GRECII ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ ÎN PONTUL STÂNG

I. Colonizarea greacă în Pontul Stâng

II. Evoluţia istorică şi caracteristicile civilizaţiei coloniilor greceşti din
Pontul Stâng

I. Colonizarea greacă în Pontul Stâng

1. Trăsături generale ale colonizării greceşti

 fenomen istoric de lungă durată, început în epoca miceniană (sec. XII-XI î.H.) şi
continuat până la sfârşitul epocii elenistice (cca. 200 î.H.).
 Colonizarea greacă a însemnat un proces complex şi multilateral de deplasare a unor
grupuri de greci din oraşele Greciei peninsulare şi microasiatice şi de fondare de către
aceştia a unor aşezări noi pe ţărmurile Mării Mediterane şi ale Mării Negre, numite
colonii.
 oraşele de unde plecau grupurile de colonişti (gr. apoikoi) se numeau metropole.

Cauze:

 un complex de cauze de natură economică (penuria cronică de teren agricol din Grecia
peninsulară; interesele comerciale ale oraşelor greceşti, preocupate să găsească noi
pieţe de distribuire a propriilor produse).
 pericolul extern sau chiar ocupaţia străină (lydieni şi perşi în Asia Mică) /ex.: 499-493
î.H.: revolta ionienilor din Milet contra lui Darius I cel Mare.
 divergenţa de organizare și sistem social.
 crizele sociale (Sparta)

Etape:

Colonizare greacă” s-a declanşat în secolul al VIII-lea şi s-a desfăşurat pe parcursul

mai multor etape, cuprinse între cca. 750 şi cca. 200 î.H.; în acest interval, au avut loc mai
multe fenomene istorice, care reflectă complexitatea actului colonizării.

a) prospecţiuni anterioare, soldate, eventual, cu fondarea unor nuclee de locuire numite

precolonie, protocolonie sau târg (emporion).
b) întemeierea propriu-zisă a coloniei cu statutul juridic de polis.
c) colonizări secundare prin trimiterea de colonişti suplimentari.

1
 d) întemeierea de către coloniile propriu-zise a unor aşezări secundare (subcolonii), cu
caracter preponderent comercial, pe coastele învecinate.
e) recolonizări
f) crearea de comunităţi cu rosturi militare (phrouria, pyrgoi) sau de altă natură
depinzând de polis.

Scenariul:

Până la așa-numitul prim război sacru (595-585 î.H.) (dintre Liga de la delphi și
cetatea Kyrrha; la final, s-au instituit jocurile pithice), rolul oracolelor locale (cum pare să fi
fost în cazul coloniei Istros: oracolul zeului Apollo de la Didyma /Didymaion/, pe coasta
microasiatică a Egeei, în teritoriul orașului Milet; de aici, numele de Apollo Milesios sau
Delphinios /delphis - delfin); apoi, rolul oracolului de la Delfi; în fruntea coloniştilor se afla
un fondator (gr. ktistes) desemnat de metropolă.

Maniera:

legenda indigenului generos şi primitor („du bon sauvage”);

întemeirea prin cucerire („maniera eroică”);
calea tratativelor şi acordurilor, prin care un anumit teren este încredinţat noilor veniţi;
aşezarea într-un ţinut nelocuit

Raporturile dintre metropole şi colonii:

Deși aflate la periferia lumii grecești, coloniile împărtășeau aceleași valori ale
elenismului cu ceilalţi greci; astfel, mult timp, a existat o comunitate de interese, instituţii,
civilizaţie şi limbă între metropolă şi colonie, exprimată mai ales în similitudinea
instituţională.

Cu timpul, dezvoltarea internă a generat evoluţii independente, dovedite de baterea

propriei monede, crearea unor instituţii noi, acceptarea unor indigeni în corpul social, crearea
unor sisteme de alianţe diferite, emergenţa unor elemente specifice, locale, în artă, religie,
limbă (ex.: epitetele cultuale ale divinităţilor coloniilor din Marea Neagră amintesc de mare –
Meter Pontia, Achilles Pontarchos; abateri de la normele limbii etc.), preluarea unor elemente
de natură religioasă străine oraşului-mamă.

2
 Coloniile întemeiate în Pontul Stâng

Cvasimajoritatea oraşelor-colonii greceşti din bazinul pontic a fost opera marelui

centru ionian din Asia Mică Miletos care, după Plinius cel Bătrân, ar fi întemeiat 90 de
colonii, iar după Seneca – 75.

1. Istros/Histria
- întemeiată într-un golf al Mării Negre devenit în timp lacul Sinoe
- data de fondare: tradiţia literară: Eusebius-Hieronymus, Cronica – 657 î.H.; Pseudo-
Skymnos (sfârşitul sec. II î.H.) – 630-620; evidenţa arheologică: cel mai vechi nivel de
locuire este databil la sfârşitul secolului al VII-lea î.H. (cca 630-620 î.H.)
- aşezarea a fost alimentată de cel puţin trei valuri suplimentare de colonişti (epoikoi)
- Histria a întemeiat, la rândul său, spre sfârşitul secolului al VI-lea, aşezări secundare
cu rosturi comerciale precum Nokonion.
2. Orgame/Argamum
- pe faleza înaltă a actualului lac Razelm
- prima aşezare de pe teritoriul vest-pontic atestată literar – Hekataios din Milet
- 650-630 î.H.
3. Tyras
- Akerman-Cetatea Albă, Ucraina
- ultimul deceniu al secolului al VI-lea î.H.
4. Tomis
- atestat abia în secolul al III-lea î.H., în contextul confictului ce a opus orașele
Byzantion, pe de o parte, și Callatis și Istros, pe de alta, pentru controlul asupra
emporion-ului de la Tomis în 256/255-254 î.H.
- a fost întemeiat, probabil, în a doua jumătate a secolului al VI-lea î.H.
- fondatorul mitic al cetăţii – Tomos
5. Callatis
- la sfârşitul secolului al VI-lea î.H.
- colonişti veniţi din cetatea sudpontică Heracleea Pontica (Ereğli, Turcia), fondată, la
rându-i, pe la 560 î.H. de Megara.

3
 III. Evoluţia istorică şi caracteristicile civilizaţiei coloniilor greceşti din
Pontul Stâng
Periodizarea:

Perioada arhaică (sec. VII-VI î.H.) (cca. 630/20 – cca. 500 î.H.)
Perioada clasică (sec. V-IV î.H.) (cca. 500 – cca. 350/40 î.H.)
Perioada elenistică (sec. IV-I î.H.) (cca. 350/40; 323 î.H. – cca. 30/31 î.H.; 3/2 î.H.)
Perioada romană timpurie (cca. 31/30 î.H.; 3/2 î.H. – cca. 284 d.H.)
Perioada romană târzie (romano-bizantină) (cca. 284 – 614 dH.)
1. Perioada arhaică (secolele VII-VI î.H.) (cca. 630/20 – cca. 500 î.H.)
a. instituțional
- regimul politic: oligarhic, adevărate dinastii a preoţilor lui Apollo Tămăduitorul,
provenite dintre aristocraţia milesiană întemeitoare
- s-a organizat teritoriul (chora) şi teritoriul de influenţă (proschoros), unde a avut loc
interferenţa dintre civilizaţia greacă şi cea getică
- organizarea corpului social: cele şase triburi (phylai) (la Histria sunt amintite doar
patru – Aigikoreis, Argadeis, Boreis, Geleontes); sfatul (bulé); adunarea (demos sau
ecclesia); magistraţii supremi (archontes)
b. politic
- raporturile cu geţii; cu sciţii; campania lui Darius I din 514-513 î.H.
c. culural-religios
- zona sacră: templul lui Apollo Ietros, Zeus Polieus, Afrodita
2. Perioada clasică (secolele V-IV î.H.) (cca. 500 – cca. 350/40 î.H.)
a. politic
- victoria asupra perşilor în cele două războaie medice (490, 480 î.H.), urmate de
constituirea, în 478 î.H., a Ligii maritime ateniene (Liga de la Delos), apoi războiul
peloponeziac (431-404 î.H.), încheiat cu înfrângerea Atenei de către Sparta, revenirea
Atenei şi constituirea celei de-a doua Ligi maritime (378/7 – 371 î.H.), hegemonia
Tebei (371-362 î.H.), ascensiunea Macedoniei sub Filip II (359-336 î.H.)
b. instituțional
- regimul oligarhic pur de la Histria a fost înlocuit, iniţial, cu o unul oligarhic
constituţional, sfârşind prin a deveni democratic
c. cultural-religios
- vastă activitate constructivă

4
 3. Prioada elenistică (sec. IV-I î.H.) (cca. 350/40 /323 î.H., moartea lui Alexandru
Macedon/ – cca. 31/31 î.H. /în orașele grecești vest-pontice, prin 3/2 î.H.)

În acest interval istoric, istoria aşezărilor elene, asemenea altor poleis din alte regiuni ale
lumii mediteraneene, s-a desfăşurat pe două coordonate: 1) continuitatea, datorată persistenţei
cetăţii; 2) schimbarea, determinată de apariţia şi afirmarea în zonă a unor noi factori politici,
care au influenţat evoluţia structurilor interne şi poziţia internaţională a fiecărei polis,
respectiv:

 statul monarhic elenistic (macedonean, sirian, egiptean, pontic), care se defineşte ca

un ansamblu teritorial şi de comunităţi politice foarte eterogen din punct de vedere
etno-demografic, lingvistic, cultural şi religios, supus unui suveran a cărui autoritate
rezidă în puterea militară (instituirea de garnizoane) şi într-o administraţie pragmatică
 asocierele politico-juridice, mai mult sau mai puţin efemere, dintre cetăţi (symmahia -
„alianţă”, isopolitia - „egalitatea civică”, confederaţii)
 „regatele” sau uniunile tribale „barbare” (getice, scitice, celtice, tracice)
 Republica romană

Dezvoltarea internă

a. instituțional-politic
- persistă instituţiile, magistraturile, triburile (phylai) tradiţionale
- corpul social rămâne cel tradiţional (cetăţeni, străini, sclavi), dar apar elemente noi, în
special în domeniul moravurilor politice şi civice, cum ar fi:

● manifestarea unui anumit dezinteres al cetăţenilor pentru treburile publice, generat de

situaţia politică instabilă (atacurile barbare, părăsirea oraşului de către unii locuitori) şi de
pauperizarea multora dintre ei (de exemplu, refuzul de aşși asuma preoţiile pentru
divinităţile poliadice);

● vânzarea la licitaţie a preoţiilor;

● acordarea cu mai mare generozitate a cetăţeniei (politeia) şi a calităţii de proxen

(prócenoß = proxenos < procenía = proxenia) unor străini, însoţite, de obicei, de facilităţi
financiare, juridice

● înrolarea unor contingente de „barbari” din teritoriu sau a unor mercenari originari din
alte locuri;

5
 ● primirea de către unii greci din coloniile vest-pontice a cetăţeniei sau proxeniei în
alte poleis-uri.
b. economia
- este cea tradiţională, bazată pe exploatarea teritoriului rural
- se constată o anumită decădere a Tyrasului şi Histriei, datorată mai ales diminuării
cererii de grâu pontic în favoarea celui din Egiptul lagid
- apariţia periodică a unor crize financiare şi alimentare generatoare de tensiuni
intestine, care determină cetatea să apeleze la dărnicia unor locuitori bogaţi sau să
efectueze împrumuturi adeseori greu rambursabile
c. religia
- rămâne cea tradiţională (de exemplu, Apollo Ietros, Afrodita Pontia, Zeus Polieus), dar
apar sensibilităţi spirituale noi, aşa cum o demonstrează „importul” unor divinităţi
microasiatice (de exemplu, Cybele)
d. cultura
- cunoaşte în acest interval o dezvoltare remarcabilă
- limba utilizată este greaca „comună” (koinè);
- funcţionează teatrul, gimnaziul (Histria, Callatis), Museionul la Histria;
- izvoarele menţionează mai mulţi învăţaţi din Callatis – Demetrios (sec. III î.H.) - vestit
geograf, Satyros supranumit „Peripateticul” (sec. III î.H.), căruia i se atribuie o
biografie a lui Euripide, Herakleides supranumit „Lembus” (sec. II î.H.), care a trăit în
Egiptul lagid ca gramatic, biograf, istoric.

Relațiile externe

În epoca elenistică au avut un caracter mai dinamic şi mai divers decât în perioadele
anterioare.
Ele s-au desfăşurat într-un context mult mai complicat, determinat de disputele dintre
statele succesoare ale imperiului macedonean (regatul elenistic al Traciei, regatul
sirian, regatul Pontului etc.) şi dintre acestea şi diferite formaţiuni locale („regate”
getice de la sud şi nord de fluviu, regatul celtic de la Tylis, „regate” scitice) pentru
controlul Gurilor Dunării şi al Pontului Stâng iar de la sfârşitul secolului al Iilea şi pe
parcursul secolului I î.H. de politica pontică a Republicii romane.

6
Etapa cuprinsă între sfârşitul secolului al IV-lea şi sfârşitul secolului al III-lea î.H.

 conflictele cu Lysimachos, strategos al Traciei, apoi rege al Traciei (305-281) şi

Macedoniei (286-281)
 între 313-311 şi în 309 a avut loc răscoala cetăţilor pontice în frunte cu Callatis
 în 307 î.H.? au fost definitiv înfrânte
 Dominaţia lui Lysimachos asupra oraşelor din Pontul Stâng a luat sfârşit în 281 î.H.,
când acesta a fost învins în Lydia (Asia Mică) de regele Siriei
 În contextul raporturilor dintre oraşele greceşti şi Lysimachos, în zonă s-a implicat şi
regele Dromichaites
 cei mai mulţi învăţaţi au plasat formaţiunea dinastului respectiv undeva la nord de
Dunăre (Câmpia Română, centrul sau sudul Moldovei şi al Basarabiei) sau,
dimpotrivă, la sud de fluviu (Bulgaria sau Dobrogea)
 Conflictele, desfăşurate, după unii istorici, în 300 şi 292 î.H., iar, după alţii, între 293-
291 î.H., au avut loc undeva la sud de Dunăre (nord-estul Bulgariei?), fiind urmate de
o pace
 cetăţile pontice au rămas sub stăpânirea macedoneanului
 Suzeranitatea dinaştilor (basileis) geţi şi sciţi din Dobrogea sau de la nordul Gurilor
Dunării e atestată exclusiv pe baze epigrafice
 într-un decret histrian este pomenit Zalmodegikos, foarte probabil un rege (basileúß)
al unei formaţiuni getice din nord-vestul Dobrogei sau de la nordul Gurilor Dunării
afirmate după dispariţia monarhiei lui Lysimachos, care, în schimbul protecţiei
acordate Histriei, solicita ostatici şi o şantaja cu jefuirea veniturilor.

Etapa cuprinsă între sfârşitul secolului al II-lea şi prima jumătate a secolului I î.H.

Spre finalul secolului al II-lea î.H., coloniile din Pontul Stâng au traversat un moment
de insecuritate politică
distrugerile din jurul anului 100 î.H. constate cel puţin la Histria şi care se datorau,
foarte probabil, barbarilor vecini (în special sciţi)
ele s-au orientat către noii factori de putere afirmaţi în bazinul egeano-pontic, anume
Roma, care în a doua jumătate a secolului al II-lea avea deja posesiuni în Asia Mică,
şi regele Mithridates al VI-lea Eupator,regele Pontului (112-63 î.H.), care în jurul
anului 100 î.H. îşi extinsese dominaţia asupra întregului litoral sud-estic, nordic- şi
nord-vest-pontic, neliniştind Republica romană.

7
 unele oraşe vest-pontice s-au orientat către Roma, aşa cum o demonstrează tratatul
(foedus) încheiat cu aceasta de către Callatis prin cândva între 106-101 î.H.
prin anul 89 î.H., întregul litoral occidental al Pontului Euxin intrase în sfera de
influenţă a lui Mithridates
Controlul mithridatic a luat sfârşit în 72/1 î.H., când, în contextul celui de-al treilea
război dintre Roma şi rege (74-63 î.H.),
M. (Licinius Lucullus) Terentius Varro, proconsulul Macedoniei, a organizat o
campanie împotriva avanposturilor lui Mithridates de pe ţărmul occidental al Mării
Negre, cucerind, după cum ne informează istoricii Eutropius şi Festus din veacul al
IV-lea d.H., oraşele Apollonia, Callatis, Parthenopolis, Tomis, Histria şi Byzone
Ele erau supuse autorităţii proconsulului Macedoniei, fără, însă, a fi integrate în
provincie
se instaura prima stăpânire romană asupra litoralului vest-pontic, care a durat doar
până în anul 61/0 î.H.,
ca urmare a abuzurilor lui C. Antonius Hybrida, proconsulul Macedoniei, cetăţile
greceşti s-au răsculat şi, ajutate de dinaştii locali şi de bastarnii de la nordul Dunării,
au înlăturat controlul roman

Relaţiile politice externe ale coloniilor greceşti în a doua jumătate a secolului I î.H.

slăbirea interesului roman pentru regiunea vest-pontică, datorită dificultăţilor interne

prin care trecea Republica
inexistenţa vreunei puteri circumpontice capabile să refacă vidul de putere creat după
cucerirea regatului Pont şi moartea lui Mithridates în 63 î.H.
asupra coloniilor greceşti şi-a făcut simţită autoritatea regele Burebista, get de la
nordul Dunării
Burebista ar fi fost activ în regiune încă din 61/0 î.H., instigând oraşele greceşti
împotriva stăpânirii romane
campaniile pontice ale regelui s-ar fi desfăşurat pe la cca 55 (-48) î.H.
intervenţia lui Burebista a avut loc în ajunul bătăliei de la Pharsalos, în Thessalia, din
9 august 48 î.H., deci în primăvara-vara anului respectiv, când regele get şi-a oferit
ajutorul lui Pompeius Magnus, aflat în conflict cu Caesar.
După dispariţia lui Burebista prin 44 sau 35 î.H., situaţia politică exactă a oraşelor
greceşti nu se cunoaşte

8
 De asemenea, în condiţiile destrămării „stăpânirii” lui Burebista şi ale războaielor
civile din statul roman, bastarnii nord-dunăreni au încercat să-şi afirme autoritatea în
zonă; o dovadă indirectă o constituie relatările lui Dio Cassius despre trecerea lor la
sud de Dunăre şi supunerea „Moesiei”, care au precedat campania din 29/8 î.H. a lui
M. Licinius Crassus, proconsulul Macedoniei, la Dunărea de Jos. Scopul iniţial al
acestei expediţii a fost ajutorarea tracilor denteleţi de la sud de Balcani, aliaţii
romanilor, care fuseseră atacaţi de bastarni.
Ajungând în spaţiul dobrogean, generalul roman a primit ajutorul regelui get Rholes
din sud-vestul Dobrogei (29 î.H.), care un an mai târziu a fost răsplătit cu titlul de
amicus et socius populi Romani sau, după opinii mai recente, cu cel de amicus
Caesaris.
Anul următor, Crassus a sprijinit pe dinastul amintit împotriva lui Dapyx, „regele unor
geţi” din partea centrală a teritoriului dobrogean (?), apoi
a alungat pe Zyraxes, care domnea în nordul Dobrogei; aceste victorii i-au adus
proconsulului roman triumful, celebrat la 2 iulie 27 î.H. ex Thraciae et Geteis.

Campania lui Crassus a avut două consecinţe majore:

1) întregul teritoriu dobrogean a intrat sub control roman, exercitat, însă, indirect, prin
intermediul lui Rholes;

2) s-a schimbat statutul politic internaţional al oraşelor greceşti din Pontul Stâng, care au
intrat definitiv în orbita Romei. Momentul efectiv al instaurării dominaţiei romane asupra
acestora a avut loc, după Alexandru Avram, în anii 3-2 î.H., foarte probabil în modalităţi
diferite pentru fiecare oraş în parte. Din punct de vedere al statutul juridic, o dată intrate sub
autoritate romană, oraşele greceşti au avut statute diferite; în mod sigur Callatis era civitas
foederata.