AUTONOMII LOCALE ŞI INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

1. Ce sunt autonomiile locale?

Autonomiile locale reprezintă acele formaţiuni politice prestatale cu nume specifice: voievodate, cnezate, „ţări” (Ţara
Făgăraşului, Ţara Bârsei, Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului), codri, câmpuri, ocoale, cobâle.
Autonomiile locale se caracterizau prin anumite elemente precum stratificarea socială, organizarea de natură politică,
economică, fiscală şi juridică, aspect ce a reprezentat o premisă în constituirea statelor medievale româneşti. Acestea au fost
limitate în dezvoltarea lor de invaziile succesive ale „călăreţilor stepei” (pecenegi, uzi, cumani, tătari) şi de influenţa
exercitată de statele vecine: Regatul Ungariei, Imperiul Bizantin, Hanatul Hoardei de Aur.
Prin unificarea autonomiilor locale au rezultat statele medievale româneşti: Transilvania, Ţara Românească,
Moldova şi Dobrogea.

2. Transilvania
a) Autonomii locale (formaţiuni politice prestatale)
„Gesta Hungarorum”, („Cronica lui Anonymus”), redactată de notarul anonim (Magister P.) al regelui Ungariei,
Bela al III-lea, prezintă episodul stabilirii maghiarilor în Panonia şi expediţiile de cucerire ale acestora în teritoriile
învecinate, inclusiv în Transilvania, unde au întâlnit trei formaţiuni politice româneşti, în jurul anului 900:
 voievodatul lui Gelu – centrul Transilvaniei;
 voievodatul lui Glad – Banat;
 voievodatul lui Menumorut – Crișana;

Cronica “Viaţa Sf. Gerard” vorbeşte despre alte două formaţiuni politice, existente în jurul anului 1000:
 voievodatul lui Gyula cel Tânăr - centrul Transilvaniei ;
 voievodatul lui Ahtum - Banat;
Toate autonomiile locale mai sus amintite au fost cucerite de către maghiari.

b) Organizarea Transilvaniei
Cucerirea şi organizarea sistematică a Transilvaniei de către maghiari a început în jurul anului 1050 şi s-a
încheiat, probabil, pe la 1250. Ȋn cadrul acestui proces, maghiarii au utilizat o serie de mijloace:
 militare – cucerirea propriu-zisă a teritoriului şi a cetăţilor;
 politice – maghiarii au eşuat în încercarea de a înlocui forma tradiţională de organizare politică a românilor
(voievodatul), cu cea specifică feudalismului apusean (principatul); acest aspect este ilustrat de izvoarele care îl
menţionează pe un anume „Mercurius princeps” la anul 1111, ulterior, la 1176 fiind amintit „Leustachius
voievod”; deşi vasali ai regelui Ungariei, în anumite contexte, mai ales cele de slăbire a autorităţii regale
maghiare, voievozii Transilvaniei şi-au asumat prerogative regale, aşa cum a fost cazul lui Roland Borşa şi
Ladislau Kan, la cumpăna secolelor al XIII-lea/ al XIV-lea; de asemenea, voievodul Transilvaniei, Iancu de
Hunedoara (1441-1456), a avut un rol fundamental în stoparea expansiunii otomane spre Europa centrală;
 administrative – impunerea organizării specific maghiare: comitatul; primul comitat atestat documentar a fost
Bihorul (1111), urmat de Crasna, Dăbâca, Cluj, Alba, Timiş;
 religioase - regele Ungariei, Ştefan cel Sfânt, desfiinţează Episcopia ortodoxă de la Alba-Iulia, iar la 1111 este
menţionat Simion Ultrasilvanus, episcop catolic; un episod esenţial în politica de catolicizare se produce în 1366,
când regele Ludovic I de Anjou va condiţiona calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism;
 etnice – maghiarii au iniţiat o politică de colonizare cu scopul de a spori potenţialul economic şi militar al
Transilvaniei:
- secuii – avangardă a armatei maghiare, aveau obligaţii militare, dar se bucurau de privilegii; au fost aşezaţi mai
ales în zona Carpaţilor răsăriteni, pentru apărarea trecătorilor;
- saşii – au venit în Transilvania în mai multe valuri din lumea germană; au fost creatorii civilizaţiei urbane în
Transilvania (Braşov, Sibiu, Sighişoara, Bistriţa, Mediaş); privilegiile lor au fost recunoscute prin „Bula de aur”
(„Andreanum”), document emis de regele Ungariei Andrei al II-lea în 1224;
- cavalerii teutoni (1211-1225) – aduşi de regele Andrei al II-lea în Ţara Bârsei pentru a apăra graniţele
Transilvaniei de atacurile cumanilor şi pentru a deschide calea expansiunii la sud şi răsărit de Carpaţi; au construit cetăţi
precum Râşnov, Codlea, Feldioara; întrucât au încercat să iasă de sub autoritatea regelui Ungariei, au fost alungaţi în
1225, punând bazele unui puternic stat în nordul Poloniei, la Marea Baltică;

1
 Ȋn regiunile de margine ale Transilvaniei şi-au menţinut unele libertăţi autonomiile locale cu numele de „ţări”
(Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului). Acestea au avut un rol important în constituirea statelor medievale Ţara
Românească şi Moldova prin contribuţia demografică şi politică. Ȋntemeietorul legendar al Ţării Româneşti, Negru Vodă,
a venit cu „noroadele” din Ţara Făgăraşului pentru a pune bazele unui nou stat. De asemenea, cei doi întemeietori ai
Moldovei, Dragoş şi Bogdan îşi aveau originea în Ţara Maramureşului.
Transilvania a funcţionat ca voievodat autonom sub suzeranitate maghiară până în secolul al XVI-lea. În 1541
Ungaria dispare de pe harta Europei, fiind împărţită între turci şi habsburgi (austrieci). Transilvania continuă să existe ca
stat, devenind principat autonom sub suzeranitate otomană (1541), fiind condusă de un principe ales de Dietă. Din
1691, prin prima diplomă leopoldină, Transilvania va fi organizată ca provincie imperială austriacă.

3. Ţara Românească
a) Autonomii locale
„Diploma Cavalerilor ioaniţi” (1247), emisă de Regele Ungariei, Bela al IV-lea, surprinde realitatea politică, socială
şi economică de la sud de Carpaţi de după marea invazie mongolă din 1241. Documentul mai sus amintit atestă existenţă a 5
formaţiuni politice prestatale:
 Voievodatul lui Litovoi (dreapta Oltului); Voievodatul lui Seneslau (stânga Oltului);
 Cnezatul lui Ioan; Cnezatul lui Farcaş
 „Ţara” Severinului
Toate aceste autonomii locale se aflau sub suzeranitatea regelui Ungariei. De asemenea, „Diploma cavalerilor ioaniţi”
surprinde stratificarea socială de la sud de Carpaţi, „majores terrae” (mai marii pământului= boierii) şi “rustici” (ţăranii), dar şi
potenţialul economic şi capabilităţile militare al acestor autonomii; de altfel, românii şi cavalerii ioaniţi urmau a colabora militar
împotriva ameninţării tătarilor. Pentru constituirea statului, era necesară acţiunea energică a unei personalităţi în sensul
unificării acestor autonomii. Astfel, la începutulsecolului al Xiv-lea, Basarab I Ȋntemeietorul va unifica aceste autonomii, luând
naştere Ţara Românească.
Pe la anul 1277, izvoarele menţionează încercarea lui Litovoi de a înlătura suzeranitatea maghiară. În conflictele care
au urmat, acesta şi-a pierdut viaţa, iar fratele său, Bărbat, a fost luat în captivitate, iar apoi răscumpărat în schimbul unei
sume „nu neînsemnate de bani”.

b) Întemeierea Ţării Româneşti

Constituirea statului medieval Ţara Românească se produce într-o conjunctură regională favorabilă, generată de o
lungă perioadă de anarhie din cadrul Regatului Ungariei (1301-1308). De asemenea, dinspre răsărit, Hanatul Hoardei de
Aur îşi slăbise presiunea asupra spaţiului românesc.

Întemeierea Ţării Româneşti gravitează în jurul a două scenarii. Un prim scenariu îl reprezintă tradiţia istorică ce
atribuie întemeierea Ţării Româneşti lui Negru-Vodă, voievod din Ţara Făgăraşului, personaj cu existenţă/identitate
incertă. Acesta ar fi patruns la sud de Carpaţi pe râul Dâmboviţa, întemeind oraşele Câmpulung şi Argeş, iar populaţia ce
a plecat din Ţara Făgăraşului cu acesta răspândindu-se spre Brăila şi spre Oltenia. Astfel, lua naştere un nou stat(1290).
Izvoarele istorice nu pot susţine, însă, în totalitate, acest scenariu.

Al doilea scenariu, cel mai probabil, conectează întemeierea Ţării Româneşti de acţiunea lui Basarab I
Întemeietorul (1310-1352), fiul lui Tihomir şi urmaş al lui Seneslau. Acesta a unificat toate formaţiunile politice prestatale
dintre Carpaţi şi Dunăre, iar în urma luptelor purtate cu tătarii, şi-a impus stăpânirea chiar şi asupra sudul Basarabiei. Basarab
era vasal al regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. Curând, au apărut conflicte pentru Banatul de Severin, teritoriu de graniţă.
Ȋn 1330, Carol Robert de Anjou, a hotărât să iniţieze o expediţie de pedepsire a Ţării Româneşti, ocupând într-o primă fază
Banatul de Severin. Basarab a încercat să oprească expediţia regelui Ungariei, trimiţând o solie ce oferea ca despăgubire 7.000
de mărci de argint şi pe un fiu al său ca ostatic. Oastea maghiară a pătruns în Ţara Românească, Basarab evitând o confruntare
directă. Pe drumul întoarcerii, spre Transilvania, oastea maghiară a fost surprinsă într-o strâmtoare numită de Nicolae Iorga
„Posada”. Numeroşi magnaţi (nobili) ai Ungariei au căzut în luptă, însuşi Carol Robert de Anjou abia a scăpat cu viaţă,
schimbându-şi hainele cu un cavaler al său, Desev. Izvorul care menţionează victoria lui Basarab de la Posada (9-12 nov. 1330)
este Cronica pictată de la Viena. Momentul 1330 (bătălia de la Posada) a reprezentat certificatul de independenţă al Ţării
Româneşti în raport cu Ungaria.

c) Consolidarea Ţării Româneşti

 în timpul lui Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab, a fost întemeiată Mitropolia Ţării Româneşti de
la Curtea de Argeş (1359);

2
  domnia lui Vladislav Vlaicu (1364-1376) a echivalat cu adâncirea procesului de consolidare a Ţării Româneşti:
este întemeiată a doua Mitropolie ortodoxă, la Severin (1370), este înfiinţată cancelaria domnească, sunt emişi
primii bani de argint;

4. Moldova
a) Autonomii locale
 o veche cronică turcească, „Oguzname” vorbeşte despre ţara „Ulak Ili”, localizată la est de Carpaţi (sec. IX);
 Țara Brodnicilor, Țara Berladnicilor, Țara Bolohovenilor (sec. XI-XIII);
 codri (Codrii Cosminului, Lăpuşnei, Orheiului);
 câmpuri; ocoale; cobâle;
b) Întemeierea statului medieval Moldova
După marea invazie mongolă din 1241, spațiul de la răsărit de Carpați a rămas sub influența tătarilor. La
jumătatea secolului al XIV-lea, regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, a organizat mai multe expediţii împotriva tătarilor,
care, iniţiau, în permanenţă, expediţii de pradă în Transilvania și Ungaria. În timpul acestor campanii, în spaţiul de la
răsărit de Carpaţi este organizată o marcă de apărare, pe valea râului Moldova, în fruntea căreia va fi numit Dragoş
(1352), voievod român din Maramureş şi vasal al regelui Ungariei. Noua structură teritorială, aflată sub autoritatea regelui
Ungariei, va fi numită de istorici Moldova Mică, având centrul politico-militar la Baia.
În paralel, în Maramureş, regalitatea maghiară promova o politică de maghiarizare şi catolicizare. Ȋn acest context,
voievodul Bogdan din Cuhea se revoltă şi intră în conflict cu regele Ungariei, fiind numit în documente „infidel notoriu”.
Bogdan trece munţii în Moldova în 1359, probabil chemat de boierimea moldoveană, îngrijorată de extinderea influenţei
maghiare. Acesta îi înlătură pe urmaşii lui Dragoş, iar după o serie de lupte cu armata regelui Ungariei, pune bazele unui
stat independent. Noua realitate politică este confirmată pentru anul 1365 de „Cronica lui Ioan de Târnave” (prezintă
viaţa lui Ludovic I de Anjou).

c) Consolidarea Moldovei
 Petru Muşat (1375-1391) - inaugurează tradiţia vasalităţii faţă de Polonia pentru a face faţă presiunilor
Ungariei; astfel, în 1387, depune jurământul de vasalitate faţă de regele Poloniei, Vladislav Iagello; îi împrumută
3000 de ruble, primind drept garanţie Pocuţia, cauză a unor viitoare conflicte moldo-polone; de asemenea, în
timpul lui Petru Muşat a fost întemeiată prima Mitropolia ortodoxă, cu sediul la Suceava (1386);
 Roman I (1391-1394) – în timpul său, Moldova ajunge la graniţele sale naturale: Carpaţi, Nistru, Dunăre şi
Marea Neagră;

4. Dobrogea
a) Autonomii locale
 sec. X –jupanatele conduse de Dimitrie şi Gheorghe;
 sec. XI – cronica „Alexiada” menţionează formaţiunile politice conduse de Seslav, Satza şi Tatos;
 la 1230, este menţionată Ţara Cavarnei (situată între Mangalia şi Varna);
b) Formarea statului dobrogean
Nucleul statului dobrogean l-a constituit Ţara Cavarnei, menţionată încă de la 1230. La jumătatea secolului al
XIV-lea, teritoriul ce avea ca nucleu Ţara Cavarnei se constituie într-un principat independent, condus de Balica (1346-
1354). Urmaşul lui Balica a fost Dobrotici (1354-1386), recunoscut ca „despot” de către Imperiul Bizantin. Acesta unifică
teritoriile dintre Dunăre şi Marea Neagră. Fiul său, Ioancu, preia titlul de despot, însă este ucis în luptele cu turcii. În 1388
Mircea cel Bătrân va aduce Dobrogea în componenţa Ţării Româneşti, fiind, ulterior, cucerită de către turci, în 1417.

5. INSTITUȚII CENTRALE
a) Instituţii centrale din spaţiul extracarpatic (Ţara Românească şi Moldova)
 Domnia
Domnia a reprezentat instituţia centrală în Moldova şi Ţara Românească. Dinastia (familia) conducătoare în Ţara
Românească a fost cea a Basarabilor, iar în Moldova cea a Muşatinilor.
Ȋn secolele XIV-XVI, succesiunea la domnie se realiza pe baza principiului ereditar-electiv. În teorie, aveau dreptul
de a pretinde tronul toţi cei de “os domnesc”: fiii domnului (legitimi şi nelegitimi), fraţii domnului. Acest fapt a avut un impact
negativ, cauzând instabilitate politică, prin nesfârşite lupte pentru tron între diferiţi pretendenţi. Uneori, domnul era ales de către

3
marea boierime, dintre membrii familiei domnitoare. Pentru a limita amestecul boierimii în momentul succesiunii, domnii îşi
asociau, încă din timpul vieţii, fiii la domnie. Nu aveau drept la tron cei născuţi cu defecte fizice sau psihice.
Deşi au acceptat formal suzeranitatea altor monarhi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul au promovat
o politică de anvergură în plan internaţional, menţinând independenţa „de facto” a Ţării Româneşti şi Moldovei.
Atribuţiile domnului:
 politice şi administrative (numeşte şi revocă dregătorii)
 diplomatice (declară război, încheie pace, semnează tratate)
 militare (comandant suprem al armatei = mare voievod)
 judecătoreşti (reprezintă instanţa supremă de judecată, avea dreptul de a confisca proprietăţile boiereşti şi de a aplica
pedeapsa capitală în caz de trădare)
 economice şi fiscale (bate monedă, instituie sistemul de impozite, acordă imunităţi şi privilegii)
Deşi puterile domnului par a fi absolute, în practică, acestea erau limitate de faptul că, în cele mai multe situaţii, deciziile
acestuia respectau „obiceiul pământului” şi erau luate în urma consultării cu marea boierime.

Din secolul al XVII-lea, principiul de succesiune devine predominant electiv, domnii fiind aleși de către boieri și
confirmaţi de către sultan, element ce exprima accentuarea dominaţiei otomane. Formal, atribuţiile acestora rămâneau,
totuşi, intacte. Deşi prestigiul domniei a fost afectat de influenţa marii boierimi şi dominaţia otomană, au existat şi domnii
caracterizate prin stabilitate, precum cele ale lui Matei Basarab (1632-1654), Vasile Lupu (1634-1653) şi Constantin
Brîncoveanu (1688-1714). Aceştia au promovat o politică de echilibru în raport cu marile puteri vecine: Imperiul Otoman,
Imperiul Habsburgic, Polonia, iar, mai tîrziu, Rusia.

După instaurarea regimului fanariot (secolul al XVIII-lea/ 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească), domnii
proveniţi din cartierul grecesc al Istanbulului, Fanar, erau numiţi direct de către sultan, fără consultarea marii boierimi.
Tronul se obținea prin mituirea sultanului și a înalților funcționari otomani, fapt ce degenera, ulterior, în politici de
fiscalitate excesivă. Domnii fanarioţi erau subiecți ai capriciilor sultanului, de a cărui voință depindea durata domniei lor.
Ȋn general, domniile se succedau la intervale foarte scurte, de 2-3 ani. De exemplu, Constantin Mavrocordat a avut 10
domnii care au însumat 25 de ani. Fragilitatea instituţiei domniei s-a reflectat prin faptul că domnii fanarioți îşi pierdeau
atribuțiile de politică externă, a fost desfiinţată armata ţării, au crescut obligaţiile economice faţă de Poartă (tributul,
peşcheşurile, mucarerul), comerţul Principatelor intra sub monopolul otoman, acestea fiind obligate să aprovizioneze
Istanbulul cu cereale şi animale.

 Biserica
Biserica a reprezentat instituţia supremă în plan spiritual. Mitropolitul era ales de episcopi şi marii boieri, fiind
confirmat de către domn. La rândul său, mitropolitul încorona şi ungea cu mir persoana domnului, fiind locţiitor al
acestuia în caz de vacanţă a tronului.
În Ţara Românească, în 1359, în timpul lui Nicolae Alexandru, este creată prima Mitropolie a Ţării Româneşti la
Curtea de Argeş. În Moldova, prima Mitropolie a fost întemeiată în perioada domniei lui Petru Muşat (1386), la Suceava,
fără, însă, a fi recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol decât în 1401, în timpul lui Alexandru cel Bun.
Între biserică si domnie a existat o relaţie de permanentă colaborare, din care au beneficiat ambele părţi. Bisericile şi
mănăstirile primeau de la domn numeroase donaţii, imunităţi şi privilegii (scutiri de taxe). De asemenea, aceştia au
construit numeroase biserici şi mănăstiri (Cozia, Voroneţ, Putna). Funcţia religioasă a Bisericii a fost complementată de
un important rol cultural.

 Sfatul domnesc
Sfatul domnesc avea rolul de a-l consilia pe domn şi, iniţial, era constituit din marii boieri, iar apoi din boierii cu
dregătorii/funcţii (portarul Sucevei, banul Olteniei, logofătul, vornicul, spătarul, paharnicul, vistiernicul, pârcălabul).
Această instituţie era compusă, în general, din 12 membri.

b) Instituţii centrale din spaţiul extracarpatic (Ţara Românească şi Moldova)

 Voievodatul
Ȋn Transilvania, până la 1541, instituția centrală a fost voievodatul. Voievodul Transilvaniei are toate atribuțiile
unui monarh medieval (militare, politice, juridice, administrative), în schimb, în politica externă, era dependent de
suzeranul său, regele Ungariei. Primul voievod al Transilvaniei, atestat documentar, a fost Leustachius (1176). Printre
voievozii care au promovat o politică de relativă independență în raport cu Ungaria se numără Roland Borșa și Ladislau

4
Kan (cumpăna sec. al XIII-lea – al XIV-lea). De asemenea, Iancu de Hunedoara (1441-1456), a avut un rol fundamental în
stoparea expansiunii otomane spre Europa centrală.

 Principatul
În perioada 1541-1699, Transilvania a fost organizată sub forma unui principat autonom sub suzeranitate otomană.
Instituția centrală o reprezintă principatul. Principele este ales de Dietă (Parlamentul Transilvaniei) şi confirmat de către
sultan, menţinând, totuşi, largi atribuţii de politică internă şi externă. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, principii
Transilvaniei, Gabriel Bethlen şi Gheorghe Rakoczi, au manifestat mari ambiţii de politică externă, implicându-se în
Războiul de 30 de ani (1618-1648), alături de tabăra protestantă, împotriva facţiunii catolice.

 Congregaţia generală
Congregaţia generală – această instituţie era compusă din reprezentanţii nobilimii, clerului, orăşenilor şi ţărănimii; din
această adunare reprezentativă, pentru prima dată convocată la Deva, în 1288, au făcut parte şi românii, alături de
maghiari, secui şi saşi; după 1355, însă, reprezentanţii românilor nu se mai regăsesc în cadrul acestei instituţii, fapt ce
exprimă excluderea treptată a acestora din viaţa politică. În perioada Principatului Transilvaniei, această instituţie a fost
succedată de Dietă, ce avea rolul de a a-l alege pe principele Transilvaniei, guvernând alături de acesta.