A.

POPOARE ŞI SPAŢII ISTORICE

I. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Vocabular de termeni istorici

Castru: garnizoană romană.

Continuitate: permanenta locuire a unui popor în locul în care s-a format.
Creştinism: religie monoteistă întemeiată de apostolii lui Iisus Hristos, pe baza învăţăturilor
acestuia cuprinse în „Noul Testament”.
Dacii liberi: locuitori ai teritoriilor dacice necucerite de către romani.
Dialect: particularitate regională a unei limbi.
Episcopie: unitate administrativă a Bisericii coordonată de un episcop.
Etnogeneză românească: procesul de formare a poporului român.
Interpretatio romana: adorarea divinităţilor proprii sub nume romane.
Misionar: persoană care răspândeşte anumite idei.
Popoare neo-latine: popoarele care au ca bază lingvistică limba latină: spaniol, portughez,
francez, italian, român.
Romanitatea Orientală: populaţia vorbitoare de limbă romanică de la Nord şi Sud de
Dunăre.
Romanizare: proces prin care un popor cucerit de Imperiul Roman adoptă elementele de
cultură şi civilizaţie caracteristice acestuia.
Sincretism religios: contopirea mai multor divinităţi asemănătoare dar de origine diferită.

Repere cronologice

82 – 44 î. Hr.: domnia lui Burebista – încep contactele cu romanii.

46: anexarea Dobrogei la provincia romană Moesia; începe procesul de romanizare directă.
85 – 86: Duras atacă garnizoanele romane de la Sud de Dunăre.
87 – 106: domnia lui Decebal.
87: Decebal înfrânge armata romană condusă de generalul Cornelius Fuscus la Tapae.
88: armata lui Decebal este înfrântă de generalul roman Tettius Iulianus.
89: pacea avantajoasă dacilor încheiată între împăratul roman Domitianus şi Decebal.
101 – 102: primul război daco-roman.
102: romanii sunt victorioşi; tratatul de pace încheiat între împăratul roman Traianus şi
Decebal.
105 – 106: al doilea război daco-roman; cucerirea Daciei de către romani.
106: Decebal se sinucide; Dacia devine provincie romană; începe procesul de romanizare
directă.
271 – 274: împăratul roman Aurelianus retrage armata şi administraţia din Dacia – „retragerea
aureliană”; rămâne la Nordul Dunării o populaţie romanizată.
313: Edictul de la Mediolanum (Milano) – legalizarea Creştinismului de către împăratul
Constantin cel Mare.
1. A. Etnogeneza românească.

a. Geto-dacii şi lumea romană în secolele I î.Hr. – II d.Hr.

Caracteristici ale civilizaţiei geto-dacice

Fac parte din ramura nordică a tracilor.

Creatori ai civilzaţiei fierului.
Sunt numiţi geţi în izvoarele greceşti şi daci în cele latine.
Societatea este ierarhizată în:
- Aristocraţie: tarabostes (pileati) – şefi militari şi preoţi,
- Oameni de rând: comati (capilati).
Organizarea politică: în uniuni de triburi conduse de şefi militari
- Rex Histrianorum,
- Dromichaites,
- Zalmodegikos,
- Oroles ş.a.
Religia:
- Religie politeistă,
- Zeul suprem: Zalmoxis,
- Ritul de înmormântare: incineraţia,
- Locuri sacre: sanctuare, muntele sfânt Cogaionon.

Contactele cu romanii:

Primele contacte sunt de natură comercială; romanii şi-au impus controlul asupra
cetăţilor greceşti de pe litoralul pontic, cu ajutorul cărora întreţineau un comerţ
profitabil cu populaţia din zonă.
Burebista se amestecă în războiul civil izbucnit la Roma între Caesar şi Pompeius,
propunându-i acestuia din urmă ajutor militar. Ajutorul nu s-a concretizat deoarece
Pompeius este înfrânt (48 î.Hr.). Dorinţa lui Caesar de a supune Dacia nu s-a putut
înfăptui, acesta este asasinat în Senatul Romei (44 î.Hr.). Moartea lui Burebista, în
acelaşi an, are ca efect destrămarea statului dac.
Decebal reuşeşte să refacă unitatea statală (87), mai ales, din cauza pericolului roman.
Imperiul Roman ajunsese cu frontiera la Dunăre.
87 – 88: au loc confruntări cu legiunile romane trimise de împăratul Domitianus.
89: pacea daco-romană favorabilă dacilor:
- Dacia devine regat clientelar: politica sa externă este aliniată celei romane,
- Decebal primeşte subsidii în bani şi maşini de război pentru întărirea capacităţii
de război, precum şi meşteri folosiţi pentru crearea unui sistem defensiv
puternic.
101 – 102: primul război dacic al împăratului roman Traian. Victoria romanilor.
102: pacea daco-romană nefavorabilă pentru daci:
- cedarea unor teritorii cucerite,
- renunţarea la politica externă proprie,
 - distrugerea zidurilor cetăţilor,
- restituirea meşterilor şi maşinilor de război.
105 – 106: al doilea război dacic al împăratului roman Traian. Armata dacică este
zdrobită, regele Decebal se retrage şi, pentru a nu cădea în mâinile romanilor, se
sinucide. Cea mai mare parte a Daciei este cucerită şi transformată în provincie
romană. Provincia este supusă procesului de romanizare oficială.

b. Romanizarea geto-dacilor.

Etapele romanizării:

Preliminară (indirectă): influenţele romane exercitate asupra civilizaţiei geto-dacice

înainte de cucerirea Daciei (sec. I – 106).
Propriu-zisă (directă): perioada stăpânirii romane în Dobrogea (46 – 602), Dacia
(106 – 271).
Ulterioară – post aureliană (indirectă): după retragerea aureliană; romanizarea
dacilor liberi (271 – 602).

Factorii romanizării:

Administraţia: organizarea Daciei în provincie romană administrată de un guvernator

trimis de Roma (legatus Augusti propraetore).
Armata: c. 50.000 soldaţi, cantonaţi în castre, împărţiţi în legiuni şi trupe auxiliare.
Coloniştii: aduşi din toate provinciile Imperiului Roman pentru valorificarea
resurselor provinciei.
Veteranii: soldaţi care, după încheierea stagiului militar, erau împroprietăriţi, având
astfel posibilitatea de a-şi întemeia familii în provincia pe care au apărat-o.
Urbanizarea: construirea de oraşe cu statut de colonia sau municipia. Rolul acestora
era de reşedinţe administrative, militare, centre meşteşugăreşti şi comerciale, locuite
de cetăţeni romani.
Religie politeistă: mare diversitate a cultelor (romane, greceşti, dacice, orientale).
Sincretismul şi Interpretatio romana.
Învăţământul.
Justiţia.

Retragerea romanilor din Dacia

Împăratul Aurelianus (270 – 275) retrage armata şi administraţia din teritoriile de la

nord de Dunăre (271 – 274), lăsând aici o populaţie intens romanizată. Cauzele
retragerii au fost criza economică şi desele atacuri ale popoarelor migratoare cu care se
confrunta Imperiul Roman.
Prin pătrunderea dacilor liberi în teritoriile romanizate, se produce uniformizarea
lingvistică şi culturală a spaţiului carpato-danubiano-pontic.
Prin romanizare s-a format populaţia daco-romană.

c. Etnogeneza românească. Continuitatea de locuire pe teritoriul românesc.

Romanitatea la Dunărea de Jos

 Continuarea romanizării după retragerea aureliană are loc prin:
- Deplasarea populaţiei urbane, puternic romanizată, spre teritoriile rurale,
- Legături neîntrerupte cu Romanitatea de la sud de Dunăre (atestate de prezenţa
monedelor romane şi bizantine),
- Pătrunderea şi răspândirea creştinismului prin intermediul misionarilor veniţi
din Imperiul Roman.
Partea sudică a spaţiului carpato-danubiano-pontic s-a aflat temporar sub stăpânire
romană, în timpul împăraţilor Constantin cel Mare (sec. IV) şi Iustinian (sec. VI).
Dobrogea a rămas sub stăpânire romană până în anul 602.
Creştinismul devine religie liberă în Imperiul Roman, prin Edictul de la Mediolanum
emis de împăratul roman Constantin cel Mare în 313 şi religie oficială, în 381, în
timpul împăratului Theodosius I cel Mare (interzice cultele păgâne).
Creştinismul românesc, având un caracter latin (demonstrat prin terminologie), s-a
dezvoltat în secolul IV, când este atestată şi prima episcopie la nord de Dunăre.
Secolul IV: Donariul de la Biertan, obiect paleocreştin care demonstrează latinitatea
creştinismului românesc (inscripţia latină: Ego Zenovivs votvm posvi) şi continuitatea
neîntreruptă în spaţiul carpato-danubiano-pontic a daco-romanilor.

Poporul român şi limba română

Au apărut la nord şi la sud de Dunăre, având ca nucleu fosta provincie romană Dacia.
S-a format ca popor romanic (parte integrantă a Romanităţii Orientale) prin
colonizarea şi romanizarea populaţiei autohtone.
Acest proces a depins de continuitatea dacică în timpul stăpânirii romane şi de
continuitatea daco-romană după retragerea aureliană.
Prin romanizare, limba latină a fost preluată de populaţia autohtonă din provincia
romană Dacia, apoi de către cei rămaşi în afara arealului roman.
Factorii etnici principali care au contribuit la naşterea poporului român şi a limbii
române au fost autohtonii daco-geţi şi romanii.
Perioada de formare a poporului român este cuprinsă între secolele I – VIII. Ea
cunoaşte trei etape:
- Romanizarea daco-geţilor,
- Transformarea treptată a limbii latine vorbite într-o limbă romanică: proto-
româna,
- Formarea dialectelor:
 daco- român (nordul Dunării),
 istro-român (sudul Dunării),
 aromân, macedo-român (sudul Dunării),
 megleno-român (sudul Dunării).
Limba română este o limbă romanică deoarece:
- Structura ei gramaticală şi principalul fond de cuvinte sunt de origine latină,
- Prezintă asemănări cu celelalte limbi romanice (neo-latine),
- Influenţa slavilor nu a modificat caracterul ei romanic, deoarece aceasta s-a
manifestat după ce poporul român era deja format (din sec. IX).
Componenţa limbii române:
- Stratul principal latin: 60%,
 - Adstratul slav: 20%,
- Substratul daco-moesic: 10 %,
- Împrumuturi din alte limbi: 10%.

1. B. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor.

a. Românii în sursele medievale timpurii.

DATARE TITLUL ŞI NATURA IZVORULUI INFORMAŢIA OFERITǍ

Sec. VII Împăratul bizantin Maurikios , Strategikon: tratat Populaţia de la nord de Dunăre este numită, după limba
militar bizantin vorbită, „romani”.
Sec. VIII Însemnarea de la mănăstirea Castamonitu Îi atestă pe „vlaho-rinchini”.
Sec. VIII Teofilact Simocata, Historiae Atestă primele cuvinte româneşti: „torna, torna, fratre”.
Sec. IX Teophanes Confesor, Cronografia

Sec. IX Geograful armean Moise Chorenati, Geografia Aminteşte „Ţara necunoscută căreia îi zic Balak [Valahia]”.
Sec. IX Cronica turcă Ogüzname Vorbeşte despre Ulak-ili (ţara vlahilor)
Sec. X Împăratul bizantin Constantin al VII-lea, Despre Face distincţie între bizantini (romei) şi români (romani).
administrarea imperiului
Sec. X Corespondenţa împăratului bizantin Vasile al II-lea Românii sunt amintiţi cu termenul de „vlahi”.
Macedoneanul
Sec. XI Cronicarul bizantin Kedrenos, Strategikon: tratat Referindu-se la un eveniment din sec. X, îi menţionează pe
militar bizantin „vlahii-călători”.
Sec. XI Geograful persan Gardizi, Podoaba istoriilor Îi plasează pe românii între Dunăre şi un munte mare.
Sec. XI Kekaumenos, Strategikon Numeşte pe urmaşii daco-romanilor „blachi”

Sec. XII Corespondenţa dintre Papă şi Ioniţă Kaloian Este subliniată ideea romanităţii românilor.
Sec. XII Cronicarul bizantin Ioan Kynnamos Îi consideră pe vlahi colonişti veniţi demult din Italia.
Sec. XII Anonymus, Gesta Hungarorum („Faptele Îi numeşte pe români: „blachi”.
ungurilor”) Oferă informaţii despre formaţiunile politice din interiorul
arcului carpatic.
Sec. XIII Simon de Keza, Gesta hunorum et hungarorum Subliniază că românii erau în Pannonia la venirea hunilor şi
(„Faptele hunilor şi ungurilor”) maghiarilor, arătând că ocupaţia lor de bază era cea de
crescători de animale.

b. Preocupări ale cronicarilor şi învăţaţilor din secolele XV – XVIII privind

originea românilor.
DATARE TITLUL ŞI NATURA IZVORULUI INFORMAŢIA OFERITǍ
Sec. XV Umanistul italian Flavio Biondo Afirmă cu toţii romanitatea românilor.
Umanistul italian Poggio Bracciolini
Umanistul italian Enea Silvio Piccolomini (papa Pius II)
Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil
Sec. XVI Umanistul român Nicolaus Olachus, Hungaria Afirmă şi argumentează romanitatea românilor.

Sec. XVI Învăţatul sas Johanes Honterus
Sec. XVI Cronicarul maghiar Ştefan Szamosközy
Sec. XVII Cronicarul român Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării
Moldovei.
Cronicarul român Miron Costin, De neamul moldovenilor.
Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti.
Sec. XVII Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Hronicul
– XVIII vechimei a romano-moldo-vlahilor.
Sec. XVIII Ioan Inochentie Micu-Klein, Supplex Libellus;
„Şcoala Ardeleană”: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe
Şincai.
Documentul Supplex Libellus Valachorum (1791).
A înscris pe o hartă numele „Dacia”, pentru întreg
teritoriul locuit de români.
A susţinut descendenţa romană a românilor. După 1600 şi-
a schimbat opinia.
Susţin vechimea, latinitatea, romanitatea şi continuitatea
românilor.
Subliniază descendenţa pur romană, latinitatea şi
continuitatea românilor.
Este afirmată romanitatea românilor, latinismul pur.
Aduc ca argumente, vechimea şi criteriul majorităţii în
dorinţa de a obţine drepturi pentru românii din
Transilvania.

c. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din secolele XVIII – XX.

Teoria imigraţionistă (sec. XVIII):

- susţinători: F.J. Sulzer, C. Engel, I.C. Eder, B. Marton,
- susţine formarea poporului român la Sud de Dunăre şi imigrarea lui la Nord în
sec. XIII,
- este combătută de reprezentanţii „Şcolii Ardelene”.
Teoria roesleriană – teoria imigraţionistă argumentată (sec. XIX):
- susţinător: Robert Röesler, Studii româneşti. Cercetări cu privire la istoria
veche a României,
- argumente:
 exterminarea dacilor în războaiele traiane,
 imposibilitatea romanizării în 165 de ani (106 – 271),
 retragerea întregii populaţii de la Nord de Dunăre de către Aurelianus,
 asemănarea lingvistică a limbii române cu limba albaneză,
 românii fac parte dintr-un popor de păstori nomazi,
 „tăcerea” izvoarelor scrise în privinţa românilor până în sec. XIII etc.
Teoria continuităţii:
- susţine originea romană şi autohtonia românilor la Nord de Dunăre,
- susţinători: A. D. Xenopol, D. Onciul, B. P. Hasdeu ş.a.
- argumente:
 sinteza etnică şi lingvistică daco-romană,
 continuarea procesului de romanizare după 271,
 continuitatea daco-romană la nordul Dunării după 271,
 retragerea daco-romanilor în munţi în perioada migraţiilor,
 transhumanţa: păstorii români se întorc de fiecare dată la aşezările lor
stabile după sezonul de păscut al animalelor,
  existenţa unor surse istorice care atestă prezenţa românilor în spaţiul
carpato-danubiano-pontic înainte de secolul XIII etc.
Istorici din sec. XX care au afirmat şi argumentat autohtonia şi romanitatea românilor:
Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Gheorghe Brătianu (O enigmă şi un miracol istoric:
poporul român).
Istoriografia comunistă:
- perioada stalinistă (1948 – 1965): datorită influenţei sovietice, este exagerat
rolul slavilor în etnogeneza românească;
- regimul naţional-comunist (1965 – 1989): este evidenţiat elementul dacic şi
minimalizat cel roman.

Reţineţi!

Sursele medievale timpurii (sec. VII – XII) afirmă autohtonia şi continuitatea unei populaţii
romanice în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Umaniştii din sec. XV – XVI afirmă şi argumentează romanitatea românilor.
Cronicarii şi corifeii Şcolii Ardelene suţin vechimea, latinitatea şi continuitatea românilor în cele
trei ţări din spaţiul românesc.
În sec. XVIII – XIX se agravează politizarea etnogenezei româneşti: teoriile imigraţionistă şi
roesleriană încearcă să justifice că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre de unde au
imigrat la nord, după aşezarea ungurilor şi colonizarea saşilor în Transilvania.
Istoricii români au argumentat constituirea şi continuitatea poporului român în spaţiul carpato-
danubiano-pontic.