Patriarhia Ecumenică în secolul al XIII-lea

❖ În 1204, Imperiul bizantin a dispărut ca mare putere mondială. A reușit să supraviețuiască la

Niceea între 1204-1261, iar din 1261 iarăși în Constantinopol, însă ca o putere strict regională.
❖ În 1204, des ințarea statului bizantin ar putut însemna și dispariția Patriarhiei
Ecumenice.
❖ După căderea Constantinopolului, patriarhul ecumenic Ioan al X-lea Kamateros (1198-1206) s-a
refugiat în țaratul vlaho-bulgar, la Didymoteichon, în Tracia, fără să renunțe formal la scaunul patriarhal.
Toate insistențele suveranului niceean Teodor I Laskaris (1204-1222) de a-l convinge să se stabilească la
Niceea s-au lovit de un refuz categoric al patriarhului. Clerul constantinopolitan a cerut lui Henric I
(1206-1216), împăratul latin de Constantinopol, să îngăduie alegerea unui patriarh ortodox; împăratul latin
nu a respins categoric solicitarea, dar a condiționat alegerea de încuviințarea papei, condiție care nu a fost
acceptată de clerul constantinopolitan.
❖ Moartea lui Kamateros (1206) a îngăduit despotului niceean să întemeieze o patriarhie
ecumenică în exil, la Niceea, devenită astfel principalul centru al rezistenței grecești
față de latini: în martie 1208, la Niceea, era ales un nou patriarh ecumenic, Mihail al IV-lea
Autoreianos (1208-1214). Indirect, evenimentul aducea un câștig politic basileului niceean și în fața
rivalilor săi greci: o săptămână mai târziu, patriarhul l-a încoronat solemn pe Teodor Laskaris drept
autocrator al romeilor. Crearea diarhiei supreme basileu – patriarh a fost un succes incontestabil al
lui Teodor Laskaris: cei mai mulți greci din teritoriile latine și chiar din statele rivalilor greci priveau la
suveranul niceean ca la împăratul lor legitim, consacrat potrivit tradiției bizantine.
fi
fi
❖ Autoritatea patriarhului ecumenic de la Niceea a fost recunoscută în lumea bizantină cu o
singură excepție: în Epir, unde principele Teodor Ducas Angelos a încercat și el să refacă
binomul instituțional basileu – patriarh, fundamental pentru sistemul politic bizantin.
❖ După ce a cucerit Tesalonicul (1224), Teodor Ducas Angelos a revendicat titlul imperial
intitulându-se „basileu și autocrator al romanilor”, însă era necesară încoronarea sa de către un
patriarh. A apărut astfel proiectul întemeierii unei a doua patriarhii grecești în exil,
ceea ce a provocat împotrivirea înverșunată a Patriarhiei de la Niceea și a basileului niceean Ioan
al III-lea Ducas Vatatzes („nu se cuvine ca să e doi basilei și doi patriarhi la un singur
popor!”). În cele din urmă, în 1227, Teodor Ducas Angelos a trebuit să se mulțumească numai cu
încoronarea de către un arhiepiscop al Ohridei, Demetrios Chomatenos. În continuare,
basileul epirot a încercat să constituie o Biserică autonomă epirotă; s-a lovit de opoziția
episcopatului său și s-a ajuns la un compromis, angajându-se să facă toate demersurile spre a
obține recunoașterea autonomiei Bisericii din Epir de către Patriarhia Ecumenică, ceea ce
patriarhul Gherman al II-lea (1222-1240) a refuzat, ajungându-se la schismă; numele
patriarhului ecumenic nu a mai fost pomenit în Epir; în replică, patriarhul l-a acuzat pe
Chomatenos de intenții schismatice. Proiectele basileului epirot s-au năruit în primăvara lui
1230, când a fost înfrânt de țarul bulgar Ioan Asan al II-lea (1218-1241) la Clocotnița,
pe Marița, capturat și orbit. Manuel Ducas Angelos, succesorul său, a renunțat la titlul imperial și
schisma a luat sfârșit.
fi
❖ Constrânsă să poarte negocieri cu Papalitatea, Patriarhia Ecumenică de la Niceea a
făcut mari eforturi pentru a menține în comunitatea statelor ortodoxe Serbia
și Bulgaria și a fost dispusă să facă unele sacri cii pentru a-și atinge acest scop.
❖ Declinul Imperiului bizantin a permis a rmarea în Balcani a unor noi state: Serbia
Nemanizilor (1183) și imperiul vlaho-bulgar al Asăneștilor (1185). Regii sârbi și
țarii vlahi au cochetat cu a lierea acestor popoare la spațiul romano-catolic, dar au rămas în
sfera Ortodoxiei după ce Patriarhia de la Niceea a recunoscut Bisericilor lor autocefalia
(1219, 1235).
❖ În condițiile prielnice oferite de criza lumii bizantine de după 1204, în 1217, jupanul
Ștefan Nemania (1165/1168-1196), fost vasal al basileului, a obținut de la papa
Honorius al III-lea coroana regală; Serbia a devenit regat, iar suveranul ei a intrat în
istorie sub numele de „Întâiul Încoronat” (Prvovečani).
❖ Patriarhia Ecumenică a replicat imediat și a acordat Bisericii sârbe
autocefalia (1219), primul arhiepiscop autocefal de Peč ind fratele regelui, Sava,
ulterior canonizat. Statul sârb își a rmă încă o dată vocația de punte între Occident și
Orient; regatul sârb era integrat ierarhiei de state occidentale, însă Biserica Sârbă se a a în
strânsă legătură cu Patriarhia Ecumenică.
fi
fi
fi
fi
fi
fl
❖ Apărut în 1185 în urma unui con ict cu Bizanțul, țaratul vlaho-bulgar (Târnovo) s-a orientat
spre Roma după ce suveranul Ioniță Kaloian (1197-1207) s-a proclamat „împărat al
bulgarilor și al vlahilor” (imperator Bulgarorum et Blachorum), fără însă ca titlul să-i e
recunoscut de Constantinopol.
❖ După o corespondență, papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) i-a refuzat aspirațiile țarului
de la Târnovo pe temeiul că „nu poate exista un imperiu fără un patriarh” (imperium sine patriarcha
non staret), recunoscându-i, în schimb, titlul de rege (rex Bulgarorum at Blachorum).
❖ Suveranul vlaho-bulgar a fost încoronat solemn de un cardinal roman, iar Biserica bulgară a
fost ridicată la rangul de arhiepiscopat, primul arhiepiscop primat ind Vasile
(1204). Deciziile lui Inocențiu al III-lea nu au corespuns cu proiectele lui Kaloian, care a fost
decepționat pentru că nu i-a fost recunoscut titlul imperial, ci numai cel regal, și că
întâistătătorului Bisericii bulgare i s-a acordat doar rangul de arhiepiscop (primat al Bulgariei),
nu pe acela de patriarh. Existența unui dușman comun – Imperiul latin de Constantinopol – a
condus la o apropiere între bulgari și niceeni după 1230, în timpul domniei țarului Ioan Asan
al II-lea (1218-1241). În consecință, au fost reluat tratativele cu Patriarhia Ecumenică, care, la
insistențele basileului, a pro tat de această ocazie pentru a readuce Biserica bulgară în orbita ei:
în 1235, patriarhul ecumenic Gherman al II-lea (1222-1240) a hotărât ca Biserica
bulgară să e ridicată la rangul de patriarhie.
fi
fi
fl
fi
fi
❖ Ultimele două secole ale istoriei bizantine au cunoscut grave tensiuni din cauza con ictelor dintre cele
două instituții fundamentale ale sistemului politic bizantin, sacerdoțiul și imperiul, și chiar din sânul
Bisericii.
❖ Primul moment de tensiune între Stat și Biserică din epoca Paleologilor este criza arsenită, numită astfel
de la patriarhul Arsenie Autoreianos (1254-1260, 1261-1265), unul dintre protagoniștii ei. Călugărul
Arsenie (cca 1200-†30 sept. 1273), adus în fruntea Patriarhiei în exil (la Niceea) de Teodor al II-lea
Laskaris (1254-1258), a devenit, la moartea basileului (16 aug. 1258), tutorele minorului Ioan al IV-
lea Laskaris. După uciderea regentului Gheorghe Mouzalon, celălalt protector al minorului, asasinat de
aristocrația niceeană condusă de generalul Mihail Paleologul, care se făcuse vinovat de lipsă de loialitate
față de dinastia Laskarizilor, cu toată împotrivirea familiei Laskaris, patria hul Arsenie a acceptat să-l
încoroneze pe uzurpatorul Mihail Paleologul drept împărat asociat (1258 sau 1259). Cu
această ocazie, coîmpăratul și-a luat angajamentul de a depune toate eforturile pentru ca protejatul său,
Ioan al IV-lea, să dețină puterea efectivă începând cu vârsta de 14 ani, ceea ce, implicit, însemna
retragerea sa. Dându-și seama de intențiile reale ale uzurpatorului, Arsenie a părăsit Niceea
și, cuprins de remușcări, s-a retras într-o mănăstire. După unele ezitări, a cedat presiunilor
coîmpăratului și s-a retras din scaun, mărturisind însă susținătorilor săi că retragerea era una forțată.
❖ Cu toată opoziția unor înalți clerici, Mihail Paleologul a decis alegerea unui alt patriarh, Nichifor al II-
lea (1260-1261), rămas în funcție numai un an, murind în februarie 1261. Legitimitatea acestui patriarh
era una îndoielnică și nu a rămas necontestată.

r­
fl
❖ Rechemat în fruntea Bisericii pentru al doilea patriarhat (1261-1265), patriarhul Arsenie
l-a încoronat pentru a doua oară pe Mihail Paleologul la rev n rea în Constantinopol (aug.
1261), în biserica Sfânta So a. Stăpân pe sit ație, uzurpatorul și-a dezvăluit curând ambiția
de a crea o dinastie proprie, poruncind orbirea lui Ioan al IV-lea Laskaris (25 dec.
1261) și claustrarea lui în fortăreața Dakibyze pe țărmul Mării Marmara (dec. 1261).
❖ Reacția patriarhului, tutorele basileului legitim, a fost una fermă: la începutul lui 1262,
Mihail al VIII-lea Paleologul a fost excom nicat solemn. Toate încercările
coîmpăratului de a obține iertarea au fost sortite eșecului, patriarhul ind decis să-l oblige să
se retragă din scaun. Prin această excomunicare, patriarhul a declanșat una dintre cele mai
grave crize interne din perioada guvernării Paleologilor. Criza a provocat tulburări în viața
Bisericii și statului și a subminat autoritatea instituțiilor fundamentale din imperiu.
❖ Societatea bizantină s-a scindat, partizanii patriarhului și ai împăratului detronat
confruntându-se în următorii ani cu susținătorii cauzei lui Mihail al VIII-lea Paleologul. S-a
produs o puternică revoltă a populației din Niceea și împrejurimi în favoarea lui Arsenie și a
lui Ioan al IV-lea Laskaris, care a îmbrăcat haină legitimistă și a dezorganizat sistemul defensiv
al Asiei Mici; înăbușită de trupele imperiale, mișcarea a determinat trecerea populațiilor
frontaliere la selgiucizi (vara 1262).
fi
u­
u­
e­
i­
fi
❖ Somat să retragă excomunicarea, Arsenie a fost depus de împărat în primăvara lui 1265, sub
acuzația de înaltă trădare, și exilat în Prokonessos (1266), iar în locul lui este ales Gherman al III-lea
Lazos Markoutzas (1265-1266), care l-a anatematizat pe înaintașul său sub acuzația de conspirație, fără a
îndrăzni să ridice excomunicarea pronunțată față de împărat.
❖ Arsenie, considerat singurul patriarh legitim de cei mai mulți credincioși și membri ai clerului, a refuzat cu
fermitate să-i acorde absolvirea până la moartea sa în septembrie 1273.
❖ Succesorul lui Gherman al III-lea, patriarhul Iosif I (1266-1275, 1282-1283), duhovnicul
împăratului, a ridicat anatema aruncată asupra sa în mod solemn și i-a acordat absolvirea
(1267), un act care a agravat schisma. De asemenea, l-a încoronat împărat asociat pe Andronic, ul
lui Mihail al VIII-lea (1272).
❖ Schisma a luat mare amploare în urma actelor noului patriarh. Făceau parte din facțiunea arsenită:
legitimiștii, susținătorii Laskarizilor, toți cei care se împotriveau politicii sociale și externe a lui Mihail
Paleologul, dar și antiunioniștii. Unul dintre motivele pentru care Mihail al VIII-lea a inițiat contacte cu
Papalitatea l-a constituit contestarea autorității sale pe plan intern și condiția sa de excomunicat: în fața
refuzului intransigent al patriarhului Arsenie de a-i acorda absolvirea, împăratul a sugerat că putea obține
absolvirea de la o autoritate mai înaltă decât aceea a patriarhului bizantin, exprimare prin care nu se poate
înțelege altceva decât autoritatea episcopului Romei. Până în momentul declanșării negocierilor unioniste,
ierarhia a fost, în general, de partea lui Mihail Paleologul, iar monahii și clerul inferior s-au a at în tabăra
arseniților. În deceniile următoare, în contextul opoziției față de unirea de la Lyon (1274), partizanii lui
Arsenie, dispărut între timp (30 sept. 1273, Prokonessos), s-au a at în fruntea mișcării antiunioniste.

fl
fl
fi
❖ În ianuarie 1275, patriarhul Iosif I, adversar neînduplecat al unirii bisericești, s-a
retras din scaunul patriarhal în semn de protest față de politica unionistă a lui Mihail
al VIII-lea. I-a succedat în scaun liderul partidului unionist, care a păstorit sub numele
patriarhal de Ioan al XI-lea Bekkos (26 mai 1275-26 dec. 1282). Acest patriarh a
susținut politica lui Mihail al VIII-lea, însă a încercat să tempereze excesele suveranului
față de antiunioniști.
❖ După moartea lui Mihail al VIII-lea (11 dec. 1282), Andronic al II-lea (1282-1328), ul
și succesorul celui dispărut, l-a înlăturat pe Bekkos (26 dec. 1282) și i-a redat scaunul
patriarhal lui Iosif I (31 dec. 1282), Bekkos a fost declarat depus pentru uzurparea
scaunului patriarhal și pentru profesarea unei credințe eretice. Episcopii și clericii care au
susținut unirea au fost suspendați trei luni, deși s-au acordat unele dispense. Sfânta So a a
fost considerată profanată și a fost res nțită.
❖ În ianuarie 1283, un sinod constantinopolitan (găzduit de biserica Sfânta So a) l-a
judecat pe Bekkos; lucrările s-au desfășurat într-o atmosferă atât de tensionată, încât
Bekkos a susținut că viața i-a fost în pericol și că s-a a at în imposibilitate să-și susțină
cauza, neavând altă soluție decât să a rme că renunță la convingerile sale unioniste. A
fost condamnat pentru erezie și exilat în Bitinia, la Prousa (astăzi Bursa).
fi
fi
fl
fi
fi
fi
❖ Abjurarea unirii de la Lyon de către Andronic al II-lea și urcarea în scaunul
patriarhal a unui antiunionist (Iosif I) nu au condus la stingerea schismei
arsenite. Arseniții au refuzat orice relație cu Patriarhia Ecumenică păstorită de Iosif I,
cel care acordase suveranului răposat absolvirea și ridicase anatema pronunțată de
Arsenie. De altfel, arseniții nu i-au recunoscut pe patriarhii care i-au succedat în scaun lui
Arsenie și, în repetate rânduri, au revendicat scaunul patriarhal pentru unul dintre liderii
mișcării.
❖ La începutul lui martie 1283, Iosif I a renunțat la scaunul patriarhal, ind grav bolnav
(a murit la 23 martie 1283), iar la 28 martie 1283 acesta a fost încredințat unui mirean
cipriot, Gheorghe (cca 1241-†1290), care a urcat în scaunul patriarhal sub numele de
Grigorie al II-lea (28 mart. 1283-iun. 1289), după ce a depus voturile monahale și
a fost hirotonit precipitat în toate treptele preoțești.

fi
❖ Era un savant și un umanist care susținuse inițial politica unionistă a lui Mihail al VIII-lea
(apropiat al lui Bekkos, Grigorie, pe atunci protoapostolarios, prim-citeț al capelei palatine, fusese unul
dintre cei care încercaseră să-l convingă pe Bekkos de îndreptățirea lioque încă din 1273; de
asemenea, fusese unul dintre susținătorii și colaboratorii lui Bekkos în timpul patriarhatului său), însă
abjurase unirea; din susținător tenace al cauzei unirii, Gheorghe Cipriotul a devenit
unul dintre principalii adversari ai acesteia.
❖ Sunt aprinse discuțiile privind motivația acestei metamorfoze; unii istorici consideră că susținuse din
oportunism politica unionistă, rămânând ortodox „în adâncul inimii”, alții consideră că, descifrând
intențiile lui Andronic al II-lea, a devenit un adversar al unirii pentru a-și salva cariera; alții susțin că
motivația sa a fost una teologică, ind convins să schimbe tabăra sub in uența apropiaților săi
antiunioniști (Teodor Mouzalon, fostul său elev, prim-ministru al lui Andronic al II-lea; Irina
Evloghia Paleologina, sora lui Mihail al VIII-lea, aprigă opozantă a unirii, principalul inspirator
al politicii antiunioniste a lui Andronic al II-lea).
❖ Unii istorici situează „convertirea” lui Gheorghe Cipriotul în 1275, în momentul urcării lui Bekkos în
scaunul patriarhal, alții în 1282, în momentul urcării pe tron a lui Andronic al II-lea, care s-a
delimitat de politica unionistă a lui Mihail al VIII-lea. Foarte probabil, a fost vorba de un proces și de
o evoluție în privința atitudinii sale față de unirea bisericească; în orice caz, în 1282, trecea drept
antiunionist, iar, un an mai târziu, în 1282, nu a existat niciun fel de împotrivire față de alegerea sa,
ceea ce nu s-ar întâmplat dacă ar fost un antiunionist de dată recentă.
fi
fi
fi
fi
fl
❖ Grigorie al II-lea Cipriotul a găsit Biserica într-o stare de tulburare și neorânduială. Mai multe facțiuni
se confruntau și pacea părea greu de restabilit; se confruntau apărătorii tradiției ortodoxe,
antiunioniștii, și latinofronii, partizanii unirii, dar și în sânul taberei ortodoxe existau
disensiuni.
❖ 1) Arseniții, partizanii fostului patriarh Arsenie, depus în 1265, erau antiunioniști intransigenți,
aveau o poziție antilatină netă, „zeloți”, se desprinseseră din Biserica bizantină (situația aceasta va
dura până în 1310); îi considerau nelegitimi pe toți patriarhii numiți de un suveran Paleolog (Mihail
al VIII-lea, Andronic al II-lea) care i-au succedat lui Arsenie;
❖ 2) Iose ții, partizanii fostului patriarh antiunionist Iosif I, se a au în fruntea opoziției față de
unirea bisericească;
❖ 3) Unioniștii/latinofronii, demnitari din anturajul lui Mihail al VIII-lea și teologi din cercul lui
Bekkos, căzuți în dizgrație după 1282, in uența lor era aproape nulă; erau de acord cu unirea pe
calea unui compromis dogmatic (considerau că lioque este echivalent cu sintagma διὰ τοῦ Υἱοῦ din
scrierile Părinților greci ai Bisericii);
❖ 4) Moderații din cercul lui Grigorie Cipriotul și Teodor Muzalon aveau o poziție foarte
nuanțată: nu se opuneau de principiu unirii, dezaprobau compromisul de la Lyon și respingeau
compromisurile teologice ale latinofronilor, se opuneau oricărui acord silit sau nesincer cu latinii,
respingeau însă și poziția arseniților.
fi
fl
fi
fl
 ❖ Noul patriarh Grigorie al II-lea Cipriotul nu era nici partizan al
„iose ților”, nici susținător al „arseniților”, pe care a reușit să-i înfurie
prin refuzul său de a condamna memoria patriarhului răposat și actele ostile
fostului patriarh Arsenie, îndrăznind chiar să-l canonizeze pe patriarhul Iosif I.
Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328), noul suveran, nu le-a putut da satisfacție
arseniților, întrucât primise ungerea tocmai de la patriarhul Iosif, iar orice atac la
adresa acestuia și a validității actelor sale constituia un atac la adresa legitimității
proprii. Schisma a continuat, mai ales că împăratul detronat continua să trăiască în
castelul în care fusese închis de Mihail Paleologul.
❖ Negocierile cu „arseniții” au fost sortite eșecului; în 1274, în Postul Mare
a fost convocat un sinod al Adramyttion, prezidat de Grigorie, scopul acestuia
ind revenirea „arseniților” în Biserică; puțini „arseniți” au acceptat autoritatea lui
Grigorie al II-lea, cei mai mulți au refuzat să-i accepte autoritatea, astfel încât
patriarhul a fost nevoit să emită o sentință de excomunicare a
arseniților.
fi
fi
❖ Patriarhatul lui Grigorie al II-lea (1283-1289) a fost marcat de restaurarea
Ortodoxiei și respingerea formală a unirii de la Lyon.
❖ Spre deosebire de predecesorul său, Grigorie al II-lea i-a tratat pe unioniști cu
intransigență.
❖ Între 18-25 aprilie 1283, s-a desfășurat un sinod în biserica Născătoarei din
Vlaherne: au fost condamnați toți episcopii care susținuseră politica unionistă; la 26
aprilie 1283, în toate bisericile din Constantinopol, s-a dat citire unui tomos sinodal care
prevedea depunerea tuturor episcopilor unioniști. De asemenea, a refuzat cererile
văduvei lui Mihail al VIII-lea de a se face pomeniri liturgice la aniversările împăratului
răposat. Întrucât Bekkos încerca să-și apere punctul de vedere și să înlăture acuzațiile de
erezie, cu acordul suveranului, a fost convocat un alt sinod la începutul anului 1285.
❖ În februarie 1285, s-a întrunit un sinod constantinopolitan („al doilea sinod de la
Vlaherne”), ale cărui lucrări s-au desfășurat pe durata a șase luni (5 febr.-aug. 1285).
Sinodul din 1285 constituie un moment deosebit de important în istoria
teologiei bizantine, reprezentând singura reacție sinodală o cială a Bisericii
bizantine față de lioque. Actele sinodului s-au pierdut, a supraviețuit însă tomosul.
fi
fi
❖ Bekkos, însoțit de Gheorghe Metochites și Constantin Meliteniotes, a primit posibilitatea de a se
apăra, susținând punctul de vedere că expresia latină lioque este echivalentă cu
exprimarea patristică „prin Fiul” (διὰ τοῦ Υἱοῦ). Apărarea sa a constat în a susține că
Părinții Greci susțineau dubla purcedere și lioque, întrucât prepozițiile ek (ἐκ) și dia (διὰ)
sunt sinonime; considera astfel că sunt echivalente exprimările: „Duhul purcede de la Tatăl și de
la Fiul” și „Duhul purcede de la Tatăl prin Fiul”.
❖ Una dintre mărturiile sale patristice favorite era citatul din Ioan Damaschin, Dogmatica, I, 12,
„Tatăl este purcezătorul/cauzatorul Duhului prin Fiul”; se adăugau câteva extrase din
scrierile Sfântului Grigorie al Nyssei. Mulți sinodali erau tentați să respingă citatele din Ioan
Damaschin și Grigorie al Nyssei ca neautentice, alții refuzau să discute despre fragmentele în
care se regăsea sintagma „prin Fiul” considerându-le secundare, marginale, cei mai mulți
considerau că ele se referă la planul oikonomiei, la trimiterea Duhului „prin Fiul”, la pogorârea
Duhului și împărtășirea Sa în lume și în timp.
❖ Patriarhul și teologii din cercul său (Teodor Mouzalon, retorul Manuel Holobolos, Atanasie,
patriarhul Alexandriei, viitor patriarh ecumenic) au examinat teza exprimată de Bekkos și au
condamnat acest punct de vedere, atrăgând atenția că purcederea Duhului este un act al
ipostasului Tatălui, nu al esenței dumnezeiești, făcând distincție între purcederea
ipostatică a Duhului (exclusiv de la Tatăl) și manifestarea Sa veșnică prin Fiul.
fi
fi
❖ Al doilea sinod de la Vlaherne a respins formal conciliul de la Lyon (1274), iar Bekkos și apropiații
săi – unioniștii Constantin Meliteniotes și Gheorghe Metochites – au fost excomunicați și
întemnițați în fortăreața Sfântul Grigorie din golful Nicomediei.
❖ Bekkos a refuzat orice compromis și a rămas până la moartea sa în acest loc de surghiun
(1297). Considera că i se făcuse o nedreptate atunci când fusese condamnat ca eretic și
trădător al cauzei bizantine și a continuat să protesteze în fața acestor acuzații și a etichetei
de latinophron.
❖ Același sinod a aprobat un tomos (Ἔκθεσις τοῦ τόμου τῆς πίστεως κατὰ τοῦ Βέκκου) redactat de
patriarhul Grigorie al II-lea Cipriotul despre lioque.
❖ Tomosul a rma că Duhul purcede numai de la Tatăl, nu de la Tatăl și de la Fiul, dar este
manifestat/descoperit prin Fiul; Fiul nu are vreun rol în purcederea Duhului, Duhul nu-și
primește existența prin Fiul, dar Fiul este Cel prin care Duhul Sfânt Se manifestă/
descoperă din veșnicie. Ek se referă la purcedere, la aducerea la existență a Duhului; expresia
„prin Fiul” nu se referă la purcederea Ipostasului Duhului, care este un act al Ipostasului Tatălui,
nu al naturii dumnezeiești, ci la manifestarea veșnică, harică, a Duhului prin Fiul, o acțiune
comună tuturor Persoanelor dumnezeiești. Purcederea Sa (ἐκπόρευσις, προβολή, πρόοδος)
veșnică nu trebuie confundată cu manifestarea/descoperirea Sa veșnică
(ἔκφανσις).
fi
fi
 ❖ După această expunere, în 11 sentințe erau condamnate învățătura latină despre
lioque și poziția dogmatică a unioniștilor. Dintre acestea mai importante erau
următoarele teze:
❖ Tatăl este cauzatorul Duhului prin Fiul, Duhul primește și de la Fiul ința și existența
(sentința a 3-a),
❖ Duhul primește ința prin Fiul și de la Fiul (sentința a 4-a);
❖ că prepoziția dia este echivalentă în teologie prepoziției ek (sentința a 5-a);
❖ că ința și dumnezeirea Tatălui și a Fiului sunt cauza existenței Duhului (sentința a 6-a);
❖ că purcederea Duhului este lucrarea comună a Tatălui și a Fiului, fără a exista însă două
principii sau cauze (sentința a 7-a);
❖ că Tatăl este numit cauza Duhului nu după ipostas, ci după natură, ceea ce înseamnă că
și Fiul poate numit cauza Duhului, pentru că este deo ință cu Tatăl (sentința a 8-a).
❖ Contrar exegezei de până atunci, care întrebuința prepoziția dia numai pentru trimiterea
Duhului în lume, Grigorie Cipriotul vorbește despre o manifestare veșnică prin Fiul. Distincția
între purcedere și descoperirea/manifestarea Duhului era prea subtilă și nouă, iar unii dintre
clerici au refuzat să semneze tomosul patriarhului.
fi
fi
fi
fi
fi
fi
❖ Un punct de vedere foarte original a exprimat chartophylax-ul Gheorghe Moschampar,
fervent antiunionist, care s-a delimitat atât de poziția lui Bekkos ( lioque), cât și de aceea a
patriarhului Grigorie Cipriotul (care făcea distincție între purcedere și manifestare și aplica
sintagma διὰ τοῦ Υἱοῦ la manifestarea/strălucirea veșnică), Moschampar a susținut că prepoziția
dia este echivalentă cu prepozițiile syn (σύν), meta (μετὰ) sau ama (ἅμα); așadar, din punctul său de
vedere, sensul a rmației „Duhul purcede de la Tatăl prin Fiul” ind „Duhul purcede de la Tatăl
împreună cu/deodată cu Fiul”. După sinodul din 1285, chartophylax-ul Gheorghe Moschampar a
devenit un contestatar al patriarhului Grigorie Cipriotul.
❖ Din păcate, în anii următori, chiar unii dintre susținătorii patriarhului au contribuit la o starea
de confuzie, comentând tomosul patriarhal într-un mod în care nu au reușit să păstreze această
distincție, Grigorie al II-lea ind vehement contestat din acest motiv, chiar și de către unii
antiunioniști, care și-au amintit că era originar din Cipru, o insulă a ată în posesia Republicii lui
San Marco, sugerând că atașamentul său față de Ortodoxie era îndoielnic. S-au alăturat
contestarilor chiar unii dintre cei care semnaseră tomosul din 1285, conduși, se pare, de
mitropoliții Teolept al Filadel ei și Ioan Cheilas al Efesului. Se adăugau acestor
contestații acuzațiile „arseniților” – conduși de Gherasim al Heracleei și Neo t de
Broussa, care, în pnevmatologie, exprimau formula strict tradițională a purcederii numai de la
Tatăl.
fi
fi
fi
fi
fl
fi
fi
 ❖ Patriarhul, defăimat și grav bolnav, era dispus să se retragă, însă dorea însă să
e recunoscută public ortodoxia sa și insista să e respinse acuzațiile
împotriva sa. În iunie 1289, într-o mare adunare organizată la palatul
imperial în iunie 1289, detractorii patriarhului, în frunte cu Teolept al
Filadel ei și Gheorghe Moschampar, au recunoscut fără echivoc ortodoxia
patriarhului, cerând însă retragerea sa „pentru pacea poporului”. A doua zi
patriarhul s-a retras din scaunul patriarhal (nu renunța la sacerdoțiu, la rangul
de episcop, pentru că era nevinovat de acuzațiile aduse); acceptase scaunul
patriarhal numai pentru a aduce pace Bisericii și nu dorea să e el însuși
pricină de dezbinare.
❖ După ce s-a reconciliat cu toți adversarii săi, i-a iertat și a fost iertați de
arseniți și de iose ți, s-a retras la mănăstirea constantinopolitană
Hodeghetria, trecând la cele veșnice probabil în a doua jumătate a anului
1290.
fi
fi
fi
fi
fi
❖ Câteva luni mai târziu, urca în scaunul patriarhal Atanasie I (Athanasios I, oct.
1289-oct. 1293, iun. 1303-sept. 1309), un monah foarte sever, preocupat de
disciplina clerului său și de viața morală a credincioșilor săi; era un propovăduitor al
pocăinței, ind convins că înaintarea turcilor otomani putea stăvilită dacă bizantinii,
împăratul inclusiv, vor redescoperi viața morală. A încercat să aducă mângâiere
sărmanilor; obișnuia să supravegheze personal distribuirea hranei și a celor necesare
pentru traiul zilnic. A instituit o comisie însărcinată cu aprovizionarea cu grâne a
capitalei și cu controlul prețurilor (împotriva speculei). Îi îndemna pe bogați să adopte pe
cineva în nevoie și a organizat cantine pentru săraci. Foarte sever, nu era deloc zgârcit cu
cuvintele foarte aspre la adresa celor înstăriți care nu se interesau de soarta semenilor.
Uneori a avut o in uență considerabilă asupra suveranului, alteori vocea sa a fost
ignorată. S-a a at în con ict cu arseniții, care l-au contestat vehement. A fost un
patriarh foarte iubit; îndată după moartea sa a apărut un cult local, iar mormântul său a
devenit loc de pelerinaj, mai cu seamă că s-au înregistrat numeroase minuni. S nțenia sa
a fost recunoscută înainte de 1368.
fi
fl
fl
fl
fi
fi
 ❖ Schisma arsenită a luat sfârșit în timpul patriarhatului lui Nifon I (1310-1314), care le-a
făcut schismaticilor arseniți multe promisiuni pentru a reveni în interiorul Bisericii o ciale,
promisiuni dublate de cele ale suveranului Andronic al II-lea, care le-a făgăduit că vor
tratați cu indulgență. În cele din urmă, arseniții au făcut și ei o concesie, renunțând la
pretenția ca unul dintre ei să urce în scaunul patriarhal. Arseniții au insistat ca unirea să
e condamnată încă o dată, să se ridice toate excomunicările pronunțate, să e declarate
invalide hirotonirile lui Bekkos și șters din diptice numele patriarhului Iosif I.
❖ Reconcilierea a fost marcată de o ceremonie macabră: pe 14 septembrie 1310, în
Sfânta So a, cadavrul lui Arsenie a fost înveșmântat în veșminte patriarhale și
întronizat, iar în mână i s-a așezat o formulă de absolvire a tuturor celor pe care îi
anatematizase. Împăratul a citit o declarație de revenire în Biserică a arseniților, iar
patriarhul a luat formula de iertare din mâna cadavrului lui Arsenie și a citit-o în fața
poporului (absolvirea celor anatematizați de Arsenie însemna recunoașterea dinastiei
Paleologilor). În continuare, cei mai proeminenți arseniți au o ciat Sfânta Liturghie
alături de patriarhul Nifon I. Condițiile reconcilierii au fost stabilite printr-un act imperial,
un „tomos al unirii”. Nu toți arseniții au fost de acord cu această pace, dar schisma se
consideră că a luat sfârșit în 1310.
fi
fi
fi
fi
fi
fi