Imperiul romano-german – descentralizare

În anul 843, prin tratatul de la Verdun, Imperiul carolingian este împărțit

între nepoții lui Carol cel Mare, fiii lui Ludovic cel Pios, și anume: Carol cel
Pleșuv va moșteni regatul apusean (Franța), Ludovic Germanicul regatul
răsăritean (Germania), iar Lothar va prelua partea centrală (Italia). Între
conducătorii regatelor apusean și răsăritean au loc rivalități, cărora li se
adaugă revolte ale nobililor din aceste regiuni, ducând în final la scindarea lor
în mai multe principate teritoriale.

Principatele din zona răsăriteană a Germaniei se remarcă printr-un sentiment

mai pronunțat al comunității etnice, nobilii alegând un rege din mijlocul lor,
pe Conrad I, duce de Franconia, un regat din Germania de sud. Conrad I
supranumit cel Tânăr (911-918) este astfel considerat primul rege
al germanilor. El aparținea dinastiei conradinilor. Domnia sa a fost
marcată în principal de luptele împotriva regelui Carol cel Simplu al Franciei
occidentale și de raidurile triburilor maghiare.

Înainte de moartea sa, Conrad i-a cerut fratelui său Eberhard să accepte să îi
succeadă la tron Henric de Saxonia, considerându-l pe acesta singura
persoană capabilă la acel moment să păstreze unitatea regatului german.
În 919, Henric este ales rege al germanilor sub numele de Henric I
supranumit Păsărarul (919- 936), el fiind primul reprezentant
al dinastiei de Saxonia. Alegerea lui Henric I nu a fost primită cu
bunăvoință de către toți membrii regatului: dacă nobilii franconi și
saxoni l-au acceptat, șvabii și bavarezii, însă, l-au respins,
alegându-și chiar un alt rege. În acest context, Henric a purtat timp
de doi ani lupte pentru anihilarea acestei opoziții. În 933, Henric I s-a
confruntat cu triburile maghiare în bătălia de la Riade, obținând victoria
asupra acestora.

În 936, Henric moare și la tron îi urmează fiul său Otto I supranumit cel
Mare (936-973). Încoronarea sa a avut loc la Aachen, capitala lui Carol cel
Mare, al cărui succesor năzuia să fie. Și domnia lui Otto a avut de înfruntat în
primii săi ani opoziția nobililor regionali.

Un exemplu în acest sens îl constituie revolta lui Eberhard, noul duce al

Bavariei. Acesta a refuzat să plătească taxa de omagiu și a fost înlocuit, însă s-a
revoltat încercând să îl înlăture pe Otto și să îl pună pe tron pe fratele mai
mare al acestuia, Thankmar. Otto l-a ucis pe Thankmar și a avut de înfruntat
și trădarea fratelui mai mic, Henric, care dorea să îl asasineze. Ducele de
Lotharingia, Gilbert, a jurat supunere regelui Franței, Ludovic al IV-lea.
Toată această stare de răzmeriță va lua sfârșit în 939 prin victoria lui Otto de
la Andernach. Ducii de Lotharingia și Franconia sunt uciși în luptă, iar Henric
fuge în Franța. Pentru a evita astfel de conflicte pe viitor, Otto a numit în
demnitățile importante ale regatului membri ai familiei. Ducatul de Franconia
a fost păstrat ca și domeniu personal al lui Otto până în anul 944.

În anul 955, Otto reușește să obțină o importantă victorie împotriva

maghiarilor la Lechfeld, prin care a oprit definitiv expansiunea acestora spre
vest. În urma acestei victorii, soldații l-au proclamat pe Otto împărat chiar pe
câmpul de luptă, ridicându-l pe scuturi, după un mai vechi ceremonial roman.
Victoria sa reprezenta, în plus, o victorie a creștinătății, ceea ce a relansat
ideea unui imperiu creștin european.

În anul 962, Otto este încoronat împărat de către Papa Ioan al XII-lea și va
prelua titlul de „Imperator Augustus”. Otto I va unifica toate ducatele de
origine germanică din Europa Centrală. Statul său, Imperiul ottonian,
va fi un stat stabil, care va opri migrația maghiară și slavă și va contribui la
prăbușirea avarilor. Sfântul Imperiu Roman de Neam Germanic, cum va fi
cunoscut în istorie acest imperiu, va dăinui până în 1806, în timpul
campaniilor napoleoniene. Tot Otto este cel care va pune temelia
Austriei actuale, gândită la momentul respectiv ca o marcă de
apărare împotriva unor atacuri nedorite dinspre est.

În cadrul politicii interne, Otto va încerca să țină autoritatea bisericească sub

controlul său. El a fost investit cu simbolurile puterii religioase și, de
asemenea, s-a impus ca și proprietar al unui număr semnificativ de construcții
bisericești. Otto numea personal episcopii, ceea ce a dus la creșterea autorității
sale și la crearea unui sistem birocratic subordonat împăratului în ceea ce
privește ierarhia bisericească. De asemenea, faptul că Otto s-a înconjurat de
consilieri din mediul bisericesc a dus la o extindere a privilegiilor acordate
clerului.

Otto nu este recunoscut împărat de către Bizanț. Abia în anul 972, Ioan I
Tzimisces, împăratul bizantin, îi recunoaște lui Otto I titlul de împărat.

În anul 973 Otto I moare, succedându-i la conducerea imperiului fiul

său, Otto al II-lea supranumit cel Roșu (967-983). Otto al II-lea a fost
încoronat încă din timpul domniei tatălui său, în 961, ca rege al Germaniei și,
în 967, ca Sfânt Împărat Roman. Astfel, în 973, la moartea lui Otto I, rămâne
unic împărat al Sfântului Imperiu Roman, continuând politica de consolidare
a puterii imperiale.
La moartea sa, tronul îi revine fiului său minor, Otto al III-lea (983-1002).
Acesta a ajuns împărat la doar trei ani, sub regența mamei sale, care a urmărit
să consolideze relația dintre Imperiu și Biserică. În anul 994, când devine
major, dorește să reînvie gloria Romei antice. În 996 este încoronat la Pavia ca
rege al Italiei și apoi la Roma ca împărat. Otto al III-lea va stabili reședința
imperială la Roma.

Henric al II-lea cel Sfânt (1014–1024), fiul lui Henric al II-lea de Bavaria,
va fi cel care îi va urma la tron, ultimul conducător din dinastia
saxonă/ottoniană. În 1002, el este încoronat rege al Germaniei, în 1004, rege
al Italiei și apoi, în 1014, Sfânt Împărat Roman.

Din anul 1024, la conducerea Sfântului Imperiu Roman

vine dinastia salică, prin primul său reprezentant, Conrad al II-
lea, ales rege al Germaniei. În anul 1027, de Sfintele Paști, Conrad al II-
lea este încoronat la Roma ca împărat. Un an mai târziu, Conrad al II-lea îl
încoronează la Aachen ca rege al Germaniei pe fiul său Henric.

În 1038, Conrad participă în Italia la o campanie militară împotriva lui

Pandulf al IV-lea de Capua. Pe drumul de întoarcere, armata împăratului este
afectată de o epidemie, dar regele scapă teafăr.

În anul 1039 Conrad al II-lea moare și îi urmează la tron Henric al III-lea.

În timpul domniei sale, Henric va purta mai multe campanii militare
împotriva regatului Ungariei. Alte probleme va pune Lorena. După o
campanie în această regiune, Henric ajunge în Italia, unde Papa Clement al II-
lea îl încoronează împărat.

Dacă politica lui Otto de amestec în problemele bisericești și implicarea

statului în Italia au avut drept consecință imposibilitatea de a realiza o
monarhie centralizată, odată cu preluarea conducerii de către principii salieni
din Franconia, se înregistrează o consolidare a autorității monarhice în timpul
lui Henric al IV-lea. Încercările sale de întărire a autorității centrale au
determinat nemulțumiri în rândul marilor seniori feudali.

Domnia sa a rămas cunoscută în istorie și datorită conflictului

politico-religios în care a intrat cu papa Grigore al VII-lea și a
celebrului pelerinaj-penitență (desculț prin zăpadă) de la Canossa
din 1077.

Papa Victor al III-lea organizează o coaliție împotriva lui Henric al IV-lea,

căreia i se va alătura în 1104 și fiul acestuia, Henric al V-lea. Henric al IV-lea
este luat prizonier și apoi silit să abdice în favoarea fiului său. În anul 1106,
Henric al IV-lea evadează și, cu sprijinul regilor Franței, Danemarcei și
Angliei, își alcătuiește o armată și își învinge fiul în luna martie într-o bătălie
din Lorena.

Câteva luni mai târziu, Henric al IV-lea moare și este succedat la tron de fiul
său Henric al V-lea (1106-1125). El va semna împreună cu trimișii papei
Calixt al II-lea, în 1122, Concordatul de la Worms, acord prin care s-a încheiat
lupta de învestitură dintre împărat și papă. Se realizează o departajare între
învestitura laică, prin care se acorda feuda, şi învestitura spirituală, prin care
se acordau prerogativele religioase. Conform acestei înțelegeri, regele putea
învesti pe episcopul ales de cler şi de popor doar cu condiţia ca el să nu îi
confere şi prerogativele spirituale; cu alte cuvinte, învestitura regelui nu avea
nici o forţă sacramentală, iar acesta trebuia să renunțe la dreptul de a înmâna
cârja și inelul episcopal – însemnele ierarhice.

În urma semnării acestui act, se pune capăt numeroaselor conflicte militare și

ideologice, iar puterea papală reușește să se desprindă de cea a împăratului și
va deveni în următoarele secole o putere semnificativă în această zonă a
Europei. Henric al V-lea moare fără să lase moștenitori, astfel încât succesorul
său va fi Lothar al III-lea.

Apogeul Sfântului Imperiu Roman este atins sub conducerea lui

Frederic I Barbarossa, din dinastia Hohenstaufen. Dintre realizările
sale, amintim extinderea influenței asupra Poloniei și Danemarcei. Numele
său este legat de bătălia de la Legnano (1176), în care este înfrânt de liga
longobardă și de participarea la Cruciada a III-a, în timpul căreia și-a găsit
sfârșitul.

Urmează la tronul imperiului Henric al VI-lea. Lui îi succede ca împărat al

Sfântului Imperiu Roman din 1209 până în 1215, un împărat din dinastia
Welfilor, Otto al IV-lea. Otto va încerca să întărească puterea imperială în
detrimentul celei papale, intrând astfel în conflict cu papalitatea și fiind
excomunicat.

În anul 1211 încearcă fără succes să cucerească Regatul Siciliei, aflat sub
conducerea fiului lui Henric al VI-lea, Frederic al II-lea. Cu sprijinul
papalității și al regelui Franței, Frederic îl învinge pe Otto al IV-lea în 1214, în
bătălia de la Bouvines.

Frederic al II-lea a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune

Germană din 1220 până în 1250. Lui Frederic al II-lea i s-au atribuit apelative
precum „mirarea lumii” („stupor mundi”) sau „primul om modern” datorită
faptului că era un erudit, cunoscând și vorbind mai multe limbi, fondând
Universitatea de la Napoli (1224) și conducând imperiul într-un stil modern.
El a acordat numeroase privilegii ordinului teutonic în cucerirea Prusiei și a
urmărit să realizeze centralizarea imperiului în jurul Italiei.

Declinul Imperiului (secolele XIII-

XV)
Luptele pentru tron ce au urmat anului 1250 au contribuit la
declinul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, ceea ce i-a
determinat pe unii istorici să afirme că, din această perioadă, Sfântul Imperiu,
privit ca și construcție statală germano-italiană, a încetat să existe. Germania
ajunge să fie fărâmițată în numeroase principate, laice sau
religioase, asupra cărora monarhul deține doar o autoritate
nominală.

Situația aceasta a fost reglementată prin alegerea ca împărat, în 1273, a

lui Rudolf I de Habsburg.

Anul 1356 reprezintă un moment important în istoria Imperiului,

prin faptul că a fost elaborată Bula de Aur, una din cele mai
importante reforme constituționale, în timpul împăratului Carol al
IV-lea de Luxemburg (1346-1378). Prin acest act se stabilea că
împăratul trebuia să fie ales de către un consiliu alcătuit din 7
principi electori: 3 clerici - arhiepiscopii de Mainz, Köln și Trier și
4 laici - regele Boemiei, ducele Saxoniei, contele palatin al Rinului
și marchizul (markgraful) de Brandenburg.

Din secolul XV, se încearcă diminuarea puterii principilor electori prin

organizarea Dietei Imperiale („Reichstag”). Dieta imperială era alcătuită din
reprezentanți ai orașelor, principilor și seniorilor. În cadrul acestei Diete,
funcționa și Camera Imperială de Justiție. De asemenea, au fost organizate
adunările teritoriale („Landtag”), care votau impozitele. Orașele germane
organizate în ligi duc la slăbirea Imperiului prin așa-numitele lupte comunale.

În jurul anului 1500, este elaborat de către Germania un model politic care era
diferit de modelul monarhiilor centralizate din Franța sau Anglia. În lucrarea
„O scurtă istorie a Germaniei”, Mary Fulbrook afirmă următoarele:
„Către 1500, harta politică a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană
era complexă, un mozaic de teritorii dinastice și ecleziastice, cu orașe libere
imperiale și castele ale cavalerilor imperiali independenți... Aceste teritorii
erau supravegheate de împărat. Totuși, împăratul nu era preocupat numai de
conducerea teritoriilor din cadrul Imperiului: puterea lui venea, în principal,
din posesiile sale dinastice. Dominioanele habsburgilor se întindeau din Țările
de Jos până în Aragon, Castilia, Italia și Burgundia. Aceasta va fi nu numai o
sursă de putere, ci și o potențială sursă de slăbiciune pentru Imperiu.”

Astfel, slăbiciunea monarhiei germane poate fi explicată prin

mărimea teritorială și absența unor granițe bine delimitate, la care
se adaugă lupta pentru supremație dintre papalitate și Imperiu și
consolidarea puterii princiare episcopale în detrimentul puterii
centrale.

***

La sfârşitul secolului XV Imperiul (Reich) german se înfăţişa ca un

mozaic de state independente, a căror coeziune era vag asigurată de
împăraţii din casa de Habsburg. „Bula de aur” dată în 1356 de Carol IV
prevedea alegerea împăratului prin vot majoritar de către un colegiu
format din 7 electori: arhiepiscopii de Mainz, Trier şi Köln, contele
palatin, regele Boemiei, ducele Saxoniei şi markgraful de Brandenburg.

În schimb, suveranul pontif era exclus de la această alegere. MaximilianI

a încercat să dea o organizare acestui conglomerat politic de sorginte
feudală, întărind autoritatea împăratului şi dietei Reichului în faţa
principilor. În 1500 el încercă chiar să instituie un „guvern al
Imperiului”, mai uşor de convocat decât dieta compusă din nenumăraţii
seniori germani; dar acesta fu desfiinţat doi ani mai târziu. Singurul
rezultat efectiv al reformelor sale a fost împărţirea administrativă a
Germaniei în 10 „cercuri” şi crearea unui organ juridic suprem, Camera
imperială. Pe plan extern, după insuccesele italiene, ultimii ani ai
domniei lui Maximilian au fost dedicaţi consolidării puterii casei de
Habsburg în Europa. Nepotul său, Carol, domnea deja din 1516 asupra
Spaniei şi Ţărilor de Jos; Maximilian se strădui să-l urce şi pe tronul
imperial.
Electorii se temeau însă prea tare de casa de Austria; ei păreau a i-l
prefera lui Carol pe Francisc I sau pe Frederic de Saxonia. Susţinut
financiar de bancherii Fugger şi psihologic de francofobia electorilor;
candidatul de Habsburg se impuse în cele din urmă în dauna celui
francez, fiind ales la 28 iunie 1519 Francisc transformă însă eşecul său
imperial într-o rivalitate de nestins faţă de Carol V („Quintul”) şi încercă
să-l atragă de partea sa pe Henric VIII al Angliei, care ar fi putu înclina
balanţa în favoarea francezilor; fu însă lipsit de succes, ca şi pe frontul
italian, unde războiul reîncepu, aducând mari victorii imperialilor care
şi-l alăturaseră pe cel mai bun general francez, conetabilul de Bourbon.
Încercând să recucerească Milanul, Francisc însuşi fu capturat după
dezastrul de la Pavia (1525).

Ar fi putut fi începutul dominaţiei habsburgice în Europa, căci nimic nu

mai părea a sta în calea lui Carol Quintul; dar tocmai proiectele de
monarhie universală ale împăratului fură principalele obstacole în
realizarea acestui ţel. Cumulând domeniile Habsburgilor şi cele spaniole,
stăpânirea lui Carol era imensă – un imperiu „peste care soarele nu
apunea niciodată” – şi din această cauză imposibil de guvernat;
administraţia sa era atât de debilă încât împăratul a fost nevoit să
călătorească o zi din patru în lunga sa domnie pentru a asigura
guvernarea posesiunilor sale dispersate. De 9 ori am fost în Germania de
Sus, de 6 ori am trecut în Spania, de 7 ori în Italia, de 10 ori am venit în
Flandra, de 4 ori, atât pe timp de pace cât şi pe timp de război, am păşit
pe pământul Franţei, de 2 ori pe cel al Angliei, de alte 2 ori am înaintat
împotriva Africii, ceea ce în total ar face 40 de călătorii, fără a le socoti
şi pe cele de mai mică importanţă declara Carol Quintul în testamentul
său politic. În acelaşi timp, dimensiunile Imperiului îl obligau pe
Habsburg să poarte războaie pe mai multe fronturi deodată: împotriva
francezilor în Italia, împotriva tendinţelor centrifuge ale suveranilor
teritoriali în Germania, împotriva turcilor în Ungaria şi în Mediterana.
Ca urmare, fratele său Ferdinand primi în 1522 conducerea posesiunilor
germane ale casei de Austria, iar în 1531 fu ales succesor la tronul
imperial; ca urmare el trecu la reorganizarea teritoriilor sale, continuând
opera lui Maximilian I într-un spirit centralizator mai modern, deschis
către colaborarea cu principii chiar peste capul lui Carol.

Nu acelaşi lucru se putea însă spune şi despre împărat. Adevărat suveran

medieval, Carol era ghidat în politica sa europeană de ţelul restaurării
Imperiului creştin universal, în dauna factorilor centrifugi reprezentaţi de
monarhiile naţionale şi de Reformă; în slujba acestui ideal, el organizase
pe întregul continent un păienjeniş de căsătorii dinastice menit a institui
supremaţia casei de Habsburg din Portugalia până în Danemarca. În
acelaşi timp, personalitatea sa a fost şi cea a unui conducător modern,
uzând de toate mijloacele politice interne şi externe, aliat cu instituţiile
bancare şi favorabil apariţiei capitalismului, creator unei armate
perfecţionate care în ultimă instanţă va fi marele instrument al politicii
habsburgice.