Universitate Dunărea de Jos

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Temă Referat:Cetățenia

Student:Andronic Ionuț , An-3; Grupa-1

 Dreptul constituțional este ramura de drept care este formată din normele juridice care
reglementează relațiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menținerii și
exercitării statale a puterii.
În literatura juridica cetațenia a fost conceputa ca o „legătură între individ și statˮsau ca o
legătură politică și juridică sau o calitate a persoanei, astfel in câteva decenii, cuvântul
,,cetăţenie” a ajuns să fie printre cele mai frecvent utilizate în discuţiile comunităţilor din cadrul
societăţii.
Referitor la importanţa studierii cetăţeniei şi a consecinţelor pe care le generează, găsesc
relevant un citat dintr-o lucrare apărută la Institutul de drept comparat din Paris, intitulată La
nationalite dans la Science sociale et dans le Droit contemporain, citat care are următorul
conţinut: „Dintre toate problemele juridice, niciuna nu este mai importantă ca aceea a
cetăţeniei: pentru stat, deoarece de numărul şi ataşamentul cetăţenilor săi depind forţa şi puterea
sa; pentru
individ, deoarece de legăturile lui cu statul depind condiţiile, private şi publice, ale existenţei sale
[… întreaga viaţă se află implicată în această legătură”. (Institut de Droit Compare de
L’Universite de Paris, La nationalite dans la Science sociale et dans le Droit contemporain, 1939,
p. 209).
În legislaţia românească nu s-a dat o definiţie a cetăţeniei, decât, întâmplător, prin Legea
24/1971, art.1, în care instituţia era privită dintr-un orizont mai larg, ca „expresie a relaţiilor
social-economice, politice şi juridice dintre persoanele fizice şi stat”, deci o definiţie sociologică,
şi în care calitatea de cetăţean era privită ca pe „un atribut de onoare, de mare responsabilitate”,
exprimând o poziţie etico-juridică – apartenenţa spirituală a cetăţeanului faţă de stat şi obligaţiile
cetăţeanului faţă de acesta, dar fără referire le obligaţiile Statului, deci unilaterală.
Apariția și dezvoltarea noțiunii de cetățenie constituie părți componente ale unui lung
proces istoric, care, din punct de vedere didactic, ar putea fi împartit in doua mari perioade.
Prima se întinde până la 1789, iar cea de-a doua dupa acest an revolutionar. Se spune cǎ ideea de
cetǎţenie s-a nǎscut în lumea clasicǎ a grecilor şi romanilor. Copiii, femeile, sclavii şi strǎinii nu
erau consideraţi cetǎţeni. Romanii chiar au folosit statutul cetǎţeanului „civitas”, ca un privilegiu
care poate fi caştigat şi pierdut.
Terminologic cetățenia vine de la latinescul „civis romanusˮ. Elemente ale noțiunii de
cetățenie apar înca din prima perioada in orașele –republici din antichitate. La Atena, Sparta și
Roma erau cetațenii numai personale care, prin perezența lor in adunarile populare, din for sau
agora, luau parte la rezolvarea treburilor publice.În Imperiul Roman, prin Edictul din anul 212
e.n., Caracalla a acordat „cetațenia românăˮ peregrinilor
 Dupǎ cum putem vedea, cetǎţenia nu a însemnat întotdeauna sǎ trǎieşti într-un mediu
democratic! Totusi, deja din acele timpuri, au existat gânditori, ca filosoful Plato, care era
convins cǎ democraţia nu este nimic mai mult decât cea mai atractivǎ formǎ a societǎţii civile. El
era chiar convins cǎ „Republica” sa ar putea începe doar în urma unei revoluţii. şi cât de
puternic ne-a demonstrat istoria cǎ el a avut dreptate!
Un alt mare filosof a fost Aristotel. Multe din ideile lui, dezvoltate în urmǎ cu mai bine
de 2300 de ani, înca joacǎ un rol important în vieţile noastre şi în felul nostru actual de a
gândi.
„Un întreg este mai mare decât suma pǎrţilor sale” este un citat pe care îl folosim des, dar nu
mulţi ştiu cǎ Aristotel a emis aceastǎ frazǎ celebrǎ.
Iniţial cetăţenia a fost desemnată prin termenul de naţionalitate. În timp însă, s-a renunţat
la folosirea acestui termen datorită faptului că naţionalitatea are o semnificaţie mai mult politică,
indicând faptul că un individ face parte dintr-o colectivitate în raport cu care manifestă legături
lingvistice, economice, culturale etc. Pentru a se evita diverse confuzii şi speculaţii posibile din
punct de vedere juridic s-a optat pentru folosirea termenului de cetăţenie care exprimă un anumit
statut juridic al individului.
Noţiunea de cetăţenie poate fi utilizată în două sensuri: unul juridic şi unul politic.
În sens juridic, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică,
dar şi pentru a caracteriza condiţia juridică ce se creează acelor persoane ce au calitatea de
cetăţean, cărora le revin drepturi, obligaţii şi îndatoriri fundamentale. Sensul politic al noţiunii de
cetăţenie transmite un conţinut politic.
Legea cetăţeniei române Nr.21 din 1 Martie 1991 defineşte cetăţenia română (art.1) ca
“legătura şi apartenenţa unei personae fizice la statul român”.
Ion Deleanu, în tratatul intitulat Instituţii şi proceduri constituţionale afirmă că: “cetăţenia
exprimă apartenenţa unei persoane la statul roman. Ea nu este numai o simplă relaţie de
apartenenţă. Cetăţenia este situaţia juridică care rezultă din raporturile juridice statornice ce
intervin între o persoană fizică şi statul roman, situaţie caracterizată prin plenitudinea drepturilor
şi obligaţiilor reciproce, prevăzute de Constituţie şi de celelalte legi.”
Cetăţenia a mai fost considerată ca fiind “acea calitate a persoanei fizice ce exprimă
relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizcă şi stat, dovedind
apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul
drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi Legile României.”
Cetăţenia este şi o instituţie de drept constituţional, întrucât ea este o expresie a
suveranităţii puterii politice şi numai cetăţenii români au dreptul de a participa la exercitarea
puterii în formele insituţionalizate ale democraţiei directe sau în cele ale democraţiei
reprezentate. Această din urmă nu interesează numai dreptul constituţional, ci in egală măsură si
dreptul international (public si in mod deosebit cel privat) dreptul familiei etc,fiind prin
excelența o noțiune interdisciplinara. Constituția si legile confera cetațenilor toate drepturile
(inclusive cele politice),in timp ce personelor care nu au acestă calitate nu le conferă decât o
parte din aceste drepturi.Străinii si persoanele fără cetătenie nu se pot bucura de toate drepturile
politice, deoarece numai cetațenii exercităputerea la nivel statal si prin urmare numai ei pot
participa la guvernarea societații din care fac parte si de destinele căreia sunt legați.Totodata,
numai
cetațenilor le incumba anumite obligații, cum ar fi obligatia de apărare a patriei sau cea de
apărare a patriei sau cea de fidelitate fața de țara. Pentru a putea fi exercitată, puterea de stat
necesită doua elemente indispensabile: o populaţie, care să îi fixeze limitele personale
(subiective) si un teritoriu, care sa îi fixeze limitele spatiale (obiective). Conceptul de populaţie
este analizat în cadrul dreptului constitutional prin prisma notiunii de cetatenie si a celei de
drepturi si libertati fundamentale.
Cetatenia este un raport juridic indisolubil legat de persoana titularului ei; el apare odata
cu omul si dispare în principiu, odata cu disparitia lui; este permanent în timp si nelimitat în
spatiu. Chiar atunci când se afla în afara granitelor statului, cetatenii îsi mentin drepturi si
obligatii fata de acesta; la rândul sau statul are obligatii, dar si drepturi fata de cetatenii sai .
Declaratia Universala a Drepturilor Omului, în articolul 15, consacra dreptul la cetatenie în
termenii urmatori: -Orice om are dreptul la o cetatenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar
de cetatenia sa sau de dreptul de a-si schimba cetatenia.
Cetăţenia are mai multe sensuri, date de numeroasele ştiinţe care şi-au îndreptat atenţia
asupra ei, dar şi de diferitele ipostaze în care a fost folosită aceasta de-a lungul timpului.
 În știința dreptului constituțional are două aceepţiuni:în primul rand noțiunea de catațeni
este utilizata pentru a desemna o institutie juridică,adică o grupare de norme juridice ca un
obiect comun de reglementare. Dar, noțiunea de cetațenie este folosita și pentru a caracteriza
condiția (starea) juridica ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetațean. În aceasta a
doua accepțiune, cetațenia se axeaza în jurul ideii de subiect de drept și numai aici se vorbește de
cetațenia unei persoane, dobândirea și pierderea cetateniei. Această accepțiune ne intereseaza in
mod deosebit ea constituind obiectul controvereselor in literatura juridica.
În literatura juridica cetațenia a fost conceputa ca o „legătură între individ și statˮsau ca o
legătură politică și juridică sau o calitate a persoanei. Analiza opiniilor exprimate in doctrina
juridică chiar mai veche.prezintă un anumit interes teoretic în stabilirea conceptului de cetatenie.
Într-o opinie, cetațenia era privită ca legatura care unește un individ, un grup sau anumite bunuri
cu un stat anumit. Această opinie este caracteristică unor autori care considerau că raporturile
juridice se pot staili și într persoane si bunuri, nu numai intre persoane. Teza era principal
greșită, și neștiințifica, întrucât raporturile juridice se pot stabilii numai intre oameni, uneori ele
incheiindu-se cu privire la bunuri. Într-o altă opinie, se plecă de la definirea cetațeniei de la teza
conform careia statul ar fi suma celor trei elemente: teritoriu, populație, Noţiunea de cetăţenie
are în ştiinţa dreptului constituţional două accepţiuni. Profesorul Ion Deleanu afirma că
„cetăţenia poate fi privită atât ca instituţie juridică, cât şi ca statut al persoanelor cărora li se
recunoaşte calitatea de cetăţean al unui stat”
Între diferitele discipline juridice, cuvântul cetăţean are diferite semnificaţii: dreptul
constituţional numeşte cetăţean pe cel care, în principal, e un titular de drepturi faţă de statul de
care aparţine; dreptul internaţional, public ori privat, e tentat să numească, prin cetăţean, orice
resortisant, adică atât pe cetăţean, cât şi pe supus. Termenul cetăţean este folosit şi în alte sensuri,
mai largi sau mai restrânse, sensuri pentru care sunt mai adecvaţi termenii: persoană, resortisant,
supus, cetăţean activ.
Cetăţeanul este persoana care aparţine, pe linie de descendenţă familiară sau de legătură
teritorială, unui anume stat naţional. Acesta se diferenţiază de străin, atâta vreme cât este subiect
al legislaţiei propriului stat, bucurându-se de drepturile pe care statul a stabilit să i le confere şi
răspunzând obligaţiilor pe care acesta i le impune.
Cetăţenia se dobândeşte prin naştere sau prin naturalizare.
 În primul caz se iau în considerare următoarele principii:
a) principiul jus sanguinis ( „prin legătura de sânge”), conform căruia copilul dobândeşte
cetăţenia părinţilor indiferent de locul naşterii;
b) principiul jus soli ( „prin locul naşterii”), conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia
statului pe teritoriul căruia se naşte, indiferent de cetăţenia părinţilor.
În cel de-al doilea caz, cetăţenia se obţine numai la cererea persoanei şi în baza unui act
al autorităţilor statului care o acordă conform legii. Naturalizarea reprezintă, adesea, efectul
căsătoriei sau al şederii prelungite (al rezidenţei) pe teritoriul unui stat, dar cetăţenia unui stat se
mai poate obţine şi prin : înfiere sau adopţie, redobândire sau reintegrare (revenirea unei
persoane la cetăţenia avută anterior), transferul sau strămutarea de populaţie (se realizează pe
baza convenţiilor încheiate între state, potrivit cărora populaţia transferată dobândeşte cetăţenia
statului pe teritoriul căruia este deplasată) sau prin dobândirea cetăţeniei de onoare a unui stat.
Ca atare, calitatea de cetăţean al unui anumit stat, conferă persoanei respective dreptul de a
exercita drepturile şi libertăţile fundamentale, dar şi obligaţia de a-şi înfăptui îndatoririle
constituţionale faţă de stat.
Pierderea cetăţeniei se poate realiza prin două modalităţi: prin renunţare şi prin retragere.
a) renunţarea la cetăţenie este un drept al cetăţeanului şi intervine, de obicei, atunci când
o persoană se stabileşte într-o ţară care nu acordă dubla cetăţenie. Acest act nu are efect
asupra cetăţeniei celorlalţi membri ai familiei, aceştia având dreptul să o păstreze în
continuare.
b) retragerea reprezintă o sancţiune aplicată persoanei care a comis fapte grave
împotriva statului a cărui cetăţenie o poartă sau care a obţinut cetăţenia în mod
fraudulos. Acest mod de pierdere a cetăţeniei poate să intervină doar faţă de persoanele
care au dobândit cetăţenia prin naturalizare, nu şi prin naştere.
Tratatul de la Lisabona reia metoda tradiţională de modificare a tratatelor europene.
El nu se substituie tratatelor în vigoare şi nu le înlocuieşte, ci le aduce completări şi
îmbunătăţiri
prin amendamentele din cuprinsul său. Astfel, aşa cum se desprinde chiar din titlul său, Tratatul
de la Lisabona modifică cele două tratate fundamentale ale Uniunii: Tratatul asupra Uniunii
Europene (TUE) şi Tratatul instituind Comunitatea Europenă (TCE) care devine dupa amendare
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). Cele două tratate îşi păstrează aceeaşi
valoare juridică. Cu titlu separat va fi menţinut Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice
Europene (Euratom). Deşi noul Tratat pierde caracterul său constituţional, el protejează
principalele reglementări ale Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, semnată în 2004
fără a fi vreodată ratificat. Îmbrăcând forma unui tratat de modificare, Tratatul de la Lisabona
prezintă o structură specială, proprie tratatelor de acest tip (Tratatul de la Maastricht -1992,
Tratatul de la Amsterdam- 1997, Tratatul de la Nisa- 2001 etc.). Cu toate că noul tratat de
reformă aduce importante modificări de ordin conceptual şi terminologic, textul său este deosebit
de tehnic, cuprinzând o succesiune de amendamente, fragmente, pasaje de modificări şi trimiteri
la articole înlocuite sau abrogate.
Astfel, încă de la publicarea sa în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, tratatul a făcut
obiectul de studiu a multor analize juridice, politice, studii de caz sau articole de specialitate în
ceea ce priveşte conţinutul său şi noutăţile aduse.
Prin introducerea de noi concepte, Tratatul de la Lisabona stabileşte că locul Uniunii în
relaţiile internaţionale este definit prin valori şi interese, protecţia cetăţenilor Uniunii, contribuţia
acesteia la pace, securitate, dezvoltare durabilă, comerţ liber şi echitabil, protecţia drepturilor
omului, respectarea dreptului internaţional, inclusiv a principiilor Cartei ONU.
Pentru a putea defini relaţia dintre Uniune şi cetăţean trebuie să încercăm să răspundem
la anumite ipoteze: cetăţenii comunitari sunt legaţi de valori comune, care se şi regăsesc în
dreptul comunitar; Uniunea Europeană le protejează cetăţenilor drepturile şi defineşte obligaţiile
acestora; în ce măsură cetăţeanul este integrat ca şi actor al procesului de integrare europeană sau
în ce măsură structurile şi procesele decizionale la nivel european sunt destul de transparente sau
eficiente pentru ca cetăţeanul să fie conştient de plusul de valoare, de siguranţă, de libertatea sau
de prosperitatea de care beneficiază în urma acestora.
La nivel comunitar, cetăţeanului nu-i erau garantate foarte multe drepturi, nu putem vorbi
spre exemplu, de un cod al drepturilor fundamentale ale cetăţeanului comunitar, ceea ce a
reprezentat până la momentul Lisabona un punct negativ al conceptului de Europă unită. Totuşi
la nivel european, cetăţeanul este protejat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
document semnat şi ratificat sub auspiciile Consiliului Europei, un veritabil codex al drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului statului membru la această convenţie. Pentru prima
dată în spaţiul european, un cetăţean, îndeplinind o serie de condiţii, poate să cheme în judecată
propriul stat sau pe unul terţ, pentru a se stabili încălcarea de către acestea a dreptului sau
libertăţii petentului. În cadrul dreptului pozitiv comunitar nu s-a întâlnit un astfel de catalog de
drepturi, astfel că acestea nici nu puteau fi protejate jurisdicţional la nivelul instanţelor
comunitare. Totuşi, Curtea de la Luxembourg a făcut apel în rezolvarea anumitor speţe la
principiile şi practica curţii de la Strasbourg.
Prin tratatul de la Lisabona, Carta drepturilor fundamentale devine un document ce
produce efecte juridice, cetăţenii comunitari beneficiind de protecţia drepturilor şi a
libertăţilor stipulate de aceasta.
Uniunea Europeană trebuie să respecte în toate acţiunile pe care le întreprinde principiul
egalităţii cetăţenilor comunitari. Acest deziderat a fost enunţat cu ocazia tratatului de la Nisa,
moment în care Uniunea se lupta încă cu anumite discriminări la care erau supuşi cetăţenii din
statele membre. Tratatul de la Nisa s-a concentrat tocmai pe îndepărtarea acestora şi pe
înlăturarea oricăror bariere care ar fi făcut imposibilă punerea în practică a principiului egalităţii
de şanse a cetăţenilor comunitari. Tratatul de la Lisabona, prin prevederile sale novatoare,
atinge o etapă mult superioară, deoarece identificăm formulată în economia textului tratatului o
obligaţie ce incumbă Uniunii Europene, şi care prevede că aceasta să „acorde în aceeaşi măsură”
importanţă tuturor cetăţenilor comunitari. Astfel cetăţeanul nu mai este doar obiectul negocierilor
şi acţiunilor politice de la nivel european, ci se creează o relaţie de comunicare între organele
comunitare şi cetăţean. Procesul de integrare comunitară este mereu inovator, iar elitele europene
au înţeles într-un final, că în acest proces trebuie să fie implicaţi şi cei pentru care s-a gândit la
jumătatea secolului trecut aceasta formulă de organizare.
Consacrată prin Tratatul CE articolul 17, cetăţenia europeană este prima pârghie a
formării identităţii europene. Cetăţenia europeană se deosebeşte de cetăţenia statelor membre, pe
care o completează, prin faptul că drepturile pe care le conferă cetăţenilor nu sunt însoţite de
datorii.
 Statutul cetăţeniei Uniunii Europene înseamnă pentru orice cetăţean al Uniunii:
- dreptul la libera circulaţie şi dreptul de şedere pe teritoriul statelor membre.
- dreptul de vot şi eligibilitatea la alegerile Parlamentului European şi la alegerile municipale în
statul membru de reşedinţă, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii statului în cauză ;
- dreptul de a primi, pe teritoriul unei ţări terţe (care nu aparţine Uniunii Europene), protecţie
diplomatică sau consulară din partea autorităţilor unui alt stat membru, dacă ţara acestuia nu este
reprezentată acolo, în aceeaşi măsură ca şi resortisanţii statului membru în cauză;
- dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European şi dreptul de a face apel la Ombudsmanul
desemnat de Parlamentul European pentru a analiza cazurile de administrare necorespunzătoare a
instituţiilor şi organismelor comunitare. Aceste proceduri sunt reglementate la articolele 194 şi
195 din Tratatul CE;
-dreptul de a scrie oricărei instituţii sau organism al Comunităţii într-una dintre limbile statelor
membre şi de a primi un răspuns în aceeaşi limbă (articolul 21 paragraful al treilea din Tratatul
CE)
-dreptul de a avea acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului şi ale Comisiei,
sub rezerva anumitor condiţii (articolul 255 din Tratatul CE).
Tratatul de la Lisabona subliniază principalele drepturi ale cetăţenilor Uniunii Europene,
enumerându-le la articolul 17 paragraful al doilea din Tratatul CE.
BIBLIOGRAFIE:
Gheorghe Iancu – Drept Constiutional și Instiții politice, Editura Luminalex-2005
București, pg-75
Aristotel, Politica, Bucureşti, Editura Antet, 2001.
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept Consituţional şi Instituţii politice, Editura
Lumina Lex, Bucureşti 2001, p.137
Ion Deleanu-, Instituţii şi Proceduri constituţionale, Editura Servo-Sat, Arad 2001, p.169
Berceanu , Barbu B., Cetăţenia – monografie juridică, Bucureşti, Editura All Beck, 1999,
p.17.
Mihăilă Marian, Elemente de drept internaţional public şi privat, Bucureşti, Ed. All Beck,
2001, p.52-53.

Ionescu Cristian, Tratat de drept constituţional contemporan, Bucureşti, Editura All Beck,
2004, p.578.
Miga-Beşteliu, Raluca , op. cit., p.168.
 Constituţia României, revizuită prin Legea 429/2003 , publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.
Tratatul de la Nisa, 2001 (în vigoare la 1.02.2003).
Tratatul de la Lisabona (în vigoare de la 1 ianuarie 2009)
http://europa.eu/index_ro.htm
www.ujr-dreptul.ro
www.euroinst.ro