A-PDF Page Cut DEMO: Purchase from www.A-PDF.

com to remove the watermark

Istorie antică
note de lectură 1
GRECIA PRECLASICĂ

Bibliografie: G. Glotz, Cetatea greacă, Bucureşti 1992; F. Chamoux,

Civilizaţia greacă 1-2, Bucureşti 1985; P. Lèvêque, Aventura greacă 1-2,
Bucureşti 1987; A. Piatkowski, O istorie a Greciei antice, Bucureşti
1993; E. Lévy, Grecia în secolul V, Bucureşti 1998; J. P. Vernant
(coord.), Omul grec, Bucureşti 2001; J. Bury, R. Meiggs, Istoria Greciei,
Bucureşti 2007; J. Boardman, Grecii de peste mări, Bucureşti 1988; J.
C. Poursat, Grecia preclasică, Bucureşti 1997; V. Lica, Istorie antică
(note de curs)

Kreta minoică (cca. 2200-1370 a.Chr.)

@ în limbajul arheologic, intervalul dintre anii 3000 şi 2000 a.Chr.
este caracterizat prin dezvoltarea policulturală a Mediteranei de est,
specifică epocii bronzului de mijloc.
> perioada în discuţie este marcată de evoluţia unor societăţi
complexe ierarhizate, cu realizări importante în practicile agricole,
producţiile artistice şi metalurgia bronzului, care a oferit unelte şi
arme mai performante decât cele anterioare de aramă.
> insula Kreta, deţinând teritorii cu un randament agricol semnificativ
şi o poziţie comercială importantă la întretăierea rutelor dintre
Mediterana estică şi cea Occidentală, a fost populată încă din
mileniul 6 a.Chr., de grupuri agrare emigrate probabil din Asia Mică.
@ punctul de cotitură în evoluţia Kretei se situează undeva în jurul
anului 2200 a.Chr., odată cu emergenţa sistemului palaţial minoic
(de la legendarul rege Minos) în diferite regiuni ale insulei, la
Knossos, Malia şi Zakros.
> excavaţiile din Kreta documentează existenţa unor complexe de
habitat cu numeroase camere, numite în general palate, unde se
centraliza producţia agricolă a teritoriului adiacent.
> din punct de vedere economic, rolul jucat de centrele palaţiale pare
a fi unul esenţial, deoarece, alături de colectarea resurselor agricole,
ele îndeplineau şi funcţia de redistribuire a mijloacelor economice
către populaţia din Kreta.
> neîndoielnic, societăţile care au creat sistemul palaţial se aflau în
etapa unei stratificări evidente, cu vârfurile ierarhiei locuind în palate
şi populaţia de rând grupată în jurul acestora, în locuinţe mult mai
modeste.
@ în jurul anului 1700 a.Chr., insula a fost afectată de distrugeri
masive, situaţie care a lăsat loc în literatura de specialitate mai
multor ipoteze, emise pentru a explica colapsul primei serii de palate
minoice.
> teoria unei invazii străine în Kreta nu dispune de argumente
suficiente iar cel mai probabil scenariu ar fi producerea unui
cutremur de pământ care a distrus structurile arhitectonice ale
palatelor.
> urmele unor atacuri din afara insulei nu se văd nicăieri iar evoluţia
socială a Kretei nu arată modificări, căci, la scurt timp după anul 1700
a.Chr., palatele au fost reconstruite, la o scară mai mare decât cea din
perioada precedentă.
> imaginea pe care o avem despre a doua serie de palate este una
mai bogată şi mai clară, datorită sistemului de scriere numit linearul
A, o modalitate de notare silabară, pe care kretanii par să o fi derivat
din hieroglifele egiptene.
> deşi limba acestora nu a fost încă descrifrată, linearul A este
suficient înţeles şi probează faptul că economia Kretei a continuat să
evolueze într-un sistem hipercentralizat după anul 1700 a.Chr.

[1]
> pe tăbliţele scrise din palatele Kretei sunt notate amănunţit
bunurile oferite ca ofrande divinităţilor, inventare ale magaziilor,
turmele de animale, produsele agricole, materialul folosit în
metalurgie şi personalul care deservea sistemul palaţial.
> într-o imagine de ansamblu, economia insulei înfăţişează un
sistem centralizator şi redistributiv, care funcţiona cu ajutorul unei
administraţii complicate, ce nota bunurile care intrau şi ieşeau din
depozitele palatelor.
> centralizarea şi controlul mijloacelor economice au minimalizat,
după toate probabilităţile, comerţul interior, iar schimburile cu alte
regiuni ale Mediteranei par să fi reprezentat un monopol al palatelor.
> evoluţia Kretei la mijlocul mileniului 2 a.Chr. a fost prosperă şi
paşnică, realitate demonstrată de lipsa zidurilor de apărare în cazul
palatelor, o situaţie care contrastează cu aşezările fortificate din
bazinul Mării Egee sau Anatolia.
> senzaţia de siguranţă indusă de mările din jurul insulei nu a
reclamat fortificarea centrelor palaţiale, dar absenţa construcţiilor
defensive a avut efecte negative la începutul secolului 14 a.Chr.
> în jurul anului 1370 a.Chr., a doua serie a palatelor cretane a fost
distrusă şi, de data aceasta, ipoteza unei invazii se bazează pe
dovezi greu de respins.
> după 1370 a.Chr., apariţia mormintelor de războinici în Kreta, cu
tolos şi inventar bogat în arme, indică pătrunderea mykenienilor pe
insulă şi ocuparea celor mai multor zone de către primii greci
cunoscuţi în istorie.

Lumea mykeniană (cca. 2000-1200 a.Chr.)

@ primele grupuri greceşti par să fi ajuns în Hellada în jurul anului
2000 a.Chr., când distrugerile din multe situri europene atestă
mişcări demografice pe regiuni întinse, urmate de reconfigurări
etnice.
> pe teritoriul Greciei, devastările petrecute undeva pe la 2000 a.Chr.
indică, în opiniile cercetorilor moderni, pătrunderea acheilor şi
începuturile civilizaţiei mykeniene, create de primii vorbitori ai unui
dialect hellen.
> noţiunea de "civilizaţie mykeniană" a fost împrumutată de la situl
Mykene, din Pelopones, excavat încă din secolul 19 de către Heinrich
Schliemann, care se afla în căutarea lumii descrise în poemele
homerice.
@ lumea mykeniană diferă sensibil de peisajul social al Kretei, fiind
articulată în jurul altor valori şi demonstrând un apetit războinic
străin culturii minoice.
> începând cu secolul 14 a.Chr., liderii societăţii au stăpânit citadelele
impresionante de la Mykene, Tyrint, Pylos şi Orchomenos, construite
din bucăţi mari de piatră fasonată, în locuri fortificate natural.
> în jurul acestor centre fortificate s-au creat mici regate sau
principate, guvernate de regii mykenieni şi dominate de o nobilime
războinică.
> ringurile de morminte din secolele 16 a.Chr. şi 15 a.Chr., aparţinând
conducătorilor mykenieni şi aristocraţiei, demonstrează poziţia
importantă pe care defuncţii au avut-o în ierarhia socială.
> aceste construcţii funerare cu tolos dispun de un coridor de acces
(dromos), intrare şi o cameră principală, conţinând numeroase piese
de armament, vase din aur sau argint şi bijuterii.
> cetăţile mykeniene şi numeroasele piese de armament descoperite
dezvăluie o cultură războinică organizată în centre de putere
controlate de regi, al căror potenţial economic se alimenta prin
controlul asupra terenurilor agricole şi artizanilor, dar şi din expediţii
militare efectuate în afara regatului.
@ pe lângă mărturiile arheologice, putem completa imaginea pe care
o avem despre civilizaţia mykeniană din textele descoperite la

[2]
Knossos şi la Pylos, care notează un dialect grecesc într-un sistem
de scriere numit linearul B.
> palatul joacă un rol esenţial în funcţionarea regatelor mykeniene şi
gestionează riguros mijloacele economice existente: astfel, la
Knossos, tăbliţele inventariază turme cu peste 100.000 de oi, zonele
unde sunt distribuite, numele păstorilor şi 30 de ateliere pentru
ţesături; la Pylos, textele în linear B notează existenţa a 400 de
meşteri care prelucrau metalul; alte tăbliţe scrise înregistrează, de
asemenea, cantităţile de ulei de măsline, raţiile alimentare şi numărul
de sclavi.
> administraţia palatelor mykeniene, care centralizează şi
redistribuie producţia din diverse ramuri economice, se bazează pe
structuri complexe, lămurite doar parţial de textele linearului B: în
fruntea regatului se află regele (wanax sau wanaka), sprijinit de un
lawagetas, personaj ce pare să deţină poziţia secundă după suveran,
şi însoţit de o aristocraţie militară ereditară (equeta).
> mai departe, textele fac referire la conducătorii de provincii (duma
şi damokoro) şi la prefecţii şi subprefecţii districtelor, numite korete.
@ în cele mai multe abordări de specialitate, sfârşitul lumii
mykeniene este pus în legătură cu invazia popoarelor mării, care a
reconfigurat harta politică şi etnică a Mediteranei Orientale în jurul
anului 1200 a.Chr.
> alte ipoteze, mai puţin demonstrate, vorbesc despre schimbări
climatice care au afectat economia palatelor sau despre
incapacitatea sistemului politic şi economic hipercentralizat al
mykenienilor de a rezolva crizele şi tensiunile interne.
> în Hellada, construirea unor fortificaţii suplimentare la Mykene,
Tyrint şi Pylos la sfârşitul secolului 13 a.Chr. indică existenţa unor
ameninţări militare în timp ce, în Kreta, populaţia se retrage în
aşezări mai mici, situate în munţi, unde era ferită de eventuale
atacuri.
> în ciuda eforturilor defensive depuse, sistemul palaţial mykenian a
fost ruinat la scurt timp după 1200 a.Chr., iar distrugerea sa pare a fi
opera unui alt grup grecesc, cel dorian, care s-a deplasat spre
regiunile Mediteranei din partea nord-vestică a Peninsulei Balcanice.

Geneza polisului (750/700-500 a.Chr.)

@ perioada cuprinsă între prăbuşirea lumii mykeniene şi începutul
istoriei arhaice a Helladei este marcată de o ruralizarea accentuată,
datorată împrăştierii populaţiei în sate greu de reperat arheologic.
> în acelaşi timp, dispariţia scrierii face ca volumul de informaţii de
care dispunem să fie considerabil mai redus decât datele existente
pentru epoca precedentă.
@ după 750 a.Chr., evoluţia incipientă a comunităţilor spre polis,
forma specifică de organizare a grecilor, pune la dispoziţia
specialiştilor mai multe materiale arheologice şi oferă de asemenea,
informaţii conservate în scris.
> cele mai multe discuţii asupra Helladei arhaice se concentrează în
jurul polisului, un termen tradus, în cele mai multe situaţii, prin
"cetate-stat".
> într-o definiţie recentă, Oswald Murray vedea în polis forma
dominantă de guvernare din lumea hellenă, care permitea locuitorilor
cetăţii să controleze direct toate pârghiile guvernării şi să dezvolte o
formă de loialitate locală nemaiîntâlnită, pe care nici societăţile
moderne nu au atins-o.
> deşi organizarea poliadică nu este întâlnită în toate regiunile
locuite de helleni, şi nu peste tot oraşul-stat a avut aceeaşi
dezvoltare, totuşi, câteva trăsături de ansamblu ale polisului pot fi
schiţate.
> într-o primă fază, termenul a definit doar o aşezare urbană creată în
jurul unei acropole şi un teritoriu restrâns din hinterlandul oraşului.

[3]
> în Illiada, de exemplu, polis se referă, de cele mai multe ori, la un loc
anume şi doar în cazuri rare cuvântul poate fi echivalat cu demos,
semnificând poporul sau comunitatea.
> atât cât putem deduce astăzi, unele aşezări urbane ale Greciei
arhaice au apărut printr-un proces de synoikismos, care implică
unificarea aşezărilor rurale în structuri teritoriale mai largi.
> în anumite cazuri, noile unităţi fizice sunt însoţite de construirea
centurilor fortificate, situaţia documentată pentru Smyrna, la mijlocul
secolului 8 a.Chr., sau Abdera, Korinth, Miletos şi Eretria, la jumătatea
veacului 7 a.Chr.
@ când Solon şi-a început activitatea reformatoare la Athena, în
debutul secolului 6 a.Chr., polisul căpătase însă o semnificaţie
extinsă, definind, pe lângă teritoriu, şi comunitatea civică.
> drept dovadă, în susţinerea reformelor sale, politicianul athenian
argumenta că liderii nedrepţi ai comunităţii riscau să distrugă polisul,
datorită guvernării lor nesăbuite.
> ca realitate politică, polisul îşi adânceşte originile în perioada
anterioară secolului 8 a.Chr., dar comunitatea cetăţenilor s-a afirmat
ca entitate politică distinctă abia în veacurile 7-6 a.Chr.
> relaţiile între membrii comunităţii au fost condiţionate de
stratificarea socială, iar datele tradiţiei literare arată că puterea
politică din polisurile secolelor 7-6 a.Chr. a fost controlată de
elemente aristocratice cunoscute ca eupatridai la Athena, basilidai la
Ephesos sau bakchiadai la Korinth.
> departe de a funcţiona pe principiul egalitarismului, guvernarea
polisului arhaic este dependentă de o minoritate elitistă, ale cărei
decizii nu sunt dezbătute, ci doar ratificate verbal de adunarea
cetăţenilor.
> expresia conducerii aristocratice în afacerile publice este consiliul
sau sfatul comunităţii, unde se stabilesc lucrurile care privesc polisul.
> un astfel de organism este prezentat în poemele homerice, sub
forma "consiliului / sfatului bătrânilor", în timp ce o epigrafă din
insula Chios, datând din anii 575-570 a.Chr., face trimitere la
"consiliul poporului".
> lirica greacă din epoca arhaică indică o separaţie netă între
aristocraţi (esthloi = nobili; agathoi = buni) şi popor (demos) dar
circumscrierea celor două grupuri poate fi reconstituită doar ipotetic,
din cauza paucităţii surselor de care dispunem.
> probabil, aristocraţia îşi legitimează poziţia superioară în mijlocul
comunităţii prin origine, potenţial economic, funcţiile publice
deţinute şi calităţile personale ale indivizilor.
> demosul pare alcătuit din cei care participau la alcătuirea falangei
hoplitice şi aveau o situaţie economică îndeajuns de bună pentru a-
şi procura echipamentul necesar infanteriei grele.

Legiuitori şi tirani în Grecia arhaică

@ în contextul frământărilor sociale şi politice din polisurile arhaice,
activitatea legiuitorilor şi tiranilor a lăsat urme în sursele scrise, primii
fiind admiraţi, iar ceilalţi având o imagine negativă de cele mai multe
ori.
> importanţa legiuitorilor este sugerată de distincţia pe care grecii o
făceau între decret şi lege: un decret reprezenta o decizie formulată
în adunarea poporului, care putea fi oricând revocată de acelaşi
organism politic; o lege însă, stabilită de un personaj mandatat de
comunitate în acest scop, avea caracter permanent şi nu putea fi
invalidată decât de un alt legiutor ales de corpul civic.
> în general, legiuitorii Greciei arhaice au fost persoane respectate şi
renumite pentru calitatea lor morală, echilibru în problemele politice
şi înţelepciune.
> astfel, undeva în secolul 6 a.Chr., Demonax a oferit o nouă
constituţie coloniei de la Kyrene, Lykurgos, conform tradiţiei, a

[4]
realizat acelaşi lucru la Sparta, iar comunitatea de la Gortyna a primit
un cod de legi în veacul 5 a.Chr., de la un personaj rămas
necunoscut.
> alte activităţi importante privind codificarea legilor au fost
desfăşurate de Zaleukos la Lokroi, în secolul 7 a.Chr., Charondas, la
Katania, undeva la începutul veacului 6 a.Chr., şi de Solon, la Athena,
pe la 594 a.Chr.
@ termenul grecesc tyrannos a avut semnificaţii oscilante de-a
lungul timpului, iar în primele sale atestări, de la mijlocul secolului 7
a.Chr., pare să fie echivalent cu basileus, cuvânt pe care îl traducem
în mod obişnuit prin rege.
>Thukydides însă, în a doua parte a secolului 5 a.Chr., notează o
diferenţă clară între basileus şi tyrannos, primul exercitând legal
guvernarea, în vreme ce al doilea acaparează puterea pe căi
nelegitime.
> în cele mai multe cazuri, tirania şi-a făcut loc în viaţa politică
datorită unor crize economice grave, legate în principal de
concentrarea terenurilor agricole în proprietăţile clanurilor
aristocratice.
> pe de altă parte, indivizii îmbogăţiţi din activităţi artizanale şi
comerţ se pare că aspirau la o participare mai consistentă în
conducerea polisurilor, dar pretenţiile lor politice au fost blocate de
regimurile oligarhice exclusiviste.
> de aceeaşi parte a baricadei politice probabil se situau cetăţenii
care se echipau pentru falanga cetăţii, deoarece participarea la
război le-a arătat acestora rolul important pe care îl deţineau în
existenţa comunităţii, dar care nu implica prea multe competenţe în
zona guvernării.
@ între 630 a.Chr. şi 550 a.Chr., Korinthul a fost guvernat autoritar
de tiranii Kypselizi, care au înlăturat din fruntea cetăţii vechiul regim
oligarhic ce păstra puterea în mâinile clanurilor aristocratice.
> lui Kypselos i se atribuie fondarea mai multor colonii korinthiene,
iar fiul său Periandros, care i-a urmat la putere, a cucerit Epidauros şi
insula Korkyra (Herodot 3.52.6-7), întemeind, de asemenea, aşezarea
colonială de la Poteidaia.
> la Sikyon, începând cu anul 620 a.Chr., puterea politică a fost
preluată de tiranii Orthagorizi, care au guvernat cetatea până spre
520/510 a.Chr.
> Kleisthenes, cel mai cunoscut tiran din această familie, a participat
la Primul Război Sacru, în jurul anului 590 a.Chr., şi tot lui Herodot
5.68 îi atribuie o reformă a organizării tribale din teritoriul polisului, în
urma căreia au rezultat 4 triburi distribuite pe criteriul geografic.
> Peisistratizii şi-au instaurat guvernarea tiranică la Athena
aproximativ în jurul anului 560 a.Chr., iar ascensiunea lor se
datorează categoriilor defavorizate social şi economic din Attika,
care, vreme de aproape jumătate de secol, până spre 511/510 a.Chr.,
au constituit baza populară a regimului.
> din partea acestor grupuri, perioada tiraniei a reprezentat o "epocă
de aur", datorită politicii sale agrare îndreptată spre rezolvarea
chestiunii proprietăţii agricole.
> din câte putem astăzi înţelege, Peisistratizii au confiscat terenurile
aristocraţilor din familia Alkmeonides, adversari fermi ai guvernării
tiranice, şi le-au distribuit cetăţenilor athenieni fără resurse
economice.
> pentru a da de lucru populaţiei sărace, ei au construit două temple
în zona acropolei, dedicate lui Zeus Olympianul şi Dionysios, iar tot
lor li se atribuie, de asemenea, instituirea Jocurilor Panathenee.
> în final, un ultim personaj din galeria tiranilor arhaici merită să fie
reţinut pentru realizările sale: Pittakos din Mytilene, cel mai
important oraş al insulei Lesbos, a obţinut guvernarea după o
perioadă de convulsii interne datorate luptelor politice din cetate,
undeva la începutul secolului 6 a.Chr.

[5]
> puţinele informaţii pe care le avem despre acest personaj arată că
el a adus pacea internă la Mytilene, a emis o serie de legi şi a
guvernat cu înţelepciune, fapte care i-au asigurat o frumoasă
posteritate în Istoriile lui Herodot (1.27.2).

Colonizarea greacă
@ într-o abordare convenţională, răspândirea grecilor în Marea
Mediterană şi bazinul pontic reprezintă un fenomen concentrat
cronologic în jurul secolelor 8-6 a.Chr. însă alte activităţi, denumite
generic precoloniale, pot fi datate anterior anului 800 a.Chr.
> progresele arheologiei din afara Helladei balcanice arată că, în
secolele 11-10 a.Chr., grupuri de origine greacă s-au aşezat în insulele
egeene, în Cipru şi pe coasta de vest a Microasiei.
> ceva mai târziu, pentru secolul 9 a.Chr., dovezile arheologice
probează existenţa unor puncte de schimb (emporia) în zone
îndepărtate, aşa cum este cazul aşezării de la Al-Mina, din Syria, sau
a celei de la Pithekussai, de pe insula Ischia, în apele italice, care
demonstrează că vechile rute comerciale din perioada epocii
bronzului nu au fost uitate şi nici abandonate.
> odată cu secolul 8 a.Chr. însă, expansiunea grecilor în Mediterană
şi mările adiacente s-a petrecut în forme politice elaborate şi, în urma
colonizării, au rezultat polisuri noi, cu un nucleu urban, structuri
comunitare specifice şi teritorii dependente necesare activităţilor
agricole.
> termenul grecesc pe care noi îl traducem prin "colonie" este
apoikia, semnificând, pentru helleni "casa departe de casă" şi
desemnând, de cele mai multe ori o aşezare fondată cu
recomandarea Oracolului de la Delphi, care indica locul unde urma
să ia naştere noua comunitate.
> oikistes, personajul care coordonează apariţia coloniei, este
creditat în mod tradiţional cu stabilirea spaţiilor publice, religioase
sau politice, repartizarea loturilor pentru locuinţe şi cadastrarea
terenurilor agricole din hinterlandul centrului urban.
> din primele momente ale existenţei, coloniile sunt entităţi politice
independente faţă de oraşele-mamă (metropoleis), deşi o anumită
comuniune religioasă probabil a fost menţinută, căci focul sacru din
metropolă este adus, de obicei, pentru a aprinde flacăra din noua
cetate.
@ departe de a fi expresia unui imperialism grecesc orientat spre
expansiune, fenomenul colonizării din secolele 8-6 a.Chr. îşi află
cauzele în realităţile sociale, economice şi politice din metropolă.
> grupările politice din interiorul polisului s-au aflat, deseori, în
conflict în veacurile epocii arhaice şi din convulsiile interne ale
comunităţii a apărut un anumit tip de ″colonizare forțată″, când colonizare forţată ″colonizare forțată″, când , când
grupurile înfrânte în competiţia pentru putere au ales autoexilul.
> fără îndoială, multe din aceste crize politice sunt în strânsă relaţie
cu repartiţia inegală a terenului arabil, la care mai putem adăuga
randamentul agricol slab şi suprafaţa restrânsă a terenurilor
cultivabile din Hellada.
> dificultăţile de natură economică, la rândul lor, au generat probleme
de ordin demografic, deoarece mijloacele de existenţă erau limitate
și insuficiente pentru o populaţie numeroasă.
> elocvent, Hesiod, în secolul 8 a.Chr., sfătuia pe cei căsătoriţi să sibă
un singur copil (Munci şi zile 376), pentru ca familia să aibă cele
necesare traiului şi să prevină fragmentarea lotului agricol prin
moştenire.
> pe de altă parte, trebuie să luăm însă în calcul şi faptul că producţia
artizanală în creştere din multe polisuri a impus căutarea unor noi
pieţe care să poată absorbi bunurile manufacturate ale lumii greceşti
din secolele 8-6 a.Chr., şi, din această perspectivă, explorarea
mediilor etnice autohtone din sudul Italiei, Sicilia sau Thracia putea
oferi soluţii eficiente.

[6]
> indiferent de unghiul de unde am privi fenomenul colonizării,
rezultă că întemeierea unor noi aşezări a fost "supapa" pentru a
elimina o parte din tensiunile politice, economice şi sociale care au
provocat tulburări în oraşele Greciei arhaice.
> evoluţia tehnicii navale a favorizat, de asemenea, mişcarea
coloniştilor: corăbiile mai bune și cunoştinţele din călătoriile
anterioare au făcut ca marea să devină familiară grecilor, fără a mai
inspira teamă sau neîncredere (de exemplu, Marea Neagră, a fost
botezată la început ″colonizare forțată″, când marea neospitalieră″colonizare forțată″, când , iar apoi, după explorări
repetate, a primit numele de ″colonizare forțată″, când ospitalieră″colonizare forțată″, când ).
@ în Sicilia şi sudul Italiei, numeroase aşezări greceşti cu o evoluţie
înfloritoare şi-au făcut apariţia pe parcursul secolelor 8-6 a.Chr.
> în acest proces, pe coasta de nord a Siciliei au fost întemeiate
Zankle, Mylai şi Hymera, pe latura estică a insulei Naxos, Katania,
Leontinoi, Syrakusa şi Megara Hyblaia, iar spre vestul ariei siciliene
grecii s-au instalat la Gela, Akragas şi Selinos.
> în acelaşi interval, în regiunile sudice ale Italiei au apărut coloniile
de la Taras / Tarentum, Sybaris, Krotona, Lokroi, Metapontion şi
Rhegion.
> aria egeană de nord a cunoscut un proces intens de colonizare
începând cu veacul 7 a.Chr., pe durata căruia grecii s-au aşezat în
Peninsula Chalkidică, la Mende, Torone şi Olynthos, şi, de asemenea,
în insula Thasos.
> în zona strâmtorilor hellespontine, atractivă datorită randamentului
său agricol şi poziţiei avantajoase pentru comerţ, coloniştii greci au
fondat cetăţile de la Byzantion şi Chalkedon.
> în secolele 7-6 a.Chr., pe ţărmurile Mării Negre, Milet a întemeiat
coloniile de la Olbia, Theodosia, Pantikapaion, Istros, Sinope şi
Trapezos, în vreme ce Megara a trimis colonişti Herakleia Pontică şi
Kallatis.
> inspectând ţărmul african al Mediteranei, descoperim colonia de la
Naukratis, din Delta Nilului, fondată cu acordul faraonilor saiţi, în
secolul 7 a.Chr., şi aşezarea instalată pe platoul libyan, la Kyrene, în
partea a doua a veacului 7 a.Chr.
@ în teritoriile ocupate, raporturile grecilor cu populaţiile native au
variat, de la cooperare şi înţelegere, până la violenţă şi instalarea prin
forţă a coloniei.
> unele oraşe greceşti din estul Sicilei au fost aşezate pe siturile
autohtone ale sikelilor, ceea ce denotă relaţii belicoase între alogeni
şi grupurile etnice native.
> Syrakusa poate fi un exemplu edificator pentru acest gen de
raporturi, căci, odată cu extinderea teritoriului său, în secolele 7-6
a.Chr., sikelii din sud-estul insulei au fost aserviţi şi reţinuţi în tradiţia
literară sub numele de kyllirioi.
> pe de altă parte, despre aşezarea de la Megara Hyblaia ştim că a
fost instalată cu acordul lui Hyblon, conducătorul sikelilor din aria
răsăriteană a Siciliei.
> în sudul Italiei, informaţiile disponibile documentează contacte
violente în iapygi şi grecii instalaţi la Tarentum, dar colonia de la
Metapontion a evoluat paşnic în raporturile cu autohtonii.
> nativii din bazinul Mării Negre nu par să fi opus rezistenţă în faţa
colonizării, iar acceptarea colaborării cu grupurile de emigranţi din
Grecia este dovedită prin adoptarea de către helleni a formelor de
habitat specifice zonei şi a unor modele ceramice autohtone.
@ pornind de la aceste raporturi între greci şi nativi, literatura de
specialitate a depus eforturi considerabile pentru a investiga efectele
colonizării din perspectivă economică şi socială, dar mai ales sub
aspectul evoluţiilor culturale din teritoriile ocupate de helleni.
> de cele mai multe ori, termenul de "hellenizare" a fost preferat în
cercetări, el devenind expresia pentru adoptarea, de către autohtoni,

[7]
a limbii greceşti, a unor culte aduse de emigranţi şi a elementelor de
cultură materială specifice coloniilor.
> în ultimii ani însă, investigaţiile efectuate asupra lumii coloniale
încearcă să propună un alt model în relaţia dintre greci şi autohtoni,
dezvoltând ideea unei interacţiuni în diverse forme, pornită din
ambele medii şi pentru care ar fi mai nimerit termenul de
"hibridizare".
> după toate probabilităţile, nu poate fi vorba de crearea unei noi
identităţi etnice, dar atestarea unor nume indigene în oraşele
greceşti sau a unor tipuri arhitecturale mixte şi excavarea unor
cantităţi importante de ceramică autohtonă în unele situri hellene
arată că "hibridizarea" merită tratată cu toată atenţia în abordările
viitoare.

Sparta în perioada arhaică

@ potrivit tradiţiei greceşti, originile spartanilor se regăsesc în
grupurile doriene care au pătruns în Pelopones odată cu tulburările
din jurul anului 1200 a.Chr. şi au provocat dispariţia structurilor
specifice lumii mykeniene.
> pentru început, dorienii s-au aşezat în mici aşezări rurale, care au
fuzionat treptat în cadrul unei comunităţi mai largi, ce apare pe scena
istoriei greceşti arhaice sub numele de Sparta.
> de-a lungul secolelor 8-7 a.Chr., cetatea şi-a extins teritoriul în
regiunea Lakoniei, cucerind o bună parte din teritoriul messenian,
situat la graniţa de nord-vest a Spartei (Primul Război Messenian:
730-710 a.Chr.; Al doilea Război Messenian: 640-630 a.Chr.).
@ dacă multe polisuri ale Greciei au evoluat spre democratizarea
vieţii publice pe parcursul epocii arhaice, Sparta constituie o excepţie
în acest peisaj, conservând o guvernare în mare măsură restrictivă şi
cu o tentă oligrahică.
> în fruntea arhitecturii politice spartane se situează doi regi aleşi
anual, care îşi exercitau atribuţiile în materie de chestiuni religioase
şi comandau trupele în caz de război.
> competenţele acestora în mecanismul de guvernare nu erau
absolute, iar activitatea lor rezulta din deciziile luate într-un consiliu
al bătrânilor (gerousia), alcătuit din 28 de persoane trecute de 60 de
ani.
> teoretic, nici acest organism nu putea acţiona singur, deoarece
practica politică tradiţională cerea ca hotărârile consiliului să fie
spuse aprobării adunării poporului (apella).
> totuşi, posibilităţile adunării populare de la Sparta de a interveni în
procesul decizional erau limitate, pentru că această instituţie avea
doar misiunea de a ratifica verbal ceea ce hotărâse consiliul celor 28
de bătrâni.
> după toate probabilităţile, gerousia şi regalitatea au fost percepute
de spartani ca instituţii oligarhice, dar puterea lor a fost diluată odată
cu instituirea colegiului celor 5 efori.
> acest organism a primit competenţe semnificative în viaţa politică
a cetăţii, având misiunea de a păzi supremaţia legii: în virtutea
acestei atribuţii, colegiul celor 5 efori a devenit principalul factor în
problemele de natură juridică, având chiar posibilitatea de a-i chema
pe regi în faţa justiţiei.
> în secolul 4 a.Chr., istoricul athenian Xenophon nota că regii jurau
lună de lună în prezenţa eforilor că vor guverna în concordanţă cu
legile cetăţii (Xenophon, Statul spartan 15.6-7).
> în tradiţia spartană, instituirea acestui sistem de guvernare este
atribuită unui personaj pe nume Lykurgos, iar regulile politice
stabilite de el ar fi fost consfinţite de Oracolul de la Delphi printr-un
act numit Marea Rhetra.
> istoricii zilelor noastre ezită totuşi să îl considere pe Lykurgos un
personaj istoric, în lipsa unor dovezi sigure despre existenţa sa, şi

[8]
apreciază că evoluţia constituţională a Spartei spre forma
consacrată s-a produs lent, între anii 800-600 a.Chr.
@ datorită raporturilor belicoase cu vecinii din Pelopones şi politicii
externe agresive, începând cu secolul 8 a.Chr., Sparta pare să fi trăit
într-o "stare de asediu" aproape permanentă, care i-a modelat
instituţiile şi i-a impus restructurarea organizării sociale.
> privilegiul cetăţeniei a fost legat indisolubil de calitatea de
războinic, obţinută printr-o educaţie dură începând de la vârsta de 17
ani, când individul părăsea familia şi era înregimentat într-un grup de
tineri care practica doar antrenamentul militar şi vânătoarea.
> la 30 de ani, spartanul era primit în rândurile cetăţenilor egali
(homoioi) şi putea lua parte la mesele comune ale acestora (syssitia),
atâtă vreme cât reuşea să contribuie la cheltuielile comune pentru
alimentaţie.
> în timp, datorită principiilor de viaţă stricte şi meselor luate în
comun, fidelitatea faţă de comunitate şi stat devenea un sentiment
greu de zdruncinat, iar cetăţeanul Spartei îşi dedica timpul doar
afacerilor publice, pregătirii militare şi participării în falanga hoplitică
a cetăţii.
@ ceilalţi locuitori din teritoriul Spartei au fost excluşi din categoria
cetăţenilor egali şi au fost subordonaţi pe grade diferite ale
dependenţei.
> unii dintre ei, cunoscuţi în textele istorice drept perioikoi (vecini), şi-
au păstrat libertatea şi proprietatea, dar aveau obligaţia de a se
înrola în armata spartană şi de a plăti comunităţii dominante
anumite taxe.
> alţii, purtând numele de hiloţi şi provenind cel mai probabil din
populaţia supusă a Lakoniei, au devenit sclavi ai statului, având o
situaţie economică şi socială precară: ei munceau loturile arabile
aflate în propietatea cetăţenilor şi participau la alcătuirea armatei
spartane din postura de infanterişti uşor înarmaţi.
> deşi nu le poate fi respinsă o anumită importanţă economică şi
militară, totuşi constituţia Spartei îi ignora şi nu exista nicio
penalitate pentru cel care ucidea un hilot.
> tabloul social al Spartei este întregit de o categorie cu origini
neclare şi statut obscur, compusă din aşa-numiţii cetăţeni inferiori
(hypemeiones, neodamodeis).
> istoricii moderni au inclus în rândurile acesteia pe spartanii care nu
aveau resursele necesare pentru a-şi plăti contribuţia la masa
comună sau, în alte opinii, pe hiloţii eliberaţi datorită participării
curajoase în armatele Spartei mai ales începând cu secolul 5 a.Chr.
> din păcate, opacitatea surselor ne împiedică să aflăm care au fost
drepturile civice ale cetăţenilor inferiori şi în ce măsură puteau ei lua
parte la afacerile publice.

Athena în epoca arhaică

@ aşa cum întemeierea constituţională a Spartei este pusă pe
seama lui Lykurgos, tradiţia greacă îl plasează la originile Athenei îl
pe Tezeu, un personaj pierdut în legendă, căruia i se atribuie
unificare aşezărilor rurale din Peninsula Attika într-o comunitate
poliadică.
> dincolo de relatările legendare, fuziunea micilor aşezări rustice din
Attika pare să se fie produs gradual, pe parcursul secolelor 8-7 a.Chr.,
ajungând în final la organizarea politică a unui polis, a cărui
guvernare a fost acaparată de grupurile aristocratice cu o influenţă
socială semnificativă şi potenţial economic.
> în momentul de faţă nu avem prea multe informaţii despre corpul
civic al Athenei în veacul 7 a.Chr., dar o anumită democratizare
trebuie să se fi produs paralel cu dezvoltarea falangei hoplitice, în
care erau cuprinşi cetăţenii cu o înzestrare economică suficientă
pentru a le permite procurarea echipamentului militar.

[9]
> cetăţenii-hopliţi probabil au fost acceptaţi în viaţa publică, acolo
unde, cu un rol limitat, se regăseau şi cetăţenii săraci ai comunităţii.
> începând cu secolul 7 a.Chr., Athena a fost guvernată prin 9 arhonţi,
magistraţi aleşi anual de către adunarea poporului (ecclesia), care
gestionau problemele curente ale polisului şi, de asemenea, formau
cea mai înaltă instanţă pentru judecarea acuzaţiilor şi a litigiilor
apărute.
> această instituţie a fost monopolizată însă de elementele
aristocraţiei, care şi-au asigurat prezenţa la arhontat prin exploatarea
relaţiilor de clientelă întreţinute în păturile sărace ale comunităţii.
> cealaltă instituţie atestată în mecanismul politic al Athenei este
adunarea poporului (ecclesia), care grupa pe toţi cetăţenii, indiferent
de statutul social şi puterea economică.
> datorită compoziţiei sale, acest organism sugerează un reflex
democratic, dar trebuie să avem totuşi în vedere că atribuţiile sale s-
au limitat, în secolul 7 a.Chr., la alegerea arhonţilor, iar reuniunile sale
par să fi fost destul de rare.
@ monopolul politic al aristocraţiei şi aspiraţiile politice ale
demosului au creat o situaţie tensionată la Athena, iar rezolvarea
diferendelor a fost încredinţată unui legiuitor pe nume Drakon.
> ocupând funcţia de arhonte tesmotet în anul 621 a.Chr., acest
personaj a codificat legislaţia atheniană, realizând astfel o tranziţie
importantă de la cutumele juridice la normele scrise, care au sporit
considerabil rolul statului în administrarea justiţiei.
@ opera legislativă înfăptuită de Drakon nu a rezolvat însă
chestiunea delicată a drepturilor politice revendicate de cetăţenii de
rând ai Athenei şi nici nu a găsit o soluţie a stopa ruinarea micilor
proprietari agricoli şi concentrarea terenurilor cultivabile în mâinile
aristocraţiei.
> comunitatea atheniană a evoluat spre o situaţie explozivă la
începutul secolului 6 a.Chr., iar semnele acute ale crizei i-au
determinat pe cetăţeni să îl mandateze pe Solon, arhonte în 594
a.Chr., cu puteri speciale pentru a revizui legile şi părţile deficitare ale
sistemului politic.
> aşa cum mărturiseşte în Elegiile sale, Solon a încercat să afle o cale
de mijloc între dorinţa aristocraţilor de a-şi menţine domeniile
agricole şi redistribuirea loturilor solicitată de athenienii săraci.
> în spiritul acestei viziuni moderate, arhontele reformator a reuşit să
şteargă ipotecile care ameninţau unele proprietăţi ţărăneşti şi i-a
răscumpărat pe cetăţenii vânduţi ca sclavi, probabil pentru datorii.
> cu scopul de a realiza un echilibru politic între categoriile bogate şi
păturile sărace, Solon a împărţit populaţia în patru clase, în funcţie de
puterea economică, calculată în cantităţile de cereale obţinute:
pentakosiomedimnoi – cei cu cel puţin 500 de măsuri de cereale
obţinute într-un an; hippeis (cavalerii) – cu o productivitate de minim
300 de măsuri anual; zeugitai – care puteau recolta măcar 200 de
măsuri şi thetes, a căror potenţial agricol se situa sub această cifră.
> în esenţă, principiul timocratic l-a înlocuit pe cel gentilic în
exercitarea atribuţiilor politice, iar drepturile acordate în funcţie de
avere au fost însoţite de obligaţii pe măsură.
> astfel, doar cetăţenii din primele două clase cenzitare aveau
dreptul de a ocupa arhontatul, dar, în acelaşi timp, trebuie evidenţiat
faptul că aceştia furnizau o mare parte din falanga hoplitică a
polisului şi jucau un rol mai important pe câmpul de luptă decât cel
al athenienilor săraci din infanteria uşoară.
> dintr-o altă optică, se poate spune că participarea politică cenzitară
nu reprezintă un exerciţiu democratic, dar avantajele sistemului nu
trebuie să treacă neobservate, căci un cetăţean al Athenei are acum
posibilitatea de a urca în ierarhia timocratică dacă acumulează avere
şi, de aici i se deschide calea spre cele mai importante funcţii din
stat.

[10]
> alături de vechile instituţii poliadice, Solon a introdus în
mecanismul guvernării Consiliul celor 400 (boule), a cărui
componenţă rezulta prin tragere la sorţi dintre cetăţenii primelor trei
clase cenzitare, într-o manieră care prefigurează democraţia radicală
din vremea lui Perikles.
> acest organism se reunea frecvent şi avea misiunea de a pregăti
problemele ce urmau să fie aduse în atenţia adunării poporului.
> Areopagul, o altă instituţie importantă a cetăţii, se pare că şi-a
făcut apariţia tot la iniţiativa lui Solon, care a oferit tuturor celor care
deţinuseră arhontatul un loc în această structură.
> competenţele Areopagului sunt vizibile mai ales în administrarea
justiţiei, acolo unde judeca cele mai importante procese şi în special
pe cele intentate împotriva arhonţilor.
> în afacerile juridice, odată cu instituirea Areopagului, a crescut
semnificativ şi rolul adunării poporului, în faţa căreia putea să-şi
susţină cauza cetăţeanul athenian care se simţea nedreptăţit de
hotărârea unui magistrat.
@ deşi a echilibrat greutatea instituţiilor Athenei în schema
guvernării şi a mărit contribuţia cetăţenilor săraci în afacerile publice,
sistemul solonian nu a pus capăt luptelor politice înverşunate dintre
diversele grupuri aristocratice şi nici nu a reuşit să împiedice
pauperizarea micilor propietari agricoli, afectaţi de datorii şi
ameninţati de pierderea terenurilor.
> în contextul crizelor acute din primele decenii ale secolului 6 a.Chr.,
guvernarea comunitară a lăsat loc tiraniei la Athena pentru aproape
jumătate veac, între anii 560 şi 511/510 a.Chr.: tiranii Peisistratizi şi-
au bazat regimul pe susţinerea cetăţenilor săraci, în favoarea cărora
au promovat anumite măsuri economice, dar au avut şi sprijinul unor
personaje influente din aristocraţia atheniană.
@ după prăbuşirea tiraniei în 511/510 a.Chr., soarta Athenei a fost
încredinţată în mâinile arhontelui Kleisthenes, din familia
Alkmeonizilor, care a primit suportul maselor, promiţând refome
politice radicale.
> susţinerea populară masivă i-a permis acestui personaj să
instaureze guvernarea democratică care a transformat Athena într-
un reper pentru multe cetăţi ale lumii greceşti.
> Kleisthenes a împărţit teritoriul athenian în deme (demoi),
repartizate, la rândul lor, în 30 de tritii (trittyes) constituite, în număr
de câte 10, pentru fiecare dintre cele 3 regiuni ale Attici: oraşul (asty),
zona costalieră (paralia) şi câmpia (mesogaia); la capătul de sus al
sistemului se aflau 10 triburi (phylai) teritorial-administrative, care
grupau câte o tritie din cele 3 arii ale Peninsulei Attika.
> reforma din teritoriu a generat efecte radicale în viaţa publică de la
Athena, deoarece noile triburi, lipsite de unitate regională, au fost
aşezate de Kleisthenes pe harta politică a cetăţii şi nu au mai putut fi
controlate sau influenţate de cetăţenii bogaţi în procesul electoral.
> mai mult, triburile şi demele au devenit elementele în jurul cărora
se organiza guvernarea Athenei; astfel, prin tragere la sorţi, fiecare
trib furniza căte 50 de reprezentanţi pentru consiliul polisului, lărgit,
odată cu activitatea lui Kleisthenes, la 500 de membri; Colegiul celor
10 Strategi, instituit probabil tot sub arhontatul acestui personaj,
grupa câte un membru din fiecare trib, selectat în urma unui proces
electiv.
> într-o abordare de ansamblu, sistemul implementat de Kleisthenes
a adus Athena pe calea democraţiei directe, care asigura participarea
unui număr masiv de cetăţeni la guvernarea cetăţii.
> în noul climat politic şi social, capacităţile individuale şi darul
persuasiunii au devenit principalele instrumente ale unei cariere
politice, înlocuind forţa şi apartenenţa gentilică.

[11]
 Istorie antică
note de lectură 2
GRECIA CLASICĂ

Bibliografie: F. Chamoux, Civilizaţia greacă 1-2, Bucureşti 1985; P.

Lèvêque, Aventura greacă 1-2, Bucureşti 1987; A. Piatkowski, O
istorie a Greciei antice, Bucureşti 1993; E. Lévy, Grecia în secolul V,
Bucureşti 1998; J. Bury, R. Meiggs, Istoria Greciei, Bucureşti 2007; G.
Glotz, Cetatea greacă, Bucureşti 1992; J. P. Vernant (coord.), Omul
grec, Bucureşti 2001; J.-J. Maffre, Secolul lui Pericle, Bucureşti 2004;
V. Lica, Istorie antică (note de curs)

Războaiele medice (499-479 a.Chr.)

@ despre începutul relaţiilor dintre grecii contientali şi Imperiul
Persan, Herodot relatează o poveste interesantă, probabil creată
post-eventum, dar care ne arată semnificaţia pe care, mai târziu,
hellenii au atribuită Războaielor Medice.
> prin 507 a.Chr., athenienii, temându-se de o intervenţie militară a
Spartei în sprjinul oligarhilor care se opuneau democraţiei, s-au
adresat regelui Persiei în speranţa încheierii unei alianţe.
> cu această ocazie, reprezentantul marelui rege i-a întrebat pe
delegaţii athenieni cine sunt şi unde locuiesc (Herodot, Istorii 5.73).
> după o generaţie însă şi două războaie victorioase împotriva
Imperiul Achaemenid, Athena va deveni un factor politic şi militar de
prim rang în aria egeeană, admirată de întreaga hellenitate.
> conflictele greco-persane au debutat cu o revoltă a oraşelor
greceşti din Asia Mică împotriva Imperiului Persan, care
transformase Regatul Lydiei în satrapie în 546 a.Chr. şi integrase
polisurile din zonă în această structură administrativă.
> pentru a-şi menţine control în cetăţile greceşti microasiatice, perşii
au susţinut instalarea în fruntea acestora a unor regimuri tiranice
filopersane, a căror menţinere era strâns legată de prezenţa
achemenidă în vestul Asiei Mici.
> în anul 499 a.Chr., conflictele dintre diversele facţiuni din oraşele
ioniene au condus la o revoltă generală împotriva tiraniei, ceea ce
însemna, inevitabil, intrarea în stare de război cu Imperiul Persan.
> solicitările de ajutor trimise către Hellada nu au avut ecou la Sparta,
care a refuzat să trimită trupe în Asia Mică, dar la Athena adunarea
poporului a votat ca o mică armată, îmbarcată pe 20 de vase, să
plece în sprijinul insurgenţilor.
> într-o primă fază, răsculaţii au distrus oraşul Sardes, cartierul
general al perşilor în Anatolia, dar apoi regele Dareios I a tăiat
comunicaţiile între oraşele ioniene iar trupele persane au preluat
iniţiativa.
> rebeliunea s-a încheiat în 494 a.Chr., odată cu distrugerea Miletului
de către perşi, dar, din acest moment, pentru a calma spiritele, perşii
au permis polisurilor de pe coasta vestică a Mikroasiei să-şi
remodeleze guvernarea pe principii democratice.
@ în viziunea istoricului Herodot, revolta ioniană a întârziat
expansiunea Imperiului Persan spre vest, dar, în acelaşi timp, el
credea că cele 20 de nave trimise de Athena în ajutorul răsculaţilor
au marcat începutul nenorocirilor pentru greci şi barbari (Istorii 5.97).
> analiza acestuia este corectă, pentru că, în 490 a.Chr., Dareios a
trimis o expediţie militară în Grecia, cu scopul a-i pedepsi pe
athenieni pentru implicarea lor în operaţiunile din Asia Mică.
> trupele persane, cu un efectiv de aproximativ 20.000 de soldaţi, au
debarcat pe câmpia de la Marathon, la 40 de km de Athena, dar au
pierdut bătălia în faţa a 10.000 de hopliţi athenieni ajutaţi de 1.000
de infanterişti sosiţi de la Plateia, care au luptat sub comanda şi
după planul strategului Milthiades.
> succesul de la Marathon a avut un efect moral extraordinar asupra
întregii Hellade, iar Athena, până atunci renumită doar pentru

[12]
democraţia sa, a devenit una dintre principalele puteri ale lumii
greceşti.
@ Dareios I nu a mai apucat să-şi ia revanşa în faţa grecilor,
deoarece a murit în 486 a.Chr., când pregătirile militare nu erau
încheiate, dar planul său a fost preluat de Xerxes I, care, în anul 480
a.Chr., a lansat atacul asupra Helladei.
> sub ameninţarea persană, în anul anterior, cetăţile greceşti s-au
reunit într-un congres panhellenic, care a reuşit să coaguleze o
alianţă alcătuită din 31 de membri, iar comanda defensivei comune a
revenit Spartei.
> prima confruntare s-a desfăşurat în strâmtoarea de la
Thermophylai, care făcea legătura între zona nordică şi regiunile
centrale ale Greciei, apărată de un detaşament spartan compus din
300 de soldaţi conduşi de regele Leonidas.
> sacrificul lor a rămas un adevărat simbol în istorie, căci spartanii au
luptat până la ultimul în încercarea de a bloca avansul armatei
persane.
> odată ocupată trecătoarea Thermophylai, trupele Imperiului au
mărşăluit spre sud, spre Attika, iar athenienii au evacuat cetatea şi s-
au retras din faţa atacului pe insula Salamina.
> armata persană a jefuit oraşul părăsit de locuitori, dar flota lui
Xerxes a fost înfrântă de cea atheniană condusă de Themistokles în
bătălia navală din strâmtoarea de la Salamina, desfăşurată în luna
septembrie a anului 480 a.Chr.
> după acest eşec, Xerxes a părăsit teatrul de luptă, însă a lăsat trupe
importante în Grecia, sub comanda generalului Mardonios, ceea ce a
făcut ca operaţiunile să continuie şi pe durata lui 479 a.Chr.
> de această dată, încurajaţi de deznodământul fericit al luptei de la
Salamina, grecii au trecut în ofensivă şi au obţinut două victorii care
au marcat eşecul total al invaziei persane: la Plateia, în Beotia, au
fost înfrânte trupele terestre aflate sub comanda lui Mardonios, în
timp ce, în Asia Mică, la Mykale, flota hellenă a obţinut un nou
succes în faţa escadrelor persane.

Liga maritimă atheniană

@ la scurt timp după operaţiunile victorioase din 479 a.Chr., s-au
văzut primele fisuri în coaliţia hellenă care înfruntase invazia,
deoarece unele polisuri s-au grupat în jurul Athenei, în timp ce altele
au continuat să rămână aproape de Sparta.
> din punct de vedere militar, politica atheniană se dovedea
avantajoasă mai ales pentru polisurile din Mikroasia, deoarece
Athena şi-a anunţat intenţia de a continua lupta împotriva Imperiului
Persan, în timp ce Sparta, după eliberarea insulei Cipru şi a cetăţii
Byzantion, în anul 478 a.Chr., şi-a rechemat forţele din bazinul
egeean şi s-a retras din război.
> vidul lăsat de Sparta în fruntea lumii greceşti şi pericolul revenirii
persane au consolidat poziţia de prim rang a Athenei şi au creat
premisele necesare pentru o nouă alianţă panhellenică, care şi-a
început istoria în 477 a.Chr.
> congresul reunit la Delos în acest an a primit delegaţii din
numeroase polisuri, care au decis să îşi apere libertatea în faţa
puterii achaemenide prin organizarea unei ligi sub egida Athenei.
> în structura alianţei, statele mari, precum Athena, Lesbos, Chios şi
Samos urmau să echipeze nave de război, în vreme ce oraşele cu
resurse economice mai modeste trebuiau să verse o contribuţie
bănească anuală (phoros) în tezaurul ligii, aflat în templul lui Apollo
din Delos.
> de la bun început, aşa cum au demonstrat cercetările recente,
Athena a constituit elementul pivotant al coaliţiei, căci, în şedinţele
comune, athenienii aveau un vot iar ceilalaţi membrii ai alianţei
dispuneau tot de un singur vot; cu alte cuvinte, Liga de la Delos nu a
fost compusă simplu din "aliaţi" ci din "Athena şi aliaţii săi".

[13]
> mai mult, clauzele înţelegerii permiteau Athenei să poată bloca pe
oricine dorea să părăsească liga, deoarece, la congresul din 477
a.Chr., au fost aruncate bucăţi de metal în mare, iar aliaţii au jurat să
desfacă uniunea numai atunci când acestea vor ieşi la suprafaţă.
> practic, această procedură a subliniat caracterul temporal infinit al
ligii şi a creat premisele necesare ca Athena să oprească dezertările,
chiar prin utilizarea forţei.
@ Thukydides, tratând istoria ligii delice în cartea 1 a lucrării sale
Războiul Peloponesiac, sesiza cu acuitate poziţia hegemonică
deţinută de Athena şi tulburările care au apărut în cadrul alianţei:
Motivele principale pentru aceste revolte au fost refuzul de a plăti
întreg tributul şi reţinerea de a furniza numărul de vase
corespunzător sau chiar netrimiterea niciunei nave uneori. Deoarece
athenienii insistau pentru achitarea exactă a obligaţiilor, ei au devenit
nepopulari prin presiunile făcute asupra aliaţilor care nu doreau să
facă aceste sacrificii. Ca stăpâni, athenienii nu au mai fost la fel de
populari ca înainte, căci le era la îndemână să readucă în ligă cu forţa
pe orice aliat care intenţiona să plece. Pentru această poziţie, în bună
parte aliaţii sunt vinovaţi. Fiind reluctanţi faţă de serviciul militar,
mulţi dintre ei, decât să echipeze nave, au fost de acord să plătească
o sumă de bani. Rezultatul a fost creşterea flotei atheniene pe
cheltuiala lor şi, când aceştia s-au revoltat, au fost echipaţi neadecvat
pentru luptă şi lipsiţi de experienţă în război (Războiul Peloponesiac
1.99).
> în linii generale, istoria Ligii Attico-Delice între 477 a.Chr. şi
izbucnirea Războiului Peloponesiac a fost marcată de revoltele
aliaţilor care vroiau să părăsească symmachia şi reacţiile Athenei
care a luat măsuri severe pentru a-şi păstra influenţa şi imperiul
maritim.
> insula Thasos a decis să iasă din Ligă în 465 a.Chr., datorită unei
dispute cu Athena pentru minele de argint de pe coasta sudică a
Thraciei; folosind resursele proprii şi pe cele ale aliaţilor, Athena a
efectuat operaţiuni de asediu asupra Thasosului vreme de doi ani,
între 465 şi 463 a.Chr., iar după capitularea rebelilor i-a obligat pe
aceştia să-şi demoleze fortificaţiile şi să revină în cadrul Ligii Delice.
> atât timp cât a existat un potenţial pericolul persan pentru hellenii
din Asia şi cei din bazinul egeean, alianţa maritimă atheniană şi-a
putut justifica acţiunile, dar, la două decenii după invazia lui Xerxes
în Grecia, trupele Imperiului erau evacuate din poziţiile deţinute pe
litoralul thracic şi îndepărtate de ţărmul vestic al Microasiei.
> undeva prin 467 a.Chr., athenianul Kimon a obţinut o victorie
strălucită asupra perşilor în bătălia de la Eurymedon, iar, în
entuziasmul generat de acest eveniment, multe polisuri din Lykia şi
Caria au intrat în liga Athenei.
> în 449 a.Chr., pacea lui Kallias a pus capăt ostilităţilor cu Imperiul
Persan, care a recunoscut independenţa cetăţilor greceşti din Asia
Mică, dar, din acest moment, unii aliaţi au considerat Liga Maritimă
inutilă, de vreme ce pericolul fusese îndepărtat.
> deşi această structură degenerase într-un un cadru coercitiv şi o
tiranie, aşa cum avea să recunoască Perikles mai târziu, totuşi
Athena nu a renunţat la pretenţiile sale imperialiste, şi, începând cu
anul 453 a.Chr., avem atestate liste cu tributul vărsat de fiecare
cetate în tezaurul ligii.
> fără a lua în calcul protestele aliaţilor, athenienii au folosit banii din
fondul comun pentru dezvoltarea programului edilitar fastuos de pe
acropola cetăţii, motivând că acest lucru este normal deoarece
Athena proteja eficient interesele tuturor celor din ligă.
> tratându-i pe aliaţi ca supuşi, athenienii au reorganizat perceperea
tributului prin Decretul lui Kleinias, emis în 447 a.Chr.: strângerea
sumelor revenea autorităţilor atheniene, iar imperiul a fost împărţit în
patru districte, Ionia, Thracia, Hellespontul şi aria insulară, pentru o
colectare financiară riguroasă.

[14]
> în acelaşi an, un alt decret, purtând numele lui Klearchos, a întărit
controlul economic al Athenei în cetăţile imperiului, prin impunerea
monedei, măsurilor şi greutăţilor atheniene pentru toţi cei cuprinşi în
Liga de la Delos.
> aceste reglementări au fost primite cu ostilitate, dar încercarea
oraşelor din Eubeia de a părăsi alianţa a fost reprimată violent de
athenieni în 446 a.Chr.
> 6 ani mai târziu, în 440 a.Chr., insula Samos a avut o tentativă
asemănătoare, însă Perikles a reuşit să-i supună pe rebeli după un
război crâncen care s-a întins până în anul 439 a.Chr.
> tratatul impus oraşului Chalkis din Eubeia, după revolta din 446
a.Chr., oferă o imagine elocventă a modului cum Athena îşi percepea
aliaţii cu un deceniu înainte de Războiul Peloponesiac: Chalkidienii
să jure pe zei după cum urmează: Nu mă voi revolta împotriva
poporului athenian prin vreun complot, prin vreo acţiune sau vreun
cuvânt. Nici nu mă voi alătura rebeliunii altora, iar dacă alţii încep o
revoltă îi voi denunţa athenienilor. Îmi voi plăti datoriile faţă de
athenieni şi voi fi cel mai bun aliat cu putinţă pentru ei. Voi ajuta
poporul athenian şi îl voi apăra dacă cineva îl atacă şi mă voi supune
poporului Athenei (IG 1, ed. 3, nr. 40).
@ într-un alt plan, ascensiunea Athenei a tensionat relaţiile cu
Sparta, crescând o rivalitate vizibilă încă din perioada Războaielor
Medice, dar care, odată cu întărirea Ligii de la Delos, s-a transformat
în teamă şi suspiciune.
> datorită problemelor din Pelopones, şi în special din cauza
conflictului cu Argosul, Sparta nu a fost capabilă să ofere o
alternativă la imperiul maritim athenian, care, după anul 460 a.Chr.,
şi-a extins ramificaţiile spre aria de sud a Greciei.
> astfel, în 456 a.Chr. Athena a cucerit insula Egina şi a câştigat
alianţa Megarei, iar un an mai târziu, în 455 a.Chr., Achaia, regiune
din nordul Peloponesului, a fost atrasă în politica atheniană.
> pe acest fundal tensionat, cele două puteri de prim-plan ale
Helladei au găsit totuşi o cale de compromis şi au semnat pacea de
treizeci de ani în 445 a.Chr., care recunoştea pe aliaţii fiecărei părţi
din tratat şi interzicea atragerea acestora în tabăra opusă.

Athena după Războaiele medice

@ Războaiele Medice au reprezentat o provocare decisivă pentru
existenţa independentă a Athenei, iar victoriile din 490 a.Chr., 480
a.Chr. şi 479 a.Chr. au fost obţinute prin eforturile tuturor categoriilor
sociale din cetate.
> dacă cetăţenii înstăriţi din primele 3 clase soloniene s-au înrolat în
armata terestră ca hopliţi, echipajele flotei au fost alcătuite în bună
parte din thetes, cei mai săraci locuitori ai Attici, aşezaţi de Solon în
ultima categorie cenzitară.
> acest angrenaj militar a creat premisele pentru o nouă etapă în
dezvoltarea democraţiei, deoarece athenienii săraci au conştientizat
rolul important pe care l-au avut în apărarea patriei şi au găsit, de
asemenea, lideri charismatici care să le apere interesele în viaţa
politică.
> primul semnal serios privind ascensiunea grupurilor cu viziuni
democrate radicale s-a consemnat în 461 a.Chr., când aristocratul
Kimon, fiul lui Milthiades, a fost ostracizat datorită presupuselor sale
sentimente fiospartane.
> de eliminarea lui Kimon din viaţa publică a profitat, în acelaşi an
461 a.Chr., politicianul Ephialtes, ale cărui reforme au vizat în special
diminuarea competenţelor Areopagului.
> acest organism avea renumele de "păzitor al legilor" şi administra
acuzaţiile aduse magistraţilor, dar, fiind alcătuit din foşti oficiali ai
statului, probabil exista o anumită complicitate între cei care
conduceau afacerile publice şi cei însărcinaţi să-i judece.

[15]
> conflictul de interese între Areopag şi magistraţi a fost tranşat de
Ephialtes prin înfiinţarea unui tribunal popular, alcătuit din 6.000 de
cetăţeni care împliniseră 30 de ani, selectaţi prin tragere la sorti
(heliaia).
> noua instituţie implica prea mulţi membrii ca să poată fi coruptă, iar
liderul reformator i-a încredinţat judecare cazurilor de interes
comunitar şi în special acuzaţiile aduse magistraţilor.
> singurii oficiali prezenţi în lucrările tribunalului erau cei însărcinaţi
cu păstrarea ordinii, iar cetăţeanul, transformat în judecător, putea
lua oricând cuvântul, în cel mai democratic mod cu putinţă, până la
sfârşitul zilei, când se stabilea verdictul printr-o majoritate simplă.
> pentru ca tabloul democratic să fie complet, trebuie amintită şi
procedura ostracimului, prin care ekklesia putea decide exilarea
pentru 10 ani a celor consideraţi periculoşi pentru stat sau a
cetăţenilor care, având o popularitate prea mare, se puteau gândi la o
guvernare tiranică.
> victimele cele mai cunoscute ale ostracismului au fost, în această
perioadă, Kimon, exilat în 461 a.Chr., şi Themistokles, silit să
părăsească Athena în 457 a.Chr.
> alături de adunarea poporului şi tribunal, procedura ostracismului a
încununat triumful colectivităţii asupra marilor personalităţi şi a dat o
nouă măsură democraţiei radicalizate.
> astăzi, analizând critic acest mecanism, ne putem îndoi că toate
condamnările la exil au fost raţionale: de exemplu, un text isemnat
de Plutarch aminteşte că un athenian dorea ostracizarea lui
Aristeides, care pusese bazele Ligii de la Delos, pentru simplul motiv
că era obosit să-i audă pe toţi numindu-l Aristeides cel Drept
(Aristeides 7).
@ nu putem şti dacă Ephialtes a intenţionat să revizuiască şi alte
instituţii atheniene, deoarece el a fost asasinat în 461 a.Chr., de un
individ aflat în serviciul aristocraţiei.
> la scurt timp însă, democraţia de la Athena şi-a găsit un nou
campion în persoana lui Perikles, care şi-a început ascensiunea cu o
măsură menită a consolida participarea tuturor cetăţenilor la
mecanismul guvernării: începând cu 458 a.Chr., cei care făceau parte
din Consiliul celor 500 şi din tribunal sau ocupau alte poziţii publice
repartizate prin tragere la sorţi au primit o remuneraţie zilnică, pe
durata exercitării funcţiilor.
> reglementarea impusă de Perikles poate fi considerată
demagogică până la un punct, dar ea crea condiţiile necesare pentru
ca cetăţenii săraci să-şi poată părăsi activităţile lucrative în favoarea
celor desfăşurate în instituţiile statului.
> perioada de apogeu a carierei lui Perikles se situează în intervalul
443-429 a.Chr., când el a ocupat de 15 ori consecutiv funcţia de
strateg, într-un colegiu de 10 membri, devenit, odată cu Războaiele
Medice, cel mai important organism al Athenei.
> dacă în perioada lui Perikles cele mai multe poziţii publice se
ocupau prin tragere la sorţi, totuşi colegiul celor 10 strategi nu a fost
lăsat la mâna hazardului, fiind constituit prin alegeri, iar această
procedură permitea selectarea unor oameni cu experienţă mai ales
în domeniul militar.
> în noua arhitectură politică cu o înfăţişare democratică radicală,
suveranitatea deplină aparţine comunităţii civice, care se reunea în
adunarea poporului pentru a vota legi, pentru a declara război sau
pentru a încheia pace.
> tribunalul judeca procesele de înaltă trădare şi conduita sau erorile
magistraţilor, în timp ce probleme curente se regăseau în
competenţa Consiliului celor 500.
> cetăţeanul se află în centrul acestui mecanism iar valoarea
cetăţeniei atheniene, ca statut privilegiat dar şi ca element identitar,
a fost întărită printr-o lege promovată de Perikles în 451 a.Chr., ce

[16]
stabilea că este cetăţean athenian doar cel care avea ambii părinţi
athenieni.
> ca o apreciere generală a prezenţei marelui lider democrat în viaţa
politică de la Athena, Thukydides vedea în constituţia atheniană "o
democraţie doar cu numele", căci, în realitate, afirmă istoricul, "era
democraţia primului bărbat al cetăţii" (Războiul Peloponesiac 2.65).

Războiul Peloponesiac
@ acelaşi Thukydides, considerat de mulţi vârful de formă al
istoriografiei greceşti, după ostracizarea sa în 424 a.Chr., a decis să
scrie istoria Războiului Peloponesiac deoarece, pe bună dreptate, l-a
considerat cel mai important eveniment al hellenităţii.
> în tumultul operaţiunilor militare au fost atrase polisuri din toate
regiunile populate de greci iar efectele dezastruoase au fost
resimţite de cele mai multe state beligerante.
> în 445 a.Chr., pacea de 30 de ani a semnificat o încercare de
"îngheţare" a raporturilor internaţionale ostile din Grecia, dar, la doar
10 ani distanţă de acest eveniment diplomatic, un nou focar de
război şi-a făcut apariţia în nord-vestul Helladei, unde Korinthul şi
Korkyra au declanşat lupta pentru controlul oraşului Epidamnos.
> Athena a devenit parte activă în conflict odată cu vara anului 433
a.Chr., când a decis să semneze alianţa oferită de grecii din Korkyra,
deşi implicaţiile pe termen lung ale acestui tratat era predictibile.
> evoluţiile militare şi politice din 432 a.Chr. nu au făcut decât să
escaladeze criza, căci athenienii au deschis un nou teatru de război
în nord-estul Greciei, prin asediul coloniei korinthiene de la Poteidaia.
> mai mult, deşi avea deja un război de purtat împotriva Korinthului,
Perikles a stimulat adunarea poporului să voteze aşa-numitul decret
megarian, undeva în vara lui 432 a.Chr., care interzicea accesul
negustorilor de la Megara în toate porturile Ligii de la Delos.
> Sparta a reacţionat trimiţând Athenei un ultimatum prin care cerea
ridicarea asediului de la Poteidaia şi anularea sancţiunii economice
impuse megarienilor, şi apoi, în lipsa unui răspuns pozitiv, a convocat
un congres al aliaţilor în august 432 a.Chr.
> pe parcursul dezbaterilor, cei mai mulţi dintre aceştia s-au
pronunţat în favoarea declanşării operaţiunilor militare, iar războiul a
fost proclamat, conform lui Thukydides, pentru eliberarea grecilor din
robia atheniană şi restabilirea autonomiei şi a libertăţii.
> acelaşi istoric, analizând cauzele războiului, furnizează un scenariu
acceptat de cei mai mulţi cercetători moderni: evenimentele din 435-
432 a.Chr. au adâncit vechile divergenţe dintre Sparta şi Athena, iar
încălcarea păcii de 30 de ani a fost doar pretextul pentru
declanşarea ostilităţilor (proschema); adevărata cauză a războiul, dar
nearătată de nimeni, aprecia însă Thukydides, a constituit-o faptul că
athenienii ajunseseră puternici şi, inspirând teamă lacedemonienilor,
i-au silit pe aceştia să poarte război (Războiul Peloponesiac 1.23.4).
@ la deschiderea conflictului, ambele puteri implicate şi-au definit
strategia în funcţie de arsenalul avut la dispoziţie: Sparta, având sub
comandă cea mai bună infanterie hoplitică, a invadat teritoriul Atticii,
răvăşind terenurile agricole ale adversarului; Athena în schimb, aşa
cum recomandase Perikles, a retras populaţia în spatele Zidurilor
Lungi care legau oraşul de portul Pireu şi a folosit flota pentru lovituri
asupra unor ţinte importante ale taberei spartane.
> pe aceste coordonate s-a desfăşurat prima fază a operaţiunilor,
care poartă denumirea de Războiul Archidamic, după numele regelui
spartan Archidamos care a condus invaziile în teritoriul athenian.
> incursiunile în Attika nu au dat rezultatele scontate, căci Perikles a
evitat să înfrunte trupele Spartei, iar acestea nu au putut rămâne în
teritoriul inamic mai mult de 40 de zile, din cauza aprovizionării
deficitare şi temerii faţă de o eventuală răscoala a hiloţilor.

[17]
> indirect însă, ele au produs efecte dezastruoase la Athena,
deoarece aglomerarea teritoriului dintre ziduri şi condiţiile de igienă
precare au dat naştere unei cumplite epidemii de ciumă, care, în 4
ani, a lichidat o treime din populaţia cetăţii.
> îngroziţi de acest flagel, cetăţenii athenieni au acuzat strategia
defensivă concepută de Perikles şi l-au scos din funcţia de strateg în
429 a.Chr., an în care marele lider democrat şi-a pierdut de altfel şi
viaţa fiind atins de flagelul ciumei.
> dispariţia lui a creat o breşă enormă în funcţionarea democraţiei
atheniene, iar locul lăsat liber a fost umplut de lideri mediocri precum
Kleon şi Nikias, sau de personaje ambiţioase precum Alkibiades,
care vor contribui din plin la declinul cetăţii în ultimele 3 decenii ale
secolului 5 a.Chr.
> intervalul 429-421 a.Chr. s-a consumat în lupte de uzură, purtate în
diverse regiuni ale Greciei: în 425 a.Chr., amiralul athenian
Demosthenes a capturat 420 de spartani în ciocnirea de pe insula
Sphakteria (în Golful Pylos), ceea ce însemna cam 10 procente din
efectivul civic al cetăţii; un an mai târziu, în 424 a.Chr., regele spartan
Brasidas a ocupat Amphipolis, o bază importantă a Athenei pe
coasta de sud a Thraciei, de unde soseau cantităţi importante de
metal preţios dar şi lemnul necesar pentru construcţia corăbiilor.
> epuizarea ambelor tabere şi pierderile mari suferite în cei 10 ani de
război au dus la semnarea, în anul 421 a.Chr., a Păcii lui Nikias,
susţinută de politicianul athenian care a dat dat numele tratatului.
> pacea trebuia să vie validă pe 50 de ani şi satisfăcea interesele
majore ale beligeranţilor: Sparta îi recupera pe cei 420 de soldaţi
capturaţi la Sphakteria şi obţinea evacuare oraşului Pylos din
Pelopones de către garnizoana atheniană; în schimb, Athenei i se
puneau la îndemână mijloacele necesare pentru refacerea ligii
maritime, căci Sparta s-a angajat să-i livreze pe aliaţii care
dezertaseră în primul deceniu al Războiului Peloponesiac.
@ evaluând tratatul din 421 a.Chr. în perspectiva evenimentelor
ulterioare, constatăm că efectele sale au fost minimalizate de
încercările Athenei orientate spre subminarea controlului spartan în
Pelopones.
> Alkibiades, un tânăr şi ambiţios politician format în anturajul lui
Perikles, a convins adunarea poporului de la Athena că stabilitatea şi
interesele statului depindeau de slăbirea poziţiei adversarului,
alimentând astfel un curent antispartan care a influenţat decisiv
evoluţiile viitoare.
> acest personaj se află în spatele deciziei atheniene de a organiza o
expediţie militară în Sicilia, împotriva Syrakusei, care punea în
primejdie soarta aliaţilor Athenei de pe insulă.
> dincolo de pericolul pe care îl reprezenta Syrakusa, demonstrat cu
abilitate în adunare, Alkibiades visa, după toate probabilităţile, să-şi
creeze un domeniu personal în Occident, prin cucerirea Siciliei, şi se
gândea chiar la un război panhellenic împotriva Cartaginei.
> un corp expediţionar impresionant, alcătuit din 25.000 de soldaţi şi
134 de trireme a luat drumul Siciliei în vara anului 415 a.Chr., cu
misiunea oficială de a proteja autonomia aliaţilor de pe insulă, dar cu
speranţa ascunsă că resursele Occidentului, odată controlate, vor
permite Athenei să tranşeze războiul împotriva Spartei.
> scenariul celor 3 ani ai războiului sicilian dezvăluie aspecte
dramatice şi schimbări neprevăzute în echilibrul forţelor implicate în
conflict: intervalul 415-414 a.Chr. a fost, în general, favorabil armatei
atheniene, care a blocat Syrakusa pe mare şi pe uscat, aducând
cetatea în pragul capitulării; în 413 a.Chr. însă, cu sprijin militar primit
de la Sparta, asediaţii au răsturnat complet situaţia, reuşind să
înfrângă trupele athenienilor şi să distrugă o mare parte din flota
acestora, blocată în portul Syrakusei.
> resturile corpului expediţionar au fost capturate în decembrie 413
a.Chr. la Asinaros de syrakusani, care au pus astfel capăt unei

[18]
aventuri dezastruoase ce a costat viaţa a 40.000 de soldaţi trimişi
de Athena în Sicilia.
@ următoarea fază a conflictului, denumită Războiul Dekeleic şi
Ionic, reprezintă lupta Athenei pentru a supravieţui ca mare putere în
bazinul egeean şi pentru menţinerea imperiului său maritim.
> încă din 414 a.Chr., Sparta a ocupat fotăreaţa Dekelia, în nord-estul
Atticii, şi a avut, din acest moment, o bază excelentă pentru
operaţiuni militare în proximitatea Athenei.
> punctul de cotitură în evoluţia războiului îl reprezintă însă
revigoarea interesului persan faţă de Marea Egee, în ultimul deceniu
al secolului 5 a.Chr., când Sparta a reuşit să-l convingă pe regele
Dareios II că ruinarea puterii atheniene în această zonă era în
deplină concordanţă cu obiectivele politice şi militare ale Imperiului.
> începând cu 410 a.Chr., Sparta a reuşit să trimită flote redutabile în
aria egeeană, construite şi echipate cu aurul oferit de coroana
achemenidă, în timp ce liga atheniană se destrăma treptat prin
defecţiunile aliaţilor.
> totuşi, Athena a rezistat încă o jumătate de deceniu iar flota sa şi-a
făcut datoria până la capăt: în 410 a.Chr., escadrele spartane au fost
înfrânte în bătălia de la Kyzikos, dar au reuşit să iasă învingatoare
din confruntarea de la Notion, desfăşurată în 407 a.Chr.; peste un an,
Athena a reechilibrat situaţia în urma victoriei de la Arginussai, dar a
pierdut bătălia navală decisivă de la Aigos Potamoi, din 405 a.Chr.
> cu trupele Spartei operând în Attica şi având portul blocat de flota
inamică, Athena a capitulat în primăvara anului 404 a.Chr., iar
învingătorul a dictat condiţiile unei păci grele: Athena renunţa la
toate posesiunile sale, se obliga să demoleze Zidurile Lungi şi să-şi
reducă flota la un efectiv de doar 12 nave; mai mult, prestigiul său
politic a fost grav umbrit prin reprimirea exilaţilor şi includerea sa în
Liga Peloponesiacă a Spartei.
@ cercetând strict la balanţa de putere din aria egeeană, se poate
afirma că, în final, după 27 de ani de război, victoria a revenit nu
Spartei, ci Imperiului Persan, care, după 404 a.Chr., a rămas cel mai
important factor politic şi militar al zonei, până la domnia lui
Alexandru cel Mare.
> pe lângă această abordare în termeni de geo-politică, aprecierea
istoricului Thukydides asupra consecinţelor Războiului Peloponesiac
rezumă excelent drama întregii lumi greceşti: Hellada a suferit mai
multe nenorociri decât suferise vreodată înainte, în acelaşi interval de
timp. Niciodată nu fuseseră ocupate şi ruinate atâtea oraşe, nu
existaseră atâtea ostracizări şi asasinate provocate de război şi de
luptele interne.

Istorie antică
note de lectură 3
DECLINUL POLISULUI ŞI ASCENSIUNEA MACEDONIEI

Bibliografie: P. Lèvêque, Aventura greacă 1-2, Bucureşti 1987; A.

Piatkowski, O istorie a Greciei antice, Bucureşti 1993; J. Bury, R.
Meiggs, Istoria Greciei, Bucureşti 2007; P. Carlier, Secolul al IV-lea
grec, Bucureşti 1998; Al. Suceveanu, Alexandru cel Mare, Bucureşti
1993; P. Briant, Alexandru cel Mare, Bucureşti 2001; H. J. Gehrke,
Alexandru cel Mare, Bucureşti 2014

Dominaţia Spartei în Grecia (404-371 a.Chr.)

@ pe termen lung, efectele dezastruoase ale Războiului
Peloponesiac au influenţat decisiv situaţia Greciei în secolul 4 a.Chr.
iar marile polisuri nu şi-au mai regăsit niciodată prosperitatea
economică, puterea militară şi stabilitatea politică din prima
jumătate a veacului 5 a.Chr.

[19]
> mercenariatul grec, un fenomen de proporţii în secolul 4 a.Chr., este
un exemplu elocvent pentru declinul Helladei, ale cărei state nu au
mai reuşit să-şi ţină cetăţenii acasă, datorită unei situaţii economice
precare sau turbulenţelor din viaţa politică.
> la finalul Războiului Peloponesiac, probabil că multe comunităţi
greceşti sperau să respire aerul libertăţii pe care Sparta promisese în
432 a.Chr. să o redea celor apăsaţi de hegemonia atheniană.
> din păcate, învingătorul a înţeles să ocupe poziţia Athenei
anterioară războiului şi doar mijloacele de control utilizate diferă:
athenienii au folosit Liga de la Delos şi au sprijinit instalarea
regimurilor democratice în cetăţile Greciei, iar Sparta, 3 decenii mai
târziu, a impus guvernări oligarhice care s-au menţinut la putere cu
ajutorul garnizoanelor spartane.
> comportamentul Spartei după anul 404 a.Chr. a generat un sistem
politic şi militar confuz, pentru că polisurile mai slabe vor constitui
alianţe circumstanţiale împotriva cetăţilor mai puternice care le
ameninţau interesele.
@ în relaţiile cu Imperiul Persan, de unde veniseră finanţele pentru
înfrângerea Athenei, Sparta a avut o atitudine duplicitară şi în 401
a.Chr. l-a susţinut pe Kyros cel Tânăr, guvernatorul Asiei Mici, în
tentativa sa de a uzurpa tronul fratelui său, regele Artaxerxes II (404-
358 a.Chr.).
> expediţia lui Kyros, întărită cu 13.000 de mercenari greci, a fost
însă respinsă în bătălia de la Kunaxa, lângă Babylon, ceea ce a
compromis politica spartană şi l-a determinat pe Artaxerxes II să
ameninţe cu represalii polisurile greceşti microasiatice.
> pentru a nu-şi pierde poziţia de lider al lumii greceşti, Sparta a fost
nevoită să lupte împotriva perşilor în Asia Mică între anii 400-395
a.Chr., însă coroana achemenidă ştia, din timpul Războiului
Peloponesiac, că serviciile grecilor pot fi cumpărate.
> beneficiind de subvenţii consistente primite din Persia, Athena,
Korinth şi Argos au deschis operaţiuni împotriva Spartei, dar
rezultatele ciocnirilor au fluctuat vreme de un deceniu (Războiul
korinthic, 395-386 a.Chr.), fără ca balanţa victoriei să încline decisiv
spre una dintre tabere: Sparta a înfrânt forţele aliaţilor în bătălia
terestră de la Koronea, desfăşurată în 394 a.Chr., însă a pierdut în
faţa Athenei lupta navală de la Knidos.
> Athena s-a angajat însă hotărât în lupta antispartană, iar prestigiul
său în creştere a provocat, din nou, o restructurare a raporturilor de
forţă din aria egeeană, căci Imperiul Persan a reluat legăturile cu
Sparta în 389 a.Chr.
> doi ani mai târziu, în 387 a.Chr., cele două puteri au semnat pacea
regelui, care a sacrificat interesele grecilor în favoarea menţinerii
dominaţiei spartane: fără prea multe scupule, Sparta a cedat
polisurile din Microasia Persiei (Xenophon, Hellenice 5.1.31), care se
angaja să nu intervină în Grecia, dar conţinutul tratatului a revoltat pe
mulţi dintre helleni şi a condus la accentuarea opoziţiei antispartane.

A doua ligă maritimă atheniană şi supremaţia Thebei (377-355 a.Chr.)

@ sub protecţia păcii din 387 a.Chr., trupele spartane au intervenit
violent împotriva tuturor celor care puteau clătina hegemonia Spartei
în Grecia iar reacţiile celor ameninţaţi nu au întârziat să apară.
> Athena şi-a reconstruit Zidurile Lungi care uneau cetatea cu portul
de la Pireu şi a reuşit, în 377 a.Chr., să unească polisurile
nemulţumite într-o ligă maritimă care intenţiona organizarea unei
defensive comune împotriva Spartei.
> amintirea imperiului maritim al Athenei din secolul trecut trebuia
estompată, aşa că a doua ligă maritimă atheniană s-a închegat pe
principiul egalităţii tuturor participanţilor.

[20]
> pe această linie, s-a renunţat la plata tributului iar reprezentanţii
aliaţilor urmau să ia deciziile comune într-un consiliu (synedrion),
unde aceştia se regăseau pe poziţii egale.
@ pentru Sparta, noua ligă atheniană constituia un adversar
redutabil, dar ruinarea dominaţiei sale în Hellada a fost opera Thebei,
aflată sub conducerea lui Epameinondas şi Pelopidas, două
personalităţi cu remarcabile calităţi politice şi militare.
> armata spartană nu a ezitat să intervină în Beotia după pacea
regelui din 387 a.Chr., profitând de tulburările provocate de Theba în
tentativa de a uni regiunea în jurul său.
> în 371 a.Chr., thebanii au înfrânt categoric trupele Spartei în bătălia
desfăşurată la Leuktra, după care au invadat Peloponesul, unde au
fost întâmpinaţi cu entuziasm de cei care contestau dominaţia
spartană.
> ascensiunea rapidă a Thebei a schimbat iarăşi harta politică a
Greciei, deoarece Athena s-a simţit ameninţată de vecinul său de la
nord şi a încheiat o alianţă cu Sparta.
> visul cetăţii beoţiene de a fi în prim-planul raporturilor de forţă din
Hellada s-a năruit însă în bătălia de la Mantinea, din 362 a.Chr.,
angajată de thebani în faţa trupelor spartane şi atheniene.
> deşi armata thebană a obţinut victoria, printre cei căzuţi pe câmpul
de luptă se număra şi Epameinondas, artizanul celor 10 ani de
supremaţie a Thebei asupra Helladei.
> odată cu moartea acestei personalităţi s-au spulberat şi pretenţiile
de mare putere ale Thebei, care nu dispunea de resurse economice
şi militare suficiente pentru a se instala în fruntea Greciei pe termen
lung.
> istoricul Xenophon, contemporan cu evenimentele, remarca
inspirat consecinţele luptei de la Mantinea, care, pe plan politic, nu a
furnizat niciun învingător: cu toţii presupuneau că învingătorii din
această bătălie vor fi stăpânii Greciei iar cei înfrânţi supuşii lor. A fost
însă mai multă confuzie în Grecia şi au existat mai multe tulburări
decât în perioada dinainte (Hellenice 7.5.26-27).
@ evenimentele petrecute după momentul Mantinea 362 a.Chr.
îndreptăţesc analiza lui Xenophon, căci nici Athena şi nici Sparta nu
au fost capabile să umple vidul de putere lăsat de prăbuşirea Thebei.
> a doua ligă atheniană a început să se destrame gradual începând
cu anul 359 a.Chr., când Rhodos, Chios şi Kos au părăsit alianţa în
urma unor intrigi instrumentate de Maussolos, satrapul Kariei.
> aşa-numitul Război al Aliaţilor, desfăşurat în intervalul 357-355
a.Chr., a definitivat disoluţia ligii, prin desprinderea din structura sa a
tuturor cetăţilor aliate, iar Athena, sub presiunea Imperiului Persan, a
fost nevoită să renunţe la aspiraţiile sale de mare putere navală.
> acest conflict de la mijlocul secolului 4 a.Chr. întregeşte radiografia
unei lumi greceşti în criză, dar soluţiile propuse pentru salvare,
formulate la nivel teoretic, nu au avut ecou în polisurile Helladei.
> astfel, retorul athenian Isokrates, într-un panegiric publicat în 380
a.Chr., avansa ideea unui război panhellenic împotriva perşilor,
pentru a rezolva problemele sociale şi economice ale Greciei prin
cucerirea unor teritorii din cuprinsul Imperiului Achemenid.
> speranţele sale au fost legate, într-o primă fază, de Athena, apoi s-
au deplasat către tiranii Iason din Pherai şi Dionysios al Syrakusei; la
98 de ani, când Isokrates s-a prăpădit, Philip II al Macedoniei era în
plină expansiune, iar planurile acestuia puteau materializa modelul
teoretic al marelui orator athenian.

Macedonia sub Philipp II (359-336 a.Chr.)

@ apariţia Macedoniei ca factor important în orbita politică a lumii
greceşti se leagă, indiscutabil, de numele lui Philipp II şi de
reformarea organizării militare macedonene în timpul domniei sale.

[21]
> până la urcarea pe tron a lui Philipp, regatul Macedoniei a fost o
putere periferică a Helladei balcanice, cu apariţii sporadice în
evenimentele petrecute în zonă.
> mai mult, poziţionarea sa geografică l-a transformat, deseori, într-o
ţintă predilectă pentru raidurile tracilor şi illyrilor din vecinătate, ceea
ce face ca istoria sa până la Philipp II să fie o luptă continuă pentru
supravieţuire.
> după toate probabilităţile, populaţia Macedoniei era înrudită cu
etnia greacă, dar aici micile comunităţi rurale nu au evoluat spre
polis, ci şi-au păstrat formele arhaice de identitate tribală.
> structurile politice ale regatului păstrează multe urme din fondul
specific grupurilor indo-europene şi plasează în fruntea statului o
instituţie regală deschisă şi accesibilă supuşilor.
> regele guverna cu susţinerea marilor familii macedonene şi îşi
legitima puterea prin consultarea adunării macedonenilor, la urcarea
pe tron şi în situaţiile de criză.
> din această optică, semnificativ este faptul că, în tratatele cu alte
state, regele este menţionat alături de macedoneni, într-o relaţie
strânsă care a împiedicat monarhia să alunece spre forme autocrate
de guvernare.
@ Philipp II a preluat coroana în 359 a.Chr., într-o situaţie dramatică,
deoarece, în acelaşi an, fratele său, regele Perdikkas II, căzuse în
luptă împotriva şefului illyr Bardylis, alături de 4.000 de soldaţi.
> deşi conform tradiţiei macedonene tronul revenea lui Amyntas, fiul
minor al lui Perdikkas, abilităţile sale militare de excepţie l-au ajutat
să obţină puterea regală din partea adunării macedonene, la vârsta
de 24 de ani (Diodor, Biblioteca istorică 16.1.3).
> în primul an al domniei, Philipp condus peste un Regat
Macedonean ameninţat de vecini, lipsit de mijloace economice şi
tulburat de aspiraţiile la tron ale unor pretendenţi din afară (cei 3 fraţi
vitregi, Argaios – susţinut militar de athenieni, Pausanias, al cărui
tată fusese ucis de părintele lui Philipp).
> încă din această perioada, noul rege a demonstrat că ştia foarte
bine să combine acţiunea militară cu mijloacele diplomatice: el a
încheiat un tratat cu illyrii lui Bardylis, a cumpărat pacea la graniţa cu
thracii peoni şi a promis Athenei returnarea coloniei Amphipolis în
schimbul neutralităţii sale; rezultatul acestor manevre energice a fost
salvarea Macedoniei dintr-un context ce ameninţa să o distrugă.
> după stabilizarea raporturilor externe, reformarea armatei
macedonene a devenit principala preocupare a lui Philipp: aşa cum
rezultă din tradiţia scrisă, el a introdus în Macedonia falanga şi a
făcut un pas decisiv către profesionalizarea infanteriei prin
instituirea disciplinei şi antrenarea continuă a trupelor.
> tranziţia de la miliţiile macedonene tradiţionale spre o armată
profesionistă este suprinsă elocvent într-un pasaj notat în secolul 1
a.Chr. de istoricul Diodorus Siculus: îmbunătăţind organizarea
forţelor sale şi echipându-le cu arme corespunzătoare pentru război,
el a făcut mereu manevre cu oamenii aflaţi sub arme şi antrenamente
eficiente. Întradevăr, el a introdus ordinea compactă şi echipamentul
falangei şi a fost primul care a organizat falanga macedoneană
(Biblioteca istorică 16.3.2-3).
> în acelaşi timp, noul dispozitiv tactic i-a permis lui Philipp să aducă
în fruntea atacului cavaleria, deoarece falanga acoperea linia
frontului şi putea asigura o retragere ordonată în caz de necesitate.
> după toate probabilităţile, noua organizare militară a Macedoniei a
fost influenţată de experienţa pe care suveranul a acumulat-o la
Theba, unde a fost ostatic în perioada de apogeu a cetăţii şi a avut
şansa analizeze inovaţiile tactice ale marelui strateg Epameinondas.
@ falanga şi cavaleria macedoneană au constituit cheia succesului
în dinamizarea politicii externe a regatului, iar Philipp s-a dovedit, în

[22]
anii următori, foarte activ în problemele Greciei dar şi în zonele
populate de thraci sau illyri.
> victoria obţinută împotriva illyrilor lui Bardylis în jurul anului 358
a.Chr. a eliberat Macedonia de Sus şi a calmat situaţia de pe graniţa
de nord-vest, ceea ce i-a permis lui Philipp să-şi concentreze
resursele către eliminarea influenţei greceşti de pe ţărmul egeean al
regatului.
> Athena era implicată în Războiul Aliaţilor care ameninţa să-i
dizolve cea de-a doua ligă maritimă, aşa că nu a putut avea o reacţie
energică în faţa ofensivei demarate de regele macedonean.
> în doar doi ani, 357 a.Chr. şi 356 a.Chr., în faţa ofensivei
macedonene au căzut oraşele Amphipolis şi Poteidaia, iar Methone,
ultimul avanpost athenian pe coasta nord-vestică a Mării Egee, a
avut aceeaşi soartă în 355 a.Chr.
> Liga Chalkidiană, cel mai puternic adversar al Macedoniei din
această zonă, a fost lichidată de Philipp în 348 a.Chr., când trupele
sale au reuşit să distrugă oraşul Olynthos, care îndeplinea rolul de
capitală a federaţiei.
> dincolo de avantajele strategice obţinute în urma acestor campanii
de pe litoralul nord-egeean, situaţia economică a Macedoniei s-a
îmbunătăţit considerabil, deoarece Philipp a pus stăpânire pe minele
de aur şi argint din zona Muntelui Pangaion, care alimentaseră până
atunci vistieria Athenei prin intermediul cetăţii de la Amphipolis.
> în pofida relaţiilor ostile din ultimii ani, totuşi Philipp II şi Athena au
ajuns la un compromis în 346 a.Chr. şi au încheiat Pacea lui
Philokrates în termeni avantajoşi pentru ambii parteneri: Athena
recunoştea cuceririle macedonene de pe coastă nordică a Mării
Egee, chiar dacă acest lucru însemna renunţarea la Amphipolis, dar,
în schimb, Philipp s-a angajat să nu avanseze spre oraşele greceşti
din Chersonesul Thracic, ce deţineau un rol esenţial în importurile
atheniene de cereale din bazinul Pontului Euxin.
> tratatul şi-a păstrat validitatea şi a menţinut pacea până anul 341
a.Chr., când trupele macedonene au avansat spre aria strâmtorilor
hellespontine – aici Philipp a capturat oraşul Kardia, dar asediile
împotriva cetăţilor Perinthos şi Byzantion au eşuat.
> în schimb, campania efectuată în Thracia şi Dobrogea în 339 a.Chr.
a fost un succes cu efecte strategice semnificative, deoarece graniţa
nordică a stăpânirii macedonene a avansat până la linia Dunării.
> implicarea lui Philipp în afacerile Greciei a debutat în 355 a.Chr.,
odată cu declanşarea celui de-al treilea război sacru (355-346 a.Chr.),
în care phoceenii au înfruntat o coaliţie organizată sub conducerea
Thebei.
> deşi în 352 a.Chr. a înfrânt trupele phoceenilor în Thessalia, Philipp
nu a reuşit să avanseze spre Grecia Centrală căci trecătoarea de la
Thermopylai a fost ocupată la timp de un detaşament athenian.
> regele nu a riscat declanşarea unui conflict de proporţii şi s-a
mulţumit, pe moment, cu poziţia de forţă pe care o câştigase în aria
de nord a Greciei: aici el a devenit archon al Thessaliei şi a primit un
loc în Consiliul Amficţionic ce administra sanctuarul de la Delphi.
> Războiul Sacru a luat sfârşit în 346 a.Chr., dar evenimentele care i-
au marcat încheierea sunt dominate de reapariţia lui Philipp în zona
centrală a Greciei: Theba, cu resursele epuizate, a solicitat sprijinul
monarhului macedonean pentru a înfrânge opoziţia phoceenilor, iar
Philipp a profitat de această conjuctură şi a ocupat pasul de la
Thermophylai.
> mai departe, la propunerea grecilor din Thessalia, el a preluat încă
două voturi în Consiliul Amficţionic de la Delphi, rămase libere după
eliminarea phoceenilor din conducerea sanctuarului (Diodor,
Biblioteca istorică 16.60.1).
> deşi încheiase pace cu Macedonia în acelaşi an 346 a.Chr., Athena
a refuzat să recunoască însă noua componenţă a consiliului şi a
continuat să fie ostilă lui Philipp.

[23]
> războiul era previzibil probabil pentru ambele tabere şi, în final, a
fost declarat de athenieni în 340 a.Chr., ca răspuns la operaţiunile
militare declanşate de Philipp în zona strâmtorilor cu un an în urmă.
> eforturile celebrului orator Demosthenes, un adversar îndârjit al
suveranului macedonean, au reuşit să închege în jurul Athenei o
coaliţie formată din Theba, Megara, Korinth, Achaia şi cetăţile
eubeene, care a încercat să-i blocheze avansul în Grecia Centrală.
> bătălia s-a desfăşurat în august 338 a.Chr., la Chaironeia, şi s-a
încheiat cu o victorie categorică a armatei macedonene.
> momentul a fost critic pentru Hellada, iar concluzia Sabinei Müller
sintetizează inspirat consecinţele acestui eveniment: "Aşa s-a sfârşit
libertatea Greciei. [Bătălia] a marcat apogeul carierei lui Philipp,
pentru că l-a făcut pe acesta stăpânul Greciei şi al Europei" (p. 177).
@ în iarna lui 338 a.Chr., Philipp II s-a întâlnit cu reprezentanţii
tuturor oraşelor greceşti la Korinth, pentru a pune ordine în anarhia
care domnea în Hellada de la sfârşitul Războiului Peloponesiac.
> regele Macedoniei a oferit o pace comună pentru toate polisurile
implicate în dezbateri (koine eirene) şi pentru menţinerea acesteia a
fost înfiinţat un consiliu (synedrion) al noii comunităţi greceşti, care a
fost denumită în istoriografia modernă Liga de la Korinth.
> la o a doua reuniune, desfăşurată în primăvara anului 337 a.Chr.,
Philipp a primit un jurământ de fidelitate din partea delegaţilor şi a
fost instalat în poziţia de hegemon al consiliului.
> pe noua hartă politică a Greciei, Macedonia deţinea o poziţie
privilegiată, pentru că regatul lui Philipp nu făcea parte din Liga de la
Korinth, dar reprezenta garantul unei păci care îi permitea regelui să
deţină controlul.
> tot în dezbaterile întâlnirii din 337 a.Chr., Philipp a anunţat şi
obiectivele militare ale ligii: cu ajutorul trupelor greceşti el intenţiona
să declanşeze o campanie panhellenică împotriva Imperiul Persan,
pentru a răzbuna nenorocirile produse de perşi în Hellada pe durata
Războaielor Medice şi pentru a elibera polisurile microasiatice de
sub dominaţia achemenidă (Diodor, Biblioteca istorică 16.89.3).
> această proclamaţie, cu pronunţată tentă propagandistică,
reprezenta un apel la istoria comună a multor oraşe greceşti, dar nu
făcea decât să acopere adevăratele planuri de viitor ale monarhului
din Macedonia.
> campania antipersană gândită de Philipp a fost, fără îndoială, un
proiect realist însoţit de obiective pragmatice: el intenţiona să-şi
extindă stăpânirea, să intre în posesia resurselor economice asiatice
şi să-şi legitimeze poziţia de lider charismatic prin obţinerea unor noi
succese militare.
> din păcate nu putem şti cu siguranţă până unde intenţiona să
înainteze ofensiva macedoneană, dar mulţi istorici moderni sunt
tentaţi să limiteze planurile lui Philipp doar la cucerirea oraşelor de
coastă din Asia Minor.
@ oricare ar fi fost intenţiile sale, el nu a mai apucat să le
materializeze, căci în toamna lui 336 a.Chr. a căzut victimă unui
asasinat ale cărui detalii nu au fost elucidate complet nici până
astăzi.
> Aristotel şi Diodor din Sicilia au reţinut că asasinul, pe nume
Pausanias, era un fost iubit al regelui şi a căutat să răzbune unele
nedreptăţi pe care le-a suferit în trecut (Politica 1311b; Biblioteca
istorică 16.93-94).
> conform unei versiuni oficiale puse în circulaţie în debutul domniei
lui Alexandru, Pausanias nu a fost decât instrumentul unui complot
organizat de oameni apropiaţi de fosta linie regală din Macedonia de
Sus (3 fii ai lui Aeropos; 2 au fost executaţi şi a scăpat doar
Alexandru Lynkestis), dar mai târziu, în timpul campaniei asiatice,
perşii au fost acuzaţi că s-ar fi aflat în spatele asasinatului.
> istoricii moderni au argumentat pentru o variantă sau alta, şi chiar
au desenat uneori scenarii subtile care implică pe Alexandru şi

[24]
mama sa Olympia, care se temeau că vor pierde competiţia pentru
succesiunea la tronul Macedoniei.
> oricare ar fi adevărul, realizările extraordinare ale lui Philipp II au
scos Macedonia din obscuritatea istoriei şi au fost recunoscute încă
din antichitate: Iustinus aprecia că el a edificat baza pentru cuceririle
lui Alexandru (Epitome 9.8.21) iar Diodor îl considera "cel mai mare
rege al Europei din timpul său" (16.95.1).

Alexandru cel Mare (336-323 a.Chr.)

@ ca şi în cazul urcării pe tron a lui Philipp, succesiunea lui
Alexandru nu a fost lipsită de tulburări, în care au fost implicate
marile familii din aristocraţia macedoneană, tentate să-şi sporească
influenţa la curtea regală.
> la doar 20 de ani însă, Alexandru a avut câştig de cauză şi a primit
diadema regală în 336 a.Chr., cu sprijinul energic al mamei sale
Olympia şi susţinerea generalilor care luptaseră sub comanda tatălui
său.
> la scurt timp după asasinarea acestuia, Antipatros l-a proclamat
rege iar adunarea macedonenilor i-a jurat loialitate în schimbul
promisiunii că va continua planurile lui Philipp.
> în contextul succesiunii, probabil a contat şi faptul că Philipp II deja
îl indicase pe Alexandru succesor în 340 a.Chr., când l-a lăsat regent
în Macedonia, în vreme ce el derula operaţiuni de asediu la
Byzantion (Plutarch, Alexandru 9.1).
> reconstituirea dincolo de orice îndoieli a domniei lui Alexandru a
rămas până astăzi o misiune imposibilă, căci faptele sale au
alimentat tradiţii literare diverse, pendulând între personalitatea sa
istorică şi imaginea sa legendară.
> dintre autorii Diodor din Sicilia, Curtius Rufus, Plutarch şi Arrian,
naraţiunea ultimului este totuşi de preferat, având în vedere că ea se
bazează pe două scrieri contemporane marelui rege, semnate de
Aristobulos din Kassandreia şi Ptolemaios, fiul lui Lagos.
@ Alexandru a rămas în aria balcanică doi ani înainte de invazia
Asiei, unde problemele au apărut imediat după preluarea domniei: în
Grecia, statele Ligii de la Korinth s-au revoltat împotriva Macedoniei
în timp ce alte tulburări s-au localizat în Thracia şi Illyria.
> tânărul rege s-a îndreptat rapid spre nord în 335 a.Chr., iar
campania sa a adus linişte la graniţa nordică a stăpânirii
macedonene, înfrângându-i mai întâi pe thracii triballi undeva în
apropierea Dunării şi apoi luptând cu succes împotriva triburilor illyre
din nord-vestul Balcanilor.
> în Grecia, sufletul revoltei antimacedonene a fost Theba, de unde a
plecat apelul către alte oraşe, pentru libertatea hellenilor şi
înlăturarea tiraniei.
> armata lui Alexandru a parcurs mai bine de 300 km în 13 zile
pentru a ajunge în Beoţia, iar Theba a plătit scump tentativa sa de a
ieşi de sub hegemonia macedoneană: oraşul a fost distrus complet,
probabil ca avertisment pentru alte mişcări de revoltă, iar Grecia, cu
excepţia Spartei, a rămas paşnică până la moartea regelui în 323
a.Chr.
@ campania asiatică a debutat în 334 a.Chr., când Alexandru a
avansat peste strâmtori cu 48.000 de infanterişti şi 6.000 de
călăreţi, în vreme de o flotă de 120 de vase oferea suport naval de-a
lungul ţărmului asiatic (7.000 pedestraşi şi 600 de călăreţi
reprezentau forţele Ligii de la Korinth).
> înainte de a debarca, regele a aruncat o suliţă către coasta Asiei
Mici, arătând simbolic că teritoriul stăpânit de achaemenizi îi este
încredinţat de zei.
> acest gest demonstrează că planurile sale depăşeau cu mult
proiectele lui Philipp II, intenţionând să cucerească întregul Imperiu
Persan.

[25]
> în prima fază a invaziei, rezistenţa persană a fost organizată de
satrapii din Microasia, dar Alexandru a spulberat trupele acestora în
bătălia desfăşurată la Granikos, în 334 a.Chr.
> sesizând gravitatea situaţiei, regele achaemenid Dareios III
Kodomanos (336-330 a.Chr.) a preluat personal comanda
operaţiunilor şi a înfruntat armata macedoneană în noiembrie 333
a.Chr., în bătălia de la Issos.
> deşi a luptat în inferioritate numerică, Alexandru a obţinut, din nou,
o victorie categorică, care i-a permis să-şi ia titlul de rege al Asiei.
> de la Issos, regele macedonean şi-a purtat trupele spre sud, a
cucerit cetatea feniciană Tyr după 7 luni de asediu şi, fără să
întâmpine opoziţie, a pătruns în Egyp,t în luna noiembrie a anului
332 a.Chr.
> de pe Valea Nilului, campania a continuat spre inima Imperiului
Persan şi, pe 1 octombrie 331 a.Chr., în bătălia de la Gaugamela,
Alexandru a ieşit din nou victorios în faţa armatelor lui Dareios III.
> la scurt timp după momentul Gaugamela, regele a răsplătit
contingentele Ligii de la Korinth şi le-a trimis spre Grecia, deoarece,
în viziunea sa, operaţiunile viitoare constituiau o problemă strict
macedoneană.
@ deşi Dareios III a fost asasinat în anul 330 a.Chr. iar Alexandru s-a
considerat moştenitorul tradiţiei achaemenide, intervalul 330-327
a.Chr. reprezintă cea mai grea etapă a campaniei asiatice,
consumată în lupte grele purtate pentru supunerea platoului iranian.
> în pofida dificultăţilor întâmpinate, trupele macedonene au ocupat
Afganistanul, Buchara şi Turkestanul şi au atins, în 327 a.Chr., linia
fluviului Iaxartes (Sir-Daria).
> de aici, operaţiunile au continuat spre India iar pe malurile râului
Hydaspes Alexandru a înfrânt rezistenţa lui Poros, cel mai puternic
monarh din regiune (326 a.Chr.).
> înaintarea spre răsărit s-a oprit în 326 a.Chr. la gura Indusului,
deoarece armata macedoneană, epuizată, a refuzat să-şi mai urmeze
regele şi l-a determinat să organizeze întoarcerea spre Orientul
Apropiat.
> trupele lui Alexandru au revenit la Babylon în 324 a.Chr., dar se pare
că planurile regelui nu se opreau aici, căci unele izvoare amintesc că
el intenţiona cucerirea Arabiei şi o expediţie spre vest, către
Carthagina.
> la doar 33 de ani însă, pe 13 iunie 323 a.Chr., cel mai mare cuceritor
al istoriei s-a stins la Babylon, probabil datorită malariei sau din
cauza unei pancreatite.
@ personalitatea, proiectele şi viziunea politică a lui Alexandru au
generat o literatură vastă încă din antichitate iar volumul
interpretărilor moderne se află într-o creştere continuă.
> ca militar, Alexandru s-a dovedit un excelent strateg şi tactician,
care a exploatat din plin calităţile armatei macedonene şi a folosit
eficient avantajele terenului.
> la Granikos, Issos şi Gaugamela, falanga a reprezentat un
dispozitiv aproape impenetrabil iar cavaleria macedoeană a
constituit forţa de şoc ce a creat breşe în linia de luptă persană.
> dincolo de marile bătălii de pe continentul asiatic, tânărul rege s-a
adaptat, începând cu anul 329 a.Chr., luptelor de gherilă iniţiate de
populaţiile native din Sogdiana şi Bactria iar în 326 a.Chr., falanga a
fost capabilă să-şi desfacă rândurile pentru a face loc elefanţilor
trimişi în luptă de Poros în bătălia de pe Hydaspes.
@ dacă în privinţa geniului său militar există un consens în literatura
de specialitate, planurile sale sunt încă subiect pentru discuţii
controversate.
> anumite momente din campania asiatică par să indice că
proiectele sale concrete s-au înlăţuit cu trăiri megalomane, reacţii de
suspiciune sau chiar paranoia.

[26]
> de exemplu, vizita sa la oracolul zeului Amon de la Siwah în 331
a.Chr. şi tentativa de a introduce în eticheta de curte prosternarea
persană (proskynesis), în anul 327 a.Chr., sunt evenimente care par
să indice că Alexandru credea în originea sa divină ce îl situa
deasupra oamenilor.
> ca orice personaj pus în situaţia de a conduce, Alexandru s-a
confruntat cu disensiuni sau critici la adresa acţiunilor sale iar
soluţiile adoptate au atins uneori latura manifestărilor paranoice.
> astfel, în 328 a.Chr., la Phrada, în contextul dezvăluirii unui complet
ce îi ameninţa viaţa, au fost ucişi Fhilotas şi tatăl său Parmenion,
deşi nu existau dovezi clare că cei doi s-au aflat printre conspiratori.
> cel mai probabil, el s-a folosit de situaţie pentru a-i elimina pe liderii
curentului macedonean tradiţional, care se opuneau orientalizării
instituţiei regale.
> într-o manieră asemănătoare a fost instrumentat "complotul pajilor
regali" din 327 a.Chr., utilizat pentru a-l întemniţa pe istoricul
Kallisthenes, care se opusese la procedura de tip proskynesis.
> mai mult, cu mintea răvăşită de băutură, la un banchet organizat în
328 a.Chr., Alexandru l-a ucis pe Kleithos, care a îndrăznit să
vorbească împotriva obiceiurilor persane însuşite şi l-a aşezat pe
rege într-o comparaţie negativă cu Philipp II.
@ deşi pretindea origini divine, episoadele de mai sus îi
"umanizează" personalitate şi, într-o oarecare măsură, îi umbresc
domnia.
> moartea sa timpurie ne face să ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă
ar fi avut o domnie mai lungă şi sunt destui istorici moderni care i-au
atribuit proiectul unui imperiu greco-oriental şi ideea fuziunii rasiale.
> în 327 a.Chr., Alexandru s-a căsătorit cu prinţesa bactriană Roxane
iar trei ani mai târziu, în 324 a.Chr., el a organizat o căsătorie în masă
între elemente etnice macedonene şi femei din aristocraţia persană.
> cu aceeaşi ocazie, Stateyra, fiica lui Dareios III, şi Parysatis, fiica lui
Artaxerxes III, s-au adăugat pe lista soţiilor regale ale monarhului
macedonean.
> din 330 a.Chr., armata macedoneană a fost completată cu
detaşamente persane, măsură completată cu adoptarea
vestimentaţiei şi a protocolului de curte specifice achaemenizilor.
> adunate într-o imagine de ansamblu, aceste episoade nu par să fie
mai mult decât soluţii găsite de Alexandru pentru a se impune într-
un mozaic etnic şi cultural cu structuri politice diverse.
> din această optică, preluarea etichetei persane de curte şi mariajele
sale dinastice arată că regele macedonean dorea să îşi asume
moştenirea ideologică achaemenidă, iar prezenţa perşilor în armată
şi căsătoriile mixte trebuiau să îi cointereseze pe supuşii din Asia în
menţinerea noului imperiu.

Istorie antică
note de lectură 4
EPOCA HELLENISTICĂ

Bibliografie: M. Gramatopol, Civilizaţia elenistică, Bucureşti 1974; F.

Chamoux, Civilizaţia elenistică 1-2, Bucureşti 1985; B. Ranovici,
Elenismul şi rolul său istoric, Bucureşti 1953; A. Piatkowski, Istoria lumii
hellenistice, Bucureşti 1996

Primul război al diadochilor (323-320 a.Chr.)

@ disoluţia "lumii lui Alexandru" şi a imperiului euroasiatic a început
chiar în momentul când marele rege a închis ochii fără să lase în
urmă un moştenitor care să îi poată continua opera.
> în Macedonia se afla Philipp Arrhydaios, un frate vitreg al lui
Alexandru cu probleme mintale, iar Roxane urma să nască un copil
văzut de mulţi ca o soluţie pentru succesiune.

[27]
> având în faţă evoluţia evenimentelor de după 323 a.Chr., Diodorus
Siculus menţionează că Alexandru, pe patul de moarte, a încredinţat
sigiliul regal lui Perdikkas şi a spus că lasă coroana celui mai
puternic (Biblioteca istorică 17.117).
> deşi pare o replică imaginată post-eventum, relatarea istoricului
sicilian rezumă situaţia dramatică din vara anului 323 a.Chr. când
generalii lui Alexandru au început deja lupta pentru putere.
> pe scurt, sesiza D. Braund, după 323 a.Chr., orice era posibil în
lumea apărută odată cu Alexandru, cu excepţia unei succesiuni
paşnice (Braund 22).
> după moartea regelui, Ptolemaios a propus ca generalii defunctului
să guverneze împreună, dar ideea a fost respinsă de Perdikkas, cel
mai apropiat prieten al lui Alexandru, căruia acesta îi încredinţase
inelul regal pe patul de moarte.
> în mijlocul intrigilor ţesute la Babylon, Perdikkas a căpătat poziţia
cea mai importantă, fiind numit gardian al imperiului; de asemenea,
el urma să aibă grijă de Philipp Arrhydaios şi să asigure protecţia
copilului ce se afla în pântecele Roxanei.
> din evenimentele dramatice petrecute la Babylon în 323 a.Chr. au
lipsit două personaje cheie, Antipatros, lăsat de Alexandru în
Macedonia cu titlul de strateg al Europei, şi Krateros, care se deplasa
spre patrie cu misiunea de a-l înlocui.
> cei doi au primit misiunea de a se ocupa de parte europeană a
imperiului, în vreme ce satrapiile importante au fost împărţite între
ceilalţi generali ai lui Alexandru: Ptolemaios a primit Egyptul,
Lysimachos Thracia, Leonnatos Phrygia Hellespontină iar Antigonos
Monophtalmos Phrygia Mare; ultimii doi menţionaţi trebuiau să
cucerească Kappadokia şi Paphlagonia, regiuni ce urmau să fie
"livrate" lui Eumenes din Kardia.
@ aranjamentul de la Babylon se va dovedi iluzoriu, deoarece
tentaţia puterii era prea mare iar suspiciunile au creat un climat
tensionat în care s-au încheiat şi s-au desfăcut rapid alianţe
vremelnice.
> în Macedonia, Antipatros a aranjat o căsătorie între fiica sa Phila şi
Krateros, cimentând astfel relaţia cu cel care avea, ca şi el,
competenţe în afacerile Europei.
> Nikaia, a doua fiică a lui Antipatros, a fost oferită lui Perdikkas, dar
acesta a refuzat mariajul şi a luat în căsătorie pe Kleopatra, sora lui
Alexandru.
> deranjat de puterea lui Perdikkas, Antigonos Monophtalmos s-a
alăturat grupării Antipatros-Krateros, unde s-a plasat cu prudenţă şi
Ptolemaios, care reuşise să aducă în Egypt trupul lui Alexandru cel
Mare.
> Perdikkas, generalul care părea să stea în calea ambiţiilor tuturor
încercând să păstreze imperiul, a fost asasinat în 320 a.Chr. când
încerca să invadeze Egyptul pentru a recupera trupul regelui defunct.
> totodată, pentru anul 321 a.Chr., sursele literare înregistrează
operaţiuni în Asia Minor, unde Eumenes a blocat tentativele lui
Antipatros şi Krateros de a cuceri Hellespontul.
@ în ciuda ostilităţilor izbucnite, cei implicaţi în Primul Război al
Diadochilor s-au întâlnit în 320 a.Chr. pentru negocieri la
Triparadeisos, în nordul Syriei, iar principala chestiune a fost
umplerea golului apărut prin moartea lui Perdikkas (Diodor,
Biblioteca istorică 18.39).
> poziţia de tutore al lui Arrhydaios şi Alexandru IV, copilul născut de
prinţesa bactriană Roxane, a fost atribuită lui Antipatros, în timp ce
satrapiile au căpătat o nouă configuraţie: Ptolemaios rămânea mai
departe în Egypt, Seleukos a fost instalat la Babylon şi Nikanor urma
să capete Kappadokia după înfrângerea lui Eumenes din Kardia, care
fusese condamnat la moarte după uciderea lui Krateros în
operaţiunile hellespontine din 321 a.Chr.

[28]
> în noua ecuaţie de putere cel mai avantajat a fost Antigonos
Monophtalmos, deoarece el a fost devenit strategos al Asiei şi
dispunea de resurse economice şi militare impresionante.
> Antipatros totuşi, pentru a echilibra raportul de forţe, a reuşit să-l
impună pe fiul său Kassandros în funcţia de adjunct al lui Antigonos;
mai mult, bătrânul general s-a dovedit un excelent jucător pe scena
politică, şi a căsătorit-o pe Phila, rămasă văduvă după moartea lui
Krateros, cu Demetrios, fiul lui Antigonos.

Al doilea război al diadochilor (319-315 a.Chr.)

@ dispariţia lui Antipatros în 319 a.Chr. a "decapitat" acordul de la
Triparadeisos şi a declanşat cel de-al doilea război dintre generalii lui
Alexandru cel Mare.
> pe patul de moarte, Antipatros şi-a încredinţat puterea şi
competenţele în mâinile lui Polyperchon, dar poziţia acestuia a fost
imediat contestată de Kassandros, care a i-a atras de partea sa pe
Antigonos, Lysimachos şi Ptolemaios.
> pentru a face faţă adversarilor, Polyperchon s-a aliat cu "renegatul"
Eumenes din Kardia, iar ostilităţile au debutat în 319 a.Chr. cu
operaţiunile angajate în Grecia de moştenitorul lui Antipatros.
> Eumenes, în acelaşi an 319 a.Chr., a reluat luptele din Asia Minor
împotriva lui Antigonos Monophtalmos, pretinzând că acţionează la
îndemnul lui Alexandru care i-ar fi apărut într-un vis (Diodor 18.60-
62).
> luptele din Europa s-au întins până în 315 a.Chr. când Polyperchon
a fost izolat în Pelopones iar Kassandros s-a căsătorit cu
Thessalonike, indicând astfel direcţia ambiţiilor sale viitoare.
> evoluţia evenimentelor din Asia nu a fost nici ea favorabilă lui
Polyperchon, căci tot în 315 a.Chr. Eumenes a fost capturat de
Antigonos şi executat.
Al treilea război al diadochilor (315-311 a.Chr.)
@ moartea lui Eumenes l-a adus pe Antigonos într-o poziţie de forţa
iar ambiţiile sale s-au îndreptat către răsărit, încercând să-l
deposedeze pe Seleukos de satrapia Babylonului.
> acesta a refuzat să cedeze, dar, în faţa raportului disproporţionat de
forţe, a preferat să se retragă în Egypt, la curtea lui Ptolemaios, unde
a fost organizată o coaliţie largă împotriva lui Antigonos.
> Seleukos, Lysimachos, Ptolemaios şi Kassandros l-au acuzat pe
Antigonos Monophtalmos că doreşte "întreaga stăpânire a
macedonenilor", aşadar, cu alte cuvinte, să preia poziţia pe care a
deţinut-o Alexandru până în 323 a.Chr.
> în consecinţă, aliaţii l-au avertizat pe acesta să cedeze Babylonul
lui Seleukos, Syria lui Ptolemaios, Phrygia Hellespontină lui
Lysimachos iar Kappadokia şi Lykia lui Kassandros (Diodor 19.57).
> Antigonos a refuzat să facă cedările teritoriale cerute şi s-a pregătit
să facă faţă coaliţiei inamice: în 314 a.Chr., la Tyr, el a proclamat
libertatea grecilor, care "trebuiau să trăiască autonomi, după propiile
norme şi scutiţi de garnizoane străine".
> în acelaşi context, Antigonos l-a acuzat pe Kassandros că
acţionează împotriva intereselor macedonene şi a solicitat să i se
încredinţeze tutoratul asupra copilului regal Alexandru IV (Diodor
19.61).
> principiul libertăţii grecilor răsunase de multe ori în Hellada
secolelor 5 şi 4 a.Chr., la iniţiativa Athenei sau a Spartei, dar
realitatea a fost mereu diferită de propagandă.
> Antigonos însă spera, în 314 a.Chr., să aducă de partea sa cât mai
multe polisuri care îi puteau servi cauza, dacă se revoltau împotriva
dominaţiei lui Kassandros.
> bătălia ideologică a continuat cu febrilitate în 314 a.Chr., căci
Ptolemaios a proclamat şi el libertatea hellenilor, angajându-se să fie
garantul şi campionul unei lumi greceşti libere.

[29]
@ pe câmpul de luptă ciocnirea decisivă s-a produs la Gaza, în 312
a.Chr., iar deznodământul a fost nefavorabil lui Antigonos, căci fiul
său Demetrios a fost înfrânt de armatele lui Ptolemaios şi Seleukos.
> pacea care a pus capăt celui de-al treilea război între diadohi s-a
semnat un an mai târziu, în 311 a.Chr., şi a conţinut câteva clauze
importante: Kassandros a fost recunoscut strateg al Europei până
când Alexandru IV avea să ajungă la majorat, Ptolemaios rămânea în
Egypt dar primea, în plus, Arabia şi oraşele greceşti din regiunea
Kyrene, iar de cealaltă parte a frontului, Antigonos păstra Asia.
> Seleukos nu apare în tratatul din 311 a.Chr., ceea ce probabil arată
că aliaţii săi l-au părăsit atunci când urma să fie împărţită "prada".
> în sfârşit, cel puţin teoretic, grecii trebuiau să-şi menţină libertatea
şi autonomia.

Lumea hellenistică de la Gaza la Ipsos (311-301 a.Chr.)

@ dintre participanţii la pacea din 311 a.Chr., Kassandros a avut
poziţia cea mai fragilă, deoarece Alexandru IV era deja adolescent
iar tutorele său se temea că, odată cu recunoaşterea acestuia ca
rege, va fi eliminat din jocurile de putere ale diadochilor.
> Kassandros a crezut că poate rezolva această situaţie
primejdioasă pentru interesele sale şi, în 310 a.Chr., i-a asasinat pe
Roxane şi tânărul Alexandru.
> moartea celor doi a constituit un punct de cotitură în istoria
tumultoasă a ultimelor decenii din veacul 4 a.Chr., pentru că diadohii,
în mai toate confruntările lor, pretinseseră că luptă pentru
conservarea drepturilor succesorale ale lui Alexandru IV.
> în momentul când acesta a dispărut, ipocrizia a ieşit la lumină şi
nimeni nu a protestat împotriva asasinatului regizat de Kassandros,
iar această lipsă de reacţie dovedeşte că, în foamea de putere a
diadochilor, tânărul moştenitor era ca un ghimpe în coastă.
@ în 306 a.Chr., Ptolemaios a pierdut bătălia navală de la Salamina
de Cipru în faţa lui Demetrios (Diodor 20.47-52; Plutarch, Demetrios
15), iar învingătorul nu a mai ezitat şi, alături de tatăl său Antigonos,
si-a asumat titlul regal (Diodor 20.53; Iustinus 15.2).
> dacă avem în vedere că cei doi au primit diadema regală după
victoria de la Salamina, înţelegem că legitimarea noii poziţii era
legată, în primul rând, de succesul pe câmpul de luptă, dar
implicaţiile acestei afaceri sunt mult mai largi: titlul de rege al celor
doi nu putea fi retras, se transmitea ereditar şi nu avea limitări în
timp sau spaţiu.
> în 306 a.Chr., Antigonos şi Demetrios deţineau onorurile regale, dar
evenimentele viitoare urmau să decidă asupra întinderii stăpânirii lor
şi nu putem exclude presupunerea că cei doi se gândeau chiar la
refacerea imperiului creat de Alexandru.
> competiţia acerbă pentru putere a declanşat, în următorii doi ani, o
avalanşă a "capetelor încoronate", pentru că ceilalţi diadochi nu au
dorit să rămână în urma lui Antigonos şi Demetrios.
> Ptolemaios în Egypt, Seleukos la Babylon şi Lysimachos în Thracia
s-au proclamat regi în 304 a.Chr., iar Kassandros a făcut acelaşi lucru
în Macedonia în anul 302 a.Chr.
@ dintre toţi diadochii, Antigonos şi Demetrios vor fi cei mai activi în
perioada următoare, încercând să-şi extindă posesiunile în
Mediterana Orientală şi Grecia.
> în 305-304 a.Chr., Demetrios a eşuat în tentativa de a ocupa
Rhodosul, care a rezistat datorită sprijinului consistent acordat de
Ptolemaios, dar, un an mai târziu, fiul lui Antigonos şi-a mutat
câmpul de acţiune în Grecia.
> pe noul teatru de operaţiuni, Demetrios a reuşit să elimine
influenţa lui Ptolemaios şi a lui Kassandros din Hellada şi,
inspirându-se din relaţiile lui Philipp II cu cetăţile greceşti, a
organizat sub protectoratul său o Ligă a Hellenilor în 302 a.Chr.

[30]
> Kassandros era cel mai afectat de pierderea poziţiilor din Grecia,
aşa că a încercat să ajungă la un acord cu Demetrios, dar tratativele
au eşuat, pentru că acesta i-a cerut să-i predea toate posesiunile,
inclusiv Macedonia.
@ pe fondul asccensiunii lui Demetrios în aria balcanică,
Kassandros şi Lysimachos au luat iniţiativa unei coaliţii majore a
tuturor celor care aveau interesul să blocheze expansiunea
antigonizilor.
> celor doi li s-au adăugat rapid Ptolemaios şi Seleukos, iar
operaţiunile aliaţilor s-au concentrat în Asia Mică, care constituia
nucleul stăpânirii lui Antigonos Monophtalmos.
> în bătălia decisivă desfăşurată la Ipsos, în primăvara lui 301 a.Chr.,
şi-a pierdut viaţa Antigonos, la 81 de ani, iar victoria a fost câştigată
de trupele coalizate ale lui Ptolemaios, Seleukos, Lysimachos şi
Kassandros.
> imediat după momentul Ipsos, cei patru diadochi victorioşi s-au
grăbit să culeagă roadele şi au dezmembrat stăpânirea antigonizilor:
vestul Microasiei a fost preluat de Lysimachos, Demetrios a fost
eliminat din poziţiile pe care le deţinea în Grecia iar Seleukos a
ocupat partea de nord a Syriei, în vreme ce aria sudică a revenit lui
Ptolemaios.

Puterile hellenistice de la Ipsos la Kurupedion (301-281 a.Chr.)

@ deşi pierduse resursele Asiei în urma luptei de la Ipsos, moartea
lui Kassandros în 298/297 a.Chr. i-a oferit lui Demetrios prilejul de a-
şi face din nou apariţia în Grecia şi de a se implica în problemele
Macedoniei.
> în jurul anului 294 a.Chr., armata macedoneană, epuizată de
războiul civil declanşat de fiii lui Kassandros, l-a proclamat rege pe
Demetrios, legitimând astfel pretenţiile antigonizilor la coroana
Macedoniei.
> din posesiunile sale balcanice, noul rege al Macedoniei a sperat că
putea recâştiga măcar o parte din domeniul creat de tatăl său şi a
declanşat operaţiuni militare în Asia Minor, odată cu anul 287 a.Chr.
> adversarii ambiţiilor sale imperiale s-au coalizat însă rapid, astfel că
Demetrios a trebuit să facă faţă, în acelaşi timp, lui Ptolemaios,
Seleukos şi Lysimachos.
> trupele aliaţilor l-au evacuat din Macedonia în 286 a.Chr., iar
Demetrios s-a retras în zona Munţilor Tauros din Asia Mică unde a
fost capturat de Seleukos, care l-a ţinut în captivitate până când şi-a
dat ultima suflare, în anul 283 a.Chr.
@ marele câştigător al situaţiei apărute după ieşirea lui Demetrios
din scenă a fost Lysimachos, care a adăugat Macedonia teritoriilor
sale din Thracia şi vestul Mikroasiei, dar extinderea stăpânirii sale a
ridicat suspiciunile celorlalţi dinaşti hellenistici, care, probabil, îl
bănuiau că intenţionează să refacă imperiul lui Alexandru.
> Seleukos a profitat de problemele interne din teritoriile lui
Lysimachos şi a luat iniţiativa războiului, invadând Asia Mică în 281
a.Chr.
> cei doi diadochi s-au întâlnit în acelaşi an în bătălia de la
Kurupedion, lângă Sardes; victoria a revenit lui Seleukos, iar printre
cei căzuţi s-a numărat şi Lysimachos, ajuns la vârsta de 80 de ani.
> dispariţia acestuia deschidea noi oportunităţi pentru Seleukos,
care s-a grăbit să ocupe vestul Asiei Minor şi de aici s-a îndreptat
către Macedonia, sperând să urce pe tronul regatului.
> după moartea lui Ptolemaios în 282 a.Chr. şi cea a lui Lysimachos
la Kurupedion, el era ultimul dintre generalii lui Alexandru rămas în
viaţă şi, în acelaşi timp, ultimul personaj care mai putea revendica
moştenirea acestuia.
> evenimentele ulterioare au fost însă orchestrate din umbră de către
Ptolemaios Keraunos, un fiu renegat al regelui lagid, care găsise

[31]
adăpost la curtea lui Seleukos după ce ieşise din competiţia pentru
tronul Egyptului.
> în 281 a.Chr., Keraunos şi-a asasinat protectorul şi a preluat
coroana Macedoniei, legitimându-şi pretenţiile printr-o proclamaţie a
armatei macedonene.
> domnia sa în Macedonia a durat doar până prin 280/279 a.Chr.,
când a căzut în luptele purtate împotriva hoardelor gallice care au
invadat regiunile balcanice şi au înaintat spre sud până în Grecia
(Diodor 22.3-4; Iustinus 24.4.8-24.11.5).
> Macedonia, rămasă fără conducător şi asaltată de invadatori, a fost
salvată de victoria obţinută în faţa gallilor Lysimacheia, în 277 a.Chr.,
de către Antigonos Gonatas, fiul lui Demetrios.
> sub efectul entuziamului provocat de respingerea gallilor, armata
macedoneană l-a proclamat pe Antigonos Gonatas rege al
Macedoniei în acelaşi an 277 a.Chr. (Plutarch, Pyrrhos 26).
> din acest moment, harta regatelor hellenistice a devenit în bună
măsură clară, iar după 4 decenii de confruntări sângeroase, o stare
aproximativă de echilibru a calmat Grecia şi regiunile orientale:
Macedonia a rămas principala putere a Balcanilor sub dinastia
Antigonizilor, Seleucizii controlau Syria şi provinciile răsăritene ale
fostului Imperiu Persan iar dinastia ptolemaică va domni în Egypt
vreme de aproape 3 secole, până la cucerirea romană.
***
@ de-a lungul secolului 3 a.Chr., Syria va fi "mărul discordiei" între
Regatul Seleucid şi Egyptul Ptolemaic, dar confruntările pentru
controlul acestei zone nu au produs modificări teritoriale
semnificative şi, în general, pot fi catalogate drept conflicte locale.
> în acelaşi timp, Grecia a devenit o regiune periferică a lumii
hellenistice, iar marile polisuri şi-au pierdut poziţiile deţinute în
secolele 5-4 a.Chr.
> pe fondul declinului Athenei, Spartei sau al Thebei, în prim-planul
afacerilor politice şi militare din Hellada au apărut Liga Achaică şi
Liga Etoliană, care au pus în valoare resursele unor regiuni mai puţin
importante până în veacul 3 a.Chr.
> Liga Achaică a fost întemeiată pe la 280 a.Chr., prin unirea a patru
polisuri de origine acheană din nordul Peloponesului, în vreme ce
Federaţia Etoliană s-a consolidat în aria centrală a Greciei începând
cu anul 263 a.Chr.
@ cele două ligi stau la originea Războiului Aliaţilor, început în 222
a.Chr., datorită unui atac al etolienilor în partea nordică a
Peloponesului.
> Philipp V, regele Macedoniei, a fost atras în conflict de partea
Federaţiei Achaice, dar pacea încheiată în 217 a.Chr. la Naupaktos nu
a făcut decât să restabilească situaţia teritorială şi politică anterioară
anului 222 a.Chr.
> totuşi, acest eveniment diplomatic are o semnificaţie aparte,
deoarece a fost ultima pace semnată doar între greci, fără intervenţia
unei puteri străine.
> Polybios, prefigurând intervenţia Romei în Grecia, atribuie lui
Agelaos din Naupkatos o previziune sumbră despre ceea ce urma să
se întâmple: Dacă norii care se arată acum înspre apus se vor întinde
asupra Helladei, tare mă tem cã armistiţiile şi rãzboaiele şi toate aceste
jocuri pe care le facem ca nişte copii acum între noi, sã nu ne fie
retezate întratât, încât să-i rugăm pe zei să mai avem măcar această
putinţă să luptăm şi să facem pace oricând am vrea şi, într-un cuvânt,
să fim stăpâni pe certurile dintre noi (Istorii 5.104).
> din punct de vedere politic, tratatul de la Naupaktos poate fi
considerat încheierea istoriei hellenistice, aşa cum a argumentat
istoricul J. Beloch cu 100 de ani în urmă.
> desigur, opinia lui J. Beloch nu a fost unanim acceptată, iar alţi istorici
au plasat "sfârşitul" în 146 a.Chr., odată cu întemeierea provinciei

[32]
romane Macedonia, sau chiar în 30 a.Chr., când Octavianus a ocupat
Alexandria.
> din altă optică însă, anihilarea politică a statelor hellenistice nu a
oprit evoluţia culturală a lumii greceşti, căreia Roma i-a asigurat un
cadru favorabil pentru continuitate şi dezvoltare.
[33]