7.3.

Constituirea statelor medievale în spaţiul românesc

1. Introducere: Procesul european de constituire a statelor medievale s-a înregistrat şi în

spaţiul românesc. Constiturea acestora a fost influenţată de premise interne şi externe.
Premise externe: - Marea invazie mongolă care a distrus puterea cumanilor şi a creat un
echilibru de forţe împiedicând statele vecine să-şi exdintă dominaţia asupra spaţiului românesc;
- criza internă a Regatului Ungariei provocată de luptele pentru tron declanşate de stingerea
dinastiei arpadiene, în anul 1301.
Premise interne :  - creşterea demografică; - dezvoltarea economică;
- evoluţia politico-socială, care a condus la procesul de feudalizare, realizându-se trecerea de
la uniunile de obşti (romanii populare) la constituirea primelor formaţiuni politice numite cnezate
şi voievodate (D1)
2. Cnezate şi voievodate (secolele IX-XIII): în această perioadă izvoarele istorice
menţionează primele formaţiuni politice româneşti prestatate: cnezatele şi voievodatele.
Astfel, cronicarul Anonymus în Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) menţioneză la sfârşitul
secolului al IX-lea, următoarele formaţiuni prestatale cucerite de maghiari la venirea lor în
Panonnia:
1. Voievodatul condus de Menumorut din Crişana cu reşedinţa la Biharea; (D2)
2. Voievodatul condus de Glad din Banat cu reşedinţa la Cuvin şi Orşova; (D4)
3. Voievodatul condus de Gelu din Transilvania cu reşedinţa la Dăbâca. (D3)
Iar pentru începutul secolului al XI următoarele formaţiuni cucerite de regele maghiar Ştefan
cel Sfânt (Istvan): Voievodatul lui Gyla în Transilvania cu reşedinţa la Alba-Iulia;
Voievodatul lui Ahtum, din Banat, cu reşedinţa la Moriserna.
La sud de Carpaţi, documentul numit Diploma cavalerilor ioaniţi (1247) menţionează Ţara
Severinului, cnezatele lui Ioan şi Farcaş şi voievodatele lui Litovoi şi Seneslau. (D5)
Între Dunăre şi Mare existau formaţiuni politice conduse de Gheorghe şi Dimitrie (sec.X) şi
Tatos, Seslav şi Satza (sec. XI), Ţara Cavarnei (1230)
3. Constituirea statelor: A. Transilvania: În constiturea şi evoluţia Transilvaniei se disting
două etape: 1. Sec.IX-XI afirmarea voievodatelor româneşti;
2. Sec. XI-XIII cucerirea Transilvaniei de către Regatul Ungariei, acţiune realizată progresiv
de la vest la est, prin folosirea următoarelor metode: - cucerirea cetăţilor; - organizarea
comitatelor; impunerea catolicismului; colonizarea secuilor şi saşilor.
Încercarea maghiarilor de a impune modelul apusean al Principatului a eşuat păstrându-se
forma tradiţională românească a voievodatului autonom. (Leustachius 1176)
B. Ţara Românească: Procesul de centralizare politică la sud de Carpaţi s-a realizat în trei
etape: 1. În jurul anilor 1272-1275 când voievodul Litovoi încearcă să înlăture suzeranitatea
maghiară, dar cade în luptă, iar fratele său numit Bărbat luat prizonier se răscumpără cu o mare
sumă de bani;
2. Este legată de legenda descălecatului lui Negru Vodă din Făgăraş (1291) la Câmpulung, dar
care nu este menţionat în documente; (D6)
3. Adevărata întemeiere realizată de Basarab I (~1310-1352) care unifică formaţiunile politice
existente şi obţine independenţa ţării prin victoria de la Posada (9-12 noiembrie 1330) împotriva
regelui Ungariei Carol Robert de Anjou, descrisă de Cronica pictată de la Viena. Urmaşi săi au
consolidat statul, astfel, Nicolae Alexandru (1352-1364) întemeiază prima Mitropolie la Curtea
de Argeş (1359) iar Vlaicu Vladislav (1364-1377) emite primele monede şi întemeiază a doua
mitropolie la Severin.
C. Moldova: Întemeierea Moldovei a cunoscut două etape. În prima etapă avem descălecatul
lui Dragoş voievod din Maramureş în ~ 1350, dar care nu conducea decât o marcă de apărare a
Regatului Ungariei. (D7)A doua etapă ~ 1359-1365 prin descălecatul lui Bogdan, venit tot din
Maramureş, care, ajutat de localnici, se revoltă împotriva suzeranităţii maghiare şi obţine
independenţa statului. Urmaşi săi consolidează statul, astfel, Petru Muşat (1376-1391) întemeiază
prima mitropolie şi emite primele modede, iar Roman I (1391-1393) desăvărşeşte unificarea
teritorială proclamându-se domn de la “de la munţi până la ţărmul mării”.
D. Dobrogea: procesul de centralizare politică s-a realizat în secolul al XIV-lea, având ca
nucleu “Ţara Cavarnei” unde conducătorul Balica (1346-1354) se desprinde din ţaratul bulgar, iar
urmaşul său Dobrotici sau Dobrotiţă (1354-1386) care îşi extinde autoritatea asupra întregului
teritoriu şi primeşte de la împăratul bizantin titlul de despot.
Fiul şi urmaşul său piere într-o luptă cu otomanii, iar în aceste condiţii Mircea cel Bătrân
incorporează Dobrogea Ţării Româneşti (~ 1388-1417).

Vocabular

Obşte sătească: formă de organizare a comunităţilor rurale caracterizată prin îmbinarea

proprietăţii private cu cea colectivă, strânse legături economice şi autoconducere.
Romanii populare: uniuni de obşti, având organizare economică, social-politică şi culturală;
denumire dată de Nicolae Iorga.
Cnezat: formaţiune prestatală care reunea mai multe obşti săteşti; stăpânire feudală ereditară
condusă de un cneaz;
Voievodat: formaţiune prestatală rezultată din unirea sau supunerea mai multor cnezate,
condusă de un voievod;
Descălecat: termen folosit de cronicare pentru a descrie întemeierea statelor medievale
româneşti; întemeiere de ţară.
Ţară: zonă delimitată natural sau administrativ, individualizată prin tratiţii, cultură şi/sau
organizare politică în cadrul spaţiului românesc; de exemplu, Ţara Vrancei, Ţara Haţegului, Ţara
Maramureşului, Ţara Făgăraşului etc.
Comitat: unitate teritorial-administrativă condusă de un comite subordonat regelui maghiar.
Mitropolie: instituţie a Bisericii Ortodoxe, care coordonează activitatea ecleziastică la nivelul
unei provincii sau al unui stat.
Marcă: unitate teritorială politică şi militară create de statele feudale la graniţă şi chiar
dincolo de ea în vederea stăvilirii atacurilor năvălitorilor.
Despot: conducător cu puteri absolute; în Imperiul Bizantin guvernator al unei provincii
 autonome.

IMPERIUL BIZANTIN

După divizarea Imperiului Roman, în 395, în cele două părţi occidentală şi

orientală, acestea au avut o evoluţie distictă. Astfel dacă Imperiul Roman de Apus
s-a prăbuşit în 476, Imperiul Roman de Răsărit şi-a continuat existenţa încă
aproape un mileniu. Cunoscut şi cu numele de Imperiul Bizantin, de la vechea
nenumire a capitalei sale Constantinopol = Bizanţ, Imperiul Roman de Răsărit a
cunoscut apogeul în timpul împăratului Justinian (527-565) şi a soţiei sale Teodora.
Acesta a încercat să refacă unitatea imperiului aşa cum acesta era pe vremea lui
Constantin cel Mare, când ocupa întregul bazin mediteranian. Cu ajutorul
armatelor sale, conduse de vestiţii generali Belizarie şi Narses, a recucerit Africa de
Nord de la vandali (533-534), Italia de la ostrogoţi (535-555) şi sud-estul Spaniei de
la vizigoţi (564). Justinian a reprimat ereziile care se răspândiseră în Siria şi Egipt
şi împreună cu juristul Trebonian a adunat toate legile romane înt-un singur cod de
legi (Corpus juris civilis), care va fi una din sursele de inspiraţie pentru jurişti
medievali. Tot în timpul său s-au ridicat bisericile: Sânta Sofia din Constantinopol
şi San-Vitale din Ravenna, adevărate opere de arhitectură şi focare de cultură.
Marile realizări ale lui Justinian au slăbit financiar şi politic imperiul, care
după moartea sa decade. Astfel, vizigoţii recuceresc sud-estul Spaniei, longobarzii
cuceresc aproate toate posesiunile bizantine din Italia, slavii şi bulgarii cuceresc
Balcanii, iar arabii cuceresc Mesopotamia, Siria, Palestina, Egiptul şi Africa de
nord.
Odată cu pierderea teritorilor romanice, imperiul capătă un caracter
predominant grecesc, iar greaca devine limba oficială.
Între anii 726-843 imperiul este sfâşiat de un război civil între iconoclaşti şi
iconoduli, terminat cu victoria iconodulilor.
Imperiul Bizantin are şi perioade de revenire, cum ar fi în timpul dinastiilor
macedoneană şi comnenă, când sunt reluate o parte din fostele teritorii bizantine
din Balcani şi Asia Mică.
Ulterior Bizanţul întră iar într-o perioadă de profundă criză, fiind ocupat între
1204-1261 de cavalerii latini, iar apoi de către turcii otomani, care sub conducerea
sultanului Mehmed al II-lea îi dau lovitura de graţie cucerind, în 1453,
Constantinopolul.

REGATUL FRANCEZ
Geneza statului medieval francez: În sec. al V-lea se stabilesc în Galia francii, popor germanic, prin a
căror fuziune cu populaţia galo-romană de limbă latină, a luat naştere în sec. următoare poporul francez.
Bazele regatului franc sunt puse de Clovis (481-511) din dinastia merovingienilor care îşi împarte regatul, ca
pe o moşie, între fiii săi. Ideea romană de stat ca instituţie publică (res publica) dispare şi apare statul feudal
care are la bază relaţiile personale feudo-vasalice dintre regi şi membrii aristocraţiei. Aceste relaţii feudale
apar şi se dezvoltă în special odată cu apariţia Imperiului Carolingian. Imperiului Carolingian: este
constituit de Carol cel Mare (768-814) când regatul franc cunoşte o perioadă de maximă expansiune, şi
anume: la cererea papalităţii cucereşte regatul longobarzilor din Italia, supune triburile germanice şi slave,
distruge hanatul avar din Pannonia, ocupă nordul Spaniei de la arabi. La 25 decembrie 800 Carol cel Mare
este încoronat de papă la Roma ca “împărat roman”. Noul imperiu este doar în teorie unul roman, având
prea puţin în comun cu vechiul Imperiu Roman. Centrul său se afla pe valea Rinului, unde se găsea şi
capitala la Aachen. Carol cel Mare îşi conducea vastul său imperiu, la nivel central cu ajutorul consilierilor
săi numiţi palatini, iar la nivel local cu ajutorul conţilor şi episcopilor. Ultimii fiind controlaţi de împărat cu
ajutorul aşa numiţilor missi dominici (mesagerii regelui). După moartea sa, Imperiul intră în criză şi prin
Tratatul de la Verdun din 843 este împărţit între fiii lui Ludovic cel Pios: partea de apus, Franţa, cu titlul de
regat, este luată de Carol cel Pleşuv, partea de răsărit, Germania, de Ludovic Germanicul, iar partea
centrală, cu Italia, Lotharingia, de Lothar, care păstrează şi titlul imperial. Autoritatea regală scade
progresiv datorită răspândirii sistemului feudo-vasalic, care permite transmiterea ereditară a feudului către
vasali. Astfel apar principatele teritoriale, conduse de marii feudali, care nu mai dau ascultare monarhului.
Aceasta este etapa monarhiei feudale cunoscută şi sub numele de anarhia feudală. Acum în 987, marii feudali
îl aleg ca rege al Franţei pe Hugo Capet, întemeitorul dinastiei capeţiene (987-1328). Acesta stăpânea un mic
principat avându-şi domeniul regal doar în jurul Parisului. Treptat monarhul îşi consolidează poziţia în
raport cu marii feudali impunând succesiunea ereditară, prin asocierea urmaşilor la tron şi prin recunoşterea
caracterului sacru al regalităţii (ca uns al lui Dumnezeu, regele se afla în fruntea întregi ierarhii feudale).
Centralizarea regatului francez continuă în special în timpul regilor Filip al II-lea
Augustus (1180-1223) şi Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) când este mărit domeniul regal
prin noi achiziţii teritoriale pe seama monarhului englez, ereticilor albigenzi, al cavalerilor
templieri, şi prin victoria împotriva papalităţii. Aceste progrese în domeniul centralizării sunt
puse la grea încercare în timpul “Războiului de 100 de ani” (1337-1453) dintre Franţa şi
Anglia. După acestă confruntare procesul de centralizare este încheiat de Ludovic al XI-lea
care ocupă şi celelalte teritorii franceze: Burgundia şi Provence.

6.2. EUROPA ROMANICĂ ŞI EUROPA GOTICĂ.

INFLUENŢE ORIENTALE ÎN EUROPA.
ARHITECTURA MEDIEVALĂ ROMÂNEASCĂ
Introducere: enunţarea principalelor obiective ale lecţiei. Definirea artei.
La începutul mileniului II, în Europa, au loc atât prefaceri economice cât şi spirituale. Toate
acestea se reflectă şi în dorinţa oamenilor de a dezvolta construcţiile, în special cele religioase,
deoarece societatea medievală este o societate religioasă. Mănăstirile şi bisericile sunt cele mai
întâlnite construcţii.
1. Romanicul: reprezintă o nouă artă, apărut în Franţa, în ultimile decenii ale secolului al X-
lea, şi răspândeşt rapid şi în restul Europei în special în zona catolică între secolele XI-XII. Arta
romanică este inspirată de arta antică romană, de unde îi vine şi numele, cu influenţe din arta
bizantină şi arabă.
Principalele caracteristici: pentru realizarea unor construcţii monumentale şi rezistente se
utilizează bolta de piatră semicirculară, pentru a sprijini acoperişul şi cei doi pereţi ai navei
centrale, coloanele în interior, şi contraforturile în exterior.
Alte elemente caracteristice ale arhitecturii romanice sunt: transeptul, ce se încrucişează cu
nava centrală formând şi care urmează braţul scurt al crucii latine; turnul clopotniţă, înălţat la
 punctul de încrucişare dintre nava centrală şi transept; portalul, aflat la intrarea în biserică,
semnificând “poarta cerului”; arcul semicircular pentru uşi, ferestre, arcade; sculptura se
constituie ca o prelungire a arhitecturii, iar pictura este şi ea subordonată arhitecturii. Raclele cu
resturile pământeşti ale sfinţiilor, decorate cu fresce cu scene biblice.
Exemple: biserica abaţiei de la Cluny, biserica Sf.Iacob din Compostella, basilica San Marco
din Veneţia, în spaţiul românesc vechia catedrală catolică de la Alba Iulia
2. Goticul: Către mijlocul secolului al XII-lea, în plină epocă de dominaţie a romanicului, îşi
face apariţia în Franţa un nou stil în arhitectură Goticul. Numele i-a fost dat de oamenii
veacului al XVII-lea, care dispreţuiau această artă, văzută ca o artă barbară, gotică. Noua artă
este legată de renaşterea vieţii urbane care urmăreşte un nou ideal estetic, materializat în marile
catedrale gotice. Arhitecţii goticului au revoluţionat viziunea spaţială a romanicului prin două
invenţii: ogiva (arcul fânt) şi arcul de susţinere (arcul butant), la care presiunea este mult redusă.
Alte elemente caracteristice acestui stil sunt: folosirea vitralilor, a rozaselor şi a fleşelor.
Exemple: mănăstirea Saint Denis, catedralele Notre Dame din Paris, Koln, domul din
Milano, Palatul Dogilor din Veneţia, Biserica Neagră din Braşov.

2. Imperiul Romano-German
Imperiul Romano-German a fost întemeiat de către Otto I (936-973), care obţine o victorie
decisivă împotriva maghiarilor la Lechfeld în 955, iar în 962 este încoronat de către papă la Roma
ca împărat. Otto I s-a aliat cu biserica, adeptă a principiului unităţii şi centralizării, împotriva
feudalilor şi a pericolului extern reprezentat de maghiari şi slavi.
Teritoriul statului său cuprindea atât Germania de astăzi cât şi Ţările de Jos (Olanda, Belgia,
Luxemburg), Lotaringia (Lorena), Burgundia, nordul şi centrul Italiei, Elveţia, Austria şi Cehia.
(Studiu Atlas istoric harta de la pag.100 )
După moartea sa puterea imperială decade şi se declanşează în secolul XI “Lupta pentru
investitură”: conflict între puterea spirituală deţinută de papalitate şi puterea laică deţinută de
împăraţi. Conflictul se declanşează între papa Grigore al VII-lea şi împăratul Henric al IV-lea.
Ecomunicat de papă şi abandonat vasalii săi, Henric al IV-lea se duce la Canossa, unde papa îl
umileşte, făcându-l să aştepte trei zile, în picioarele goale pe timp de iarnă, până-l primeşte şi îi
acordă iertarea. Lupta pentru investitură se încheie în 1122 prin Concordatul de la Worms, printr-un
compromis care admite dubla investitură, atât din partea împăratului cât şi a papei.
În secolul al XII-lea puterea imperială este refăcută în timpul dinastiei Hohenstaufen, prin cei
doi reprezentanţi: Frederic Barbarosa (1152-1190) şi Frederic al II-lea (1220-1250).
După moartea celui din urmă imperiul intră într-o perioadă de criză (interregn) până în
1273 când este ales împărat Rudolf I de Habsburg care inaugurează dinastia de Habsburg
(1273-1806). În secolul al XIV-lea are loc o diminuare a puterii imperiale în favoarea forţelor
locale ale principilor, seniorilor şi oraşelor imperiale, această fărămiţare politică este oglindită
cel mai bine de Bula de aur din 1356, prin care 7 prinţi electori laici şi ecleziaşti alegeau
împăratul. Aceşti prinţi se bucurau de deplina suveranitate în statele lor devenite adevărate
state ereditare.
 6. Lumea medievală
6.1. Economie şi demografie. Ierarhia feudală

1. Economie şi demografie: def. Economia: reprezintă ştiinţa care studiază producerea şi

comercializarea de bunuri şi servicii; Demografia: reprezintă ştiinţa care studiază populaţia
(natalitatea, mortalitatea, densitatea, migraţia etc.)
Între economie şi demografie există o strânsă interdependenţă, şi anume creşterea
economiei duce şi la creşterea demografică.
De studiat Tabelul 1 pag.72 Corint C1 Stabiliţi relaţia dintre densitatea populaţiei între anul 1000 şi 1340.
În primele trei secole ale mileniului II populaţia Europei s-a dublat. Această creştere
demografică s-a datorat următoarelor progrese tehnice:
- generalizarea utilizării plugului greu cu brăzdar de fier, care întoarce brazda;
- perfecţionarea înhămârii şi înjugării animalelor de tracţiune, inventarea potcoavei,
supranumită “anvelopa Evului Mediu”;
- înlocuirea asolamentului bienal cu cel trienal, fapt ce duce la creşterea suprafeţei cultivate
şi respectiv la creşterea producţiei agricole;
- generalizarea utilizării şi în restul Europei a morii de apă, descoperită şi utilizată încă din
antichitate în sudul Europei, precum şi a morii de vânt, descoperită în Orient şi adusă în
Europa de arabi sau cruciaţi;
- totodată suprafeţele agricole se extind prin defrişări, desţeleniri şi desecări.
Populaţie europenă a cunoscut şi momente de regres demografic. Acestea s-au datorat
războaielor, cataclismelor naturale (secete, inundaţii, cutremure, incendii, invazii de lăcuste,
răciri climatice etc.) şi în special datorită epidemiilor. Astfel, epidemia cunoscută sub numele
de “Marea ciumă” sau “Moartea neagră” care a fost prezentă între anii 1348-1352, a dus la
decesul 1/3 din populaţia continentului.De studiat Tabelul 2 de la pag.72 Corint sau p.64 Edu.
2.Lumea rurală: societatea medievală era o societate preponderent rurală, deoarece 90% din
populaţie locuia în mediul rural. Satul reprezenta celula fundamentală a societăţii medievale.
Studiu D1
Satul număra câteva zeci de familii, formate, în medie, din cinci persoane. Mortalitatea era
foarte ridicată la toate palierele vârstei, datorită foametei, epidemiilor şi invazilor ori
războaielor. Media de vârstă era foarte scăzută, între 35 – 40 de ani.
Agricultura este principala ocupaţie a oamenilor. Viaţa oamenilor se desfăşura într-un ritm
lent, în funcţie de succesiunea anotimpurilor şi de desfăşurarea muncilor agricole.
Satele erau aşezate în zone fertile, aflate în apropierea cursurilor de apă. Locul unde se
desfăşura viaţa socială era biserica satului, slujbele cotidiene şi mai ales sărbătorile religioase
rânduiau existenţa oamenilor după reguli precise, care nu puteau fi încălcate fără sancţiunile
comunităţii.
Spaţiile de locuit (case construite mai ales din materialele zonei: lemn, pământ, nuiele, stuf
şi mai puţin piatră) erau alcătuite de multe ori dintr-o singură încăpere, în care, uneori,
oamenii trăiau alături de animale, de care erau despărţite de un paravan.
Mobilierul locuinţelor era rudimentar, reducânduse la pat, masă, câteva scaune şi o ladă
mare pentru păstrarea hainelor ori a păinii şi sării. Cuptorul sau soba completa interiorul
spaţiului de locuit.
Hrana ţăranilor se baza pe consumul de cereale, pe legume (bob,mazăre,ceapă), lapte şi
fructe. Numai în anumite zile din an se consuma: carne, ouă, peşte şi vin.
Îmbrăcămintea era simplă şi croită din materiale ieftine de postav, lână, in, cânepă şi piele.
Viaţa ţăranului se desfăşura mai mult pe ogor, venind acasă pe înserat pentru a dormi.
Ţăranii puteau fi oameni liberi sau dependenţi. În ultima situaţie ei se numeau în Occident
şerbi şi aveau următoarele obligaţi: în zile de muncă (robotă), în produse (dijmă) şi în bani
(cens). În Ţara Românească ţăranii liberi se numeau moşneni sau megieşi iar ţărani
dependenţi rumâni, iar în Moldova ţăranii liberi se numeau răzeşi şi cei dependenţi vecini, iar
în Transilvania ţăranii dependenţi se numeau iobagi. Studiu D2
Ţăranii dependenţi (şerbii) nu aveau voie să se căsătorească în afara domeniului, să lase
moştenire copiilor săi averea mobilă, înainte de a plăti o dare în natură, ori să depună
mărturie la tribunal. Abuzurile nobililor au dus la izbucnirea unor răscoale cum au fost
Jacqueria în 1358 în Franţa, răscoala condusă de Wat Tyler în 1381 în Anglia, răscoala de la
Bobâlna din 1437, răscoala din 1514 condusă de Gheorghe Doja. Studiu D5,6
3. Lumea urbană: În primul secol al mileniului II are loc o dezvoltare a comerţului, a
meşteşugurilor şi a vieţii agricole, fapt care duce la dezvoltarea vieţii urbane. Noile oraşe
medievale desemnate generic sub denumirea germană de burg, sunt întemeiate în special la
interxecţiile marilor drumuri comerciale. Locuitorii oraşelor desemnaţi şi sub numele de
burghezi au ca principale ocupaţii comerţul şi meşteşugurile. Pentru aşi apăra drepturile
meşteşugarii se organizează în bresle, iar negustorii în ghilde, hanse sau companii.
Societatea urbană este bine ierarhizată. În vârful acesteia se află patriciatul compus din
familiile nobile, din cămătari, zarafi, negustori bogaţi. Aceştia se mai numeau în limbajul
epocii “puternicii”, “cei buni” sau ”poporul gras”. La baza ierarhiei se afau meşteşugari,
calfele, ucenicii, micii negustori şi muncitorii necalificaţi denumiţi generic şi “poporul
mărunt”. Oraşele sunt înconjurate de ziduri de apărare. Casele au mai multe camere şi etaje şi
sunt construite în special din piatră şi cărămidă şi mai puţin din lemn, datorită pericolului de
incendii. De cele mai multe ori ele nu au dotările unui trai civilizat precum străzi pavate,
iluminate, apă potabilă, iar gunoaiele şi lipsa canalizării le trasformă în focare de epidemii.
Orăşenii au nevoie de libertate deplină pentru a-şi exercita meseriile. Astfel, apare în
secolele XI-XII mişcarea comunală Aceasta are scopul de a obţine emanciparea oraşului faţă
de seniorul său. Ea are ca rezultat recunoaşterea libertăţii printr-o cartă de emancipare. D3.
Statutul comunelor variază de la republicile comerciale şi oraşele libere (Veneţia, Genova,
Florenţa, oraşele germane), la oraşe cu autonomie largă (oraşele din Fandra şi sudul Franţei)
la autonomie limitată (Parisul, oraşele din Anglia).
4. Ierarhia feudală: O dată cu destrămarea Imperiului Carolingian, atacurile ungurilor,
normanzilor şi sarazinilor (musulmanilor) favorizează ascensiunea unei clase de războinici
care-şi arogă funcţia de protecţie în societate. Şi cum unica bogăţie este pământul, serviciile
acestui ordin sunt plătite prin danii funciare (feude). Studiu D7
Societatea medievală era o societate împărţită în trei ordine sau stări:
Starea I era formată din “oratores” = “cei care se roagă” = clerul;
 Starea II era formată din “belatores” = ”cei care se luptă” = nobilii, cavalerii;
Starea III era formată din “laboratores” = “cei care muncesc” = ţăranii şi în mai mică
măsură, mai târziu orăşenii.
Această schemă trifuncţională ducea la buna funcţionare a societăţii. Această organizare a
societăţii medievale era socotită ca rezultat al locului pe care Dumnezeu îl hărăzise fiecărui
om în lume.
Feudalismul reprezintă acel sistem economic, social şi politic de organizare a societăţii
medievale, apărut în secolele IX-XI în Europa Occidentală, care se întemeiază pe
proprietatea asupra pământului şi pe relaţiile de dependenţă dintre oameni.
Feudalismul are la bază feudul (fieful) care reprezintă o proprietate (care cuprindea atât
pământul cât şi construcţiile, vitele şi oamenii) pe care un senior îl acorda unui vasal al său în
schimbul unor servicii.
Contractul vasalic se compunea din: 1. omagiul: în care vasalul îngenunchiat în faţa
seniorului îi promite solemn că devine omul său;
2. jurământul de credinţă: vasalul jură seniorului de regulă pe Biblie;
3. investitura: investirea vasalului cu feudul acordat de senior. În cadrul acestei ceremonii,
seniorul înmânează vasalului un obiect cu valoare simbolică: un bulgăre de pământ, o lance,
un inel.
Cele două părţi contractau îndatoriri una faţă de cealaltă. Seniorul era obligat să asigure
protecţia vasalului şi familiei lui. Obligaţiile vasalului erau mai numeroase, rezumate în
formula “sfat şi ajutor” (consilium et auxilium). “Sfatul” consta în sprijinul acordat de vasal
seniorului să facă justiţie. Însă cea mai importantă îndatorire era “ajutorul” militar, alcătuit
din cele 40 de zile pe an de participare la războaiele seniorului sau la paza castelului. În plus,
vasalul plătea seniorului “ajutorul” în bani în patru cazuri: la plecarea în cruciadă, pentru
răscumpărarea din prizonierat, la căsătoria fiicei vârstnine şi la armarea cavaler a fiului mai
mare. În caz că o parte încălca acest contract, era învinuit de cealalată de felonie şi contractul
înceta.
Domeniul feudal: Feudul primit de vasali se constituie într-un domeniu feudal (format
dintr-un sat, mai multe sate sau chiar un principat teritorial). Iniţial, feudul este un beneficiu
cu caracter provizoriu. La moartea vasalului acesta trebuia returnat suveranului. Cu timpul
însă feudul capătă un caracter ereditar.
Conform dreptului de imunitate acordat de monarh, proprietarul domeniului feudal
beneficiază de privilegii militare, judiciare, admninistrative şi fiscale care exclud amestecul
puterii centrale. El are drept de judecată, are dreptul de a percepe venituri rezultate din taxe şi
amenzi, monopol de a construi mori, de a vinde băuturi, monopolul vânatului şi pescuitului.
Domeniul feudal cuprinde rezerva seniorială (terenul unde se găseşte castelul şi terenurile
arabile lucrate de ţărani, livezile, fâneţele, pădurile şi apele) şi loturile ţăranilor (manse) pe
care aceştia le lucrează pentru ei.
În centrul domeniului se află castelul feudal, în care construcţia principală este donjonul.
Cavalerii se antrenau în timp de pace participând la întreceri cavalereşti numite turniruri.
Clerul se ruga lui Dumnezeu pentru ocrotirea celorlalţi. Din punct de vedere social
clerul era foarte diferenţiat în clerul inferior, din zonele rurale, aproape analfabet şi
care avea o situaţie materială precară şi clerul superior (episcopi etc.) care erau
asimilaţi marilor seniori feudali. În organizarea clerului au apărut şi ordinele
călugăreşti care dominau viaţa monahală occidentală. Cele mai importante ordine au
fost: cistercian, dominican şi franciscan. Ulterior, odată organizarea cruciadelelor, au
apărut şi ordinele călugăreşti militare, cum au fost ale: ospitalierilor, al templierilor şi
al teutonilor.