Grecii sunt un popor de origine indo-europeană, care în antichitate erau

denumiţi eleni.

Începând cu anul 2000 î.Hr., o serie de triburi elene (aheii, ionienii,

dorienii) vin succesiv din nordul Peninsulei Balcanice şi ocupă la început

partea continentală a Greciei de astăzi, după care se răspândesc şi în

insulele din jurul Peninsulei Greceşti şi în Asia Mică. Ajunşi în acele locuri,

aceste triburi se amestecă cu popoarele neolitice aflate deja acolo şi

întemeiază mici regate, guvernate de regi sau de aristocraţi[1]. Un astfel de

exemplu este cetatea Micene, construită de ahei. Descoperirile arheologice

au scos la iveală că cetatea era înconjurată de ziduri puternice, sunt găsite

ruinele unui palat, iar în mormintele conţineau bijuterii, măşti mortuare şi

vase din aur şi ceramică. Această civilizaţie numită miceniană a fost

distrusă ca urmare a năvălirii altor triburi elene, a dorienilor (sec IX-VII

î.Hr.)[2].

Potrivit legendei, numele de eleni al acestor triburi vine de la un strămoş

comun Ellen, ai cărui fii şi nepoţi: Eolus, Dorus, Aheus, Ion, au dat numele

principalelor grupări tribale: eolienii, dorienii, aheii şi ionienii[3].

Între secolele al VIII-lea şi al VII-lea î.Hr., Grecia a trecut de la comuna

primitivă la sclavagism. Această perioadă este cunoscută sub numele de

epoca homerică, datorită faptului că poetul Homer prin

poemele Iliada şi Odiseea a descris viaţa societăţii greceşti din acea perioadă.

Principalele evenimente consemnate în poemele homerice au fost războiul

troian şi peripeţiile eroului grec Ulise[4].

În viaţa de zi cu zi grecul de rând trăia în condiţii modeste: case mici,

simple, mobilă redusă la strictul necesar, mâncarea pe bază de legume,

vegetale, peşte, rareori carne. Îmbrăcămintea grecilor era simplă. Femeile

purtau o rochie creaţă prinsă la mijloc şi sandale, iar bărbaţii o tunică scurtă

şi pantaloni scurţi şi de asemenea sandale. Viaţa socială şi de familie este

dominată de bărbaţi, care îşi petrec timpul la muncă şi la distracţii în afara

casei. Femeile stăteau în casă în aripa rezervată lor şi îşi părăseau locuinţa

doar la sărbători. La Atena, femeia era considerată inferioară bărbatului,

fiind exclusă din viaţa publică. Războinicii aveau un echipament format

din pieptar, coif, scut, lance, suliţă şi jambiere de metal[5].

Marea colonizare greacă a avut loc între secolele al VIII-lea şi al VI-lea şi a

avut cauze economice, sociale şi politice. Aceste cauze au constat în: lipsa

de pământ, care acaparat de aristrocraţie, a făcut ca populaţia săracă să

caute alte locuri unde să trăiască, sau conflictele social-politice dintre clasa

aristrocraţiei pe de o parte şi meşteşurarilor şi comercianţilor pe de alta, i-a

forţat pe cei din urmă ca din poziţia de învinşi să părăsească oraşele

respective. Cele mai importante colonii greceşti au fost: Siracuza în Sicilia,

Neapolis în sudul Italiei, Massilia (Marsilia în Franţa), Bizanţul cunoscut şi

sub numele de Constantinopol, Naukratis în Egipt, Histria, Tomis

(Constanţa) şi Callatis (Mangalia) în Dobrogea[6].

În viaţa economică, agricultura era importantă pentru greci, chiar dacă

pământul nu era roditor şi clima uscată. Ei produceau ulei de măsline, vin

şi fructe, iar alte produse de care aveau nevoie le importau: cereale, carne,

lemn. Erau buni meşteşugari, având ateliere mici în care lucra proprietarul

împreună cu 2-3 sclavi, dar prin secolele al V-lea şi al IV-lea existau şi

ateliere mari cu zeci de sclavi. Comerţul este înfloritor. Pireul era cel mai

important port comercial al Greciei, în secolul V î.Hr. grecii exportau ceea

ce produceau: ulei de măsline, vin, articole de artizanat. Ca urmare a

îmbogăţirii negustorilor atenieni la sfârşitul secolului al V-lea î.Hr se

înfiinţează primele bănci[7].

Religia a reprezentat un aspect important în Grecia, în viaţa publică şi

particulară, în artă şi literatură. Religia grecilor era una politeistă, în care

Zeus era stăpânul familiei zeilor din Olimp. Cultul consta în implorarea

protecţiei divine, fiind un ansamblu de acte rituale: rugăciuni, ofrande,

libaţii, sacrificii. Descoperirile arheologice ale tăbliţelor de la Cnossos,

Pylos şi Mycene îi consemnează pe zeii homerici cu numele lor clasice:

Zeus, Hera, Atena, Poseidon şi Dionysos. De menţionat este faptul că

tradiţiile religioase ale grecilor au fost modificate de simbioza cu

autohtonii. Astfel, Nilsson a remarcat că, din cele patru centre religioase ale

Greciei clasice : Delfi, Delos, Eleusis şi Olympia, pe primele trei micenienii

le moşteniseră[8].

Sanctuarele erau locurile unde erau veneraţi zeii. De exemplu Delfi era

sanctuarul lui Apollo, iar Olimpia era sanctuarul lui Zeus. Zeul Apollo era

consultat şi de simplii cetăţeni, dar şi de unii suverani străini, indiferent de

problema pe care o aveau. Oracolul vorbea prin intermediul unei femei,

Pytia şi transmitea răspunsuri ambigue, pe care le tălmăceau preoţii.

Pentru cinstirea zeului se depuneau ofrande, iar multe cetăţi greceşti au

construit mici edificii (tezaure) pentru a le adăposti. În sanctuarul lui Zeus,

se desfăşurau la fiecare patru ani celebrele Jocuri Olimpice, iar pe timpul

desfăşurării lor (cinci zile) se proclama suspendarea tuturor ostilităţilor.

Învingătorul de la Jocurile Olimpice primea doar o cunună de lauri, însă

căpăta un prestigiu enorm, iar cetăţile de unde provenea respectivul, îl

copleşeau cu daruri, fiind onorate de o asemenea victorie[9].

Ca urmare a dezvoltării vieţii economico-politice, în societatea greacă s-a

ridicat şi cultura. Grecii au fost influenţaţi de cultura orientală şi de cea

cretană pe care le-a asimilat şi le-a dat o formă nouă şi variată. Astfel,

luând drept model alfabetul fenician pe care l-a perfecţionat şi adaptat,

grecii şi-au creat un alfabet propriu, care conţinea 24 de litere. Mitologia

greacă formată din legende, conţinea povestiri despre faptele zeilor şi ale

eroilor. Teatrul a apărut ca urmare a organizării serbărilor populare şi

religioase, primăvara şi toamna în cinstea zeului viţei-de-vie, Dionysos. Cei

mai importanţi poeţi au fost Eschyl, Sofocle şi Aristofan. Primii doi au scris

tragedii, iar cel de-al treilea comedii. În filosofie se

remarcă Socrate, Platon şi Aristotel, în timp ce Herodot este considerat

„părintele istoriei” iar Hipocrate din Kos cel al medicinii. Templele erau

adevărate opere de artă şi erau construite în cinstea zeilor. Principalele

părţi ale unui templu erau coloanele, frontonul şi friza. În funcţie de partea

lor superioară, coloanele erau de trei tipuri: dorice, ionice şi corintice. În

sculptură, artiştii greci realizau statui din bronz sau din marmură, uneori

din aur şi din fildeş, şi au scos în evidenţă frumuseţea corpului omenesc.

Cel mai renumit sculptor a fost Fidias, care a realizat statuia lui Zeus din

Olimpia considerată una din cele şapte minuni ale lumii. Alte sculpturi

celebre sunt: Discobolul al lui Myron, Venus de Milo şi Hermes cu Dionysos

copil de Praxiteles[10].

Pe plan politic, Grecia antică, ce cuprindea o comunitate întinsă pe o

suprafaţă geografică vastă, mai ales datorită marii colonizări greceşti a fost

împărţită timp de secole în două forţe politice antagonice: Liga

ateniană numită Liga de la Delos (condusă de Atena) şi Liga

peloponeziacă (condusă de Sparta). Lupta dintre aceste două tabere pentru

putere, a fost caracterizată în plan ideologic prin opoziţia dintre democraţie

şi oligarhie ca formă de organizare şi guvernare politică a statului

sclavagist.

Dacă în timpul Solon (sec. VI î.Hr.), considerat legiuitorul care a reformat

democratic Atena, oraşul era împărţit în două partide: eupatrizii şi

demosul, care reprezentau interesele a două grupări sociale antagonice,

după Solon, Atena s-a divizat, în trei tabere politice ce reflectau

accentuarea stratificării sociale: pedienii (aristocraţia funciară), paralienii

(negustorii şi comercianţii) şi diacrienii (agricultorii şi păstorii nevoiaşi).

Fiecare din această dorea o formă de guvernare, care să corespundă

intereselor grupului social pe care îl reprezenta (primul tindea spre

oligarhie, al doilea, spre o formă moderată, iar al treilea, spre democraţie).

În secolul al V-lea î.Hr. va triumfa democraţia sclavagistă, denumită astfel,

deoarece îi excludea din viaţa democratică pe sclavi, care reprezentau

marea masă a producătorilor de bunuri.