IMPERIUL ROMANO-GERMAN

Lupu Mihăiță Georgian

  Formare
Imperiul romano-german (Sfantul Imperiu roman de natiune germanica) a fost
succesorul Imperiului roman restaurat teoretic la 800 de Carol cel Mare, regele
francilor. Avea sa fie proclamat in 962 d.Hr. de Otto cel Mare, care a pretins a fi
organismul politic capabil sa reuneasca Europa Occidentala si sa o guverneze
conform misiunii speciale pe care Dumnezeu i-a incredintat-o. Statul astfel
constituit cuprindea regatul Germaniei (impartit in sase ducate: Saxonia,
Bavaria, Franconia, Suabia, Lorena Inferioara si Lorena Superioara), Boemia
(devenita regat in secolul al XII-lea), regatul Italiei si din 1031, regatul
Burgundiei. Cum regatul Frantei nu a putut fi integrat, centrul de greutate a
ramas in Germania, ceea ce si explica de ce istoricii l-au numit Sfantul Imperiu
roman de natiune germanica.

Desi imaparatii sai ar fi dorit reuniunea tuturor popoarelor Occidentului intr-o

civilizatie crestina unica, Imperiul a ramas in mod esential o constructie politica
germano-italiana. Conducatorul acestui stat a fost de la inceput lipsit de
mijloacele necesare pentru a-si impune autoritatea: institutii specializate, un
domeniu regal si sistemul de succesiune ereditar.
  APOGEUL MAXIM

Perioada de apogeu a Imperiului romano-

german s-a intins pe durata a trei secole
(intre 962 -1250 d.Hr.), timp in care
Ottonienii, Salienii si Staufenii, cele trei
mari dinastii, s-au straduit sa-si sporeasca
puterea in Germania si sa supuna Italia,
ambele in cele din urma fara succes.
Intemeietorul statului, Otto cel Mare, a
reusit sa-si mareasca puterea in dauna
principilor, sa controleze biserica si sa
pastreze in familia sa coroana. Din pacate,
urmasii sai, Otto al II-lea si mai cu seama
Otto al III-lea (983-1002 d.Hr.), nepot al
imparatului bizantin, au neglijat Germania,
lasata prada anarhiei feudale, instalnadu-
se, potrivit iluziilor lui imperiale, la Roma.
  CONFLICTUL DINTRE IMPERIU SI
PAPALITAT
Cu incepere din 1024, conducerea statului a fost preluata de
Franconieni sau Salieni, care, asemni predecesorilor, s-au
dovedit capabili sa transmita coroana urmasilor, sa
restaureze puterea imperiala si sa instituie „o era a
progresului si a promisiunilor”. Cel mai important membru
al dinastiei a fost Henric al IV-lea (1056-1106), care a
acordat fidelilor sai cele mai inalte demnitati in stat si a
constituit atat in Germania, cat si in Italia, un domeniu
funciar care sa-i ofere resurse. Din pacate, reforma
gregoriana, prin care papa incerca sa-si impuna autoritatea
asupra imparatului, a deschis conflictul pentru investitura
episcopilor intre cele doua puteri, in cursul caruia s-a ajuns
la excomunicarea lui Henric al IV-lea.

Conflictul a inregistrat in continuare binecunoscutul episod

al drumului la Canossa, penitenta dovedindu-se pe termen
scurt avantajoasa imparatului.
In cele din urma, constructia lui Otto I -preponderenta
Imperiului romano-german atotputernic asupra Bisericii-a
fost, totusi, distrusa.
Urmasul lui, Henric al V-lea (1106-1125) a continuat lupta
cu Sfantul Scaun, dar a fost silit sa accepte Concordatul de
la Worms (1122), care acorda papei investitura spirituala,
iar imparatului doar pe cea temporala.
 DOMNIA LUI FEDERIC I. APOGEUL
IMPERIULUI
Cu Frederic I Barbarossa (1152-1190), Imperiul romano-german atinge punctul
culminant. Cei peste 30 de ani ai domniei acestuia au fost marcati de efortul de a
atrage de partea sa noblilimea si de a zdrobi rezistenta celor nesupusi. In Italia
si-a impus autoritatea (dieta de la Roncaglia), dar modul foarte dur in care a
reprimat revolta Milanului i-a ridicat impotriva Liga lombarda, care i-a
administrat o severa infrangere in batalia de la Legnano

(1176). Relatiile sale

complicate cu papa au condus in cele din urma la impacarea de la Venetia
(1177), dupa care Sfantul Parinte nu l-a putut impiedica de la o alianta
matrimoniala care implica Sicilia normanda. In fine, in 1188 a luat armatele
cruciatilor spre a participa la eliberarea Ierusalimului. Puternic in Germania si
in Italia, suzeran asurpra Danemarcei si a Poloniei, egalul papei, Frederic I a dat
functiei imperiale o stralucire fara egal. La moartea sa, in urma unui accident in
Asia Mica, in vremea celei de-a treia cruciade (1190), urmasul si asociatul lui,
Henric al VI-lea (1190-1197), a preluat insa o Germanie epuizata si divizata.
 FEDERIC AL II LEA, UN SUVERAN PENTRU
ITALIA
 Dupa moartea sa si dupa ce principii au ales doi regi ai Germaniei,
succesiunea i-a revenit lui Frederic al II-lea, rege al Siciliei, care s-a
incoronat imparat la 1220. Decizia lui de a face din Italia centrul
imperiului l-a determinat sa acorde principilor largi prerogative. Totusi si
aici imparatul a avut de infruntat mari dificultati. In secolul al XIII-lea,
conflictul dintre Guelfi, duci de Bavaria, si familia Hohenstaufen, care
preluase coroana imperiala o data cu Frederic Barbarossa, s-a mutat in

peninsula.
Ghibellinii (al caror nume provine de la castelul Waibungen, posesiunea
Hohenstaufenilor) sunt adeptii intaietatii suveranului asupra papei, in
vreme ce Guelfii sunt gata sa se inteleaga cu severanul pontif, impotriva
imparatului. In consecinta, ar trebui ca Ghibelinii sa fie de partea lui
Frederic al II-lea, iar Guelfii impotriva sa. In realitate ,situatia era mult
mai complicata, orasele italiene trec de o parte sau de alta, iar intre nobili
sunt zone de demarcatie in permanenta miscare. Frederic al II-lea, care isi
castigase tronul cu ajutorul papei Inocentiu al III-lea, a acordat
importante privilegii seniorilor ecleziastici (1220) si Ordinului Teuton
autoritatea asupra teritoriilor pe care le va cuceri in Prusia (1226. Ulterior
si seniorii laici din Germania au primit drepturi exceptionale. Relatiile
bune cu papalitatea s-au dovedit de scurta durata. Excomunicat in doua
randuri, imparatul a raspuns atacand statul papal.
La moartea sa (in 1250), Imperiul nu mai avea putere, iar Italia se afla in
fata razboiului civil. Multi istorici afirma ca, dupa 1250, Imperiul romano-
german, ca o constructie statala germano-italiana, si-a incetat existenta.