În perioada în care se dezvoltau culturile antice egipteană și mesopotamiană, culturi

paralele evoluau pe malurile Mării Egee, în Creta, Cipru și Insulele Ciclade, precum și pe
coastele Asiei Mici, Greciei și peninsulei italice. Cele mai dezvoltate civilizații în această
perioadă în Marea Mediterană au fost cea minoică si miceniană, care au fost influențate de Egipt
și Asia, dar care și-au păstrat, cu toate acestea, caracterul unic.
Până la a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tot ceea ce se cunoștea despre cultura egeeană
provenea din legendele antice referitoare la insula Creta - "Iliada", în care poetul grec Homer
(sec. 8 sau 10 î.e.n) relatează povestea eroilor micenieni și a războiului troian.
Cercetările arheologice conduse de către Heinrich Schliemann (1822-1890) în Grecia, în
1870, cât și cele ale lui Arthur Evans (1851-1941) în Creta în anii 1899-1922 au constituit primul
pas către cunoașterea anticei culturi egeene, însă descoperirile sunt foarte reduse în comparație
cu cele din alte culturi antice, cum ar fi cea egipteană sau mesopotamiană.

Civilizația minoică

Cea mai veche dintre culturile egeene s-a dezvoltat la întretăierea căilor comerciale dintre Asia,
Africa și Europa - pe insula Creta. Este numită după regele Minos, fondatorul legendar al
dinastiei locale în anul 2000 î.Hr. (unii cred că a fost fondată cu mii de ani mai devreme).
Potrivit mitologiei grecesti, Minos, fiul lui Zeus (născut în Creta) și al Europei, a venit din
Grecia în Creta pe spatele lui Zeus transformat în taur. Pentru a sublinia dreptul divin de a
conduce poporul său, Minos a declarat că zeii îi oferă tot ce dorește și s-a rugat ca zeul Poseidon
să-i trimită un taur din adâncurile oceanului, înspre jertfă.
Minos a primit taurul de la Poseidon, însă l-a păstrat pentru sine și a sacrificat un alt taur. Furios,
Poseidon l-a pedepsit pe Minos: următorul născut al reginei Pasiphae a fost Minotaurul
(Minotauros - un monstru jumătate om, jumătate taur). Distrugător, Minotaurul cerea sacrificii și
a trebuit închis, drept pentru care Minos i-a cerut lui Daedalus (Dedal), arhitect grec talentat,
proaspăt întors din Egipt, să-i construiască labirintul din Knossos.
La încheierea construcției, Minos l-a împiedicat pe Dedal să părăsească labirintul, însă soția lui
Minos l-a eliberat în secret.
Dedal a construit pentru el și fiul său Icar aripi și au zburat împreună peste mare. Icar a zburat
prea aproape de soare, iar ceara care lipea aripile de corpul său s-a topit și el a căzut în mare.
Daedalus a aterizat în siguranță în Italia, unde a fondat templul lui Apollo și a dedicat aripile
zeului.
Potrivit mitologiei grecesti, Androgeus, fiul lui Minos și a lui Pasiphae, tânăr puternic și atletic, a
reprezentat Creta la Jocurile Olimpice ateniene - ținute în onoarea zeiței Atena, câștigând multe
dintre probe. Invidios, regele atenian îl ucide, iar când Minos află tragedia, trimite puternica flota
cretană în Grecia. Cretanii sunt învingători, însă în loc să distrugă Atena, Minos ordonă ca odată
la nouă ani, șapte tineri și șapte fecioare să fie trimise din Atena către labirintul din Knossos, ca
jertfă pentru Minotaur.
Atena a trebuit să trimită victime timp de doi ani Minotaurului, dar în cele din urmă Tezeu, fiul
regelui Atenei, ucide Minotaurul, salvându-i astfel pe tinerii atenieni. Cand Tezeu ajunge in
Creta, i se spune că trebuie să intre în labirint singur, neînarmat și fără armură. Venus o face pe
Ariadne, fiica regelui Minos, să se îndrăgostească de Tezeu. Astfel, ea îi va da o sabie magică
pentru a ucide Minotaurul, precum și un ghem al cărui fir să-i ușureze ieșirea din labirint. Tezeu
ucide Minotaurul, iar grecii sunt salvați.

1
 Poetul grec Hesiod (a trăit în jurul anului 800 î.Hr.), istoricul grec Tucidide și istoricul
grec Herodot (490-425 î.Hr.) îl menționează pe Minos, fiul lui Zeus, ca fiind un mare legiuitor.
Istoricul grec Diodor Siculos (primul secol î.Hr.) și Plutarh, biograful grec (c. 46-119 CE)
menționează un alt Minos, care a oprimat atenienii și a primit taurul de la Poseidon. Exista
arheologi care cred că Minos nu a fost un nume, ci un titlu, cum ar fi "faraon" în Egipt, și că
titulatura regilor cretani era ”Minos”. Alții cred că Minos, precum Ramses în Egipt și Cezar la
Roma, era doar un nume - și un titlu de domnitor – foarte popular.
Se consideră că vechii locuitori a Cretei au venit, probabil, din Anatolia în jurul anului 6500 î.Hr.
Ipoteza privind originea locuitorilor din Creta este întărită de faptul că tipul de tholos (literal în
greacă: o structură funerară circulară, subterană, cu o acoperire în forma de cupolă) descoperit în
Anatolia era comun în Creta în aceeași perioadă. Faptul că scrierea hieroglifică minoică din jurul
anului 2000 î.Hr. era identică cu cea a hitiților, locuitorii Anatoliei, consolidează, de asemenea,
această ipoteză.
Creta este o insulă muntoasă bogată in porturi naturale. Topografia a influențat
semnificativ dezvoltarea de mici regate locale care și-au însușit terenurile fertile ale căror granițe
erau definite de munți și plaje. Izolarea insulei, clima confortabilă și solul fertil au permis
dezvoltarea civilizatiei minoice.
Homer a descris Creta ca pe-o insulă bogată și dens populată, cu nouăzeci de orașe din care
Cnossos era cel mai important.
Insula Creta a fost, probabil, împărțită în patru regiuni politice: nordul - controlat de Cnossos;
sudul - de Phaistos; centrul – de către Malia; estul - de Kato Zakro. Orașele nu erau fortificate și
erau slab înarmate.

Perioada minoica se împarte în:

Perioada neolitică, c. 6500-2600 î.Hr.
Primii coloniști vin în Creta din Est și își construiesc case din caramidă nersă grupate în
sate și orașe de-a lungul coastei, în special în partea de est a insulei. Era o populație de
agricultori și crescători de animale. Ceramică din această perioadă indică monotonie și stagnare
culturală.

Perioada pre-palatină c. 2600-2000 î.Hr.

Aceasta este caracterizată de o schimbare culturală rezultată din sosirea noilor coloniști
din Anatolia și Egipt, care au adus cu ei cunoștințe despre fabricarea și utilizarea bronzului. Cu
trecerea timpului, au început să se construiască case din ce în ce mari, iar calitatea vieții a
crescut. Viața economică și socială a devenit mai complexă pe insulă și a început utilizarea
hieroglifelor, aparent sub influența egipteană. Toate aspectele legate de artă au trecut printr-o
dezvoltre rapidă - ceramica, prelucrarea metalelor, orfevreria, sculptura în piatră (în special arta
basoreliefului), sigilii. O realizare arhitecturală remarcabilă a perioadei este construirea tholos-
urilor.

Perioada minoică timpurie - perioada palatelor vechi – cca. 2000-1700 î.Hr.

În această perioadă, puterea trece către regii acestor palate, care erau de fapt centre
politice, sociale, economice și religioase. Legăturile cu civilizațiile și de peste mare s-au
dezvoltat și au devenit frecvente. În jurul anului 2000 î.Hr. începe folosirea roții si se dezvoltată
un scriere (care nu a fost niciodată descifrată) numită "Linear A" de către arheologul Arthur
Evans. Această scriere este mult mai sofisticată decât hieroglife egiptene.

2
Ceramica, cea mai importantă dintre artele minoice, începe să prezinte o varietate din ce în ce
mai mare de modele: geometrice, spiralate, linii ondulate, triunghiulare, cruci, etc.
Cutremurul care a avut loc în jurul anului 1700 î.Hr. a dus la distrugerea acestor palate, marcând
totodată și sfârșitul acestei perioade.

Perioada minoică medie - perioada noilor palate- cca. de 1700-1400 î.Hr.

În această perioadă, civilizați minoică atinge apogeul prosperității. Se construiesc noi
palate pe ruinele vechi, iar orașele din jurul lor se extind. Se construiesc drumuri, case noi și vile
”rurale”. Comerțul cu țările de peste mare crește.
Populația minoica era auto-suficientă. Locuitorii se ocupau cu pescuitul, cu fabricarea și
exportul de ulei de măsline, vin, lemn, marmură și bijuterii. Porturile de pe insula Creta erau
foarte active: pentru produsele lor, minoienii primeau cupru, aur, fildeș și pietre prețioase. Se
făcea comerț în special cu egiptenii și locuitorii malurilor Mării Egee. De asemenea, ăn această
perioadă s-au dezvoltat și relațiile comerciale cu Ciprul.
În Creta predomina un sentiment de siguranță. Izolarea ținea insula departe de invazii. Îndelunga
pace care a domnit pe insulă a făcut posibilă dezvoltarea unei culturi care a atins realizări
remarcabile. Arta minoică, cât și arhitectura, indică originalitate și inventivitate.
Artele plastice minoice, foarte naturaliste și reflectând dragostea pentru natură, dezvăluie un stil
de viață diferit de cel care predominant la acea vreme. Motive inspirate din natură pot fi găsite
atât în frescele care decorează palatele, cât și vilele celor mai înstăriți. De asemenea, vasele
ceramice erau decorate cu motive preluate din flora și fauna locală.

Perioada minoică târzie - cca.1400-1100 î.Hr.

În jurul anului 1400 î.Hr. s-a abătut un dezastru asupra insulei Creta, care a și a condus la
prăbușirea civilizației minoice. Unii cercetători atribuie prăbușirea civilizatiei minoice erupției
vulcanice din insula Santorini (Thera), situată nu departe de Creta. Alții cred că schimbările
politice și invazia aheilor (micenienilor - după numele orașului grec Micene, descoperit
deSchliemann) veniți din peninsula Pelopones i-au precipitat sfârșitul.
Multe orașe au fost distruse și abandonate, în special în estul Cretei, iar locuitorii s-au mutat spre
vest. Invadatorii micenieni au construit așezări noi în locul celor vechi.
Civilizația miceniană și cea minoică s-au influențat reciproc. Chiar dacă micenienii nu au
provocat distrugerea masivă din Creta, ei au folosit evenimentele în avantajul lor. Dupa trecerea
crizei, viața în Creta a continuat, însă epoca de aur a civilizatiei minoice luase iremediabil sfârșit.
Picturile murale au fost influențate de abstractizarea geometrică miceniană, caracterizată
prin utilizarea de culori monocrome și teme naturaliste.

Religia minoică
Având în vedere că rămășițele minoice nu includ constatări scrise cu privire la religie,
cercetatorii nu au putut decât să speculeze cu privire la modalitățile de cult minoice, potrivit
constatărilor arheologice.
Religia minoică, potrivit dovezilor găsite în Creta, data din perioada minoică timpurie, avându-și
probabil originea în Anatolia. Obiectele de cult - toporul dublu, taurul, porumbelul și șarpele – își
au precedentul în Anatolia.
Caracteristica cea mai izbitoare a religiei minoice era politeismul matriarhal, o religie bazată pe
credința în multiple zeități conduse de o zeiță supremă. Principala zeiță a panteonului minoic era
Marea Mamă – zeița-sarpe, Mama Universală, zeita nașterii și a morții, a fertilității, prosperității,

3
a pământului, mării, animalelor și culturilor agricole. Ea era considerată drept sursa de hrana,
aducând binecuvântări și blesteme asupra oamenilor. Această zeiță care, conform credinței
minoice, controla absolut totul în lume, nu era văzută ca fiind externă a naturii, ci parte din ea,
forță motivantă care influența plantele și animalele, tot așa cum decidea și soarta oamenilor.
În cultura minoică, fiecare obiect avea o semnificație religioasă. Copacii, rocile si izvoarele erau
sacre. Demonii au fost, probabil, folosiți ca simboluri ale ritualului religios, prezentate ca ființe
umane cu picioarele leu.
Până în perioada minoică târzie nu a existat nici un dumnezeu de sex masculin în cultura minoică
- toți zeii erau de gen feminin. Unii spun că zeițele minoice reprezintă doar o zeita. Cu toate
acestea, cei mai multi cercetatori cred ca zeițele grecești majore - cum ar fi Hera, Artemis,
Demetra și altele, provin din zeițe minoice.
O figurina de portelan smălțuit (34.3 cm in inaltime) reprezentând-o pe zeița-sarpe - datând la
1600 î.Hr., a fost găsit în Cnossos. Zeita ține un șarpe în fiecare mână și un alt șarpe se răsucește
pe întreg corpul ei. Zeița-șarpe ar putea fi asociată cu învierea și regenerarea (pentru că șerpii își
schimbă pielea), precum și cu eternitatea, (deoarece cercul creat de capul șarpelui întâlnindu-și
coada este asociat cu infinitul – vezi simbolul Ouroboros).
Figurine ale zeitei-șarpe au fost găsit în case, palate si temple, ceea ce a condus la concluzia ca
aceasta era inclusiv zeita protectoare a casei (vezi ”șarpele casei” din basmele populare
românești). În cultura minoică, precum și în multe alte culturi, șarpele era considerat gardianul
casei.
Simbolurile erau o parte integrantă a religiei minoice. Cel mai important erau toporul dublu
(Labrys), care aparea pe coloane, pereți, vaze, etc. De asemenea, existau și alte simboluri sacre
comune, cum ar fi coarnele de taur, porumbelul, coloana, scutul și crucea.
Cultul religios avea loc în temple, case, curti, pe vârfuri de munte și în peșteri. Anumiți
munți erau locuri de pelerinaj încă din 2200 î.Hr. Munții erau considerați drept teren propice
pentru întâlnirea cu zeii. În aceste zone s-au găsit figurine de lut, cea mai mare parte de femei. La
ceremonii participau atât bărbații, cât și femeile, dar în cele mai multe temple erau mai mult
preotese, decât preoți.
Mai puțin de patruzeci din cele peste o mie de peșteri din insulă erau considerate sacre. Potrivit
credințelor locale, acolo locuiau spirite, drept pentru care era posibil ca, prin intermediul lor, să
se poată trece către lumea de apoi. Stalactitele și stalagmitele din aceste peșteri erau considerate
coloane sacre.
Clădirilor monumentale descoperite în Creta le-a fost atribuit rolul de palate, însă unii
cercetători cred că aceste structuri au servit de fapt drept temple. Recent, o dovadă datând din
cca.1450 î.Hr. atestă sacrificiile umane în locașurile de cult.
Taurul era considerat sacru și obiect de sacrificiu către Marea Zeiță-Mamă. În palate,
ofrandele de sânge se turnau în recipiente în formă de cap de taur. În Cnossos a fost găsită o
porțiune de frescă prezentând o ceremonie ritualică în care bărbați și femei sunt înfățișați stând în
picioare în fața taurilor sacri.
Cretanii credeau în viața de după moarte. Lucruri utile, cum ar fi haine, arme, farmece și
bijuterii, descoperite în morminte indică acest fapt. Cu toate acestea, ei nu credeau în necesitatea
prezervării corpului.

4
Arhitectura minoică
Primii locuitori din Creta trăiau în sate neolitice, dar odată cu epoca bronzului,
aproximativ 3000 de ani î.Hr., existau deja centre populate distincte pe insulă, conduse de către
conducătorii care locuiau în palate.
Spre deosebire de Grecia continentală, în care orațele și palatele trebuiau sa aibă o structură
defensivă, insulele nu aveau nevoie de astfel de fortificații, beneficiind de apărare naturală
împotriva invaziilor. Clădirile erau construite din blocuri de piatră sau pietre și cărămizi de lut
acoperite în exterior cu stuc. Zidurile erau fost construite din materiale mixte: cărămizi uscate la
soare, pietriș, lemn, stuc și piatră. Cel mai utilizat material pentru decorare era ipsosul.
În construcții, accentul se punea pe confort, lumina si spatiu, precum și pe adaptarea la climatul
cald: circulația aerului era realizată prin amplasarea alternantă a ușlori și perețiolr despărțitori,
precum și prin construirea de portice, care permitea pătrunderea luminii și aerului.
Construirea palatelor și locuințelor familiale utiliza metoda trilitică. Trunchiul coloanelor era
realizat din lemn, iar baza era de piatra. Toate clădirile aveau acoperisuri plate, cu excepția
mormintelor, care erau boltite.
Apa era adusă de la mari distanțe folosind țevi ceramice. Locuitorii beneficiau, de asemenea, de
un sistem extrem de evoluat de conducte de canalizare, care a contribuit în mare măsură la
bunăstarea orașelor.

Palatele minoice
Spre deosebire de Mesopotamia, Egipt și alte culturi antice, în arhitectura minoică
templul nu este cea mai monumentală dintre structuri. Cele mai impresionante clădiri din Creta
erau palatele. Acestea erau ample, confortabile și complexe, având curți concepute pentru
ceremonii și jocuri.
Palatele vechi au fost construite în jurul anului 2000 î.Hr. în Cnossos - în partea de centru-nord al
insulei, Hefaistos - în sud, Malia - în nord-est, Kato Zakro în est, precum și în alte orașe. Din
rămășițele arheologice se poate trage concluzia că, încă de pe atunci, arhitectura minoică avea
caracteristici clare. Cutremurele care au lovit insula în jurul anului 1700 î.Hr. au dus la
distrugerea acestor palate.
Pe ruinele palatelor vechi au fost construite altele noi după 1700 î.Hr. Acestea erau mai ample și
mai luxoase, decorate cu sculpturi și fresce. Aceste palate erau mult mai complexe decât cele
anterioare, deși structura de bază rămăsese aceeași. Noile palate aveau mai multe etaje, unele
dintre ele foarte mari. Spațiile construite erau organizate în jurul unor curți dreptunghiulare, ceea
ce permitea pătrunderea luminii către toate nivelurile. Curțile erau, în general, dispuse pe axa
nord-sud – astfel încât să pătrundă mai multă lumină în porticul care înconjura curtea centrală.
Scări monumentale legau etajele palatelor, care includeau încăperi sacre, camere de zi și
depozite.
Zonele rezidențiale din fiecare palat erau relativ mici în comparație cu suprafața totală acestuia.
În spațiile interioare, coloanele înlocuiau zidurile, permițând astfel o mai bună iluminare și
ventilare. Printre aceste coloane se aflau uși parțial închise, ceea ce permitea delimitarea și
închiderea spațiilor după nevoie.
Încăperile palatelor erau decorate cu picturi murale spectaculoase înfățișând vieța de zi cu zi.
Căile de procesiunile și clădirile teatrelor palatine erau destinate dansurilor ceremoniale și
cultului Zeiței.

5
 Noile palate sunt considerate impresionante realizări de arhitectură, nu doar datorită
compoziției, ci și datorită sistemelor de alimentare cu apă și canalizare, minoicii beneficiind
chiar de latrine cu jet de apă, primele din Europa.
În toate palatele minoice exista o legătură strânsă între religie și economie. Locuitorii erau
dependenți de agricultură, iar regele/ regina era preotul/preoteasa care menținea buna legătură
între muritori și zei, asigurând astfel, în concepția lor, recolte bogate.
În fiecare palat, accentul era pus pe activități diferite: artizanii din palatul din Phaistos erau
specializați în obiecte de bronz, meșterii din Kato Zakro, în prelucrarea fildeșului, în timp ce
Malia era centrul de prelucrare a metalelor prețioase, ”palatul bijutierilor”.
Cnossos-ul adăpostea diverse meșteșuguri, cele mai importante fiind prelucrarea pietrelor
prețioase și arta ceramică în alb și negru, unică în Creta.
Palatele erau înconjurate de așezări urbane. În ceea ce privește ”palatele”, aceste structuri
tradiționale monumentale cretane, arheologul Arthur Evans, cel care a descoperit rămășițele din
Cnossos în 1900, a fost primul care a hotărât ca aceste structuri să fie considerate palate. Recent,
însă, a fost avansată presupunerea că palatul lui Minos, precum și celelalte palate minoice, erau
de fapt temple. În civilizațiile antice, cum ar fi Mesopotamia, Egipt, Grecia și Roma - ritualurile
religioase se desfășurau într-o structură unică - templul. Dacă acceptăm ipoteza lui Evans, atunci
cultura minoică nu avea temple. Considerarea palatelor drept structuri asemănătoare, într-o
oarecare măsură, cu mănăstirile sau o structură palatină care sa integreze și funcția de templu
rezolvă unele dintre întrebările legate de cultul religios minoic.
Rodney Castelden a fost cel care a propus, în 1990, noua abordare potrivit căreia clădirile
monumentale din Creta erau temple. Potrivit lui, primele templele au fost construite în jurul
anului 1900 î.Hr. Pereții templelor erau decorați cu modele geometrice simple în alb și roșu.
Marile temple din Cnossos, Phaistos, Zakro Kato, și Malia, care au devenit centre de artizani, au
fost, probabil, dependente de culturile agricole. Separarea meșteșugurilor indică, în conformitate
cu Castelden, că fiecare templu era specializat pe un anume tip de producție artizanală.
În palatul lui Minos din Cnossos există rămășițe ale templului Marii Zeițe. Toporul dublu era
simbolul cel mai frecvent în cultura minoică, iar acesta apare adeseori sculptat în piatră și pictat
pe obiectele decorative descoperite în palat. Astfel, numele de "Labirint" (literal: ” casa toporului
dublu” – ”labrys”), cum a fost numit palatul lui Minos, i se potrivește, fie că era palat sau templu.