STATUL IN SECOLUL XXI

Conf. univ. dr. Bogdan Ţonea

Academia de Poliţie „Al. I.Cuza”

Secţiunea 1. Definirea statului în doctrina juridică şi sociologică

Cuvântul “stat” provine din latinescul “status rei publicae” care, pentru magistraţi
şi poporul roman însemna “starea lucrărilor publice” sau “situaţia conducerii vieţii
publice”1.
Aşa cum arată B. de Jouvenell, statul apare mai întâi ca societate organizată,
având un guvernământ autonom. Din acest punct de vedere, cu toţii suntem membrii
ai statului. În acest sens, statul constituie acoperişul juridic al unui fenomen
sociologic, colectivitatea în întregime, denumită mai precis, naţiune sau societatea
politică care acoperă societatea civilă2.
În teoriile clasice statul a fost studiat în mod abstract, elaborându-se – aşa cum
arăta C. Dissescu – “un concept bazat mai mult pe ceea ce vrem să fie el decât
ceea ce este în realitate”. Pentru Kant, statul constituie “o multitudine de oameni
care trăiesc în conformitate cu dreptul şi asociaţi printr-un contract”. Pentru acesta,
libertatea şi legea sunt cele două puncte în jurul cărora se leagă legislaţia civilă.
Pentru ca legislaţia civilă să fie eficace şi să nu rămână un raţionament gol, trebuie
însă, să intervină aici un al treilea termen, puterea publică. Puterea publică, are ca
sarcină realizarea dreptului natural3. În concepţia sa, starea de natură se caracteriza
prin bellum omnium contra omnes, dar sfârşitul acestui război nu se realizează
prin forţă ca la Hobbes, ci prin intermediul raţiunii. Raţiunea poate fonda statul.
Constrângerea transformă deci starea precară a libertăţilor din starea de natură în
stare de drept4.
Prin intermediul dreptului starea de natură este înlocuită cu societatea civilă –
oamenii se nasc cu drepturi, iar raţiunea statului este ocrotirea, asigurarea acestora 5.
Vremurile moderne au înlocuit concepţia naturalistă a lui Aristotel cu o concepţie care

1
Vezi, Henri Brun, Guy Tremblay, Droit constitutionnel, Les Editions Yvon Blais Inv,
Quebec, 1990, p. 61.
2
Oana Suciu, în Introducere la ediţia română a lucrării lui J. Hall şi J. Ikenberry, Statul, Ed.
Du Style Bucureşti, 1998. p. 9.
3
Dreptul natural definit de către Kant ca “ansamblul condiţiilor graţie cărora voinţa fiecăruia
poate să coexiste cu voinţa celorlalţi, conform unei legi universale de libertate” (Kant,
Anthropologie, p. 336, cit. de G. Vrabie, Op. cit. p. 48).
4
M. Bădescu op. cit. p. 82
5
G. Vrabie, Op. cit., p. 49.
vede statul ca un produs al unei convenţii umane. Statul este astfel expresia unui
contract între indivizii care-i acceptă autoritate.
Ideea de contract ca fundament al legitimităţii autorităţii politice vine din epoca
Renaşterii, de la oameni ca Théodore de Béze (1519-1605 – succesorul lui Calvin şi
rector al academiei din Geneva)6. Ideea la început nu era prea clară, cuprinzând
două tipuri de contract:
a) contractul între indivizii care formează o comunitate sau o societate;
b) contractul între monarh şi supuşii săi sau, cel puţin, aceia dintre
supuşii săi care au dreptul la cuvânt.
Primul tip de contract permite explicarea legăturii cu socialul, dar nu şi
specificitatea autorităţii politice. Al doilea tip, trimite la voinţa de a limita suveranitatea
monarhului şi de a o supune unor reguli precise privind realţiile sale cu vasalii. Acest
contract este ceea ce îl desparte pe monarh de despotul care guvernează în mod
arbitrar. Aşadar, primele formulări ale ideii de contract sunt încă departe de a defini o
teorie a libertăţii politice. Ele se limitează mai degrabă la o raţionalizare a piramidei
obligaţiilor şi a drepturilor feudalismului. Primele forme ale contractualismului
stabilesc această nouă concepţie despre om, care se diferenţia de concepţia greacă
sau romană7 prin aceea că presupune existenţa unei autonomii a persoanei umane.
Astfel, Théodore de Béze remarcă faptul că contractul stabilit între guvernanţi şi
guvernaţi, presupune că guvernaţii se supun puterii regale, dar în schimb aceasta le
respectă privilegiile. El aminteşte chiar posibilitatea unui drept la insurecţie împotriva
unui tiran făţiş, idee fundamentată mai târziu de către J.J. Rousseau.
Problema statului analizat din perspectiva a trei abordări clasice – liberalismul,
marxismul şi realismul conduce la următoarele considerente:
a. Liberalismul îl are ca reprezentat principal pe Adam Smith, cunoscut pentru
insistenţa sa asupra ideii că statul minimal, statul “paznic de noapte”, oferă cel mai
bun suport pentru creşterea economică. în acest tip de stat, puterea politică se
manifestă, în special, prin intermediul legilor elaborate de parlamente naţionale sub
forma unui sistem de norme abstracte, raţionale.
Statul liberal clasic este marcat de trei mari structuri care vor configura
distinctiv doctrina liberală: consolidarea relaţiilor capitaliste de producţie în economie;
apariţia societăţii civile de tip individualist; hegemonia ideologică a raţionalismului de
tip iluminist.

6
D. Collin, Marile noţiuni filosofice. Societatea, puterea, Statul, Institutul European 1999, p.
35
7
Concepţia greacă şi cea romană despre politic nu-i recunoaşte decât pe cetăţeni, pe
membrii cetăţii. Ceilalţi oameni sunt barbari sau sclavi, care nu au aceeaşi valoare juridică şi
politică.
 Părinţii sociologiei politice a secolului XIX s-au plasat de o parte sau de alta în
dezbaterea privind relaţia societate-stat.
Pe de o parte se situau Hegel şi discipolii săi, care credeau că soluţia rezidă în
supunerea elementelor societăţii, suveranităţii statului. Pentru Hegel, ca de altfel şi
pentru Aristotel, statul nu este un simplu instrument inventat de om pentru a-şi
satisface interesele sale personale. Statul este o entitate de ordin etic, ale cărei
scopuri transcend dorinţele individuale sau pot fi detectate la nivelul relaţiilor
interpersonale. Esenţa statului modern, în viziunea lui Hegel, constă în a împăca
libertatea indivizilor cu necesităţile unei organizări politice coerente, capabile să
acţioneze ca un întreg.8 Pe când Rousseau arată că omul în stat renunţă la libertatea
sa naturală pentru a obţine o libertate civilă, Hegel refuză să vadă în aceasta o
contradicţie. Statul nu este o produsul unui contract între indivizi, ci se întemeiază pe
o dublă recunoaştere: recunoaşterea negativă de către stat a libertăţii şi a drepturilor
individului de a avea o viaţşă privată şi de a exersa o meserie liber aleasă, pe de o
parte, respectiv recunoaşterea pozitivă de către individ a faptului că statul este
întradevăr domeniul satisfacţiilor individuale. Din acest considerent spunem că
puterea şi vitalitatea statelor moderne constă în a acorda individului libertate pentru
ca acesta să îşi poată dezvolta din plin talentele personale şi în acelaşi timp să se
integreze în stat. Pentru Hegel, statul este deci, domeniul acţiunii libere şi conştiente
a indivizilor care au acelaşi ţel şi anume realizarea libertăţii.9
De partea opusă, de partea societăţii se situau Saint-Simon, Proudhon şi Marx.
Pentru ei societatea era structura care trebuia întărită în timp ce statul trebuia să fie
limitat, controlat de societate sau abolit. Este teoria care plasează statul la polul opus
societăţii10.
În “ideologia comunistă” – arată Anton Carpinschi – utopia societăţii viitoare
fără stat este susţinută prin pretenţia marxismului la predicţia istorică. Marxismul dă
istoriei un sens şi proiectează un viitor convenabil opţiunii sale politice, dar pretinde
că acest sens este unic şi inevitabil pentru că rezultă din analiza ştiinţifică a unei
anumite succesiuni necesare a modului de producţie. Se încerca astfel, legitimarea
partizanatului politic printr-o pretinsă obiectivitate ştiinţifică obţinută prin pretenţia
deţinerii monopolului asupra cunoaşterii logicii istoriei. în felul acesta, utopia societăţii
comuniste fără stat capătă aparenţa obiectivităţii ştiinţifice şi a necesităţii istorice11.
Cea de-a treia teorie din perspectiva căreia este tratat statul este realismul.

8
D. Collin, Op. cit. p.56
9
Idem
10
Pe larg, vezi M. Bădescu, op. cit. p. 82-84
11
Anton Carpinschi, studiu introductiv la volumul “Viaţa fără stat” de Jean William Lapierre,
Institutul European Iaşi, 1997, p. XXV
 Realismul, ca şi liberalismul, priveşte statul ca pe un element secundar;
caracterul şi forţa statului rezultă din impactul forţelor societăţii asupra sa. Realiştii
consideră însă că abolirea statului poate duce la reîntoarcerea la stadiul de junglă.
Cel mai important reprezentant al realismului, Hobbes, argumentează că în
“starea naturală”, pre-socială, oamenii se bucură de libertate personală absolută, dar
aceasta înseamnă că sunt expuşi ameninţării violenţei fizice. În scopul înlăturării
acestei ameninţări, oamenii intră într-un contract social unii cu alţii, în cadrul căruia
îşi predau libertatea individuală unei a treia părţi (statul), care acţionează în scopul
garantării ordinii sociale şi a stabilităţii12. Condiţia civilă, prin opoziţie cu starea
naturală, presupune existenţa unei puteri organizate, capabilă să-i constrângă la
loialitate pe cei care ar fi tentaţi să o înşele. Relaţia dintre oameni este reciproceă în
timp ce realţia cu suveranul este unilaterală, suveranul fiind absolut. Contractul pe
care Hobbes îl consideră la originea statului nu face din stat un organism contractual.
Odată întemeiat, statul se prezintă ca un corp artificial, care pare înzestrat cu o viaţă
proprie şi care trebuie să-i supună, fără nici o excepţie, pe toţi indivizii.13
Varianta contractului social a stat la baza constituirii ideologiei republicane a
Revoluţiei Franceze şi a Declaraţiei Drepturilor Omului.
Asupra definirii statului s-au pronunţat şi cunoscuţi constituţionalişti români,
dintre care considerăm relevante opiniile următorilor autori:
a) C.C.Dissescu, care aprecia că statul este o unitate alcătuită din reuniunea
mai multor oameni pe un teritoriu determinat în forma guvernanţilor şi guvernaţilor14.
b) G. Alexianu, care arăta că statul este o grupare de indivizi, reuniţi printr-o
legătură naţională pe un teritoriu determinant şi fiind guvernaţi de o putere superioară
voinţelor individuale15.
c) T. Drăganu care defineşte statul ca fiind “o instituţie având ca suport o
grupare de oameni aşezată pe un spaţiu delimitat, capabilă de a-şi determina
singură propria sa competenţă şi organizată în vederea exercitării unor activităţi care
pot fi grupate în funcţiile: legislativă, executivă şi jurisdicţională”16.
d) I. Deleanu care a apreciat că statul este, în sens restrictiv şi concret,
ansamblul organelor politice de guvernare şi că el desemnează aparatul de
direcţionare a societăţii politice17.

12
Thomas Hobbes, The Great Political Theories, Avon Books, New York, 1984, p. 138-141,
151-152.
13
D. Collin, Op. cit. p. 39
14
C.C.Dissescu, Drept constituţional, Socec, Bucureşti, 1915, p. 429.
15
G.Alexianu, Curs de drept constituţional, vol. I, Casa Scoalelor, Bucureşti, 1930, p.72.
16
T.Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol. I, Ed.Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, p. 116.
17
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. 2, Iaşi, 1992, p. 8.
 e) I. Muraru care apreciază că, într-o accepţiune restrânsă “prin stat se
înţelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul
statal ...poporul creează statul, ca un ansamblu sistematizat de organe de stat
deseori denumite autorităţi statale publice”.
f) C. Ionescu care arată că: “indiferent de formulările folosite în definirea statului
de diverşi autori, elementele esenţiale ale definiţiei complete a acestuia sunt
următoarele:
a. formă de organizare politică a unei colectivităţi umane, constituită istoric;
b. localizarea geografică;
c. existenţa unui grup conducător investit cu atribuţii de guvernare şi de
exercitare a autorităţii publice în numele poporului;
d. prerogativa grupului conducător de a stabili şi a apăra ordinea statală şi în
cadrul acesteia, a celei juridice”18.
g) M. Bădescu care, sintetizând definiţiile menţionate, relevă că noţiunea de
stat trebuie abordată în două sensuri:
a. lato sens, prin stat urmând a înţelege o societate organizată şi constituită
istoric pe un anumit teritoriu şi,
b. stricto sensu, prin stat înţelegând sistemul instituţiuonalizat cu atribuţii de
conducere politică a societăţii, de exercitare a puterii suverane a poporului19.

18
Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor
politice, vol. I, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.45.
19
M. Bădescu, op. cit. p. 86
 Secţiunea 2. Rolul, funcţiile şi atributele esenţiale ale statului

§. 1. Rolul statului
Statul este principala instituţie politică a societăţii. Apărut cu aproape şase milenii
în urmă în Orientul antic (Egipt, Babilon, China, India) statul continuă să fie şi azi
instrumentul conducerii sociale. Statul ia naştere printr-un act politico-juridic20 adoptat
de un organism reprezentativ la nivel naţional (Congres, Parlament, Dietă, Adunare
Naţională, etc.). Momentului constituirii unui stat îi urmează recunoaşterea acestuia
pe plan internaţional.
Rolul statului constă, în principiu, în asigurarea şi apărarea prin mijloace
prevăzute în Constituţie şi în celelalte acte normative a “interesului public”, a “binelui
comun”, a “interesului general”.
§.2. Funcţiile statului
Dacă excludem perioada curentă, este posibil să identificăm cel puţin trei etape
principale ale adaptării instituţiei statale la dezvoltarea socială. Statele moderne s-au
definit iniţial ca fiind „colectoare de taxe” în vederea conducerii treburilor militare,
acest lucru având prioritate până în secolul XVIII; în al doilea rând s-au definit ca fiind
„protectori ai economiei naţionale şi agenţi ai industrializării” cu precădere din secolul
XIX încoace; în al treilea rând, statele s-au dovedit a fi „constructori ai naţiunii”, prin
expansiunea cetăţeniei sociale, în mare parte ca fenomen al secolului XX.21
Transferul obiectivelor nu a însemnat o abandonare a celor vechi, ci o continuă
adăugire şi suprapunere a noi funcţii şi instituţii. Competiţia militară, industrializarea
şi construcţia naţiunii au constituit trei provocări-cheie la care statele moderne şi-au
cristalizat funcţii diferite, sporindu-şi treptat capacităţile infrastructurale de a penetra
societatea, de a extrage resurse şi mai ales de a mobiliza şi coordona energia
socială, acest lucru realizându-se în mod diferit de la stat la stat şi de la un regim
politic la altul.22
În analiza funcţiilor statului trebuie să pornim de la identificarea activităţilor
concrete, a căror natură şi întindere variază de la o epocă la alta, de la un sistem
politic la altul, desfăşurate de către organismele specializate ale statului. Aceste

20
Actul politico-juridic poate fi o declaraţie (Declaraţia de Independenţă a S.U.A.),
constituţie, tratat, pact, lege (Legea nr.363/1977 pentru constituirea statului român în
R.P.R.), sau acord (Acordul austro-ungar din 17 februarie 1867 în urma căruia s-a format
Imperiul Austro-Ungar), - Vezi, C.Ionescu ,Op.cit. p. 90.
21
Linda Weiss, Mitul statului lipsit de putere. Guvernarea economiei în era globalizării, Ed.
Trei 2002, p. 27
22
A se vedea pe larg şi Stephen Krasner, Defending the National Interst: Raw Materials
Investment and US Foreign Policy, Princeton Nj: Princeton Univeersity Press, 1978
activităţi specifice pot fi grupate şi analizate pornindu-se de la două criterii: criteriul
material şi criteriul formal23.
Potrivit criteriului material, funcţiile statului sunt analizate prin luarea în
consideraţie a conţinutului unui act sau al unei activităţi desfăşurate de stat prin
organele sale şi în raport de aceasta, a-i da o anumită calificare. Altfel spus, aceasta
înseamnă a analiza acea activitate ca o activitate economică, politică, religioasă,
comercială, juridică, etc..
Prin utilizarea criteriului formal se ia în consideraţie organismul care a
adoptat un anumit act, titularul funcţiei pe care o analizăm şi procedura prin care s-
a adoptat actul respectiv. Criteriul formal permite totodată, clasificarea actelor juridice
în acte administrative, legislative sau jurisdicţionale dar şi identificarea organismelor
competente să adopte sau să emită actele respective24.
Într-o primă clasificare se consideră că funcţiile statului sunt în număr de trei25:
funcţia legislativă; funcţia executivă şi funcţia jurisdicţională (judecătorească).
a. Funcţia legislativă reprezintă acea activitate a statului care are ca obiect
elaborarea de norme de conduită cu caracter general, impersonal şi obligatoriu,
susceptibile de a fi aduse la îndeplinire (sancţionate) prin forţa de constrângere
(coerciţie) a statului.
În mod concret, statul adoptă legi (constituţionale - de revizuire a Constituţiei,
organice - care reglementează regimul juridic al unor instituţii politice şi domenii de
activitate deosebit de importante, ordinare – legi obişnuite atât ca domeniu de relaţii
sociale reglementat, cât şi ca mod de adoptare.
În principiu, funcţia legislativă este exercitată de către parlament. Practica a
admis însă, ca şi guvernul să exercite, în condiţiile prevăzute expres în Constituţie,
o activitate legislativă cunoscută sub denumirea de “putere de reglementare” a
guvernului26.
b. Funcţia executivă (guvernamentală) constă în asigurarea bunului mers al
serviciilor publice, organizarea, aplicarea legilor şi adoptarea actelor necesare pentru
activitatea de guvernare (administrare) în plan central şi local.
Din această perspectivă, actele emise în realizarea funcţiei executive sunt
diverse: decrete (ale preşedintelui ţării), hotărâri şi ordonanţe (ale guvernului),
23
Charles Cadoux, Droit constitutionnel et institutions politique, Cujas, Paris, 1973, p. 78
24
C.Ionescu, Op.cit., p.93
25
Aşa cum consideră, spre exemplu Ch.Debbasch ş.a., în Op.cit. p.24; alţi autori – de ex.
Ch.Cadoux (Op.cit. p.85) - consideră că ar exista 4 funcţii ale statului: legislativă; executivă
(guvernamentală) care priveşte activitatea generală de conducere; administrativă şi
judecătorească
26
De exemplu în Franţa, guvernul poate reglementa primar relaţiile sociale care nu sunt
rezervate domeniului legii; apoi, în România (art.115 din Constituţie) guvernul poate fi abilitat
de către parlament să emită acte cu putere de lege (delegare legislativă)
ordine, instrucţiuni, regulamente, statute (la nivelul ministerelor), hotărâri şi
decizii (ale organelor locale ale administraţiei publice). Alte acte juridice prin care se
exercită funcţia executivă pot fi: acte de numire în funcţii administrative, procese-
verbale, hotărâri, avize, etc.
c. Funcţia jurisdicţională (judecătorească) este acea activitate a statului care
are ca obiect soluţionarea de către instanţele de judecată a conflictelor (litigiilor,
diferendelor) juridice între diferite subiecte de drept (persoane fizice, persoane
juridice, stat, organe ale statului). Această soluţionare are loc în cadrul unui proces
ce are drept punct final elaborarea actului de aplicare a dreptului (în general, aceste
acte se numesc hotărâri judecătoreşti)27.
Doctrina constituţională contemporană distinge trei categorii de funcţii28:
a) funcţii politice¸ ce au în vedere menţinerea ordinii sociale interne şi apărarea
teritoriului naţional; implicarea directă şi substanţială a statului în cele mai diverse
domenii sociale; asigurarea progresului economico-social29, planificarea şi
conducerea proceselor economice.
b) funcţii juridice: funcţia legislativă; funcţia executivă; funcţia jurisdicţională
(judecătorească);
c) funcţii sociologice, precum constrângerea socială, activitatea de convingere
a cetăţenilor în legătură cu compatibilitatea între interesele generale şi cele
personale etc.30.
Din perspectiva rolului economic, statului îi corespunde:
a) funcţia de alocare optimă a resurselor şi bogăţiilor naturale, în scopul
asigurării progresului unei anumite colectivităţi umane (funcţia de alocare);
b) funcţia de asigurare a echilibrului macro-economic, realizată prin corectarea
fluctuaţiilor creşterii economice şi prin politica monetară (funcţia de stabilizare
economică);
c) distribuirea echilibrată a venitului naţional31.
§.3. Rolul statului în epoca contemporană
În ultimele decenii statul a cunoscut o expansiune deosebită. Cele mai
importante domenii în care statul s-a implicat într-o mare măsură sunt următoarele:32

27
M. Bădescu op. cit. p. 87
28
Pe larg, vezi: C.Ionescu, Op.cit. p.100-101.
29
Conform doctrinei neoliberare, în prezent, statului îi revine un rol important în sectorul
economic şi creşterea rolului deciziei politice în reglementarea activităţii agenţilor economici
privaţi (Vezi, L. Weber, L'État, acteur économique, Economica, Genève, 1991, p. 10)
30
Jacques Cadart, Institutions politiques et droit constitutionnel, vol. 1, Paris, 1979, p. 95 şi
urm.
31
Vezi: L.Weber, Op.cit. p. 19
32
Potrivit lui C.Ionescu, (op.cit., p. 104) care la rândul său citează mai multe surse în materie.
 - susţinerea substanţială a efortului social general pentru dezvoltarea
economiei şi asigurarea resurselor materiale, financiare, pentru creşterea
nivelului de trai al populaţiei;
- implicarea statului în procesul de învăţământ, atât prin organizarea
acestuia spre anumite direcţii ale pregătirii şi calificării viitoarelor cadre, cât
şi prin organizarea efectivă a acestora;
- sprijinul acordat cercetării ştiinţifice;
- preocuparea pentru asigurarea pluralismului democratic şi respectarea
drepturilor omului;
- perfecţionarea legislaţiei şi întărirea echilibrului social;
- apărarea ordinii sociale, întărirea capacităţii de apărare naţională;
- colaborarea internaţională;
- întărirea alianţelor militare şi adaptarea acestora la noul echilibru
internaţional;
- colaborarea în spaţiul cosmic, etc.
Este de la sine înţeles că gradul de implicare a statului în aceste domenii sociale
este în directă relaţie cu specificul naţional al fiecărui stat, cu evoluţia sa de
ansamblu.
Doctrina constituţională admite existenţa a trei faze succesive ale dezvoltării
concepţiei privind rolul statului modern33:
a) Statul jandarm (sec.XIX) se limita la exercitarea atributelor esenţiale, cu
precădere a funcţiei de poliţie, de apărare şi a celei internaţionale;
b) Statul antreprenor, care apare odată cu începutul primului război mondial,
intervine în activităţile industriale prin crearea întreprinderilor publice industriale şi
comerciale (cel puţin în sectoarele economice cheie);

c) Statul-providenţă, specific perioadei actuale, presupune intervenţia statului în

toate domeniile – economic, cultură, sport, turism, etc. în această perioadă,
dezvoltarea rolului statului se îmbină în mod necesar cu creşterea considerabilă a
mijloacelor sale de acţiune (buget, funcţii publice).

d) Statul-garant este un concept relativ nou, care surprinde raportul dintre stat
(de drept) şi societatea civilă.
Potrivit acestui concept, statul are îndatorirea de a crea un larg cadru de drepturi
şi libertăţi cetăţeneşti, de a asigura progresul în toate dimensiunile sale şi de a
garanta afirmarea condiţiei umane.

33
Ibidem
 Este larg răspândită ideea potrivit căreia statele naţionale trec printr-o nouă
perioadă de adaptare şi anume aşa-numita „globalizare”. Ceea ce diferenţiază
globalizarea, la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, este faptul că
procesul porneşte de la un mediu global structurat diferit faţă de cel din epoca
industrializării, un mediu în care se accentuează tot mai mult ceea ce Michael Mann
a denumit „încarcerarea socială”. Acesta considera că „puterea statului modern
priveşte în special nu „elitele statului” exercitând putere asupra societăţii, ci o
strângere a relaţiilor stat-societate, care încarcerează relaţiile sociale mai degrabă
pe teren naţional decât local-regional sau transnaţional, politizând şi geopolitizând
astfel mult mai mult viaţa socială decât statele din trecut”34
Ideea-cheie transmisă de noţiunea de „încarcerare a relaţiilor sociale” nu se
referă la constrângerea teritorială, ci la faptul că o mare parte a activităţilor şi relaţiilor
sociale care se constituiau înainte la nivelul comunităţilor locale ajung să fie
reglementate de statul-naţiune, depinzând deci, într-o măsură tot mai mare de
acesta.
Globalizarea, pe care unii autori o identifică cu internaţionalizarea,35 este
adesea greşit înţeleasă ca fiind ceva impus de microprocese cum ar fi revoluţia din
tehnologia informaţională. Globalizarea a intrat în lexicul popular ca fiind un fenomen
în care, depăşind graniţele, fluxurile de bunuri şi servicii, investiţiile, finanţele şi
tehnologia crează o singură piaţă mondială, unde legea preţului unic va prevala.
Noutatea, magnitudinea şi tipul schimbării din economia mondială nu sunt suficiente
însă, pentru susţinerea ideii de piaţă transnaţională, în care constrângerile
locaţionale şi instituţionale nu mai au importanţă. Într-o astfel de societate
internaţionalizată, integrarea economică este promovată nu doar de companii, ci şi
de guvernele naţionale, fapt ce este menit să demonstreze adaptabilitatea statelor,
capacităţile lor diferite şi importanţa crescută a puterii statului în noul mediu
internaţional.36
Limbajul globalizării implică în esenţă a afirma că statul-naţiune nu mai este
important, nici ca actor, nici ca loc al acumulării economice. Existenţa unei economii
globale, aşa cum a fost înţeleasă uneori,37 este sinonimă cu „transnaţionalismul”. Ea
implică o piaţă deschisă, fără constrângeri instituţionale sau locaţionale; de aici
înlocuirea sintagmei de „reţele naţionale” cu „reţele transnaţionale” de interacţiune
economică. Distincţia între „globalizare” şi „internaţionalizare” este definită într-un
34
Michael Mann, The source of Social Power. Vol. 2 Cambridge and New York: Cambridge
University Press 1993, p. 61
35
Linda Weiss, Op. cit. p. 29
36
Idem, p. 209
37
Kenichi Ohmae, Putting Global Logic First, Harvard Business Review, 73(1)/1995, p. 119-
125; Idem, The Bordless World, New York, Ed. Collins, 1990
studiu de profil realizat în 199638 pentru Cambridge University, care defineşte mai
exact faptul că economia statelor moderne se află într-o etapă premergătoare
globalizării, aceea a internaţionalizării, etapă în care statul îşi păstrează un rol
esenţial, chiar dacă puterea statului-naţiune din punct de vedere administrativ şi
politic este în declin, după cum şi rolul statului de manager economic se diminuează.
Însă, susţin autorii studiului, statul-naţiune trebuie privit mai ales ca sursă-cheie a
legitimităţii şi a delegării autorităţii către centre de putere la nivel sub şi supra-
naţional. Centralitatea teritorială şi legitimitatea sa constituţională conferă statului-
naţiune un rol distinctiv şi continuu într-o economie mondială internaţionalizată, chiar
pe măsură ce se diminuează suveranitatea convenţională şi capacităţile
39
economice. La aceeaşi concluzie conform căreia statul-naţiune persistă ca un
important loc de acumulare şi unde instituţiile structurează spaţiul economic, ajung şi
alţi cercetători, cum ar fi Michael Mann40, sau Robert Wade41. Aşadar, rolul statului în
era pe care o putem considera premergătoare globalizării, nu este în diminuare, aşa
cum susţin unii teoreticieni adepţi ai „globalizării”, ci, făcând distincţiile relevate de
către Hirst şi Thompson, în era internaţionalizării, rolul statului-naţiune este unul de
putere, dar definită restrâns. Aceasta întrucât schimbarea nu este ceva nou pentru
stat. Aşa cum am arătat anterior în acest capitol, de-a lungul istoriei, statul a făcut
faţă mai multor provocări, a parcurs mai multe etape istorice, dovedindu-se că
schimbarea este de esenţa statului modern, în virtutea faptului că acesta este
implicat într-un sistem economic şi interstatal dinamic.
În prezent, suntem martorii unor schimbări în puterea statelor; însă aceste
schimbări nu conduc la diminuarea ci la reconstituirea puterii în jurul consolidării
legăturilor interne şi internaţionale. Pe măsură ce presiunile externe pentru
omogenizarea regimurilor economice cresc, iar fluxurile internaţionale mari de
persoane şi de capital ameninţă fundamentele interne, tot mai multe state caută să-şi
îmbunătăţească controlul asupra mediului extern. Adaptându-se în acestor provocări,
38
„...există o diferenţă enormă între o economie strict globală şi una puternic
internaţionalizată, în care majoritatea companiilor fac comerţ, de la bazele lor, în economii
naţionale distincte. În prima categorie, politicile naţionale sunt inutile, de vreme ce rezultatele
economice sunt determinate în întregime de către forţele pieţei mondiale şi de către deciziile
interne ale companiilor transnaţionale. În cea de-a doua politicile naţionale rămân viabile, fiind
într-adevăr esenţiale pentru menţinerea stilurilor şi punctelor forte distincte ale bazei
economice naţionale şi a companiilor care fac comerţ prin aceasta” Paul Hirst, Grahame
Thompson, Globalisation in Question; Cambridge: Polity Press, 1996, p.185
39
„Statele naţionale nu ar mai trebui privite ca puteri ce „guvernează” [...] Statele naţionale
sunt acum pur şi simplu o categorie de agenţi politici şi de putere, într-un sistem complex al
puterii, de la nivel mondial până la niveluri locale” P. Hirst, G. Thompson, Op. cit. p.190
40
M. Mann The Global Future of the Nation State, (versiune revizuită a lucrării „Direction of
Contemporary Capitalism” University of Sussex, 1996
41
R. Wade Globalisation and its Limits: Reports of the Death National Economy are Greatly
Exaggerated; în National Diversity and Global Capitalism, editat de S. Berger şi R. Dore,
Cornell University Press, Ithaca NY, 1996
unele state sunt privite ca fiind state catalitice. Acest tip de stat este unul „care caută
să fie indispensabil succesului sau direcţionării anumitor coaliţii strategice, rămânând
totodată independent de alte elemente ale coaliţiei, fie că sunt alte guverne, firme
sau chiar populaţii interne sau externe”42.
Departe de a renunţa la identitatea şi obiectivele lor distinctive, statele utilizează
tot mai mult acorduri de putere pentru a crea un control mai mare asupra economiei
şi asupra securităţii proprii. În sine, aceste coaliţii ar trebui privite drept cedări
aparente destinate sporirii capacităţii statului în domenii specifice, şi mai puţin
diminuări ale suveranităţii acestora. Consolidarea unor astfel de alianţe are loc în
primul rând la nivel regional, între state-naţiuni, cum este cazul şi al Uniunii
Europene. Din punctul de vedere exprimat de Lind, procesul de integrare europeană
este într-o măsură semnificativă condus şi creat după modelul Germaniei, ca stat
catalitic. Într-o manieră similară acţionează Japonia în zona Asiei de sud-est43.
Aşadar, este probabil ca, pe măsură ce înaintăm în secolul XXI, abilitatea
statelor-naţiune de a se adapta la internaţionalizare să continue, fără însă a diminua
diferenţele dintre acestea în ceea ce priveşte capacitatea lor de a face acest lucru.

42
M. Lind, The Catalytic State, National Interest 1992, p. 3
43
L. Weiss, Op. cit. p. 261