy of Judicial Review and the Fundamental Basis of Constitutional law, în
Oxford Journal of legal Studies, Vol. 23, no. 4/2003, p. 562.
28
A se vedea K.S. Yiegler, D. Baranger, A. W. Bradley (eds., ) Constitutionalism and the Role of Parliamentas,
voluul 3 în the Series of the Oxford Institute of European and Copmparative Law, Hart Publishing, Oxford and
Portland, Oregon, 2007, p. 2.
29
A. Varga, op.cit., p. 19.

6
supraordonată tuturor celorlalte, în măsura în care abilitează Parlamentul să creeze norme şi îi
obligă, implicit, şi pe cei cărora aceste norme le sunt adresate să le respecte”30.

În doctrină s-a reţinut faptul că ,,procesul legislativ, constituie, prin excelenţă, un raport
juridic în privinţa realizării puterii de stat” de drept constituţional 31. Din acest punct de vedere,
constatarea neconstituţională a unei legi sau a unui proiect de act normativ nu destabilizează
ordinea juridică, ci din contră, o reaşază pe făgaşul firesc al ordinii constituţionale.

În literatura juridică s-a afirmat că judecătorul constituţional trebuie să se ţină de ,,litera

dispoziţiilor constituţionale, care nu furnizează un răspuns util problemei puse, ceea ce face
controlul ineficiace, ori dă acestora vigoare printr-o interpretare necesarmente subiectivă şi se
expune, astfel, acuzaţiei de arbitrar” 32. Rolul judecătorului constituţional este unul de creaţie,
însă fără a împieta activitatea Parlamentului. Judecătorul constituţional poate ,,recurge la
anumite tipuri de hotărâri, nereglementate expres, pe baza interpretării dispoziţiilor şi principiilor
existente, în acele cazuri în care această soluţie apare ca unica modalitate sau ca modalitatea cea
mai potrivită de a asigura supremaţia Constituţiei fără a se ajunge la constatarea
neconstituţionalităţii legii atacate şi a se evita, astfel, deficitul de reglementare sau tulburarea
ordinii juridice”33. În practică, instanţa de contencios constituţional din România s-a pronunţat
asupra constituţionalităţii unor reglementări privind conţinutul, clasificarea şi domeniul rezervat
legilor34. Astfel, s-a creat ,,un drept parlamentar jurisprudenţial “35 şi instanţa de justiţie

30
I. Muraru, M. Constantinescu, op.cit., p. 21.
31
A. Varga, op.cit., p. 70.
32
J. Rivero citat de M. Cappelletti în raportul Necesité et legimité de la justice constitutionelle, publicat în L.
Favoureau (coord.) ,,Cours constitutionelles européennes et droits fondamentaux”,Economica et Presses
Universitaires d’ Aix-Marseille, 1982, p. 474.
33
V.M. Ciobanu, Consideraţii referitoare la deciziile ce se pot pronunţa ca urmare a exercitării controlului de
constituţionalitate, Dreptul, nr. 5-6/1994, p.19.
34
Decizia 9/1995, Decizia nr. 122-1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 28
octombrie 1996, Decizia nr. 2/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 13 ianuarie 1995,
Decizia nr. 43 din 8/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 14 iulie 1993.
35
D. Maus, Efectele deciziilor Consiliului Constituţional asupra dezbaterilor legislative, în  A VI-a Ediţie a
Zilelor Constituţionale Româno-Franceze, Efectele deciziilor, Curtea Constituţională a României, Bucureşti, 3-4
octombrie 2000, p. 38.

7
constituţională a devenit un partener al vieţii parlamentare şi al dezbaterii legislative 36. În ciuda
faptului că sensul juridic al suveranităţii a fost de regulă normativ, un ideal rareori atins 37, putem
totuşi remarca forma concretă pe care acest ideal a luat-o în practică, adică faptul că sensul
juridic al suveranităţii era afectat de o manieră indirectă, în principal în ceea ce priveşte
autonomia (autoritatea exclusivă a statului pe plan intern) şi delegarea prerogativelor
suveranităţii către instituţii în afara cadrului naţional38.

BIBLIOGRAFIE

1. Aurescu, B., Noua suveranitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;

36
Idem.
37
S.D. Krasner, „Sovereignty and Intervention”, în M. Mastanduno et. all., (eds)., Beyond Westphalia, Johns
Hopkins University Press, 1995.

38
J.-P. Chevenement, candidat la preşedinţia Franţei, Discours de Vincennes, 9 septembre 2001„La souveraineté du
peuple ne doit pas etre deleguée a Bruxelles ou ailleurs”.

8
2. Burdeau, G., Manuel de droit constitutionnel et institutions politiques, Ed. R. Pichon et R.
Durand-Auzias, Paris, 1947;

3. Chevenement, J , candidat la preşedinţia Franţei, Discours de Vincennes, 9 septembre

2001„La souveraineté du peuple ne doit pas etre deleguée a Bruxelles ou ailleurs”.

4. Ciobanu, V.M ., Consideraţii referitoare la deciziile ce se pot pronunţa ca urmare a

exercitării controlului de constituţionalitate, Dreptul, nr. 5-6/1994;

5. Geouffre de Lapradelle, A., Cours de droit constitutionnel, A. Pedone Press, Paris, 1912;

6. Geamănu, Gr., Pricipiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967;

7. Gabriel, P., Suveranitatea şi relaţiile internaţionale europene, la adresa

http://fs.legaladviser.ro/f4721a8e20d12eefe568c530992793c1.pdf

8. Yiegler, K.S., Baranger, D., Bradley, A.W., (editori) Constitutionalism and the Role of
Parliamentas, volumul 3, în the Series of the Oxford Institute of European and
Copmparative Law, Hart Publishing, Oxford and Portland, Oregon, 2007;

9. Korowicz, M.-S., Organisations internationales et souveraineté des Étates Membres,

éditions A. Pedone, Paris, 1961;

10. Muraru, I., Tănăsescu, E.S., Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 2001;

11. Muraru, I., Tănăsescu, E.S., Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a XIII-a, C.H.
Beck, Bucureşti, 2009;

12. Niciu, M., Drept internaţional public, Arad, Servosat, 1999;

13. Rousseau, D., La justice constitutionnelle en Europe, 3e édition, Montchrestien, Paris,1997;

14. Vida, I., Vida, I.C., Puterea executivă şi administraţia publică, ed. a II-a, Cordial Lex,
2012, Cluj-Napoca;

15. Decizia 9/1995, Decizia nr. 122-1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 265 din 28 octombrie 1996,

9
16. Decizia nr. 2/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 13 ianuarie
1995, Decizia nr. 43 din 8/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160
din 14 iulie 1993.

Bibliografie recomandată

1. N. M. Stoicu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura Casa

Cărţii de Ştiinţă, Cordial Lex, Cluj - Napoca, 2014;
2. S. Murgu, N. M. Stoicu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura
Cordial Lex, Cluj - Napoca, 2012
3. S. Murgu, N. M. Stoicu, Drept parlamentar, Editura Cordial Lex, Cluj -
Napoca, 2012;
4. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României, Comentariu pe articole,
Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2019;
5. M. Criste, Dreptul constituțional. Un drept al cetățeanului. Editura
Universul Juridic, București, 2019;
6. A. F. Moroșteș, Justiția constituțională, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cordial Lex, Cluj - Napoca, 2020;
7. A. Puran , Drept constituțional. Teoria generală și instituții constituționale.
Jurisprudența constituțională. Ed. 3, Editura C.H. Beck, București, 2018;

10
 8. Ș. Deaconu, Drept constituțional, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București,
2020;
9. I. Vida, I. C. Vida , Legistică formală, Editura Universul Juridic,
București, 2020;
10. I. Vida, I. C. Vida, Curtea Constituțională a României, Justiția politicului
sau politica justiției? Editura Universul Juridic, București, 2020.

11