AUTONOMII LOCALE ȘI INSTITUȚII

ROMÂNEȘTI ÎN SEC. IX – XVIII

I. AUTONOMII LOCALE ROMÂNEȘTI

După încheierea etnogenezei românești, poporul român s-a organizat, punând bazele
unor autonomii locale numite obști sătești, uniuni de obști și formațiuni prestatale.

Între sec. VII – IX, românii s-au organizat, fie în obști sătești, fie în uniuni de obști,
apărute ca urmare a unificării obștilor sătești din cauza pericolului migratorilor.

Obștea sătească = reprezintă o comunitate umană cu un teritoriu delimitat având la

început o conducere colectivă reprezentată de Sfatul Obștii. (S. Bătrânilor).

Din cauza diferențierilor sociale din cadrul obștii sătești, cu timpul, conducerea obștii a
devenit una individuală.

Uniunile de obști = pericolul reprezentat de popoarele migratoare a determinat

unificarea obștilor sătești în uniuni de obști, denumite de istoricul Nicolae Iorga „romanii
populare” sau „democrații țărănești”.

Perioada sec. IX – XIII este marcată de existența, în întreg spațiul românesc, a

formațiunilor prestatale:

1. ZONA INTRACARPATICĂ

Primele formațiuni prestatale românești sunt voievodatele lui Gelu, Glad și

Menumorut de la sf. sec. IX – înc. sec. X. Existența acestora este atestată în lucrarea
„Gesta Hungarorum” a cronicarului maghiar Anonymus. Astfel, cronicarul relatează că,
la sf. sec. IX, ungurii, un popor de origine fino-ugrică, a venit din Asia Centrală, s-a
stabilit sub conducerea lui Arpat în C. Panonică. Din Panonia, maghiarii și-au început
expansiunea spre răsărit, ajungând, astfel, în interiorul Carpaților, unde au găsit o
populație formată din slavi, bulgari și blachi.

1
 Potrivit cronicarului maghiar, blachii erau organizați politic în:

 voievodatul lui Gelu (singurul pe care Anonymus îl numește blac) era poziționat în DCT,
având reședința la Dăbâca, undeva lângă Cluj
 voievodatul lui Glad era situat în Banat, având reședința la Cuvin
 voievodatul lui Menumorut, localizat geografic în Crișana, avea cetatea de scaun la
Biharea

Cele 3 voievodate au fost cucerite și anihilate de maghiari.

În sec. XI, zona intracarpatică se reorganizează din punct de vedere politic, sub forma
a două voievodate: V. lui Gylla și V. lui Ahtum.
Despre existența celor 2 voievodate avem informații oferite de legenda „Viața Sf.
Gerard” care atestă că:

voievodatul lui Gylla era poziționat pe fostul teritoriu al v. lui Gelu, cu reședința la
Balgrad (Alba-Iulia). Gylla a refuzat să treacă la catolicism și a fost atacat de
maghiari în 1002-1003, iar teritoriul voievodatului său a fost cucerit de regalitatea
maghiară.
voievodatul lui Ahtum, poziționat pe fostul v. al lui Glad, avea capitala la Morisena.
Ahtum a intrat și el în conflict cu regele maghiar Ștefan I, deoarece a refuzat să
recunoască suzeranitatea maghiară și a perceput o taxă pentru transportul de sare ce
trecea pe teritoriul voievodatului său spre Ungaria. Astfel, Ahtum a fost ucis de
maghiari, iar teritoriul său cucerit.

2. ÎNTRE DUNĂRE ȘI MAREA NEAGRĂ (DOBROGEA)

În sec. X, când spațiul istro-pontic se afla sub dominație bizantină, sunt atestate, de
descoperirile arheologice, 2 formațiuni prestatale:
Inscripția de la Mircea Vodă (943) atestă existența formațiunii conduse de Jupan
Dimitrie, din care făceau parte probabil și românii.
Inscripția de la Basarabi-Murfatlar (992) dovedește existența formațiunii conduse de
Jupan Gheorghe.
În sec. XI, pe fondul pătrunderii unui val de migratori în acest spațiu, pecenegi, uzi și
cumani, scriitoarea bizantină Ana Comnena, în lucrarea „Alexiada” menționează
formațiunile conduse de Seslav, Satza și Tatos. (probabil pecenegi)

2
3. LA DUS DE CARPAȚI (ÎNTRE CARPAȚI ȘI DUNĂRE)

În sec. XIII, regalitatea maghiară a colonizat la S de Dunăre, în partea de V a acestui

spațiu, pe Cavalerii Ioaniți, cu rol militar și religios.

Regele maghiar Bela al IV-lea le-a acordat acestora privilegii confirmate prin
documentul „Diploma Cavalerilor Ioaniți” din 2 iunie 1247. Documentul respectiv atesta
existența a 5 formațiuni prestatale:
 Țara Severinului (Banatul de Severin) poziționată în V Olteniei
 Voievodatul lui Litovoi, poziționat în dreapta Oltului, cuprindea Valea Jiului și
Țara Hațegului de peste munți.
 Voievodatul lui Seneslau, în stânga Oltului, cuprindea NV Muntenia și Țara
Făgărașului de peste munți.
 Cnezatele lui Ioan și Farcaș, între Jiu și Olt

„Diploma C. I.” oferă informații și despre stratificarea socială:

o majore terrae = mai marii pământului (nobilimea)
o rusticii = țăranii

4. LA EST DE CARPAȚI

În jurul anului 1000, descoperirile arheologice atestă prezența unei form. prest. Numită
Țara Sipențului.
Alte form. prest.:
 codrii („Codrii Cosminului”, „Codrii Orheiului”, „Codrii Lăpușnei”)
 câmpuri („Câmpul lui Vlad”, „Câmpul lui Neag”, „Câmpul lui Dragoș”)
 ocoale („Câmpulung”, „Vrancea”)
 cobâle („Dorohoi”, „Neamț”)

Caracteristici ale autonomiilor locale:

 dependența de o mare putere (Ungaria sau Imp. Bizantin)
 rol: prin unificarea autonomiile locale s-a făcut trecerea către statele medievale
românești

3
II. FORMAREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEȘTI

În perioada sec. XIII – XIV, în spațiul N-dunărean, au apărut statele medievale

românești intracarpatice și extracarpatice (Transilvania apare ca stat în sec. XIII; Țara
Românească, Moldova, Dobrogea în sec. XIV).

Procesul de întemeiere a fost favorizat de o serie de factori, atât interni cât și externi.
Întemeierea statelor medievale românești a putut fi posibilă ca urmare a creșterii
demografice, dezvoltării economice și unificării form. prest., factori interni ce au
acționat în acest sens.

Pe plan extern, factorii favorizați ai procesului de întemeiere au fost reprezentate de:

criza dinastică din Ungaria de la sf. sec. XIII – înc. sec. XIV; marea invazie tătaro-
mongolă din 1240-1241 care a slăbit dominația Ungariei la S și la E de Carpați și
rivalitatea dintre Ungaria, Polonia, Imp. Bizantin și tătarii din Hoarda de Aur pentru
expansiunea în spațiul românesc.

1. FORMAREA STATULUI M. I. – TRANSILVANIA

În evoluția sa se disting 2 etape:

SEC IX – XI etapa existenței form. prest. ce au încercat să se opună înaintării
maghiare, dar au fost cucerite de unguri
SEC XI – XIII (după 1050) perioada formării statului med. numit Voievodatul
Transilvaniei prin procesul de unificare a form. prest. preexistente.

Cuceritorii maghiari, urmărind consolidarea dominației lor în spațiu intr., au

încercat să introducă instituții politice și ecleziastice mai ales după ce aceștia s-au
creștinat în jurul anului 1000 sub regele Ștefan I. Maghiarii, pe lângă instituțiile preluate
din Occident, au recurs și la colonizări, dar și la modificări în organizarea administrativă
a Transilvaniei.

Pe plan politic, cuceritorii maghiari au început în spațiul intracarpatic principatul

(o formă de organizare politică occidentală) în locul voievodatului (forma de org.
tradițională a românilor). Încercarea a eșuat deoarece, deși în anul 1111 este menționat
ca și conducător al Transilvaniei, Mercurius Princeps, ulterior, în 1176, documentele îl
menționează pe Leustachius Voievod, conducător al Transilvaniei.

Un rol important în procesul de consolidare a stăpânirii maghiare în Transilvaniei,

l-au avut colonizările din sec. XII – XIII, când regalitatea maghiară i-a adus pe secui,
sași și Cavalerii Teutoni.

4
 SECUII, erau un popor de origine turcică din Asia Centrală, care au fost aduși de
maghiari în Transilvania și stabiliți în zona Bihor apoi în zona Târnavelor și mutați apoi
spre Subcarpați. Au avut rol predominant militar, colaborând cu românii în apărarea
trecătorilor Carpaților în fața pătrunderii migratorilor.

SAȘII, popor de neam germanic, au venit în Transilvania în mai multe valuri din
cauza transformărilor sociale și politice din lumea germană. Au avut rol economic,
contribuind la dezvoltarea Transilvaniei prin întemeierea unor orașe precum: Sibiu,
Sighișoara, Brașov. Deoarece și-au respectat condițiile de colonizări și au asigurat
progresul economic al Transilvaniei, regele maghiar Andrei al II-lea, le-a acordat
privilegii confirmate prin documentul numit „Bula de aur a sașilor” (Andreanum)
1222/1224.

CAVALERII TEUTONI au fost instalați în Țara Bârsei în 1211 de regele Andrei

al II-lea. Rolul a fost atât militar, cât și religios, deoarece aveau scopul de a răspândi
catolicismul atât în Transilvania, cât și în zonele extracarpatice. Din cauza nerespectării
condițiilor de colonizare, au fost alungați din Transilvania în 1225.

Organizarea administrativă a Transilvaniei a fost una variată, specifică celor 4

naționalități.
Maghiarii au introdus în Transilvania, ca formă de organizare administrativă,
comitatul (Bihorul – 1111, urmat de Crasna și Dăbâcă – 1164)
Sașii și secuii erau organizați în scaune, iar sașii aveau 2 districte (Brașov și Bistrița)
Românii transilvăneni reprezentau în continuare pop. majoritară, fiind concentrați
mai ales în zonele de graniță, organizați în districte sau „țări” (Ț. Făgărașului, Ț. Maram.)

Dominația maghiară s-a menținut în Transilvania până în sec. XVI (1541), perioadă în
care a fost voievodat vasal regalității maghiare. Totuși, Transilvania și-a menținut
individualitatea dovedită de păstrarea instituției politice proprii (voiev.), a limbii române și
religiei ortodoxe.

Maghiarii au folosit catolicismul ca un instrument politic pentru a-i determina pe

români să renunțe la ortodoxism. Astfel, în 1366, regele Ludovic I de Anjou a condiționat,
prin documentul „Diplomele Regale”, calitatea de nobil de apartenență la catolicism.
Nobilii transilvăneni care nu au împărtășit catolicismul au fost decăzuți la statutul de
țăran
2. FORMAREA STATULUI M. - ȚARA ROMÂNEASCĂ

A luat ființă în 3 etape în intervalul sec. XIII – XIV:

5
 încercarea nereușită a lui Litovoi
descălecatul lui Negru Vodă
întemeierea statului prin unificarea form. prest. în timpului lui Basarab I

În 1277/1279, un voievod Litovoi (același cu cel din D.C.Ioaniți sau poate altul cu
același nume) a încercat să-și elibereze formațiunea sa prestatală de sub dominația
maghiară. Litovoi și-a pierdut viața pe câmpul de luptă, iar fratele acestuia, Bărbat,
luat prizonier, s-a răscumpărat contra unei sume mari de bani, ceea ce dovedește
potențialul economic al acesteia.

Pe la 1290, Negru Vodă, un voievod din Țara Făgărașului, a traversat M-ții Carpați din
cauza desființării autonomiei Țării F. de către regele maghiar Andrei al III-lea. S-a
stabilit la S. de Carpați, în zona Câmpulung – Curtea de Argeș, unde a unificat, sub
conducerea sa, form. prest. din zonă. Despre Descălecatul lui Negru Vodă nu există
mărturii scrise, ci doar dovezi arheologice (de la sf. sec. XIII datează ruinele unei
curți domnești descoperite atât la Câmpulung, cât și la Curtea de Argeș.)

Unificarea tuturor formațiunilor prestatale sub autoritatea voievodului Basarab I

(1310-1352). Astfel, Basarab este considerat întemeietorul statului medieval Țara
Românească (Valahia/Munteni).
În 1324, Basarab este menționat în documentele maghiare drept „voievodul nostru
transalpin”, iar regele maghiar Carol Robert de Anjou a recunoscut Ț.R. ca un stat de
sine stătător.

În 1330, deoarece regele maghiar consideră că Basarabia nu își îndeplinea obligațiile

vasalice și urmărind dominația asupra Banatului de Severin s-a produs atacul Ungariei asupra
Valahiei.
Basarab a încercat să evite confruntarea militară și i-a oferit lui Robert Carol de
Anjou o despăgubire de 7.000 de mărci de argint (echivalent a 74kg de aur) și un fiu ostatic.
Carol Robert de Anjou, convins ca va obține victoria, a realizat propunerea lui Basarab și a
atacat T R .
Lupta s-a desfășurat între 9-13 nov 1330, într-un loc îngust, între munți, la Posada
(Denumire data de Nicolae Iorga). Din cauza inferiorității numerice a oastei T. R., Basarab
și-a concentrat soldații pe crestele munților, de unde au prăvălit pietre și au lansat săgeți,
reușind să determine retragerea armatei maghiare.
Victoria de la Posada a însemnat obținerea independentei Ț. R.

URMAȘII LUI BASARAB

Nicolae Alexandru 1352-1364

6
 Fiul lui Basarab a consolidat independența Ț.R. așa cum reiese din titlul acestuia de
„Mare Voievod” (comandant suprem al armatei) și domn autocrat/ de sine stătător (ceea ce
semnifică o conducere politică a unui domn independent).
Pe lângă preocupările politice, s-a remarcat și prin înființarea unor instituții religioase
precum: prima Mitropolie Ortodoxă de la Curtea de Argeș - 1359 (era cunoscută de
Patriarhia din Constantinopol)

Vladislav Vlaicu 1364-1377

Domnia sa a fost marcată de primele conflicte ale Ț.R. cu turcii în 1369, dar si de
întemeierea celei de a doua Mitropolii Ortodoxe la Severin 1370
De asemenea, în vremea acestuia au fost bătute (emise) primele monede de argint ale
ceea ce simbolizează menținerea independenței.

3. FORMAREA STATULUI M. - MOLDOVA

În a doua jum. a sec XIV, a luat ființă al doilea stat medieval extracarpatic în
teritoriul de la Est de Carpați și anume Moldova.
Întemeierea Moldovei ca stat a fost rezultatul unui dublu descălecat: Dragoș, Bogdan

Descălecatul lui Dragoș

Dragoș era un voievod din zona intracarpatica din Țara Maramureșului.

Voievodul era vasal al regelui maghiar Ludovic I de Anjou și l-a însoțit pe acesta într-
o campanie militara desfășurată împotriva tătarilor la Est de Carpați în perioada 1345 -1354.
În cadrul acestei campanii, regalitatea maghiară a pus bazele unei masuri de apărare cu
centrul la Baia 1347.
Marca de la Baia era condusa de voievodul Dragoș, cel care a început procesul de
unificare al formațiunilor prestatale, reușind să pună bazele „ Moldovei Mici”(cuprindea
format. prestatale de pe Valea Moldovei –Partea de N a teritoriului E-Carpatic)
Spre deosebire de descălecatul lui Negru Vodă, care nu este atestat documentar, cel al
lui Dragoș este atestat în lucrarea „Letopisețul Țării Moldovei” a lui Grigore Ureche.

Descălecatul lui Bogdan

7
 Un alt voievod maramureșean, Bogdan din regiunea Cuhea, a descălecat la E de Carpați
din cauza anihilării autonomiei Ț. Maram. de către maghiari.
Bogdan i-a îndepărtat pe urmașii lui Dragoș, Sas și Balc, și cu sprijinul populației
locale, a definitivat procesul de unificare al format. Prestatale, punând bazele statului
medieval MOLDOVA.
În 1365, în urma unei confruntări armate cu regalitatea maghiară, Bogdan a obținut
Independenta Moldovei.
Domnia lui Bogdan și acțiunile sale politice și militare sunt înfățișate în Cronica lui Ioan
de Târnave.

URMAȘII LUI BOGDAN

LAȚCU 1369 – 1377

Fiu al lui Bogdan I , Lațcu a urmărit să consolideze independența Moldovei și și-a
căutat sprijin extern în cazul unui atac din partea Ungariei.
Astfel, a intrat în legătură cu papalitatea și a trecut de la ortodoxism la catolicism, iar
în acest sens, a întemeiat, la Siret, o episcopie catolică.

PETRU I MUȘAT 1377-1391

În domeniul religios a fost întemeiată prima Mitropolie Ortodoxă a Moldovei cu
sediul la Suceava (1387). Spre deosebire de Mitropolia T.R. care fusese recunoscută de
Patriarhia din Constantinopol, cea a Moldovei a obținut această recunoaștere mai târziu
(1402), în vremea lui Alexandru cel Bun.
Ca și realizări politice, Petru Mușat a bătut primele monede de argint ale Moldovei,
ceea ce simbolizează menținerea independenței.

ROMAN I 1391-1394

Domnul Moldovei a eliminat dominația tătară de la Est de Carpați și a desăvârșit

extinderea teritorială a statului așa cum reiese din titulatura sa, unde Roman se
autointitula ,,Io Roman I, domn al Moldovei de la Munte la Mare”.

4. FORMAREA STATULUI M. - DOBROGEA

8
 Statul medieval isto-pontic a fost întemeiat în secolul XIV prin unificarea
formațiunilor prestatale în jurul nucleului Țara Cavarnei, atestată documentar în
1230.
În fruntea acestei formațiuni prestatale, în perioada 1346-1354 s-a aflat
voievodul Balica, cel care a început procesul de unificare.
Urmașul lui Balica , Dobrotici (1354-1386) a unificat toate formațiunile dintre
Dunăre și Mare, punând bazele statului medieval DOBROGEA
Dobrotici, în schimbul fidelității sale față de Imp. Bizantin a obținut, din partea
împăraților bizantini, titlul de despot în 1357.
Urmașul lui Dobrotici, Ivanco (1386-1388) a obținut independența Dobrogei în
raport cu Imp. Bizantin.
Deoarece Imp. Otoman reprezenta o amenințare pentru statul dobrogean domn
al Ț.R., Mircea cel Bătrân (1386-1418) a alipit Dobrogea la Ț.R. în 1388.
În 1417\1420, Dobrogea a fost cucerită de Imp. Otoman și a rămas sub
dominația lui până în 1878.

III. INSTITUȚII CENTRALE ROMÂNEȘTI

9
 După întemeierea statelor med. rom. (sec. XIII – XIV) au fost înființat instituții laice și
religioasă cu rol în organizarea, funcționarea și dezvoltarea acestor state.

Instituții centrale intracarpatice

VOIEVODATUL

În perioada sec. XII – XVI, voievodatul a fost instituția centrală a Transilvaniei, stat
aflat sub dominația maghiară.
Reprezentantul acestei instituții centrale, voievodatul, era numit de regele maghiar,
fiind vasal al acestuia.
Voievodul avea următoarelor atribuții:
o militare (comanda armata)
o administrative (fixa impozitelor și îi numea pe comiți)
o judecătorești (repr. instanța supremă)

Astfel, Transilvania era organizată ca un voievodat autonom, iar atribuțiile de politică

externă îi reveneau regelui maghiar.
Voievodatul era sprijinit în conducerea țării de un vicevoievod și de Adunarea
Obștească (Congregațiile Generale)
La sf. sec. XIII – XIV, pe fondul crizei dinastice din Ungaria (ultimul rege arpadian a
fost Andrei al III-lea – 1301) unii voievozi ai Transilvaniei, precum Roland Borșa și
Ladislau Kan și-au asumat atribuții sporite (și politice).
Astfel, în 1288, Roland Borșa, a convocat la Deva, primele Congregații Generale.
În 1308, criza dinastică din Ungaria a fost depășită odată cu instalarea pe tronul
Ungariei, a regilor angevini (Dinastia de Anjou).
Regii angevini au readus Transilvania la statutul de voievodat vasal al Ungariei.
Voievodatul era sprijinit în conducerea statului de Adunarea Obștească.
În această instituție, românii erau prezenți începând din 1291 și și-au menținut
participarea până în 1355, atunci când este atestată ultima participare a românilor la C.
Generale.
Începând cu 1366, când regele maghiar, Ludovic I de Anjou, a conținut titlul de nobil
de apartenență la catolicism, românii sunt eliminați din viața politică a Transilvaniei.
Punctul culminant al excluderii românilor din viața politică a Transilvaniei a fost atins
în 1437 când s-a formând Unio Trium Nationum (maghiari, sași, secui), iar românii, deși
majoritari, nu mai erau considerați națiune privilegiată.

PRINCIPATUL

10
 În 1526, după înfrângerea Ungariei la Mohacs, cea mai mare parte a teritoriului
regatului maghiar a devenit pașalâc (provincie a Imp. Otoman). În consecință, Transilvania,
ce făcuse parte din granițele statului maghiar, a trecut și ea sub dominație otomană, devenind,
începând din 1541 principat autonom sub suzeranitate otomană.
Reprezentantul instituției centrale, principele, avea atribuții politice interne și externe
asemănătoare domnilor din Ț.R și Moldova (declara război, încheia pace, semna tratate de
alianță). Principele era alea de Dietă (instituție cu rol executiv) și trebuia confirmat de
sultanul Imp. Otoman. Un rol important în viața politică îl avea și Sfatul principelui alcătuit
din 15 membrii. Deși principele beneficia de prerogative politice, situația românilor
transilvăneni nu s-a schimbat, aceștia, în continuare, neavând drepturi egale cu națiunile
privilegiate.

PRINCIPATUL – SUB DOMINAȚIA AUSTRIACĂ

Pe fondul unor înfrângeri suferite de Imp. Otoman în fața habsburgilor (lupta de la

Buda 1686 și cea de la Mohacs 1687), Transilvania a trecut de sub dominație otomană sub
cea austriacă, trupele habsburgice staționând în Transilvania începând cu 1688.
Pe 4 dec 1691, austriecii au elaborat documentul numit „Diplomele Leopoldine”
care aveau rolul unei constituții ce legitima dominația habsburgică în Transilvania. Conform
documentului respectiv, titlul de pricepe revenea împăratului austriac care își delega un
guvernator la conducerea Transilvaniei.
Guvernatorul conducea Transilvania cu ajutorul unei instituții cu rol executiv, numită
Guberniu (1693), iar întreaga viață politică a Transilvaniei era controlată de Cancelaria
Aulică de la Viena (1694).

Instituții centrale extracarpatice

11
DOMNIA

Instituția centrală în Ț.R și Moldova a fost domnia.

Această instituție, ce copia modelul bizantin, a evoluat spre formula monarhiei
feudale, dar cu trăsături proprii specifice societății românești. Reprezentantul acestei insituții,
domnul, conform principiului dominius eminens era stăpânul întregii suprafețe de pământ a
țării și exercita puterea absolută asupra supușilor săi, dar și pe plan extern, atâta timp cât Ț.R
și Moldova au fost independente.
Succesiunea la tron se făcea pe cale ereditar-electivă (ereditar = din tată în fiu fără
drept de primogenitură și doar pe linie masculină; electiv = alegerea domnitorului din rândul
familiilor nobiliare în cazul în care nu exista un moștenitor direct, din dinastia basarabilor în
Ț. R. și a mușatinilor în Moldova). Unii domnitori au procedat la asocierea încă din timpul
vieții a unui fiu la domnie pentru a evita conflictele între fiii săi (Basarab pe Nicolae
Alexandru, Mircea pe Mihail I).
Titulatura domnului însuma titluri precum: „domn și singur stăpânitor” - ceea ce arăta
puterea politică într-un stat independent; „mare voievod” – titlu ce evidenția calitatea de
comandant al armatei; formula „Io” o prescurtare de la Johannes cel uns sau cel ales de
Dumnezeu, ceea ce reflecta originea divină a domniei în sensul puterii absolute a domnului.

EVOLUȚIA DOMNIEI ÎN SEC. XIV – XVIII

De-a lungul sec. XIV – XVIII, domnia a cunoscut o evoluție diferită.

În perioada veacurilor XIV – XV, domnia s-a menținut ca o instituție puternică

datorită marilor voievozi români precum: Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Țepeș,
Ștefan cel Mare. Prin implicarea în acțiuni militare și diplomatice, dar și prin întărirea puterii
domnești în raport cu boierimea, instituția domniei a reușit să implice Țările Române în
relațiile internaționale ale vremii și să mențină autonomia și ființa statală a celor 2 state.

În sec. XVI, din cauza accentuării dominației otomane asupra Ț. Române (chiar și
Transilvania intră sub dominație otomană), instituția domniei a decăzut deoarece domnii erau
considerați înalți funcționari ai Imp. Otoman la conducerea Ț.R. și M. În același veac,
domnia era cumpărată contra unei sume de bani plătită către Imp. Otoman, ceea ce a
accentuat și mai mult dependența față de turci. Spre sf. sec. XVI, s-a remarcat domnia lui
Mihai Viteazul care, deși a ajuns la tron prin cumpărarea domniei, s-a implicat apoi activ în
lupta antiotomană, restabilind, în timpul domniei sale, puterea instituției domnești.

Sec. XVII – s-a înregistrat o creștere a puterii boierilor în raport cu autoritatea

domnului, ceea ce a favorizat amestecul Imp. Otoman în politica internă a țărilor române.

12
 Sec. XVIII – a fost marcat de instaurarea domniilor fanariote (1711 –Moldova, 1716 -
Ț. R.)
Domniile fanariote se caracterizează prin:
- dispariția domniei pământene și grecizarea domniei
- pierderi teritoriale datorate faptului că Ț. R. au devenit teatru de război în perioada
desfășurării celor 6 războaie dintre turci, ruși și austrieci (1711-1812)
- dispariția armatei naționale
- creșterea impozitelor datorate de cetățeni (fiscalitate excesivă)
- politica externă era controlată de Imp. Otoman
- în medie, domnia avea o durată de 2,5 -3 ani, domnii fiind mutați dintr-o țară în alta
Domniile fanariote s-au menținut până în 1821, când s-a desfășurat Revoluția lui
Tudor Vladimirescu, în urma căreia, începând cu 1822 s-a revenit la domniile pământene.

SFATUL DOMNESC

Sfatul Domnesc reprezenta o instituție cu rol executiv, fiind formată, la început din
boieri ce dețineau mari suprafețe de pământ, iar începând din sec. XV din boieri cu dregătorii
(funcții).
Cele mai importante funcții: în Ț.R. – ban al Olteniei, iar în Moldova – Portar de Suceava.
Alte dregătorii: logofătul = conducea cancelaria domnească
vistiernicul = administra finanțele țării
vornicul = administra curtea domnească
postelnicul = avea atribuții diplomatice – primirea solilor
Membrii Sfatului Domnesc îl asistau pe domn la scaunul de judecată, participau la
încheierea tratatelor de pace sau de alianță și trebuiau să își dea consimțământul asupra
acțiunilor politice ale domnitorului.
În sec. XVI, ca urmare a accentuării dominației otomane, Sfatul Domnesc își schimbă
denumirea în Divan.

ADUNĂRILE DE STĂRI

13
 A.d.s. = reprezentau instituții semnalate în Ț.R și Moldova începând cu sec XV
purtând și denumirea de Marea Adunare a Țării.
Era formată din reprezentanți ai boierilor, clerului, orășenilor și țăranilor liberi.
Această instituție nu era permanentă, fiind convocată sporadic atunci când se alegea
domnul, se decideau probleme de politică externă sau de reorganizare a societății.
Începând din sec. XVI, când se accentuează dominația otomană, această constituție era
convocată mai des.
În sec. fanariot, s-a ales pentru ultima dată domnul în 1730, iar ultima reuniune a avut
loc în 1749.
Între 1831-1848, instituția se va reorganiza sub denumirea „Adunare Obștească”.

BISERICA

Biserica = este o instituție care în Evul Mediu a avut rol spiritual, social și cultural.
Între biserică și domnie s-a dezvoltat pe parcursul Evului Mediu, o relație de
colaborare, astfel, din inițiativa domnitorilor, au fost ctitorite primele Mitropolii Ortodoxe.
De asemenea, mitropolitul avea atribuții politice în calitatea sa de conducător al
Sfatului Domnesc, dar și de locțiitor al tronului în caz de vacantare a acestuia până la
alegerea unui nou domnitor.
În același timp, mitropolitul era întâiul confident al domnului, consultându-se reciproc
în luarea celor mai importante decizii politice.
Mănăstirile, atât cele de graniță, cât și cele de interior, au avut un rol important în
apărarea țării: Cozia, Turnu, Giurgiu în Țara Româneasca și Hotin, Neamț, Chilia, Cetatea
Albă în Moldova.

14