Tema nr.

10 „Lupta pentru supremația între puterea bisericească și cea laică

în perioada postcarolingiană”

Reforma Bisericii occidentale desfășurată în secolul al XI-lea avea să

conducă pentru prima oară la emanciparea domeniului spiritual de sub autoritatea
temporalului. Papalitatea, prin glasul lui Grigore al VII-lea (1073-1084) își afirma
nu doar dorința de independență, ci și pretențiile de superioritate asupra puterii
laice. Dincolo de afirmațiile teoretice referitoare la deținerea autorității, și care
puneau în discuție rolul monarhiei în societatea creștină, esențialul problemei era
reprezentat de modul în care se ajungea în înaltele funcții ecleziastice.
Funcțiile de episcop sau arhiepiscop aveau atașate întinse domenii
teritoriale, titularii lor intrau în sistemul relațiilor feudo-vasalice, de aceea,
reprezentanții autorității laice doreau să păstreze controlul asupra ocupării acestor
funcții. În Imperiul German aceasta era o tradiție consolidată în timpul
ottonienilor, care puseseră astfel bazele unei Biserici imperiale cu ajutorul căreia
să poată contrabalansa puterea principilor. Pe de altă parte, controlul asupra
numirilor în funcții asigura monarhilor avantaje materiale, întrucât ei beneficiau de
veniturile aferente acelei funcții în perioada în care ea nu era ocupată (vacanță),
puteau recruta de pe domenii trupe sau puteau folosi reședințele ca locuri de sejur,
în condițiile în care în mai toate statele occidentale curtea era încă itinerantă.
Conflictul izbucnește când papa Grigore al VII-lea, dornic să continue
reforma, interzice în 1075 investirea de către laici în înaltele funcții ecleziastice. Pe
tronul Germaniei se găsea Henric al IV-lea (1056-1106), care înțelegea să-și
păstreze prerogativele și să-și întărească în continuare autoritatea prin controlul
asupra numirii episcopilor. Acesta ignoră decretele papei și, fiind amenințat cu
excomunicarea datorită continuării practicii investiturii laice, reacționează
1
depunându-l pe papă cu ajutorul unui Conciliu al episcopilor germani (ianuarie
1076, Worms). La rândul său, papa, care își afirmase prin Dictatus papae dreptul
de a-i depune pe împărați și de a-i dezlega pe supuși de jurământul de credință față
de seniorul lor, convoacă un conciliu care îl excomunică pe regele Henric al IV-
lea (februarie 1076, Lateran).
O parte a feudalilor germani, care se simțeau amenințați de încercările
tânărului rege de a-și întări propria putere, folosesc acest prilej pentru a susține un
alt candidat la tron, pe cumnatul acestuia Rudolf de Suabia. În aceste condiții,
regele acceptă să ceară iertarea papei, refugiat la Canossa, în Apenini, pe
domeniile contesei Matilda de Toscana. După trei zile de penitență, papa îi
acordă iertarea și îi ridică excomunicarea (ianuarie 1077). Părea o victorie a
papalității care îl umilise pe cel mai de seamă reprezentant al autorității laice, și a
fost folosită în acest sens de propaganda pontificală.
De fapt, papa își dăduse seama că nu poate rezista prea mult pe poziții
intransigente, în condițiile în care nu toți principii germani se revoltaseră împotriva
lui Henric al IV-lea și mulți episcopi germani rămăseseră credincioși suveranului
lor, fără a îmbrățișa punctul de vedere papal. Pe de altă parte, chiar în anturajul
pontifical se ridicau glasuri în favoarea reconcilierii, ceea ce arată că taberele aflate
în conflict nu beneficiau de o omogenitate a părerilor.
De altfel, cel care profită în cele din urmă de episodul Canossa este Henric
al IV-lea, deoarece reușește să îi supună pe feudalii revoltați, care nu mai pot
folosi împotriva sa pretextul excomunicării și care nu se mai bucură de sprijinul
papalității. După o nouă excomunicare, Henric al IV-lea îl depune iar pe Grigore
al VII-lea în 1080 și impune un alt papă (antipapa Clement al III-lea), pe care
reușește să-l instaleze la Roma și de către care este încoronat ca împărat în 1084.
Grigore al VII-lea se refugiază la Salerno, în regatul normand al Siciliei, unde și
moare .
2
 Conflictul continuă și sub succesorii celor doi, încheindu-se abia în 1122
prin compromisul cunoscut sub numele de „Concordatul de la Worms”. Încheiat
de Henric al V-lea și papa Calixt al II-lea, Concordatul afirma că în Germania
episcopii vor fi aleși în mod liber (de către cler și popor, de fapt de către
capitlurile catedralelor), dar în prezenta suveranului. Pentru aspectele spirituale
ale funcțiilor ecleziastice, investitura era acordată de papă, prin cârjă și inel, în
vreme ce autoritatea laică acorda prin sceptru investitura pentru bunurile materiale
atașate funcției (regalia). Astfel se producea disocierea spiritualului de temporal,
ceea ce marca de fapt separarea între cele două puteri şi posibilitatea Bisericii de a
se afirma ca o forță independentă.
În cei treizeci de ani care au urmat concordatului, puterea regală a fost
slăbită în Germania de luptele pentru putere dintre familiile Welf și
Hohenstaufen, care se încheie de-abia cu încoronarea lui Frederic I Barbarossa
(1152-1190). Acesta a încercat să reînvie imperiul universal, bazându-se și pe
tradiția lui Carol cel Mare, modelul de suveran care a colaborat cu Biserica de pe
poziții de superioritate, și a cărui canonizare este realizată la intervenția sa în 1165.
De asemenea, redescoperirea dreptului roman îi oferea argumente în favoarea
autorității laice în raport cu cea a Bisericii.
De aceea, urmând modelul carolingian și ottonian, intervine în alegerile
episcopale, ceea ce suscită reacția papalității, mai ales a lui Alexandru al III-lea
(1159-1189). De data aceasta n-a mai fost doar un conflict între papă și împărat,
lupta implicând în același timp orașele italiene și regatul normand al Siciliei.
Împăratul dorea să readucă sub ascultarea sa și comunele urbane din nordul Italiei,
care profitaseră de problemele interne ale Germaniei pentru a se angaja pe o cale
de evoluție independentă. După distrugerea orașului Milano, revoltat contra
împăratului (1162) și numirea unor antipapi împotriva lui Alexandru al III-lea,

3
pontiful legitim, orașele italiene din nord constituite în Liga lombardă și
papalitatea se aliază pentru a purta lupta comună.
La alianță mai participă Veneția și regatul Siciliei. În 1176, la Legnano,
malițiile urbane obțin o victorie categorică împotriva armatei lui Barbarossa. Ca
urmare, în 1177, la Veneția se încheie pacea între papă și împărat, cu prețul
prosternării acestuia din urmă în față pontifului. Frederic nu abandonase însă lupta
și, după pacea de la Constanz (1183), prin care recunoaște autonomia orașelor
italiene, și după căsătoria fiului său cu moștenitoarea regatului Siciliei, papa este
izolat.
Împăratul părea să fi ieșit victorios în lupta împotriva papalității și să fi
reușit să-și consolideze și autoritatea în Germania, dar și în Italia. În 1190 își
găsește însă sfârșitul în vreme ce participa la a treia cruciadă. În Germania
urmează o nouă perioadă de anarhie, în vreme ce papalitatea își consolidează
pozițiile în timpul pontificatului lui Inocenţiu al III-lea (1196-1216), care aduce
scaunul de la Roma. În cei treizeci de ani care au urmat concordatului, puterea
regală a fost slăbită în Germania de luptele pentru putere dintre familiile Welf și
Hohenstaufen, care se încheie de-abia cu încoronarea lui Frederic I Barbarossa
(1152-1190).
Acesta a încercat să reînvie imperiul universal, bazându-se și pe tradiția lui
Carol cel Mare, modelul de suveran care a colaborat cu Biserica de pe poziții de
superioritate, și a cărui canonizare este realizată la intervenția sa în 1165. De
asemenea, redescoperirea dreptului roman îi oferea argumente în favoarea
autorității laice în raport cu cea a Bisericii. De aceea, urmând modelul carolingian
și ottonian, intervine în alegerile episcopale, ceea ce suscită reacția papalității, mai
ales a lui Alexandru al III-lea (1159-1189).
De data aceasta n-a mai fost doar un conflict între papă și împărat, lupta
implicând în același timp orașele italiene și regatul normand al Siciliei. Împăratul
4
dorea să readucă sub ascultarea sa şi comunele urbane din nordul Italiei, care
profitaseră de problemele interne ale Germaniei pentru a se angaja pe o cale de
evoluție independentă. După distrugerea orașului Milano, revoltat contra
împăratului (1162) și numirea unor antipapi împotriva lui Alexandru al III-lea,
pontiful legitim, orașele italiene din nord constituite în Liga lombardă și
papalitatea se aliază pentru a purta lupta comună.
La alianță mai participă Veneția și regatul Siciliei. În 1176, la Legnano,
miliţiile urbane obțin o victorie categorică împotriva armatei lui Frederic
Barbarossa. Ca urmare, în 1177, la Veneția se încheie pacea între papă și împărat,
cu prețul prosternării acestuia din urmă în față pontifului. Frederic Barbarossa
nu abandonase însă lupta și, după pacea de la Constanz (1183), prin care
recunoaște autonomia orașelor italiene, și după căsătoria fiului său cu
moștenitoarea regatului Siciliei, papa este izolat. Împăratul părea să fi ieșit
victorios în lupta împotriva papalității și să fi reușit să-și consolideze și autoritatea
în Germania, dar și în Italia.
În 1190 își găsește însă sfârșitul în vreme ce participa la a treia cruciadă. În
Germania urmează o nouă perioadă de anarhie, în vreme ce papalitatea își
consolidează pozițiile în timpul pontificatului lui Inocențiu al III-lea (1196-1216),
care aduce scaunul de la Roma la cea mai înaltă poziție deținută în perioada
medievală. Considerându-se vicar al lui Christos, Inocențiu al III-lea afirmă că
deține puterea supremă în cadrul creștinătății (plenitudo potestas), fiind superior
tuturor principilor temporali, cărora le delegă putere precum un senior vasalilor săi,
și le-o poate retrage dacă aceștia se dovedesc nedemni.
Pe aceste baze teoretice intervine în alegerea regelui Germaniei, impunând
în trei rânduri proprii săi candidați, dintre care în cele din urmă pe nepotul lui
Barbarossa, regele Siciliei, ajuns împărat sub numele de Frederic al II-lea (1215-
1250). Personalitate controversată, dornic să realizeze un imperiu mediteraneean
5
centrat pe Italia și Sicilia, acesta intră destul de repede în conflict cu papalitatea.
Excomunicat datorită amânării plecării în cruciadă (1127), un an mai târziu obține
prin negociere de la sultanul Egiptului stăpânirea creștinilor asupra locurilor sfinte.
Deși promisese lui Inocențiu al III-lea că nu va păstra sub o aceeași stăpânire și
Sicilia și Imperiul, Frederic Barbarossa reușește să obțină de la principii germani
alegere fiului său ca rege, sub numele de Henric al VII-lea.
Când încearcă să-și impună autoritatea supra orașelor din nordul și centrul
Italiei, este din nou excomunicat de papă, în 1239, datorită alianței dintre acesta și
liga lombardă. În condițiile răscoalei orașelor italiene, papa predică o adevărată
cruciadă împotriva împăratului, și în Italia începe un război extrem de crud între
guelfi (adversarii imperiului) și ghibelini (partizanii Hohenstaufenilor).
Papii Grigore al IX-lea și Inocențiu al IV-lea încearcă fiecare să-l depună
pe împărat cu ajutorul Conciliilor (Roma, 1241; Lyon, 1245). Conflictul se
termină doar prin moartea lui Frederic al II-lea în 1250. Papalitatea ajunsese la
apogeul puterii sale temporale, în vreme ce Imperiul se prăbușea în haosul
Marelui Interregn (1250-1273). Încercarea de a restaura monarhia universală
eșuase, și de acum încolo Imperiul nu mai este decât un stat german. Teocrația
pontificală se afirmase însă în Europa și mai avea la dispoziție câteva decenii
înainte să primească lovitura de grație în urma conflictului dintre Filip al IV-lea al
Franței și papa Bonifaciu al VIII-lea.

6
7