CAPITOLUL IV.

AUTONOMII LOCALE ȘI INSTITUȚII

CENTRALE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC
(SECOLELE IX-XVIII)
Eseu

În primul mileniu al erei creștine, istoria românilor a evoluat între imperiul Noii
Rome și popoarele migratoare. Bizanțul a oferit românilor și altor popoare din aceasta zonă
geografică modelul organizării de stat și de civilizație. Acest mileniu a fost pentru
romanitatea orientală o perioada în care s-a organizat și consolidat obștea săteasca daco-
romană și apoi românească cu organizare proprie diferită de alte popoare. Obștile teritoriale
s-au grupat cu timpul în uniuni de obști, pe care Nicolae Iorga le numea „romanii populare”
și din care au evoluat cnezatele și voievodatele. Unele din aceste autonomii locale au
supraviețuit pe parcursul mai multor secole prin înțelegere cu popoarele din zona (slaviii,
ungurii, cumanii, pecenegii).

Doua fapte istorice referitoare la organizarea INSTITUȚIONALĂ a spațiului

medieval românesc:

● Încercarea regatului Ungariei de a impune în TRANSILVANIA PRINCIPATUL;

● Întemeierea primelor mitropolii ortodoxe la SUD și EST de Carpați

TRANSILVANIA (spațiu românesc intracarpatic)

- era organizat in voievodat

În anul 1111, documentele istorice îl menționează pe Mercurius principe. Acest fapt

dovedește încercarea regatului Ungariei de a impune în Transilvania instituțiile specifice
feudalismului apusean.

În anul 1176, alte documente îl amintesc pe Leustachius drept voievod. Prin urmare,
încercarea ungurilor de a impune în Transilvania principatul nu a reușit, Transilvania păstrându-și

IV. Autonomiile locale și instituțiile centrale în spațiul românesc ⏐ 1

organizarea sub formă de voievodat. Transilvania era condusă de un voievod, subordonat regelui
Ungariei.

La SUD și EST de Carpați, în secolul XIV au fost înființate primele mitropolii ortodoxe.

INSTITUȚII CENTRALE DIN EVUL MEDIU

SFATUL DOMNESC

- instituție centrală din Evul Mediu, ce-l sprijinea pe domnitor în conducerea statului;
- avea rol consultativ;
- alcătuită la început din boierii cu proprietăți, iar treptat din boierii cu dregătorii.

Cele mai înalte dregătorii erau:

● În Țara Românească - Banul Olteniei;

● În Moldova - Portarul de Suceava.

Alte dregătorii au fost :

● Logofătul (cancelarul);
● Vistiernicul (ministrul finanțelor);
● Marele spătar (cu atributii militare);
● Vornicul (șeful Curții Domnești, cu atributii juridice).

În secolul XV au fost eliminate din Sfatul Domnesc boierii fără dregătorii, iar în sec XVI,
ca urmare a presiunii Imperiului Otoman, termenul de Sfat Domnesc a fost înlocuit cu cel turcesc,
și anume „divan”.

DOMNIA

- instituție politică autohtonă originală și centrala din Evul Mediu;

- conducătorii Țării Românești și ai Moldovei reuneau titlurile de DOMN
(“SINGUR STAPANITOR”) și VOIEVOD (“COMANDANTUL SUPREM AL
ARMATEI”);
- în titlurile domnului era introdusă prescurtarea „IO” (Ioannes”) adică cel ales de
Dumnezeu și care simboliza sprijinul divinității în exercitarea puterii;
- simbolurile domnului erau: coroana, sceptrul și buzduganul;
- succesiunea la tron se baza pe principiul electiv-ereditar.

IV. Autonomiile locale și instituțiile centrale în spațiul românesc ⏐ 2

 - domnii români aveau numeroase atribuții (similare unor monarhi absoluți) precum:
stabilea legile și impozitele, băteau monedă, numeau dregătorii, conduceau politica
externă, erau comandanți supremi ai armatei și judecători supremi.

DOMNIA IN SECOLUL XVIII

- s-au instaurat domniile fanariote în Moldova și în Țara Românească în anii 1711,

respectiv 1716.

Domnii erau aleși de sultan dintre locuitorii cartierului Fanar din Constantinopol. Domniile
erau scurte, durând în medie între 2,5 - 3 ani. Domnii erau mutați din Țara Românească în Moldova
și invers. Aceștia erau considerați înalți funcționari ai Imperiului Otoman și nu aveau dreptul la o
politică externă proprie.

Politica de reforme a unora din domnitorii fanarioti:

Constantin Mavrocordat a reorganizat justitia, administrația și sistemul fiscal. Cea mai

importantă reforma a sa a fost cea socială, prin care a desființat serbia în Țara Românească în 1746
și în Moldova în 1749. Țăranii deveneau liberi din punct de vedere juridic, dar depindeau de boieri
prin lotul de pamant primit în folosință (deveneau clăcași).

BISERICA

- instituție centrală din Evul Mediu, cu rol important în spațiul românesc, în condițiile
în care poporul român s-a născut creștin;
- condusă de mitropoliți;
- mitropolitul era al doilea om în stat, ales de domnitor și confirmat în funcție de
patriarhul de la Constantinopol; de asemenea era membru al Sfatului Domnesc,
locțiitor al domnului în caz că acesta nu-și putea exercita atribuțiile, îl incorona pe
domn, conducea solii politici și judeca abaterile clerului;
- în sec. XIV au fost întemeiate în Țara Românească primele mitropolii ortodoxe la
Curtea de Argeș (1359) și la Severin (1370) . Mitropolia Moldovei a fost înființată
(1387) de Petru I Mușat și avea reședința la Suceava.
- în Transilvania situația românilor s-a degradat deoarece în 1366 regele maghiar
Ludovic I de Anjou a alcătuit diplomele regale care condiționau titlul de nobil, de
apartenență la religia catolică. Românii deveneau națiune tolerată.

IV. Autonomiile locale și instituțiile centrale în spațiul românesc ⏐ 3

 STATELE MEDIEVALE ROMÂNEȘTI

Țara Românească (la Sud de Carpati );

Transilvania (intracarpatic);

Moldova (la răsărit de Carpați);

Dobrogea (între Dunăre și Marea Neagră);

Întemeierea statelor medievale românești a fost favorizată de factori interni și externi

precum:

- creșterea demografică în contextul existenței unor drumuri comerciale importante;

- ierarhizarea socială și desprinderea unor conducători locali, care au inițiat acțiunea
de unificare;
- dorința de expansiune a statelor vecine precum Ungaria, statul Kievean, Imperiul
Bizantin;
- invazia popoarelor migratoare târzii (sec. XI-XIII): pecenegi, tătari, mongoli,
cumani.

Etape în formarea statelor medievale românești :

ȚARA ROMÂNEASCĂ

În spațiul dintre Carpați și Dunăre, formațiunile prestatale au fost menționate pentru prima
dată în 1247, în documentul intitulat „DIPLOMA CAVALERILOR IOANIȚI”. Prin acesta, regele
maghiar Bela al IV-lea coloniza la sud de Carpați Cavalerii Ioaniți pentru a apăra zona de atacurile
tătarilor. Documentul are o importanță deosebită deoarece menționează următoarele formațiuni
prestatale:

- Țara Severinului - unde regatul Ungariei a întemeiat o marcă de apărare (graniță)

intitulată Banatul de Severin;
- Cnezatul lui Ioan (aflat în sudul Olteniei) și al lui Farcaș (aflat în nordul Olteniei),
care depindeau de Țara Severinului;
- Voievodatul lui Litovoi (aflat în dreapta Oltului) și al lui Seneslau (aflat în stânga
Oltului), care aveau autonomie, în schimbul obligației de a participa la luptele de
apărare a Regatului Ungariei.

IV. Autonomiile locale și instituțiile centrale în spațiul românesc ⏐ 4

 La baza formării Țării Românești au stat 3 etape:

Prima etapă: Litovoi cel amintit în „Diploma Cavalerilor Ioaniți” a refuzat suzernaitatea
maghiara și a încercat să o înlăture. Între 1277-1279 a avut loc o luptă cu armata maghiara în urma
căreia Litovoi este ucis, iar fratele lui, Bărbat, este luat prizonier și eliberat ulterior în schimbul
unei sume de bani. Drept urmare, formațiunile prestatale de la S de Carpați rămân în continuare
sub suzeranitate maghiară.

A doua etapă: „Descălecatul lui Negru Vodă” din Făgăraș la Câmpulung în 1290 (conform
legendei. Este dovada contribuției românilor din Transilvania la întemeierea Țării Românești,
deoarece plecarea lui Negru Vodă a fost determinată de încălcarea autonomiei Țării Făgărașului și
de nemulțumirea față de stăpânirea maghiară. Câmpulung a fost prima capitală a Țării Românești
și era situat pe drumul comercial care pornea din Transilvania și ajungea la Gurile Dunării și la
Marea Neagră.

A treia etapă: Domnia lui Basarab I „Întemeietorul” (a domnit între anii 1310-1352) – a
unit voievodatul din dreapta Oltului cu cel din stanga Oltului, stăpânit de Seneslau. În 1324 a
încheiat o alianță cu regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, prin care îi recunoaște suzeranitatea.
Basarab la randul sau era numit „Voievodul nostru transalpin”. Cu toate acestea, Basarab a fost
acuzat de trădare și maghiarii doreau să-și extindă teritoriul prin cucerirea Banatului de Severin.
Așadar, pe 9-12 noiembrie 1330 are loc Bătălia de la Posada, unde Basarab I obține victoria
(prin tehnica militară ce presupunea atragerea inamicilor într-o trecătoare), marcând obținerea
independenței Țării Românești.

MOLDOVA - în teritoriul cuprins între estul Carpaților și Nistru, autonomiile locale

menționate în diferite izvoare istorice aveau denumiri precum: Codrii Cosminului, Codrii
Orheiului, Țara Șipenițului, Câmpul lui Vlad, etc.

S-a format în urma a două descălecate conduse de voievozii maramureșeni, Dragoș și

Bogdan;

Descălecatul lui Dragoș - 1347 – a participat la expedițiile pe care le-a organizat regele
maghiar Ludovic I împotriva tătarilor. Pentru ajutorul acordat, regele i-a încredințat o marcă de
apărare numita Moldova Mică cu capitala la Baia și apoi la Siret. Dragoșii și urmașii săi au fost
vasali regatului Ungariei.

Descălecatul lui Bogdan - 1359-1364 – stăpânea un cnezat în Maramureș, alcătuit din 9

sate. Se afla în conflict cu regatul Ungariei din cauza desfiintarii autonomiei Maramuresului. Drept
urmare, acesta trece la est de Carpați și sprijină revolta românilor din acea zonă împotriva
urmașilor lui Dragoș: Sas și Balc (1359). Acesta reușește să înlăture suzeranitatea maghiară și să

IV. Autonomiile locale și instituțiile centrale în spațiul românesc ⏐ 5

obțină independența Moldovei. Descălecatul este atestat în Cronica lui Ioan de Târnave, 1364 (sec.
XIV), de către secretarul regelui Carol Robert de Anjou.

TRANSILVANIA

În spațiul intracarpatic, autonomiile locale care au contribuit la întemeierea Transilvaniei

sunt menționate în diferite izvoare istorice:

1. „GESTA HUNGARORUM” (sec. XII) - redactată de cronicarul regelui Bela al III-lea,

ANONYMUS, care precizează că în spațiul intracarpatic erau prezenți românii dinaintea stabilirii
maghiarilor, numind 3 autonomii locale existente în sec. IX-X:

a. Voievodatul lui GLAD, situat pe Valea Someșurilor, cu reședința la

Dăbâca (centrul arcului carpatic);

b. Voievodatul lui GELU, situat în Banat, cu reședința la Cuvin (Banatul de

astăzi);

c. Voievodatul lui MENUMORUT, situat în Crișana, cu reședința la Biharea.

“Gesta Hungarorum” nu menționează originea lui Glad și Menumorut, dar despre Gelu
afirmă că este un oarecare „blach” (vlah/roman).

2. „LEGENDA SFÂNTULUI GERARD” (sec. XI) - în acest document sunt menționați

2 conducători din sec. XI, urmași ai lui Gelu și lui Glad:

a. GYLA - stăpânea în locul lui Gelu și avea reședința la Bălgrad (Alba-Iulia);

b. AHTUM - stăpânea în locul lui Glad și avea reședința la Morisena.

Aceștia au intrat în conflict cu maghiarii, Gyla refuzând să se convertească la catolicism,

iar Ahtum a fost înfrânt în luptă de maghiari după ce a cerut taxă vamală pentru sarea preluată și
transportată pe Mureș de aceștia din spațiul intracarpatic.

Așadar, întemeierea Transilvaniei ca stat medieval a coincis cu instaurarea stăpânirii

maghiare, care s-a definitivat până la sfârșitul secolului XIII.

1. Din punct de vedere politic(sec. XII-XVI)- maghiarii au încercat să introducă în

Transilvania forma de organizare politică specifică Europei Occidentale -
principatul. Opoziția românilor față de acest fapt este evidențiată de revenirea la
voievodat în 1176, dovedită prin menționarea într-un document a voievodului
Leustachius, menținându-se forma de conducere până în sec. XVI. Voievodul era
ales de regele Ungariei și avea atribuții juridice, administrative și militare, fiind
sprijinit de către un vicevoievod. Drepturile politice ale românilor au fost respectate
inițial, aspect dovedit de convocarea în 1288 a Congregației Generale a Nobililor.

IV. Autonomiile locale și instituțiile centrale în spațiul românesc ⏐ 6

 2. Din punct de vedere religios - instaurarea stăpânirii maghiare a fost urmată de
răspândirea catolicismului, regii Ungariei fiind denumiți „apostolici”. În 1366,
prin diploma emisă de regele Ludovic I de Anjou, religia oficială a Transilvaniei
devine cea catolică, iar calitatea de nobil este condiționată de apartenența la
catolicism.
3. Din punct de vedere administrativ - Transilvania a fost împărțită în 3 unități
teritorial-administrative: comitate (locuite de maghiari), primul comitat, Bihorul,
fiind atestat în 1111; scaunele (specifice sașilor și secuilor), precum Brașov, Sibiu,
Sighișoara; districte/țări (locuite de români), precum Țara Făgărașului, a
Maramureșului.
4. Din punct de vedere etnic - în Transilvania crește numărul de locuitori de altă
etnie prin venirea maghiarilor, sașilor (popor de neam germanic, așezați în S
Transilvaniei pentru a apăra granițele și a răspândi religia catolică) și a secuilor
(popor de neam turcic, aduși în E Transilvaniei pentru a apăra granițele). Temporar,
cu rolul apărării Transilvaniei de atacurile tătarilor au fost colonizați Cavalerii
Teutoni de regele maghiar Andrei al II-lea în Țara Bârsei (1211-1225).
5. Din punct de vedere social - de-a lungul timpului a început să crească numărul
nobililor maghiari, sași și secui și să scadă numărul nobililor români. Oficializarea
faptului că aceste 3 etnii aveau o situație avantajoasă din punct de vedere politic și
economic față de români s-a produs prin „Unio Trium Nationum” - 1437.

DOBROGEA

În spațiul cuprins între Dunăre și Marea Neagră, transformat ulterior în statul medieval
Dobrogea, formațiunile prestatale menționate au fost:

a. În sec. X - JUPAN (voievod) DIMITRIE și GHEORGHE (menționați în

izvoare epigrafice);
b. În sec. XI - lucrarea „Alexiada”, scrisă de prințesa bizantină Ana
Comnena, menționează existența a 3 conducători locali: TATOS, SATZA
și SESLAV;
c. În sec. XIII - este atestată o formațiune prestatală - Țara Cavarnei; la
conducerea acesteia se va afla Balica (în sec. XIV)
d. În sec. XIV - unirea tuturor formațiunilor prestatale a fost realizată la
jumătatea secolului de DOBROTICI, care a primit titlul de despot (tiran)
din partea Imperiului Bizantin. Urmașul acestuia, IVANCOV, a intrat în
conflict cu turcii, însă a murit pe câmpul de luptă, iar pentru a evita
expansiunea otomană, Mircea cel Batrân unește Dobrogea cu Țara
Românească în 1388.

La începutul sec. XV, mai exact în 1417, Dobrogea a fost ocupată de turci și a rămas sub
stăpânirea acestora până în 1878.

IV. Autonomiile locale și instituțiile centrale în spațiul românesc ⏐ 7