Referat

Teorii privind declinul și

dispariției culturii creto-miceniene

Elaborat : Răcilă Cătălina

Grupa 401 , Istorie , frecventa redusa.

Chișinău 2023
Cuprins:

1. Introducere
2. Caracteristicile culturii creto-miceniene
3. Distrugere și reorganizare
4. Cauzele declinului civilizației miceniene
5. Concluzie
6. Bibliografie
 1. Introducere
Civilizația miceniană este o civilizație egeeană din epoca târzie a bronzului (elenistică
târzie), care s-a desfășurat între aproximativ 1650 și 1100 î.Hr., cu un apogeu între 1400 și
1200 î.Hr.
Această civilizație s-a dezvoltat în sudul Greciei continentale (zona „elenă”), în timp ce,
anterior, cele mai dinamice centre ale lumii egeene se aflau pe insule, în Ciclade și mai ales în
Creta, unde se dezvoltase civilizația minoică încă de la începutul mileniului al II-lea î.Hr.
Începând din jurul anilor 16501600 î.Hr., siturile continentale au cunoscut o primă dezvoltare,
care atestă o îmbogățire a elitelor lor, vizibilă în special în bogatele morminte dezgropate de
Heinrich Schliemann la Micene în 1876. Civilizația miceniană s-a dezvoltat în secolele
următoare, în urma unui proces greu de înțeles.
În jurul anului 1450 î.Hr. Creta a fost dominată de micenieni, care s-au stabilit în palatul
Knossos. Aici se găsesc cele mai vechi urme de scriere miceniană, Linear B, care transcrie o
formă veche de greacă. De la descifrarea sa de către Michael Ventris și John Chadwick în
1952, civilizația miceniană este singura dintre civilizațiile preelenice din Marea Egee
cunoscută atât din vestigiile arheologice, cât și din documentele epigrafice. Pe continent,
civilizația care a apărut în aceeași perioadă s-a bazat parțial pe contribuțiile culturale minoice
și a dezvoltat treptat o civilizație organizată în jurul mai multor palate și cetăți care au fost
probabil centrele regatelor care dominau regiunile (Micene în Argolida, Pylos în Messinia,
Teba în Beoția etc.). Ele erau conduse de regi, plasați în fruntea unei administrații a cărei
funcționare apare în tăblițele administrative din linia B. Vorbim adesea de o civilizație
„palatină”, deoarece aceasta a fost condusă din palate, care au fost scena multor activități, ca
în civilizațiile contemporane din Orientul Apropiat și Egipt. Cu toate acestea, puterea
miceniană nu este în mod clar deosebit centralizată.
În același timp, civilizația miceniană s-a extins în lumea egeeană, ajungând până în Asia
Mică, unde a intrat în contact cu zona aflată sub influența regatului hitit, care îi cunoștea pe
micenieni sub numele de Ahhiyawa, termen care face trimitere la numele de Aheeni atestat de
textele grecești ulterioare, în special de Homer. Poemele lui Homer, în special Iliada, au fost
adesea folosite ca referință pentru tratarea civilizației miceniene, deoarece par să păstreze
amintirea vremurilor în care grecii erau dominați de regele din Micene. Dar o astfel de situație
nu a fost niciodată confirmată de sursele care documentează epoca bronzului, și nici existența
legendarului Război troian, care se încearcă adesea să fie localizat în jurul acestei perioade.
În jurul anului 1200 î.Hr., civilizația miceniană a intrat într-o fază de declin, marcată de
distrugerea mai multor situri palatinale, de încetarea folosirii scrisului și de dezintegrarea
treptată a instituțiilor care o caracterizau. Caracteristicile culturale miceniene dispar treptat
după secolul al XII-lea î.Hr., în timpul perioadei cunoscute sub numele de „Evul Mediu”.
Motivele acestui declin nu au fost elucidate. Când lumea greacă și-a revenit după anul 1000, a
făcut-o pe baze noi, iar civilizația greacă antică care s-a format ulterior a uitat în mare parte
realizările din perioada miceniană.
 2. Caracteristicile culturii creto-miceniene

Viata politica si sociala

Palatele miceniene, ca si cele cretane, au fost principalele centre ale vietii societatii.
Fiecare palat era sediul administratiei politice a unui mare spatiu care, chiar daca nu avea
caracterul unui stat, recunostea autoritatea palatului si depindea in multe privinte de acesta.
Tablitele cu scrieri atesta ca puterea era detinuta de rege, numit vanax , ce controla toata viata
politica si era in acelasi timp seful suprem al armatei, avand subordonati in administratie si
treburile militare.
Diferitele clase sociale erau constituite si guvernate de catre palat. Categoria marilor
proprietari de pamanturi s-a creat pe o baza politica care implica obligatii, mai ales economice
si participarea la aparare, in schimbul pamanturilor si a unor bunuri distribuite de palat.
Comertul era de asemenea controlat de palat iar preotii il aveau in frunte tot pe rege, fiind
subordonati
acestuia.
Spre deosebire de cretani, care au fost in general pasnici, chiar daca au facut unele
expeditii de cucerire, infiintand mai ales colonii, aheeii erau un popor razboinic. Urmele
materiale si izvoarele scrise atesta faptul ca principala lor preocupare privea razboaiele de
cucerire, posedand o puternica armata terestra dar si o flota de razboi.
Femeile, urmand vechile obiceiuri cretane, continua sa detina un loc important in
societatea miceniana. Ele participau la o multime de actiuni, chiar lupte, asa cum o arata unele
reprezentari de pe fresce.
Rolul clerului pare sa fi fost si el foarte important, sacerdotii traduceau vointa divina si
implicit conduceau o mare parte din politica statelor aheene, participand chiar la expeditiile
cele mai importante.
Clasa sclavilor provenea din prizonieri de razboi mai ales, acestia primeau si sarcini
secundare im administratie dar erau si ghicitori, crainici , rapsozi,dadace sau pedagogi. Uneori
erau eliberati si deveneau „liberti”, adica oameni liberi.
Viata economica
Forma si dispunerea spatiilor interioare ale palatelor miceniene dovedesc ca sediile
regale erau principalele centre ale vietii economice, la fel ca in Creta. Comertul era controlat
de insusi regele sau de mandatarii acestuia iar in palate erau stocate o serie de bunuri
comerciale. Schimburile comerciale aveau loc mai ales intre diferitele state miceniene iar
pietele de desfacere au sporit pe masura raspandirii procesului de colonizare a teritoriilor
cucerite. Comertul se extinsese pana in tinuturi indepartate si exportul se baza mai ales pe
articole de lux si produse agricole: ulei, vin, ceramica, ustensile de folosinta practica, obiecte
artizanale, substante aromatice, lemn. Se importau metale din Cipru, fildes din Siria, grau din
Pontul Euxin, materii pretioase, ca aurul, argintul, pietrele pretioase s.a.
In privinta mestesugurilor,informatiile provin din bunurile pastrate pana in timpurile
moderne si scoase la iveala de sapaturile arheologice, precum si din izvoarele scrise. Se
practicau mestesuguri de toate genurile, unele foarte specializate, ce produceau vase din
ceramica sau metal, arme, parfumuri,mobilier de pret, tesaturi, broderii, obiecte din piele etc.
In afara comertului, economia se baza pe agricultura si cresterea vitelor.
Viata religioasa
La sfarsitul epocii miceniene, s-au contopit credintele naturaliste de origine cretana cu
antropomorfismul grecesc, s-au pus bazele religiei si mitologiei care va capata forma
definitiva in epoca clasica greaca .
Partea principala a megaronului micenian, preluat de la cel cretan, a avut tot timpul un
caracter religios, adapostind vatra si un altar destinat sacrificiilor si altor ofrande. Existau
altare si in curtile palatelor sau in locuri desemnate ca sacre.
Universul figurativ, idolii din materiale diverse, tipul si forma sanctuarelor, traditia si
mitologia antica si mai ales diferitele mentiuni de pe tablitele miceniene ofera o serie de
informatii in legatura cu zeitatile miceniene. Existau aceleasi divinitati principale ca la
cretani: zeita-mama, fiica ei si zeul cel tanar, totusi in panteonul micenian apar si o serie de
divinitati ale caror nume sunt cunoscute in panteonul grecesc ulterior: Atena, Hera, Poseidon,
Zeus, Ares, Hermes, Dionisos. Numarul mare al zeilor pare sa fie dovada ca, in perioada de
sfarsit a civilizatiei lor,micenienii ajunsesera la un politeism dezvoltat. Sunt frecvente si
reprezentarile fiintelor supranaturale, precum sfinxul sau grifonii, de origine egipteana, ca
urmare a schiburilor comerciale si artistice cu acest spatiu cultural.
Ceremoniile sacre erau cele de origine cretana, dupa cum o atesta idolii, ustensilele
rituale, vestigiile lasate de unele ceremonii. Ustensilele erau aceleasi ca la cretani: ulcioare
pentru libatii, vase speciale, numite rhyton , avand forma unui cap de animal, galeti pentru
colectarea singelui provenit din sacrificiile animale, cosuri si mese pentru ofrande s.a. Altarele
erau fixe
sau mobile, unele reprezentari de pe fresce prezinta procesiuni religiose, la care participarea
femeilor era importanta. Se aduceau ofrande de substante aromate, jertfe de animale, ritualuri
care sunt descrise cu amanunte de epopeile homerice. Aceste ceremonii erau insotite de
muzica si dans.
Artele plastice
Acestea au preluat si dezvoltat elemente ale plasticii cretane, fara a atinge intotdeauna
culmile artistice ale acesteia. In arhitectura civila, palatul era principalul monument, ce a
dezvoltat planul megaronului cretan. Palatele miceniene, mai mici decit cele cretane, erau
fortificate si ordonat construite, in jurul incaperii centrale, avand si curti interioare.
Cuprindeau, ca si cele cretane, o serie de constructii anexe, camere pentru oaspeti, armuraria,
arhivele, camari cu provizii, ateliere mestesugaresti. In afara zidurilor palatului, se desfasura
orasul si zona agricola. Zidurile de aparare erau extrem de solide si monumentale, avand si
turnuri de aparare. Intrarea in palatul din Micene se facea prin faimoasa Poarta a leilor, o
intrare monumentala din piatra, care in partea de sus e impodobita cu un basorelief
reprezentand doi lei de o parte si alta a unei coloane.
Ca si in Creta, orasele erau legate intre ele de un sistem de drumuri pietruite, erau
aprovizionate cu apa prin sisteme ingenioase de canalizare.
Mormintele regale, de marimi grandioase au fost descoperite in apropierea Portii
leilor, fiind cunoscute dintre acestea asa-zisul „Tezaur al lui Atreu”, care avea un coridor larg
de 6 m si lung de 36 m, ce ducea spre o camera circulara, in care se intra printr-o poarta de
bronz. In camera circulara se aduceau ofrandele si se oficiau culturi funerare, mormantul
propriu-zis fiind sapat in stanca. Asemanator era „Mormintul Clitemnestrei”, descoperit in
acelasi perimetru.
Constructiile miceniene impresionau prin dimensiunile uriase ale blocurilor folosite,
asezate unele peste altele conform unei tehnici speciale care nu utiliza materiale de legatura.
Cu exceptia basoreliefului de pe Poarta leilor, care este considerat prima opera de
sculptura monumentala din arta europeana, lipsesc piesele de dimensiuni mari. Sculptorii
micenieni au creat mai ales piese de mici dimensiuni, din fildes, teracota, pietre semipretioase
dure, decorate cu scene de viata cotidiana, de vanatoare si alte ocupatii. Originale sunt mastile
din aur si, tot din categoria artelor metalelor, erau vestite si cautate la export armele, in special
spadele incrustate cu metale pretioase, vasele din aur si argint. Ceramica, spre deosebire de
cea cretana, avea mai degraba un caracter utilitar decat estetic.
 3. Distrugere si reorganizare

Semnele deteriorării situației din lumea miceniană ar putea fi prezente încă din
secolul al XIII-lea î.Hr., poate legate de un declin al circuitelor comerciale pe distanțe lungi
care ar fi generat tensiuni între state, dar acest lucru rămâne de confirmat. Sfârșitul lui HR III
B1 este marcat de unele distrugeri, în special la Micene. În HR III B2, în jurul anului
12501200 î.Hr., se observă o creștere a sistemelor de apărare a siturilor miceniene, semn al
unei insecurități crescânde. Cu toate acestea, nu este neapărat o perioadă de criză, deoarece
aceste niveluri au furnizat material arheologic care prezintă un nivel de bogăție ce nu are
nimic de invidiat față de cele anterioare. Sfârșitul acestei perioade este marcat de numeroase
distrugeri pe o mare parte din siturile palatinale miceniene din Grecia continentală, iar de data
aceasta palatele nu sunt reconstruite: unele, precum Micene și Tyrinus, sunt cu siguranță
reocupate, dar într-un mod mai modest, în timp ce Pylos și Teba sunt complet abandonate.
Distrugerea afectează, de asemenea, siturile secundare, dar nu este clar în ce măsură afectează
această categorie de habitate slab excavate. Distrugeri similare se găsesc în Creta.
Astfel, declinul este clar la începutul secolului al XII-lea î.Hr., când începe perioada
elenistică târzie IIIC, care constituie perioada „postpalatină”. Administrația caracteristică
sistemului palatial micenian a dispărut, scrierea tăblițelor în liniar B a încetat, iar bunurile de
lux nu mai erau importate. Dar trăsăturile materiale miceniene rămân cel puțin un secol, astfel
încât perioada, deși fără palate, este caracterizată ca o fază a civilizației miceniene. O
renaștere este detectată în mai multe locuri pe la mijlocul secolului, dar nu este de durată.
Prezența înmormântărilor de războinici indică faptul că există încă o elită în secolul al XII-lea
î.Hr., dar aceasta și-a schimbat în mod clar natura și a devenit mai mult militară decât
administrativă, ceea ce ar putea fi legat de trecerea la perioade de insecuritate cronică. Într-
adevăr, instabilitatea pare a fi cuvântul de ordine al perioadei, care a cunoscut probabil
mișcări importante de populație și poate o creștere a insecurității (revolte, raiduri ale piraților).
Perioada postpalatină a cunoscut o scădere a numărului de situri în Grecia, care ar putea fi
foarte importantă în anumite regiuni (910 din siturile din Beoția au dispărut, iar 23 din cele
din Argolida). Unele situri, cum ar fi Micene sau Tirynthe, sunt încă ocupate, cetățile lor sunt
menținute, iar cultura materială găsită acolo prezintă încă trăsături miceniene, dar în alte
locuri situația este mai puțin cunoscută, deși descoperirile au făcut să avanseze cunoștințele
noastre despre această perioadă. Există schimbări: clădirile ridicate deasupra vechilor palate
au un plan diferit (megaronul din Tyr este abandonat), apare un nou tip de ceramică, numită
„barbară”, deoarece a fost atribuită invadatorilor externi, iar ceramica pictată din această
perioadă a fost considerată ca fiind un precedent al stilurilor geometrice. De asemenea, în
această perioadă se înregistrează o nouă creștere a practicii incinerării. Astfel, perioada post-
palatină nu este lipsită de creativitate și inovație. În sens mai larg, omogenitatea culturii
materiale, care a fost norma în perioada palatină, se apropie de sfârșit, lăsând loc unei mai
mari diversități regionale, ceea ce implică o diversitate de situații în ceea ce privește modul în
care a fost trăită criza și impactul pe care l-a avut.
În Creta, modelul de locuire se schimbă: siturile de coastă sunt abandonate în favoarea
siturilor interioare de pe înălțimi, ceea ce se explică prin căutarea de protecție și creșterea
insecurității pe mare. În Ciclade, contactul cu continentul scade și s-a sugerat că tulburările
din unele locuri se datorează sosirii de refugiați de pe continent. După perioada de perturbare,
un sit cu un nivel ridicat de bogăție se găsește la Grotta on Naxos, dar situația pe celelalte
insule este obscură. Pe coasta Asiei Mici și a Cretei, grupuri din lumea miceniană sau
micenianizată din Egeea s-au stabilit în această perioadă, dar nu știm cât de importante au
fost, însă au inițiat schimbări majore pentru aceste regiuni. În sens mai larg, această criză se
înscrie într-un context de prăbușire a civilizațiilor din epoca bronzului, care afectează lumea
antică din estul Mediteranei până în Mesopotamia, care mătură mai multe regate importante
(în primul rând hitiții, dar și Ugarit) și care vede declinul accentuat al altora (Egipt, Asiria,
Babilonia, Elam).

4. Cauzele declinului civilizației miceniene

Care sunt cauzele declinului civilizației miceniene în această perioadă? Într-adevăr, dincolo
de distrugeri, care nu sunt fără precedent în istoria anterioară a lumii egeene din epoca
bronzului, fenomenul cel mai frapant este absența reocupării siturilor majore și sfârșitul
administrației palatinale, care creează astfel o ruptură majoră, ceea ce a stimulat cele mai
multe reflecții. Au fost avansate mai multe explicații. Cele bazate pe dezastre naturale
(schimbări climatice, cutremure, secetă, dar și epidemii) sunt adesea respinse, dar reapar cu
regularitate și nu trebuie neapărat excluse. În mod tradițional, domină două teorii principale:
cea a mișcărilor de populație și cea a conflictelor interne. Prima atribuie distrugerea siturilor
miceniene invadatorilor. Uneori sunt invocați dorienii, alteori popoarele mării. În prezent, se
consideră că cei dintâi, la care se referă istoricii greci de mai târziu, au fost prezenți în Grecia
continentală în prealabil, și există o tendință de a nu mai accepta vechea teorie a unei „invazii
dorice” care a măturat civilizația aheeană, care nu apare în arhivele arheologice și care se
bazează doar pe argumente lingvistice. Mișcarea popoarelor din Balcani către Orientul
Apropiat în această perioadă, menționată în inscripțiile egiptene care se referă la invadatori ca
fiind „popoare ale mării”, este bine documentată, deși slab înțeleasă. Se știe că aceste popoare
au participat la mișcări de populație care au fost probabil responsabile de numeroase
distrugeri în Anatolia sau în Levant, dar cronologia acestor distrugeri este foarte puțin
stabilită. Cultura materială care s-a răspândit odată cu aceste migrații are, în orice caz, afinități
puternice cu lumea egeeană, în special cu cea a primilor filisteni care au ajuns în Orientul
Apropiat. Menționarea unui popor numit Aqweš (care amintește de termenul „aheu”) într-un
text egiptean din secolul al XII-lea i-a făcut pe unii cercetători să presupună că micenienii ar
fi luat parte la aceste mișcări de populație, mai ales că micenienii s-au stabilit probabil în
Cipru în jurul anului 1200. Dar, încă o dată, aceste argumente rămân nedovedite, iar
cercetările actuale se orientează spre o viziune a unor grupuri care amestecă oameni de
diferite origini (miceniene, micenianizate din Egeea, anatoliene, cipriote). Cea de-a doua
teorie este că civilizația miceniană s-a prăbușit în timpul unor conflicte sociale interne,
cauzate de respingerea sistemului palatial de către straturile sociale cele mai defavorizate, care
se vor sărăci la sfârșitul perioadei elenistice târzii. Această ipoteză se alătură uneori celei
precedente, atunci când se încearcă să se amestece diviziunile sociale cu cele etnice (revolta
poporului „doric” redus la servitute, potrivit lui J. Hooker). Alte propuneri au orientat
căutarea de explicații către o logică de transformare socio-economică, nuanțând
catastrofismul: ultima perioadă a civilizației miceniene ar fi mai degrabă un proces de
recompunere socială, de redistribuire a puterii în societate, explicând dispariția elitelor
miceniene și a trăsăturilor caracteristice acestui grup social (palate, morminte, artă, scriere
etc.), dar afectând mai puțin restul societății. Din cauza incertitudinilor cronologice, este
dificil de precizat, iar explicațiile bazate pe o singură cauză par a fi excluse: este vorba de un
fenomen complex, bazat pe mai mulți factori, în care intervine un „efect bulgăre de zăpadă”
care face situația din ce în ce mai puțin controlabilă și care explică amploarea prăbușirii și
aspectul haotic al situației care a urmat distrugerii.
Concluzie
Ruptura creată de „secolele întunecate” este de așa natură încât civilizația miceniană pare să
cadă în uitare, iar caracteristicile sale sociale și politice dispar. Pe plan cultural, elementele de
continuitate sunt dezbătute. Un prim aspect este faptul că limba greacă este păstrată în această
perioadă, chiar dacă scrierea miceniană este uitată, și că la sfârșitul Evului Mediu grecii se
îndreaptă spre Orientul Apropiat pentru a adopta alfabetul acestuia. Vocabularul din perioada
miceniană poate fi înțeles, deoarece are multe în comun cu cel din greaca veche, dar sensul
cuvintelor a suferit schimbări notabile între perioade, ceea ce se referă la schimbările care au
avut loc în civilizația Greciei. Arheologia arată, de asemenea, numeroase schimbări, așa cum
am văzut mai sus: sistemul palatial micenian dispare în jurul anului 1200 î.Hr. și apoi celelalte
caracteristici materiale ale civilizației miceniene dispar în cursul secolului al XII-lea î.Hr., în
special stilurile ceramice. Abandonarea multor situri miceniene este un alt indicator al naturii
radicale a rupturii care a avut loc, la fel ca și schimbările în practicile de înmormântare, în
așezări și, de asemenea, în tehnicile arhitecturale. Un sistem se prăbușește, apoi o civilizație,
iar ceva nou este în gestație, pe baze noi. Faptul că datele arheologice rămân limitate ne
împiedică totuși să măsurăm pe deplin amploarea rupturii care are loc, modalitățile și ritmul
acesteia.
În domeniul religiei, se pune adesea întrebarea cu privire la amploarea rupturii dintre epoca
bronzului și Evul Mediu. Tăblițele miceniene au arătat că grecii din această perioadă venerau
deja principalele zeități cunoscute pentru perioadele arhaică și clasică, cu câteva excepții. Dar
structura panteonului pare să prezinte diferențe semnificative, iar din studiul ritualurilor și al
vocabularului religios se desprind puține continuități, deși sacrificiul către zei era deja actul
central al cultului, după principii care par să corespundă cu cele din epoca istorică. În plus, se
știe foarte puțin sau chiar nimic despre funcțiile și puterile întruchipate de divinitățile din
perioada miceniană, astfel încât comparația se limitează adesea la nume: dar nu există nimic
care să spună că Zeus din perioada miceniană are aceleași aspecte ca cel din perioadele
arhaică și clasică. În ceea ce privește chestiunea continuității locurilor de cult, nu este mai
evident de rezolvat: există cu siguranță urme de ocupație miceniană pe anumite sanctuare
majore ale antichității clasice (Delphi, Delos), dar nimic nu indică cu certitudine că era deja
un sanctuar. De fapt, de foarte multe ori, atunci când există o continuitate a ocupației, un
sanctuar apare în timpul Evului Mediu dintr-un sit micenian care nu are un rol religios
evident, cu câteva excepții (la Epidaurus, la Aghia Irini pe Keos). Acest lucru implică cel
puțin păstrarea unei memorii a perioadei miceniene, chiar dacă este vagă, care asigură
continuitatea ocupației și chiar atribuirea unui aspect sacru unui sit. Dar sanctuarele din
primul mileniu î.Hr., cu templele și templele lor, nu seamănă în niciun fel cu cele identificate
pentru perioada miceniană, ceea ce pare să indice o ruptură profundă în credințele și practicile
religioase.

Bibliografie:
1. Civilisation mycénienne
2. Civilizația miceniană
3. https://ro.scribd.com/document/28559582/Arte-si-civilizatii-
Civilizatia-cultura-si-arta-greaca