1

CONTRACTUL SOCIAL

Lucrarea „Contractul social” aparţinând lui Jean Jacques Rousseau este împarţită în patru
cărţi, fiecare tratând o anumită temă.
Ea dezbate problema legitimităţii ordinii politice în general.
Este un studiu în care se critică sau se acceptă lucrările lui Grotius, Hobbes şi Locke.
Prima carte contestată este distincţia dintre pactul de guvernare şi pactul de asociere.
Pactul sau contractul de guvernare presupune că o comunitate acceptă autoritatea unui
superior şi convin cu acesta asupra condiţiilor în care această autoritate poate fii exercitată.
Pactul sau contractul de asociere, presupune că originea unui corp politic stă într-o
convenţie încheiată între persoane izolate (oameni încă în starea de natură).
Rousseau contestă legitimitatea pactului de guvernare. El încearcă sǎ legitimeze un model
de corp politic inspirat de exemplul Antichităţii romane si greceşti spartane.
El critică teoria conform căreia în anumite condiţii „forţa poate întemeia dreptul”, el
criticǎ teoriile lui Grotius despre „dreptul războiului” deoarece în viziunea lui acest drept
nu înseamnă şi dreptul de a-i ucide pe învinşi ori de a-i aservi.
Puterea politică legitimă este în opinia lui Rousseau rezultatul unui contract.
Influenţat de Pufendorf sau Locke, de contractualismul lor, Rousseau arată că există o
formă omenească de asociere care precedă la origine orice contract. Aceastǎ formǎ este familia -
„ societate naturală”. În aceastǎ familie tatǎl reprezintǎ şeful, iar copiii poporul.
Momentul formării corpului politic este acela în care oamenii se asociază pentru a-şi
apăra viaţa si bunurile.
Această asociere este un contract social încheiat între oamenii individuali care duce la
formarea unei „persoane publice ” denumită de Rousseau şi „eu comun”.
Această asociere constă în transferul unor drepturi către persoana publică, Rousseau arată
că acest transfer este extrem de substanţial până la fuzionarea indivizilor într-un singur corp
social. El prevede o „alienare totală” a fiecărui asociat împreună cu toate bunurile sale în
beneficiul comunităţii politice.
El inţelege prin libertate, libertatea unui om faţǎ de ceilalţi. Afirmǎ cǎ renunţarea la
libertate a oamenilor înseamnǎ a renunţa de a mai fi om.

2
 Îl atacǎ pe Hobbes (filozof englez (1588-1679) autor al lui De cive (Despre cetǎţean)
(1642) şi al lucrǎrii Leviathan (1651)) care descrie starea de rǎzboi ca fiind una naturalǎ,
afirmând cǎ rǎzboiul nu poate justifica scǎderea libertǎţii indivizilor.
Rǎzboiul drept trebuie sǎ se poarte între douǎ state, ca persoane morale.
El afirmǎ cǎ trebuie gǎsitǎ o formǎ de asociere în care persoana şi bunurile sale sǎ fie
protejate, soluţia ar fi contractul social, care are ca scop înlocuirea libertǎţii naturale cu una
convenţionalǎ. Fiecare individ cedeazǎ comunitǎţii drepturile sale astfel devenind membru al
acelei comunitǎţi.
A doua carte este dedicată descrierii genului de suveranitate ce ia fiinţă.
Suveranul este nu o pesoanǎ, ci ansamblul corpului politic şi este ceea ce trebuie sǎ fie
numai din simplul fapt cǎ existǎ. Statul este o fiinţǎ realǎ cu viaţǎ şi voinţǎ proprie, care pentru a
asigura libertatea tuturor trebuie sǎ-i constrângǎ pe toţi cetǎţenii.
Suveranitatea reprezintă în concepţia lui Rousseau doar aceea a timpului prezent, iar
cutuma nu are relevanţă în ceea ce priveşte legitimitatea unei acţiuni politice. Rousseau
demonstrează că suveranul este o voinţă a unui corp colectiv şi cu toate acestea ea nu este
divizibilă.
El atacă spiritul legilor a lui Montesquieu (filozof şi sciitor francez (1689-1755)-Spiritul
legilor (1748) şi teoria separării puterilor în stat pledând pentru necesitatea exercitării directe a
puterii politice de către membrii corpului social.
Un popor ce se lasǎ comandat de un stǎpân nu se poate numi popor.
Îl criticǎ pe Hobbes, care vrea sǎ concentreze întreaga putere în mâinile unui despot,
afirmând cǎ puterea trebuie sǎ fie în mâinile poporului.
Rousseau impune ideea de voinţă generală. Acest termen în sensul politic reprezintă o
voinţă directă, indivizibilă şi absolută a corpului politic.
Voinţa generală are în acelaşi timp o dimensiune empirică (deoarece reprezintă voinţa
concretă a suveranitaţii) şi o dimensiune normativă (de vreme ce nu poate asculta decât de ea
este ceea ce trebuie să fie). Voinţa generală este reprezentatǎ de interesele fiecǎruia, aplicându-se
tuturor ea asigurǎ adevǎrata libertate (Rousseau descrie un stat ideal ,utopic). Voinţa generalǎ
pentru a fi generalǎ trebuie sǎ porneascǎ de la toţi şi sǎ se aplice tuturor.
Politica de partid, apărută în Anglia în acea perioadă care este o sursă de primejdii pentru
ordinea politică.
Nu trebie să existe „societăţi parţiale”, iar dacă sunt să fie multe, pentru a preveni
inegalitatea.

3
 Roussseau neagă dreptul pe care oamenii în starea de natură îl au, de a-şi lua singuri
viaţa. Astfel apare problema cǎ omul dacǎ nu are acest drept nu îl poate transfera unei autorităţi
din moment ce nu îl are.
Rousseau consideră că cel ce doreşte să-şi păstreze viaţa trebuie sǎ aibǎ dreptul de a-şi o
risca pentru acest scop sau ideal.
Autoritatea trebuie să dea dovadă de o maximă reţinere şi să nu elimine din sânul său
decât pe aceia pe care ordinea socială nu îi poate suporta fără riscuri majore.
Puterea suverană se manifestă sub forma „voinţei generale” încarnată de o ordine
politică republicană. Această ordine are două componente indispensabile: poporul – sursa puterii
politice consideră că alaturi de teritoriu, numărul şi felul populaţiei contribuie la sporirea avuţiei
şi puterii statului. A doua componentă indispensabilă a ordinii este „legislatorul” pe care îl vede
ca un om excepţional. Autoritate lui este de natură morală.
Originea dreptǎţii este de naturǎ divinǎ, iar justiţia este o cerinţǎ a conştiinţei. El îl acuzǎ
pe Montesquieu cǎ are idei metafizice. Oamenii iau hotǎrâri în calitate de de cetǎţeni, iar toţi
ascultǎ de lege în calitate de supuşi. Oamenii ascultǎ de legile pe care le cred de origine divinǎ de
aceea legiuitorii s-au folosit de acestea pentru a supune poporul.
A treia carte tratează diferite tipuri de regimuri politice.
Diviziunea regimurilor politice este clasică.
Rousseau afişează o rezervă cu privire la democraţie, atacă regimul mixt şi afirmă că o
republică nu poate fii instituită decât pe un teritoriu restrâns.

El considerǎ cǎ un important factor de disoluţie a statului îl reprezintǎ mǎrimea excesivǎ

a teritoriului.
Urmează o cercetare a naturii regimului optim.
Rousseau respinge o noţiune a priori cu privire la identitatea regimului optim.
El arată că o bună guvernare este aceea unde numărul supuşilor sporeşte. Această
prezenţă a populaţiei este pusă în contrast cu prezenţa guvernării prin intermediari, pe care
Rousseau o priveşte cu suspiciune.
Deosebeşte trei tipuri de aristocraţie :
1. Naturală
2. Electivă
3. Ereditară
În guvernarea idealǎ produsul impozitelor se reîntoarce la popor sub formǎ de servicii
publice.

4
 Restul cărţii a treia si cartea a patra formează un proiect pe baza căruia Rousseau crede
că se poate preveni decăderea corpului politic. Rousseau afirmǎ cǎ există o tendinţă naturală prin
care cercul guvernării se restrânge, moment în care corpul politic se apropie de sfârşitul său.
El respinge ideea de reprezentare politicǎ deoarece în concepţia sa suveranitatea nu poate
fii reprezentată decât prin ea însăşi. Astfel, faptul că cetăţenii se decid să nu mai exercite ei însuşi
în corp, puterea suverană, pe care pretind că o încredinţează unor slujbaşi plătiţi, nu poate fii
decât nefast.
Rousseau condamnă interesul financiar şi dorinţa de bunuri materiale. Pentru el banii sunt
un mijloc sigur de a duce la ruina statului „Daţi argintul (banilor) şi veţi căpata fierul (lanţurilor)
”.
A parta carte cuprinde discuţii despre caracterul religiei civile, inspirată de Machiavelli
şi Hobbes.
Rousseau ne aduce la cunoştiinţă că oamenii nu au avut de la început alţi regi decât zeii
şi nici alt guvernământ decat cel teocratic (guvernământ în care preoţii sunt stăpânii statului). Tot
el ne spune că e nevoie de o îndelungată pervertire a sentimentelor şi ideilor pentru ca oamenii să
se poată hotărî să-şi ia stăpân pe un semen de-al lor şi apoi să se laude că se simt bine astfel.
O societate de creştini adevǎraţi nu ar mai fi antrenaţi de pasiuni, nu ar mai avea vicii,
deci o societate utopicǎ. Rousseau crede cǎ rǎzboaiele religioase au avut interese materiale.
Rousseau a ideologizat libertatea şi egalitatea. Contractual social a inspirit revoluţionarii
francezi şi nu numai.
El considerǎ ca rezolvare a societǎţii politice raportatǎ la dezvoltarea naturalǎ a omului
prin realizarea unui contract între indivizi şi suveran.

5
6