AUTONOMII LOCALE ȘI INSTITUȚII CENTRALE ÎN SPAȚIUL

ROMÂNESC. SECOLELE IX – XVIII

La sfârșitul primului mileniu și începutul celui următor, în întreaga Europă se formează statele
medievale, astfel că și în spațiul carpato-dunăreano-pontic se formează state centralizate. Apariția lor
a fost favorizată de mai mulți factori:
 Creșterea demografică, într-o zonă cu pământ fertil, bogată în subsol, și cu păduri întinse care
le-au permis românilor să de adăpostească de invazii;
 Viața economică tot mai activă, schimburile comerciale tot mai intense, circulația monedei.
Spațiul românesc era străbătut de importante drumuri comerciale, care din nordul și centru
Europei ajungeau la Gurile Dunării și Marea Neagră.
 Începutul procesului de feudalizare care a dus la apariția unei categorii sociale privilegiate,
aceștia devenind conducători în interiorul obștilor sătești: cnezi, juzi, care doreau formarea unui
stat centralizat mai puternic.
 Contextul extern. Cumanii, iar apoi tătarii (marea invazie din 1241-1242) au împiedicat
expansiunea Regatului Ungar peste Carpați.

I. Transilvania

În zona din interiorul arcului carpatic și din Banat, în secolele IX-XI, izvoarele narative, în
primul rând Gesta Hungarorum (Cronica notarului anonim – Anonymus al regelui Bela al III-lea al
Ungariei) menționează următoarele formațiuni politice:
 Voievodatul lui Glad, cu centru la Cuvin, în Banat;
 Voievodatul lui Gelu, cu centrul la Dăbâca, în partea centrală a Transilvaniei;
 Voievodatul lui Menumorut, cu centrul la Biharea, în Crișana.
În acest context, ungurii din Câmpia Pannonică, în timpul regelui Ștefan I, încoronat la anul
1001, și-au propus cucerirea Transilvaniei. Primul teritoriu cucerit a fost cel al lui Menumorut, iar pe
măsură ce înaintau spre centrul și estul Transilvaniei, maghiarii au impus propriile forme de organizare
politică și administrativă, numite comitate, care înlocuiau vechile autonomii românești. Astfel au luat
ființă mai multe astfel de comitate: Bihor, Crasna, Dăbâca, Cluj, Alba, Timiș, Sau-Mare. Această
expansiune maghiară a fost însoțită și de o acțiune religioasă, regii maghiari încercând să răspândească
catolicismul având în spate sprijinul și aprobarea papilor.
Dar și românii au încercat să reziste, cum s-a întâmplat cu un anume voievod Leustachiu, în
jurul anul 1176. Când nu au putut rezista expansiunii maghiare, românii s-au retras în zonele mărginașe
ale Transilvaniei și s-au grupat în structuri politice numite țări: Țara Hațegului, Țara Maramureșului,
Țara Făgărașului. Potrivit Legendei Sf. Gerard, ungurii au trebuit să învingă și rezistența altor
voievozi, precum Gyula, care avea reședința la Alba Iulia (Bărlgrad), în centrul Transilvaniei, și
Ahtum, cu reședința la Morisena, în Banat.
Impunerea stăpânii ungare s-a făcut și cu sprijinul unor populații aduse în acest sens în zona
Transilvaniei și a Banatului:
 Secuii, de origine turcică, stabiliții în sud-estul Transilvaniei;
 Sașii așezații în zona Sibiu, Brașov, Sighișoara;
 Cavalerii teutoni, adușii în 1211 de regele Andrei al II-lea în țara Bârsei, cu scopul de a opri
invazia cumanilor și de a face primele incursiuni în zonele extracarpatice.
 Chiar și după cucerire, însă, Voievodatul Transilvaniei și-a păstrat o oarecare autonomiei în
cadrul Regatului Ungarei. Religia ortodoxă, deși nerecunoscută oficial, era practicată de majoritatea
populației, care era formată din români.

II. Țara Românească

În secolul XIII, întreg spațiul românesc este marcat de Marea invazie tătară din anul 1241,
care a distrus și a dezorganizat totul, cnezatele și voievodatele românești existente, dar a slăbit și
Regatul Ungariei, împiedicându-l să își afirme influența în zonele extracarpatice. Spre sfârșitul
secolului, când presiunea tătară a slăbit, când Regatul Ungariei pierduse pozițiile de la sud și est de
Carpați, s-au afirmat câteva formațiuni politice pre-statale, care vor forma, mai târziu, statele
medievale Țara Românească și Moldova.
În anul 1247, regalitatea maghiară, încercând să redobândească pozițiile pierdute anterior, îi
aduce în Țara Severinului pe cavalerii ioaniți. Documentul care îi așeza în acest părți este foarte
important pentru identificarea formațiunilor politice deja existente în acest spațiu. Astfel, Diploma
cavalerilor ioaniți din 1247, menționează următoarele formațiuni politice pre-statale:
 Țara Severinului, în Banat;
 Voievodatul lui Litovoi, în țara Hațegului și nordul Olteniei;
 Voievodatul lui Seneslau, în nord-vestul Munteniei;
 Cnezatele lui Ioan și Farcaș, în câmpia olteană.
 Același document menționează și faptul că exista deja un soi de stratificare socială, o categorie
de majores terrae (mai marii pământului), categoria privilegiată, a conducătorilor, dar și
țărani, numiți rustici.
Aceste formațiuni pre-statale, pe măsură ce încearcă se desprindă de suzeranitatea maghiară,
vor contribui la formarea statului medieval Țara Românească.
O primă etapă a întemeierii Țării Românești, a pornit din nordul Olteniei, de la Voievodatul
lui Litovoi. Unind sub autoritatea sa mai multe cnezate, în jurul anului 1277, acesta refuză să mai
recunoască suzeranitatea maghiară, să mai plătească tribut și se ajunge la o confruntare armată, în urma
căreia Litovoi este ucis, iar fratele său, Bărbat, este luat prizonier. Totuși, în schimbul unei sume mari
de bani, el se răscumpără și păstrează stăpânirea asupra voievodatului.
A doua etapă are loc la începutul secolului al XIV-lea, pornind din stânga Oltului de la
formațiunea politică a lui Seneslau. Aici, având centru la Câmpulung-Argeș, este menționată de
izvoare un stat organizat numit Valahia nord-dunăreană condusă de un „mare voievod” și „domn”, cu
numele de Basarab (?1310-1352). Acesta a reușit treptat, izvoarele nu menționează cum, să unească
mai multe voievodate și cnezate, să ocupe chiar sudul Moldovei (de unde numele de Basarabia), apoi
chiar părți din Banatul de Severin.
La constituirea statului medieval Țara Românească au contribuit și evenimentele din Ungaria.
Pe măsură ce sistemul feudal se cristaliza, la sfârșitul secolului al XIII-lea, cnejii și boierii români din
Țara Hațegului, Țara Făgărașului au fost deposedați de pământurile lor ceea ce i-a nemulțumit profund.
Se adaugă excluderea românilor din adunările obștești care i-a determinat pe aceștia să își caute alte
locuri de viață. În aceste condiții, din Țara Făgărașului s-a pus în mișcare o populație care a trecut la
sud de Carpați, contribuind la întemeierea Țării Românești. Această deplasare este consemnată de
tradiția istorică sub denumirea „descălecatul lui Negru Vodă” din Făgăraș, pe la anul 1290.
După întemeierea noului stat, politica lui Basarab a fost una care viza independența față de
Ungaria, în colaborare cu tătarii, bulgarii și sârbii. Pretențiile de independență ale lui Basarab I l-au
determinat pe regele Ungariei Carol Rober de Anjou să pornească o campanie militară contra
domnitorului Țării Românești, în anul 1330. Îndreptându-se spre Argeș, Basarab face o ofertă de pace,
dar la întoarcerea spre Ungaria, armata lui Carol Robert de Anjou este surprinsă într-o trecătoare încă
neidentificată, dar numită de N. Iorga Posada, după Cronica pictată de la Viena, unde timp de 3 zile,
9-12 noiembrie 1330, armata maghiară este masacrată, chiar regele scăpând cu greu. Victoria echivala
cu dobândirea independenței Țării Românești față de Ungaria.
Consolidarea noului stat are loc în timpul lui Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab,
care rezistă presiunilor catolicilor maghiari și înființează, în 1359, prima mitropolie a Țării Românești,
dependentă de Patriarhul de la Constantinopol, adică de Bizanț. Era o nouă dovadă de independență a
Țării Românești, cum, de altfel, era și titulatura lui Nicolae Alexandru, săpată pe piatra de mormânt:
„Mare și singur stăpânitor domn…”.
În timpul urmașului său, Vladislav Vlaicu (1364-1377), Țara Românească intră și în posesia
Severinului și a Făgărașului, urmând o perioadă de consolidare a statului, de formare a instituțiilor.

III. Moldova

Din secolul al XIII-lea teritoriul Moldovei era stăpânit de tătari care stăpâniseră un centru
politic la Gurile Dunării. Pe aici trecea și un important drum comercial care lega zona central-nordică
a Europei cu Gurile Dunării și Marea Neagră, iar comerțul și veniturile generate de el au fost factori
care au favorizat apariția unui nou stat.
O primă etapă a întemeierii Moldovei se desfășoară în jurul anilor 1352-1353, în contextul
luptei regatului maghiar împotriva tătarilor din est. Astfel în partea de nord-est, pe valea râului
Moldova, regalitatea maghiară organizează o marcă de apărare contra tătarilor. Condusă de voievodul
românilor din Maramureș, Dragoș, și având centru la Baia, ea era o unitate politică, economică,
militară, ce poate fi numită Moldova Mică, dar nu era un stat pe deplin format și organizat.
Și în cazul Moldovei, tradiția istorică vorbește de un descălecat, de data aceasta al lui Bogdan
(1359-1365), un alt voievod român din Maramureș, care, nemulțumit de politica maghiară de limitare
a libertăților românești, se îndreaptă spre Moldova pentru a întemeia un nou stat. Până în jurul anului
1365, luptând împotriva regalității maghiare, dar și împotriva urmașilor lui Dragoș, sprijinit de
boierimea locală moldoveană, Bogdan pune bazele unui nou stat feudal românesc, Moldova.
Însă, statul întemeiat de Bogdan ocupă doar partea nordică a Moldovei, astfel încât,
desăvârșirea teritorială a revenit urmașilor săi. Lațcu (1365-1374) și mai ales Petru Mușat (1374-
1391). Acesta din urmă, își consolidează poziția politică față de Ungaria, prin depunerea jurământului
de vasalitate față de Polonia, se ocupă de prosperitatea economică a țării, bate primele monede
moldovenești și înființează o Mitropolie ortodoxă, cu scaunul la Suceava și dependentă de
Constantinopol.
În timpul lui Roman I (1391-1394), este încorporată și Țara de Jos, adică partea de sud a
Moldovei, intitulându-se „domn din munte până la Mare”.

IV. Dobrogea

Încă din secolul X există mențiuni ale unor formațiuni politice în Dobrogea, aflată în sfera de
dominație a Imperiului Bizantin. Conducători precum jupan Dimitrie (consemnat într-o inscripție la
Mircea Vodă) sau jupan Gheorghe (atestat la Basarabi), conduceau formațiuni din care făceau parte
și români.
 În secolul al XI-lea, Ana Comnena, îi menționează pe Tatos, Seslav, Satza.
În secolul al XIV-lea se constituie și între Dunăre și Marea Neagră un stat independent al cărui
nucleu fost probabil Țara Cavarnei, cu centru la Caliacra, condusă de Balica (1346-1354).
Ulterior, în urma participării la conflictele din Imperiul Bizantin, Dobrotici (1354-1386),
primea titlul de despot ceea ce îl plasa în rândul ierarhie imperiale. Abia urmașul său, Ivanco (1386-
1391) se desprinde de Imperiul Bizantin și bate monedă proprie pentru a marca independența.
În condițiile în care Imperiul Otoman se apropia de linia Dunării, iar Dobrogea risca să devină
pașalâc, domnitorul Țării Românești, Mircea cel Bătrân, rămânând parte a statului muntean până în
1420, când este cucerită de turci și face parte din Imperiul Otoman până în 1878.