STATUL SI POLITICA IN PERIOADA MEDIEVALA

I. Romanii in primul mileniu al erei crestine

Vreme de cateva sute de ani, dupa retragerea aureliana, sursele istorice nu au pomenit in spatiul carpato-
dunarean decat diferite populatii migratoare, intrucat acestea erau singurele care aveau o organizare politica si
mai ales militara, pe care documentele o gaseau demna de consemnat. La vremea respectiva, cei care
consemnau in scris evenimentele politice (inclusiv militare) sau istorice nu se refereau, in general, la aspectele
etnice ale populatiilor mentionate. Chiar atunci cand apare ca atare termenul de natiune, acesta desemneaza acea
parte din populatia unei structuri politice calificata sa participe la viata politica a respectivei structuri (indiferent
de aspectele etnice ale populatiei majoritare sau ale conducatorilor). Natiunea in sens etnic nu apare mai
devreme de secolul al XIX-lea. Era asadar normal, din perspectiva epocilor respective, ca populatiile
romanizate si mai apoi românii din spatiul carpatodunareano-pontic sa nu apara in documentele scrise decat in
masura in care fie intra in relatie cu actori recunoscuti ai scenei politice a vremii, fie ajung sa-si constituie
propriile structuri politice.
Forme de organizare prestatala (politico-teritoriala) specific romanesti:
- tari (voievodate) = structuri politice cu functii defensive, constituite pe ambele laturi ale Carpatilor prin
contopirea mai multor obsti sub conducerea unui duce sau voievod. Ele sunt specifice intreg spatiului romanesc,
iar aparitia lor se leaga de finalizarea etnogenezei, perioada in care, la Dunarea de Jos, se cristalizeaza o
organizare social-politica specifica, cea romaneasca - ex.: Tara Sipenitului, Tara Fagarasului, Tara
Maramuresului.
- cnezat = structura politica prestatala constituita prin reunirea mai multor obsti sub conducerea unui jude sau
cneaz.
- campuri = forme de organizare politica prestatala din Moldova si Tara Romaneasca, constituite prin unirea
mai multor obsti pe criterii geografice (toate obstile de pe valea unui rau sau dintr-o depresiune) - ex.:
Campulung Moldovenesc, Campulung Muscel, Campul lui Dragos, Campul lui Vlad.
- cobale, ocoale, codri = forme de organizare prestatala specifice tinuturilor de la est de Carpati (Moldova):
ocoale in zona Vrancei si a Bucovinei; cobale in zona Botosaniului, Dorohoiului, Bacaului si Neamtului; Codrii
Cosminului, Codrii Lapusului, Codrii Orheiului, Codrii Hertei.
Forme de organizare politico-administrativa de sorginte occidentala:
- principat = forma de organizare a puterii centrale in stat, in care autoritatea revine principelui.
- comitat = forma de organizare administrativ-teritoriala locala condusa de un comite (echivalente judetelor de
azi)
- marca = forma de organizare administrativ-teritoriala si militara introdusa de regalitatea maghiara in zonele
de granita pentru intarirea apararii (in special impotriva cumanilor si tatarilor). Exemple: Banatul de Severin
(infiintat pe la 1230), Marca Moldovei (pe la 1352);
- ducat = corespondentul occidental al voievodatului.
In a doua jumatate a primului mileniu si la inceputul celui de-al doilea, in Europa s-au constituit statele
medievale. Si in zona carpato-dunareano-pontica evolutia interna a societatii romanesti a condus spre
constituirea statului. La aceasta au concurat mai multi factori, unii interni si altii externi.
a) Premise interne:
1. Cresterea demografica determinata de darnicia pamantului românesc, de bogatiile solului si subsolului, de
configuratia reliefului si de prezenta padurilor, care au asigurat protectia românilor in vremuri de restriste.

1
2. Viata economica tot mai dinamica, stimuleaza accelerarea procesului de centralizare politica (schimburi
comerciale, circulatia monedei etc.) Spatiul romanesc era strabatut de importante artere comerciale care porneau
din nordul si din centrul Europei, ajungand la gurile Dunarii si la Marea Neagra.
3. Inceputul procesului de feudalizare favorizeaza desprinderea elementelor conducatoare din sanul obstilor,
acei cnezi si juzi care se situeaza in fruntea unor autonomii locale si care vor fi promotorii actiunilor politice de
centralizare statala.
b) Premise externe:
1. Contextul extern a influentat procesele din interiorul societatii românesti. Cumanii de origine turanică și mai
târziu tătarii (marea lor invazie din 1241 - 1242), au impiedicat extinderea stăpaânirii Regatului Ungar dincoace
de Carpați, oferind astfel populației locale posibilitatea de a-și crea structuri și institutii statale. In eliminarea
puterii tătarilor (Hoarda de Aur) erau deopotriva interesate Ungaria si Polonia.
2. Constituirea statelor extracarpatice a fost favorizata si de slabirea presiunii exercitate de coroana maghiara, ea
insasi confruntata cu dificultati: stingerea dinastiei Arpadienilor (1301) si declansarea luptelor pentru tron.
Aparitia primelor formatiuni politice romanesti se plaseaza in cadrul unor evolutii interne care au facut posibila
cristalizarea structurilor statale, dar si al unui context international favorabil. In centrul si rasaritul Europei,
ultimele invazii se prelungesc pana in secolul al XIII-lea, iar marile puteri din zona, Imperiul Bizantin, Regatul
Ungariei (dupa anul 1000) si Regatul Poloniei, isi impart sferele de influenta, iar uneori incearca sa-si impuna
stapanirea propriu-zisa asupra spatiului romanesc.
II. 1.Constituirea voievodatului Transilvaniei
Izvoare narative referitoare la constituirea Transilvaniei medievale
Din secolul al IX-lea insa, in contextul in care ungurii asezati in Pannonia incep sa-si manifeste interesul pentru
Transilvania, sursele mentioneaza formatiuni politice ale populatiei romanesti de la nord de Dunare.
Principalele izvoare narative care contin informatii referitoare la formatiunile politice romanesti de la vest de
Carpati sunt Gesta Hungarorum si Legenda Sfantului Gerard.
1) Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei (Gesta Hungarorum, Faptele ungurilor sau
Cronica lui Anonymus), scrisa probabil la sfarsitul secolului al XII-lea sau la inceputul secolului al XIII-lea, dar
oglindind evenimente de la sfarsitul secolului al IX-lea si din prima parte a secolului al X-lea, relateaza
conflictele care i-au opus pe ungurii in expansiune spre rasarit unor formatiuni politice de dincolo de Tisa. Ea
furnizeaza cea mai bogata si completa relatare medievala despre starile de lucruri gasite de unguri la
patrunderea lor in teritoriile locuite de romani. Convietuirea romano-slava din secolele VIII-IX are loc in cadrul
unor formatiuni politice medievale timpurii. Asemenea state incipiente, sase ducate din jurul anului 900, sunt
atestate in "regiunea daco-pannoniana". Trei din ele, situate la est de Tisa, sunt cele mai cunoscute. Aceste
formatiuni, de tipul cnezatelor sau voievodatelor, forme de organizare influentate de cele ale slavilor, dar
devenite specifice populatiei romanesti, erau situate in Crisana (condusa de Menumorut si avand centrul la
Biharea), in Banat, cu centrul probabil la Cuvin (condusa de Glad) si in partea central-vestica a Transilvaniei,
avand drept centru posibil Dabaca (Gelu). Etnia primilor doi "duci" nu este mentionata de Anonymus. Despre al
treilea "duce", Gelu, aflam ca este "un anumit roman". Supusii sai sunt români si slavi. Ei traiesc insa intr-un
spatiu ("tara de dincolo de paduri") caracterizat prin "bunatatea" sa; un pamant fertil, la roadele caruia
Anonymus adauga bogatia in aur si sare. Prin urmare, Gelu este sigurul dintre acesti conducatori locali numit de
Anonymus blach, adica român, in conditiile in care populatia din zona era departe de a fi omogena din punct de
vedere etnic. Realitatea personajelor si intamplarilor pomenite de Anonymus a inceput sa fie contestata de unii
istorici maghiari si austrieci incepand din secolele XVIII-XIX, in contextul in care românii din Transilvania
cereau drepturi politice si nationale. Chiar daca exista o doza de fabulatie in povestea notarului anonim,
deoarece nu rareori istoricii medievali simteau nevoia sa-si infrumuseteze povestile cu elemente dramatice, este
dincolo de indoiala faptul ca in perioada in care a scris Anonymus exista constiinta unei anterioritati a romanilor
in Transilvania si a unor formatiuni politice in stare sa opuna rezistenta ungurilor. O confirmare indirecta a

2
acestor realitati o aduce Cronica lui Nestor, din secolul al XII-lea, care pastra amintirea faptului ca, la trecerea
lor prin Carpatii Padurosi, spre Pannonia, ungurii i-au gasit acolo pe români si pe slavi.
2) Legenda Sfantului Gerard (scriere cu caracter hagiografic de la inceputul secolului al XI-lea) mentioneaza
trei formatiuni de la cumpana secolelor X-XI: voievodatul lui Ahtum (urmas al lui Glad), in Banat, cu centrul la
(Urbs) Morisena, unde functiona si o manastire ortodoxa; voievodatul lui Gyula (Geula cel Tanar), in partile
central-vestice ale Depresiunii Transilvaniei, cu centrul la Bălgrad (Alba Iulia); ducatul lui Kean, in regiunile
sud-estice ale Transilvaniei.
De la "ducatele romano-slave" la voievodatul Transilvaniei, vasal regelui Ungariei
Asezati in Campia Pannonica la sfarsitul secolului al IX-lea (896), ungurii au organizat cucerirea Transilvaniei
dinspre vest spre est. Primul teritoriu cucerit a fost voievodatul lui Menumorut, urmat de formatiunile lui Glad
si Gelu. Dupa moartea lui Gelu, formatiunea acestuia este preluata de Tuhutum, capetenia ungurilor invadatori.
Acesta isi constituie un dominium propriu si o dinastie separata de cea a ducelui Arpad din Pannonia. Timp de
aproape un veac, Tuhutum si urmasii sai stapanesc partea apuseana a Transilvaniei in "pace si fericire".
Secolele XI-XII au fost caracterizate de o tendinta generala de extindere teritoriala si de amplificare a functiilor
formatiunilor existente in spatiul romanesc, mai ales in interiorul arcului carpatic. E posibil ca in aceasta zona
procesul de constituire si de maturizare a formatiunilor politice sa fi fost impulsionat si accelerat de
confruntarea cu tendintele expansioniste ale regatului maghiar. Acestea s-au materializat in cucerirea treptata a
Transilvaniei, pe parcursul a catorva sute de ani, intre secolul al IX si secolul al XI-lea. In Transilvania,
regalitatea maghiara isi impunea autoritatea prin intermediul nobililor unguri, detinatori de fiefuri, in virtutea
relatiilor vasalice care ii legau de regele Ungariei. Parte din aceste fiefuri, care se bucurau, la randul lor, de o
importanta autonomie fata de regalitatea maghiara, se constituisera pe structurile vechilor formatiuni politice
premaghiare, pe care le cucerisera. Astfel, in 1002-1003, Stefan, marele rege care, crestinandu-i pe unguri in
1001, isi salvase poporul si il facuse sa intre in concernul popoarelor europene, a trebuit sa lupte cu un unchi al
sau, ducele Geula cel Tanar, care ocupa tronul luat de Tuhutum de la Gelu. La inceputul secolului al XI-lea,
acesta se impotriveste misiunilor apostolice ale regelui Stefan cel Sfant(997-1038), nimeni altul decat nepotul
de sora al ducelui "ultrasilvan". Fiind capturat de suveranul ungur, Geula cel Tanar este inchis pe viata, intrucat
refuza "sa fie crestin" (adica sa renunte la ortodoxism in favoarea catolicismului). Potrivit aceluiasi Anonymus,
regele Stefan ocupa intreaga "tara"; totodata, el desfiinteaza (pe la 1004) episcopia ortodoxa situata probabil la
Alba Iulia. Dupa ce l-a invins pe Geula, Stefan cel Sfant a trebuit sa se lupte si cu conducatorul voievodatului
care fusese inainte al lui Glad, un anume Ahtum, de religie ortodoxa. L-a invins si pe acesta si astfel a recucerit
intreg teritoriul dintre Cris si Dunare. Pe masura inaintarii spre centrul si sudul Transilvaniei, expansiunea
maghiara a capatat un caracter mai organizat si eficace. Sub urmasii lui Stefan cel Sfant incepe organizarea
Transilvaniei ca entitate politica vasala regelui Ungariei.
Dupa anul 1100, in teritoriul intracarpatic, regalitatea maghiara incearca sa impuna modele religioase, politico-
administrative si socio-economice apusene. Intarirea autoritatii regale maghiare asupra Transilvaniei a fost
marcata de tendinta generala de reducere a autonomiilor locale in favoarea unor institutii centrale, chiar daca
procesul nu a fost nici rapid, nici intotdeauna reusit. Comitatul este instalat peste vechile autonomii romanesti,
in timp ce episcopatul catolic incadreaza sub raport ecleziastic teritoriile cucerite, substituindu-se organizarii
ortodoxe preexistente. In 1111 este infiintat primul comitat, Bihorul, in zona vechii cetati româno-slave de la
Biharea, si este atestat un episcopus Ultrasilvanus, Simion, catolic. In acelasi an, dar si in 1113, documentele
amintesc un princeps Ultrasilvanus, Mercurius. Se pare ca, in ambele cazuri, cei doi nu locuiau efectiv in
Transilvania. Expansiunea maghiara a fost insotita de o adevarata cruciada, regii unguri avand in papalitate un
sprijin real pentru expansiunea catolicismului spre rasarit, ei fiind investiti cu titlul de regi apostolici (regi care
aveau misiunea de a raspandi catolicismul). Institutiile statale romanesti in curs de formare au fost inlocuite cu
institutiile statului maghiar. Initial, cuceritorii maghiari incearca organizarea Transilvaniei ca principat (1111 -
mentionarea lui Mercurius Princeps Ultrasilvanus), dar un principat cu autonomie limitata, parte a statului

3
arpadian, puterea politica suprema revenind regelui Ungariei. In a doua jumatate a secolului al XII-lea, regii
unguri daruiesc oamenilor lor de incredere noi cetati si feude din Transilvania. Administrativ, acestea sunt
incluse in noi comitate, institutii politico-teritoriale aduse de cuceritorii care incearca, insa fara deplina reusita,
sa inlocuiasca vechile tari, voievodate si cnezate.
Pe la 1164 este atestat un comite de Dabaca. Din 1176, acesta devine capetenia tarii, sub numele de Leustachius
Voyvoda. Pentru conducatorul Transilvaniei, revenirea la numele traditional de voievod este o dovada a
existentei populatiei romanesti. De altfel, din toate tarile cucerite si incadrate in regatul Ungariei, numai
Transilvania pastreaza "formula voievodala ca institutie politica centrala" (I. A. Pop), pana catre jumatatea
secolului al XVI-lea. (Puterea politica suprema in Transilvania apartine, insa, in continuare, regelui Ungariei.
Situatia se va mentine neschimbata pana in 1541, atunci cand Ungaria dispare ca stat prin transformarea partilor
ei centrale in pasalac turcesc [Pasalacul de la Buda]. Din acest moment Transilvania devine un stat in sine,
organizandu-se sub forma principatului autonom sub suzeranitate otomana. Puterea politica suprema revine,
principelui Transilvanei, care, ca titular al institutiei centrale, capata atributii suverane, la fel ca domnii din Tara
Romaneasca si din Moldova.)
Voievodul Transilvaniei este un vasal al regelui Ungariei. Initial, autoritatea sa era exercitata asupra a sapte
comitate: Solnocul Interior, Dabaca-1164, Cluj-1175, Turda, Alba-1175, Hunedoara, Tarnava. Rezistenta
din partea aristocratiei maghiare, dornice sa-si pastreze autonomia dobandita, dar si a elementului romanesc i-a
determinat pe regii maghiari sa colonizeze alte neamuri, precum secuii (incepand cu secolul XI), stabiliti in sud-
estul Transilvaniei, sasii (asezati, incepand cu a doua jumatate a secolului al XII-lea, in zonele unde aveau sa
intemeieze Sibiul, Brasovul, Sighisoara, Bistrita etc.), cavalerii teutoni (care primesc in 1211 Tara Barsei, in
schimbul careia trebuiau sa apere frontierele rasaritene ale regatului si sa faca si prozelitism catolic in randul
populatiei romanesti sau turanice). Sasii si secuii s-au organizat in scaune, ai caror conducatori erau subordonati
direct regelui Ungariei, contribuind la impunerea stapanirii maghiare in centrul si sudul Transilvaniei.
In secolul al XIII-lea, cucerirea si organizarea Transilvaniei de catre unguri par a fi incheiate. Asezarea noilor
veniti conduce, desigur, la o noua structura etno-demografica, romanii ramanand insa locuitorii cei mai
numerosi. In fata presiunilor exercitate de cuceritori, romanii s-au regrupat in structuri social-economice si
politice autonome in zonele marginase ale Transilvaniei, cunoscute sub numele de "tari" (Maramuresul,
Lapusul, Zarandul, Hategul, Fagarasul, Barsa, Amlasul s.a.) Aici, in schimbul apararii granitelor, ei vor reusi sa-
si conserve, pentru mult timp, traditiile voievodale si cneziale. In schimbul serviciilor lor militare si a fidelitatii
fata de regatul maghiar, acesta le recunostea autonomia. Tocmai din astfel de autonomii romanesti traditia vrea
sa fi pornit initiativa intemeierii statelor romanesti extracarpatice Moldova si Tara Romaneasca.
Spre sfarsitul veacului al XIII-lea si la inceputul celui urmator, voievozii Transilvaniei Roland Borsa (1282,
1284-1285,1288-1293) si Ladislau Kan (1294-1315) isi asuma prerogative sporite. Primul, in numele unui
regnum Transilvanum, convoaca la Deva, in 1288, prima Adunare obsteasca (Congregatia generala), la care
participa nobili din cele sapte comitate, clerul superior, orasenii si reprezentantii taranimii libere. Ultimul
voievod amintit, Ladislau Kan, profita de criza politica declansata de stingerea dinastiei Arpadiene pentru a-si
exercita atributele de sef al unui stat autonom: stapaneste cetati, orase si domenii interne si incheie intelegeri cu
tari de sine statatoare. Curand, angevinii readuc Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei.
Transilvania fusese organizata ca un voievodat, ceea ce sugereaza ca isi mentinea o anumita individualitate
politico-administrativa in cadrul regatului maghiar. Conducerea sa se baza pe colaborarea "starilor" sau
"natiunilor" privilegiate: nobilimea (in special maghiara), patriciatul (orasenii bogati - in special sasi) si fruntasii
secuilor. Desi vasal coroanei maghiare, voievodatul Transilvaniei isi pastra, totusi, o anumita autonomie in
cadrul regatului Ungariei. Religia ortodoxa, desi nerecunoscuta oficial, era practicata de majoritatea populatiei
Transilvaniei, care era romaneasca. Fruntasii romanilor au facut initial parte dintre starile privilegiate, dar, din
secolul al XIV-lea, ei sunt exclusi treptat din randul acestora. In 1366, in contextul afirmarii independentei
romanilor la sud si est de Carpati, ca si al optiunii statelor extracarpatice pentru ortodoxie, regele Ludovic I

4
conditioneaza calitatea de nobil de apartenenta la catolicism. In acest fel, nobilii romani care doresc sa-si
pastreze statutul accepta catolicismul si treptat se maghiarizeaza, iar cei care raman credinciosi propriei
confesiuni religioase isi pierd statutul privilegiat si decad in randul taranilor. Romanii isi pastreaza, macar
pentru o vreme, o autonomie relativa si o organizare proprie, sub conducerea cnezilor si voievozilor in unele
zone marginase ale Transilvaniei, precum Tara Hategului, Tara Fagarasului, a Maramuresului si in districtele
romanesti ca Tara Zarandului sau Banat. In timp insa, in contextul actiunii de centralizare politica si de
restaurare a autoritatii regale maghiare, aceste autonomii sunt tot mai restranse. In concluzie, in vreme ce la sud
si la rasarit de Carpati romanii isi consolidau independenta, in Transilvania se producea evolutia inversa,
aceasta fiind tot mai profund integrata in structurile regatului ungar. Aceasta evolutie divergenta este una din
principalele cauze pentru care, in conditiile in care in perioada medievala, in Europa, se constata o tendinta
destul de raspandita de unificare teritoriala a populatiilor de acelasi neam, in spatiul romanesc se mentine
diviziunea politica. Pe de alta parte, constituirea statelor medievale românesti extracarpatice a creat cadrul
propice unei dezvoltari economice si culturale care a permis, alaturi de lupta impotriva expansiunii otomane,
conservarea identitatii poporului roman.
Constituirea Tarii Romanesti
In secolul al XIII-lea, in vreme ce Transilvania iși continua existenta in cadrul regatului maghiar, se conturează
din ce in ce mai clar formațiunile politice ale românilor din exteriorul arcului carpatic. Astfel, in 1234, o bulă
papală menționa existența unor elemente de ierarhie bisericească ortodoxă, ceea ce implica și o organizare
politică. In secolul al XIII-lea, intreg spațiul românesc avea să fie marcat de marea invazie tătară din 1241, care
a distrus și a dezorganizat totul, in pofida unor incercări de rezistență locale, ce demonstrează că existau deja
elemente de organizare politică. Românii incercaseră, impreună cu secuii, să apere trecatorile transilvanene, iar
in exteriorul Carpaților tătarii se confruntă cu un asa-numit Mișelau, probabil Seneslau, care apare mai târziu in
documente. Marea invazie tătară a pulverizat cnezatele și voievodatele românești preexistente, dar a
dezorganizat și regatul ungar, care, in ultima perioadă, iși extinsese dominația și asupra spațiului extracarpatic.
Astfel, presiunea maghiară asupra spațiului românesc scade și sunt create condiții favorabile afirmării politice la
sud și la răsărit de Carpați. Dominația mongolă instituită in zonă a permis, pe de o parte, cristalizarea unor
instituții rămase apoi caracteristice statelor medievale românești (birurile, scutirile, organizarea sistemului de
poșta etc.), iar pe de alta, a făcut apel, in guvernare, la reprezentanți din rândul populației românești. Aceștia,
spre sfârșitul secolului, in condițiile diminuării puterii mongolilor, au profitat de situația dobândită, in scopul
definirii unor autonomii românești care au stat la baza viitoarelor state medievale.
Regele Bela al IV-lea, Cavalerii Sfantului Ioan și structurile politice dintre Carpați și Dunăre
La inceputul secolului al XIII-lea, regalitatea maghiară supune pe rând Țara Oltului (devenita Țara Făgărașului)
si apoi Țara Hațegului, impingând limitele expansiunii lor până la arcul Carpaților Meridionali. Din acest
moment, regii unguri incearcă sa-și extindă stăpânirea asupra regiunilor extracarpatice. Pentru realizarea acestui
obiectiv, ei apelează la cavalerii teutoni, care primesc vremelnic in stăpânire Țara Bârsei (1211). Invingători ai
cumanilor, teutonii acționează incă din primii ani pe cont propriu atât la miazănoapte de Carpați, cât și la
miazăzi. Ca urmare, pe la jumatatea celui de-al treilea deceniu al veacului al XIII-lea (1225), armata regală ii
alungă din Transilvania. După marea invazie tătaro-mongolă din 1241-1242, regii unguri reiau planurile de
colonizare in vederea apărării zonelor meridionale ale stăpânirii lor, indeosebi Banatul și sud-vestul
Transilvaniei. Mai mult, formulează tot mai clar obiectivul principal al politicii externe: stăpânirea drumului
comercial spre Dunărea de Jos și Marea Neagră.

5
Prin diploma din anul 1247, Bela al IV-lea daruiește Cavalerilor Ordinului Sf. Ioan de la Ierusalim Țara
Severinului până la Olt, mai puțin acea parte a "țării" respective, organizată anterior (pe la 1230) in Banatul de
Severin, ca marcă de apărare a Ungariei impotriva cumanilor. Colonizarea Ioaniților este efemeră, dar
"contractul" care o consacră rămâne un izvor istoric semnificativ. Intre altele, el atestă existența unor formațiuni
statale românești din spațiul carpato-dunărean, două voievodate și două cnezate: voievodatul lui Litovoi, care
cuprinde Țara Hațegului (in sud-vestul Transilvaniei) și nord-vestul Olteniei; voievodatul lui Seneslau, care
include Țara Făgărașului (in sudul Transilvaniei) și nordul Munteniei; cnezatul lui Farcaș, situat intre cele două
voievodate, la sud de munți (in Vâlcea); cnezatul lui Ioan, localizat ipotetic intre Jiu si Olt, aproape de Dunăre.
Acestea au fost fie anexate Ungariei (cnezatele lui Ioan și Farcaș), fie lăsate românilor in condiții de dependență
față de puterea suzerană (voievodatele lui Litovoi si Seneslau). Dupa marea invazie mongolă (1241-1242),
voievodatul românesc din stânga Oltului iese de sub tutela Ungariei. Astfel, cu excepția voievodatului lui
Seneslau, vecin cu zona denumită Cumania, celelalte formațiuni politice meționate sunt controlate de regalitatea
ungară, prin "banul" de Severin. Diploma oferă și informații asupra stratificării sociale, care este intotdeauna
legată de apariția statului, consemnând diferențele dintre țărani și mai-marii pământului (rustici, in opozitie cu
majores terrae, sugerează deja existența unor categorii privilegiate). De asemenea, aceste formațiuni statale,
aflate sub autoritatea, măcar nominală, a regelui maghiar, aveau propriile forțe militare, intrucât se specifica
obligația lor de a da ajutor armat ioaniților.
De la sfârșitul secolului al XIII-lea, se poate urmări felul in care, pe mai multe etape, se desfășoară procesul
desprinderii formațiunilor românești de sub autoritatea maghiară și al constituirii statelor medievale românești.
Trebuie sa vedem aceste formațiuni integrate in sistemul feudalo-vasalic de tip apusean, pe care regalitatea
maghiară incerca să-l instituie, astfel incât incercările lor de autonomizare se incadrează in procesul, mai amplu,
de fărâmițare politică și de decădere a autorității centrale prin care trecea in epocă Ungaria medievală. Indeosebi
Litovoi va incerca să anuleze acest raport de vasalitate față de Coroana Arpadiană, in conjunctura favorabilă
creată de luptele interne din regat. Astfel, in 1277 el refuză plata tributului, pornind lupta impotriva regatului
Ungar. In 1279 este ucis in lupta cu armata regală, fiind urmat la conducerea voievodatului de fratele sau
Bărbat, care va fi nevoit sa recunoască din nou suzeranitatea maghiara. Această transmitere ereditară a puterii
denotă existența unor structuri politico-sociale medievale bine conturate, o viată economică prosperă (dovadă
suma foarte mare platita de Barbat pentru rascumpararea din prizonierat), armata condusă de voievod, biserici
coordonate de o episcopie ortodoxă.
"Descalecatul lui Negru-Voda"
Momentul decisiv al constituirii statelor românești extracarpatice - exprimat de tradiția istorică prin termenii de
descălecat și intemeiere - a fost reprezentat de inlăturarea dominației teritoriale a regatului Ungar.
Inlăturarea totală a suzeranității maghiare asupra teritoriului de la sud de Carpați are loc la cumpăna secolelor
XIII-XIV. Criza politică, evidentă in ultimii ani ai domniei lui Ladislau Cumanul, se agravează. Vasalii săi din
fruntea structurilor teritoriale, inclusiv voievodul Transilvaniei, manifestă tendințe de independență. Ultimul
reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III-lea (1290-1301), incearcă să evite destrămarea regatului in
principate de sine statatoare. Astfel, in primavara anului 1291, noul rege sosește in Transilvania, pentru a
readuce sub ascultare pe voievodul local. Cu acest prilej, consolidează privilegiile nobililor unguri, ale secuilor
și sașilor, dar anihilează autonomia românească din Făgăraș. In acest context, tradiția pșstrată de cronicile
muntene vorbește de un "descălecat" al lui Negru-Vodă, pornit cu ai săi din Țara Făgărașului pe la 1290.
Voievodul semilegendar Radu Negru (Negru-Voda) trece Carpații și se instalează la Câmpulung, sediul unei
6
comunități catolice, formată din sași și unguri. Prosperitatea acestei comunități este explicată prin situarea ei pe
drumul comercial ce lega Transilvania de Dunărea de Jos și Marea Neagră. Acest oraș devine prima capitalș a
Țării Românești și necropola domnească. Realitatea unui descălecat de la nord de Carpați pare a fi sugerată
chiar de numele de Basarab, de origine cumana, consemnat de documente in Tara Hategului.

Basarabii - mari voievozi, domni si singuri stapanitori in "toata Ungrovlahia"

Mai clar este documentată istoric intemeierea Țării Românești prin unirea teritoriilor oltene ale voievodatului
lui Litovoi cu cele ale voievodatului argeșean al lui Seneslau sub domnia lui Basarab, pe la 1310. Acțiunea
pornită din Câmpulung cuprinde Argesul, apoi căpeteniile din teritoriile de la apus de Olt se inchină
puternicului voievod din stanga râului. Desăvârșirea intemeierii Țării Românești se realizează, așadar, sub
Basarab I. Astfel, la inceputul secolului al XIV-lea este atestată ca stat Valahia nord-dunăreană. Izvoarele
mentionează titlurile conducătorului acestui stat: mare voievod (conducator militar) și domn, stăpân al țării.
Denumirea statului românesc apare in izvoare diplomatice externe. Cele mai multe provin din cancelaria noilor
regi ai Ungariei, angevinii. De origine franceză, această dinastie restaurează unitatea Regatului Ungar. Inceputul
procesului datează chiar din timpul domniei lui Carol Robert de Anjou (1308-1342), care este sprijinit de
papalitate.
Afirmarea independenței față de regatul maghiar se făcea in contextul colaborarii românilor cu tătarii, bulgarii și
sârbii. Factorul de putere reprezentat de regatul maghiar nu putea fi insă ignorat. Cu ocazia luptelor purtate in
Banat, armata noului rege al Ungariei are de infruntat și ostilitatea statului românesc din apropiere, al cărui
conducator, Basarab (1310?-1352), se dovedeste nu numai un priceput șef militar, ci și un bun diplomat. In
1324, el incheie un acord prin care regele Ungariei recunoaste unitatea statului condus de "Bazarab, voievodul
nostru transalpin". La rândul său, voievodul recunoaste suzeranitatea regelui Ungariei, in primul rând pentru
stăpânirea Banatului de Severin, dar și faptul că Terra Transalpina (Terra Bazarab) este inclusă "in aria
spiritualitatii catolice". Nemulțumiți de conditiile acordului, nobilii unguri il conving pe rege să suprime statul
lui Basarab. Este organizată campania din toamna anului 1330. Pentru a evita distrugerile războiului, Basarab se
oferă să restituie regelui Banatul Severinului și să-i plătească 7 000 de mărci de argint, echivalând cu 74 kg. aur.
Suma este un indiciu al forței economice deținute de voievodatul muntean, care poate fi legată și de controlul
segmentului final al drumului comercial care lega Europa Centrala și Marea Neagrș prin intermediul gurilor
Dunării. Carol Robert refuză oferta, armata maghiară aparent victorioasă se intoarce spre Transilvania, dar intr-
o trecătoare, nelocalizată cu exactitate, dar intrată in istorie sub numele Posada, pe care i l-a dat lorga, românii ii
surprind si ii masacrează pe unguri, al caror rege scapă cu greu. Soldată cu infrângerea armatei lui Carol Robert
de Anjou - imortalizată prin Cronica pictată de la Viena, această campanie nu aduce restaurarea dominației
regatului Ungariei la sud de Carpați. Ea consfințește independența statului condus de Basarab, care cuprindea
Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia până la Dunăre și teritoriul smuls tătarilor la gurile Dunării (care ia
numele eliberatorului, adică Basarabia). Ulterior, raporturile cu Ungaria au fost reluate in contextul necesității
de a duce o lupta comună pentru eliminarea tătarilor din regiune. Acesta este contextul in care Basarab
cucerește sudul Moldovei actuale, ceea ce explică numele de Basarabia extins apoi asupra intregului teritoriu
dintre Prut si Nistru. Regele ungar interpreta insă jurământul de vasalitate prestat de domnul Țării Românești ca
o recunoaștere a faptului că acesta ar fi deținut intreaga țară (inclusiv teritoriile nou cucerite de Basarab) ca
feudă, de la el.

7
In vremea regelui Ludovic I de Anjou (1342-1382), Ungaria și cea mai apropiată "Vlahie" de lângă ea, Țara
Românească, actionează impreună impotriva dominației tătare exercitată la gurile Dunării și la est de Carpați.
Urmașul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352-1364), iși asumă un rol insemnat in această luptă. Relațiile cu
Ungaria vor fi umbrite, insă, de expansionismul politic și religios al angevinilor. Din acest motiv, in 1359,
Nicolae Alexandru Basarab isi va lua titlul de domn autocrat (samodirjet, de sine stapanitor - prin care isi afirma
deplina independenta pe plan extern și se opune expansiunii politice a maghiarilor) și va intemeia Mitropolia
Ungro-Vlahiei, dependentă de Constantinopol (prin care incearcă să contracareze politica de catolicizare dusă
de acestia). Crearea domniei autocrate a provocat reacția violentă a regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, care nu
s-a materializat insă imediat, din cauza conflictului cu Bogdan din Moldova. Fiul lui Nicolae Alexandru,
Vladislav I (Vlaicu-Voda,1364 - cca. 1377), desprinde toate concluziile din pozitia autocrată a principatului sau,
fiind incoronat de mitropolitul Țării fara acordul regelui Ludovic I. Acesta nu mai poate trece cu vederea
"afrontul" care i s-a adus si, in 1366 si 1368, organizează două expediții impotriva Țării Românești, care nu se
termină insă cu un rezultatul scontat. Vlaicu-Voda trece cu pricepere peste conflictele militare, politice și
religioase cu regele Ludovic I și, in schimbul recunoașterii suzeranitîții maghiare, obține titlul de ban de Severin
și duce de Fagaras (1366, reconfirmate in 1368/1369), inaugurand astfel o indelungată tradiție de stăpânire
munteană asupra acestor regiuni integrate regatului maghiar. Tot el respinge un prim atac otoman la Dunarea de
Jos (1369), organizeazî instituțiile civile și ecleziastice ale statului (in 1370 intemeiază, la Severin, cea de-a
doua mitropolie din Țara Românească), bate primele monede, de argint, ale Țării Românești (1365), acordă un
privilegiu comercial brasovenilor (ianuarie 1368) și, in final, se intituleaza "Io Vladislav, mare voievod, domn și
singur stăpânitor a toată Ungrovlahia".
IV De la "tara" la stat intre Dunare si Mare. Formarea Dobrogei
Din secolul al X-lea dateaza mentiunile unor formatiuni politice in Dobrogea, reintrata in sfera de dominatie
bizantina. Un izvor epigrafic slav (inscriptia de la Mircea-Voda) din prima jumatate a secolului al X-lea se
refera la jupan Dimitrie. Spre sfarsitul secolului al X-lea este mentionat conducatorul unei formatiuni politice
locale, Gheorghe. Numele acestuia apare pe o inscriptie, probabil româneasca, descoperita in inventarul celei
de-a patra bisericute din complexul arheologic de la Basarabi-Murfatlar. Chiar daca nu putem spune nimic sigur
despre etnia acestor conducatori, probabil ca formatiunile politice pe care le conduceau ii includeau si pe
romani. Tot in Dobrogea, in secolul al XI-lea, in conditiile aparitiei unor noi valuri de migratori, precum
pecenegii, uzii, cumanii, Ana Comnena, in Alexiada, ii pomeneste pe Tatos (Chalis) de la Darstor, pe Seslav de
la Vicina si pe Satza (Saccea) de la Preslav, de origine probabil pecenega, sefi ai unor formatiuni politice din
care insa puteau face parte si romani.
In secolul al XIII-lea, o traditionala "tara" - Tara Carvunei (Cavarnei) - este mentionata, pe la 1230, intre
Mangalia si Varna. Majoritatea populatiei din teritoriul dintre Dunare si Mare este ortodoxa, motiv pentru care
se organizeaza la Vicina, incepand cu 1285, o arhiepiscopie, apoi o mitropolie (pe la 1300). In jurul anului
1320, Patriarhia din Constantinopol numeste si un Mitropolit de Varna si de Carbona. Potrivit unui geograf
strain, la 1321, Isaccea (Isakgi) face parte din Alualak (Tara Vlahilor). Integrarea acestei regiuni in statul lui
Basarab are menirea sa asigure controlul romanesc asupra gurilor Dunarii. Nicolae Alexandru Basarab continua
sa stapaneasca spatiul nord-dobrogean de mai tarziu, unde se desfasoara mai multe conflicte cu tatarii. In aceste
imprejurari, mitropolitul Iachint de Vicina este transferat la Arges (1359).
Intre timp, in sud, in jurul nucleului reprezentat de Tara Cavarnei, spatiul istro-pontic este condus de Balica
(1346-1354), care isi avea resedinta la Caliacra. Ulterior, in urma participarii la un razboi civil in Imperiul
Bizantin, Dobrotici (1354-1386) a primit titlul de "despot", care era acordat rudelor sau aliatilor Imperiului si
care il plasa, cel putin formal, in cadrul ierarhiei imperiale. Dupa ce este numit despot, unifica "tarile" dintre

8
Dunare si Marea Neagra (1360-1365). Noul stat medieval, Dobrogea (numit astfel de turci dupa Dobrotici), se
afirma pe plan international gratie conducatorului sau. In 1386, la conducerea statului dobrogean autonom
urmeaza fiul lui Dobrotici, Ivanco. Acesta se desprinde din sfera stapanirii bizantine si bate moneda proprie,
pentru a-si marca independenta. In conditiile apropierii Imperiului Otoman de linia Dunarii, Dobrogea, al carei
conducator disparea in luptele cu turcii in 1388, risca sa fie transformata in pasalac. Acesta este momentul in
care domnitorul Tarii Romanesti, Mircea cel Batran (1386-1418) intervine si o ia in stapanire. Dobrogea avea sa
ramana in componenta statului muntean pana in 1417 sau 1420, cand este cucerita de turci si ramane sub
stapanire otomana pana la 1878.

V. Constituirea statului medieval Moldova

"Tari", "campuri", "codrii" si alte structuri politice romanesti din "Cumania" si "Tartaria"
La est de Carpati, intre Milcov, Putna, Siret, Dunare, litoralul pontic si aproape intreaga vale a Nistrului, sunt
atestate variate structuri politice traditionale. Firesc, cele mai cunoscute sunt formatiunile teritoriale denumite
"tari". In izvoare narative externe, locuitorii acestor "tari" sunt numiti volohi (ca in asa-zisa Cronica a lui
Nestor) sau ulakes (in Legenda despre Oguz han). Pentru anul 1000, traditia istorica localizeaza la est de
Carpati Tara Sipentiului, care - impreuna cu structura politico-teritoriala denumita Codrii Cosminului -
grupeaza asezarile intarite din secolele IX-XI, cercetate in jurul orasului Cernauti. In imediata apropiere, este
plasata alta formatiune traditionala, Codrii Hertei. Si alte izvoare mentioneaza existenta unor formatiuni
prestatale la est de Carpati. Astfel, cronicile vechi rusesti (Povestea vremurilor de demult, Cronica lui
Nestor etc.) consemneaza, pentru secolul al XII-lea, o Tara a Berladnicilor, in centrul Moldovei.
Documentele papale sau cele emise de cancelaria regelui Ungariei vorbesc despre Tara Brodnicilor (in
sudul Moldovei) si despre Tara Volohilor (sau a Romanilor - in nord-vestul Moldovei). O alta cronică
rusească, din secolul al XIII-lea de această dată, amintește despre Tara Bolohovenilor, situata in nord-
estul Moldovei.
In schimb, literatura bizantina din secolul al X-lea denumeste spatiul de la rasarit de Carpati Patzinakia.
Evident, dupa numele pecenegilor, care migreaza atunci pe aceste meleaguri. Insa din secolul al XIII-lea
izvoarele externe se refera adesea la Cumania, chiar la Cumania Neagra, apoi la Tartaria, tot dupa numele
principalilor migratori ai perioadei, cumanii si tatarii. De pilda, termenul Cumania apare intr-un act papal din
1227, care se refera la raspandirea catolicismului la est de Olt si de Carpati. Pentru crestinarea in rit roman a
cumanilor este organizată o episcopie a acestora la Civitas Milcoviae (Odobesti). O diplomă papală ulterioară
confirmă rezistența pe care localnicii, denumiti valahi, o manifesta fata de catolicism. Acesti localnici au
propriile structuri bisericesti de rit grec.
Dublul "Descalecat": Dragos si Bogdan; Moldova pana la domnia lui Alexandru cel Bun
Din secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominatia tatarilor, care isi stabilisera un centru politic la
gurile Dunarii. Pe aici trecea si importantul drum comercial care lega zone din Europa Centrala (Polonia) cu
Marea Neagra, ceea ce a favorizat in mare masura unificarea economica a acestui spatiu.
Evolutia spre cristalizarea unor formatiuni politice in aceasta zona este ilustrata de un document din 1332 al
cancelariei papale; acesta vorbea despre "puternicii acelor locuri" care confiscasera bunurile episcopiei
Cumaniei. Unirea acestor formatiuni a fost favorizata de lupta regalitatii maghiare pentru inlaturarea dominatiei
tatare si de succesele lui Basarab. Initiativa regelui maghiar de a apara hotarele rasaritene ale Ungariei a condus
la crearea unei marci de aparare in nordul Moldovei. In timpul celei mai insemnate campanii contra tatarilor
(1347-1352), desfasurate la est de Carpati din initiativa regelui Ludovic I de Anjou, are loc "Descalecatul lui
Dragos" (pe la 1352), care semnifica intemeierea Marcii Moldovei (Moldova Mica), ca entitate dependenta de
Regatul Ungariei. Fruntasul romanilor maramureseni trece muntii insotit de "ceata" propriilor razboinici si preia

9
in stapanire voievodatul de pe valea unde curge raul Moldova. Cu timpul, tinuturile nordice ale spatiului est-
carpatic, altele decat marca organizata pe valea amintita, preiau hidronimul. Stapanirea Moldovei de catre
Dragos si urmasii sai, Sas si Balc, mentine dependenta fata de regele Ungariei, dar acest statut nu este acceptat
de localnici, care se rascoala in 1359. Li se alatura Bogdan din Cuhea, renumit pentru ostilitatea manifestata fata
de politica lui Ludovic I de ingradire a autonomiei Maramuresului, structura politica traditionala a romanilor din
nordul Transilvaniei.
"Descalecatul lui Bogdan" are drept consecinta aparitia Moldovei ca stat independent. In perioada 1364-1365,
regele Ungariei este obligat de imprejurarile internationale sa recunoasca independenta celui de-al doilea stat
romanesc ("cea de-a doua libertate romaneasca", dupa cum o numea Nicolae Iorga), cu capitala la Baia.
Succesorul lui Bogdan, fiul sau, Latcu, intra in legatura cu papalitatea. In 1370 el accepta constituirea unei
episcopii catolice la Siret. Drept raspuns, i se recunoaste titlul de "duce" al Moldovei, tara considerata "parte a
natiunii romane". In schimb, Petru I (1376-1391) intemeiaza o mitropolie ortodoxa cu sediul la Suceava (1386),
unde muta capitala Moldovei. Pentru a contracara tendintele expansioniste ale Ungariei, Petru I Musat
inaugureaza traditia depunerii juramantului de fidelitate (vasalitate) fata de regele Poloniei, in septembrie 1387.
Tot el acorda un imprumut important suzeranului sau, Vladislav Jagello, conducatorul uniunii politice polono-
lituaniene (1388). Imprumutul este garantat de Jagello prin cedarea temporara a orasului Halici si a teritoriului
inconjurator. Urmeaza Roman I (1392-1394) care, in 1393, se intituleaza "mare singur stapanitor", domn "al
Tarii Moldovei, de la Munte pana la Mare" (titlu care semnifica, pe de o parte, instituirea domniei autocrate in
Moldova si, pe de alta parte, desavarsirea teritoriala a Moldovei). Stat riveran la Marea Neagra, Moldova este
recunoscuta in Europa ca o tara romaneasca. In unele izvoare ale epocii, ea este numita Valahia Minor, pentru a
fi deosebita de Valahia Maior, statul romanesc dintre Carpati, Dunare si Marea Neagra. In vremea lui
Alexandru cel Bun (1400-1432), Moldova s-a consolidat din punct de vedere institutional, economic si cultural;
in 1401 mitropolia Moldovei, cu scaunul la Suceava, a fost recunoscuta de patriarhul Constantinopolului.
Insemnatatea constituirii statelor medievale a fost majora pentru dezvoltarea civilizatiei romanesti. Statul a
oglindit evolutia acestei civilizatii, careia i-a asigurat cadrul favorabil dezvoltarii si afirmarii ei.
De retinut!
1. Prezenta cumana pe teritoriul românesc a fost importanta, intrucat acestia constituie in zona, pentru cateva
generatii, un factor politic si militar influent, iar colaborarea lor cu românii de la nord, dar și de la sud de
Dunăre a avut de spus un cuvânt in procesul constituirii statelor medievale românești. Colaborarea dintre
cumani și romani avea sa iasa cu putere in evidenta in timpul rascoalei antibizantine a vlahilor si bulgarilor de la
sud de Dunare (1185-1186), condusa de fratii Petru si Asan. Lupta impotriva imparatului Isaac al II-lea Angelos
a fost urmata de constituirea taratului vlaho-bulgar (numit in istoriografie si al doilea tarat bulgar). Romanitatea
conducatorilor noii formatiuni politice de la sud de Dunare este consemnata cu claritate in corespondenta
purtata de lonita Caloian (fratele mai mic al lui Petru si Asan) cu papa Inocentiu al III-lea, de la care incerca sa
obtina recunoasterea titlului de tar. Din nevoi militare si politice, taratul vlaho-bulgar se orienteaza spre o
consolidare a legaturilor cu populatia cumana de la nord de Dunare (a carei stapanire ii cuprindea si pe romani).
2. In cronicile maghiare medievale se spune ca, in urma asezarii secuilor in regiunile rasaritene ale
Transilvaniei, acestia ar fi preluat de la romani scrierea (cel mai probabil fiind vorba de sistemul insemnarilor
pe raboj).
cuman = popor asiatic mongol, aflat in secolul al IX-lea intre fluviile Ural si Volga, de unde a inaintat treptat
pana in teritoriul cuprins intre fluviul Don si Carpati; au stapanit aceste teritorii, sub numele de Cumania, pana
dupa mijlocul secolului al XIII-lea.
fief = in dreptul feudal, domeniu detinut de un vasal care recunoaste suzeranitatea seniorului care i-l
incredintase in schimbul unor slujbe (consilium et auxilium, sfat si ajutor militar).
vasal = in dreptul feudal, persoana care recunoaste suzeranitatea unui senior de la care primeste in concesiune
un teritoriu, fief, in schimbul anumitor servicii.

10
ioaniti (cavaleri) = ordin calugaresc militar al Sfantului loan de Ierusalim, intemeiat in secolul al XI-lea pentru a
oferi asistenta pelerinilor care mergeau la Locurile Sfinte. Marca - provincie de granita cu rol militar in cadrul
regatelor occidentale.
suzeranitate = in dreptul feudal, calitate, putere a suzeranului (seniorul de care depindeau vasalii); teritoriu
asupra caruia se exercita puterea suzeranului.
teutoni (cavaleri) = ordin religios si militar creat de cruciatii germani in 1198, cu recrutare din randul nobilimii
germane; atinge apogeul in secolul al XIV-lea; decade datorita Reformei in secolul al XVI-lea si este suprimat
de Napoleon in 1809.
turanic (populatie) = populatii turcice din Asia Centrala.
descalecat = 1) intemeiere de tara prin transfer demografic si institutional; 2) termen folosit de cronicari pentru
a descrie nasterea statelor medievale romanesti si asezarea statornica intr-un loc (intemeiere).
voievod (slavona) = duce (latina) = herteg (germana)
cneaz (din germana, pe filiera slava) = jude (latina) = conducator cu atributii administrative si judecatoresti
domn (latina) = gospodar (slavona) = despot (greaca) = stapanul tarii si al supusilor
autocrat (singur stapanitor, de sine stapanitor) = titlu de origine bizantina, care pe plan intern semnifica puterea
absoluta a domnului, iar pe plan extern independenta deplina.
vlah (valah, voloh, olah, blach) = termen derivat din arhetipul germanic walch/walach prin care erau desemnate
popoarele vorbitoare de limba latina. Vecinii il vor folosi pentru a-i desemna pe romani.
autonomii romanesti = grupari de sate si catune modelate, in general, dupa cadrul geografic in care se
alcatuisera: vaile unor rauri, depresiuni intramontane, zone protejate de munti si paduri; purtau diferite
denumiri: tari, codri, campuri, ocoale etc.
INSTITUŢII MEDIEVALE ROMÂNEŞTI
Trasaturile feudalismului romanesc
De inspiratie bizantina, feudalismul romanesc se deosebeste de cel clasic prin faptul ca nu este maturizat pe
deplin, nu exista o ierarhie feudala comparabila cu cea din apusul Europei. Autoritatea centrala domneasca
este atotputernica si intreaga boierime ii datoreaza "credincioasa slujba". Raporturile vasalice se stabilesc
numai intre domn si boieri, dar nu si in interiorul clasei boieresti. Spre deosebire de feudalismul apusean, in
cel romanesc, ca si in cel bizantin, nu au existat ceremonii de depunere a omagiului de catre boieri si de
oferire din partea domniei a stapanirii funciare. Raporturile dintre domn si clasa politica se intemeiaza pe
ascultare din partea boierilor care asteapta in schimb "mila domneasca", adica dregatorii si danii de mosii. In
literatura de specialitate exista o vasta dezbatere privind structura lumii medievale. Desigur, modelul clasic
este Europa Occidentala, unde pot fi intalnite doua elemente fundamentale: domeniul feudal, aflat in
proprietatea nobilului si lucrat de taranii dependenti, si ansamblul raporturilor feudalo-vasalice din cadrul
clasei conducatoare. Istoricii romani au evidentiat faptul ca in Tara Romaneasca si in Moldova nu au existat
formele clasice ale feudalismului european. Evul Mediu romanesc s-a afirmat, asadar, in sud-estul Europei,
ca un tip aparte al modelului bizantin. Dupa parerea lui Serban Papacostea, statul romanesc medieval a fost
"expresia unei natiuni in devenire". Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania s-au constituit in Evul Mediu
in voievodate. In secolul al XVI-lea, Transilvania a devenit principat. Structura institutionala a Tarilor
Romane a fost, in cazul Moldovei si al Tarii Romanesti, de inspiratie bizantina, dar forma de manifestare si
atributele sale aveau puternice trasaturi autohtone. O alta trasatura specifica feudalismului romanesc este
mentinerea, pana in secolul al XVI-lea, a unei paturi numeroase a taranimii libere, care a constituit in cazul
multor domnii o baza sociala solida si forta militara a tarii. Dupa constituirea ca state in secolul al XIV-lea,
in cele doua tari extracarpatice se constata un lent proces de cristalizare institutionala, desavarsindu-se
organizarea interna prin consolidarea principalelor institutii: Domnia si Biserica. Institutionalizarea societatii
romanesti se leaga de numele lui Petru Musat in Moldova si Mircea cel Batran in Tara Romaneasca, proces
ce va continua sub urmasii acestora.

11
 Domnia
Dupa intemeierea Tarii Romanesti si a Moldovei, regimul lor politic a evoluat spre formula monarhiei
feudale, dar cu trasaturile specifice societatii romanesti. Domnia reprezenta institutia centrala. Aceasta a luat
nastere o data cu formarea statelor feudale. Ea a cunoscut forma absoluta in momentul in care toti datorau
ascultare domnului. Succesiunea la domnie se baza pe principiul ereditar-electiv si viager: domnul era ales
pe viata, trebuia sa fie barbat si sa se bucure de integritate fizica. Astfel, marea boierime alegea pe domnitor
din randul membrilor familiei Basarabilor, in Tara Romaneasca, si respectiv a Musatinilor, in Moldova.
Alegerea nu apartinea insa exclusiv boierimii, deoarece uneori un rol important il avea si Adunarea Tarii.
Pentru a asigura succesiunea si a impiedica luptele pentru tron s-a practicat, in mod frecvent, asocierea la
domnie a unuia dintre fii, inca din timpul vietii domnitorului (practica preluata dupa modelul bizantin si
occidental). Prin aceasta practica, principiul electiv era tot mai mult pus in umbra de principiul ereditar, prin
care fiul succede automat tatalui. Asa s-au nascut cele doua dinastii nationale ale romanilor, Basarabii in
Tara Romaneasca si Bogdanestii sau Musatinii in Moldova, care vor conduce Tarile Romane pana la
jumatatea secolului al XVI-lea. In Principatele Romane nu a fost recunoscut, insa, dreptul primului nascut in
succesiunea la tron (dreptul de primogenitura). Dimpotriva, principele trebuia sa fie numai "os domnesc",
norma ce lasa camp liber afirmarii pretentiilor la scaun ale tuturor descendentilor domnesti si jocului politic
al marii boierimi, care urmarea impunerea pe tron a candidatului preferat. Sistemul va fi valorificat de
otomani dupa mijlocul secolului al XVI-lea, cand Poarta impune confirmarea obligatorie a domnilor de catre
sultan sau chiar il numeste direct pe principe, peste vointa tarii. Acest sistem le-a permis turcilor perceperea
unor imense sume de bani pentru cumpararea domniei, determinand, totodata, scurtarea duratei domniilor.
Domnitorul dobandea insemnele puterii dupa ce era uns cu mir de Mitropolit si confirmat de Poarta. In
documentele de cancelarie, conducatorul statului apare cu titlul de "mare voievod si domn", el cumuland atat
functia politica suprema, cat si pe cea militara. Calitatea de mare voievod presupune concentrarea in mainile
domnitorului a functiei militare (era seful ostirii). Uns de mitropolit, marele voievod adopta odata cu
coroana, semn al suveranitatii, si titlul de domn (in slava - gospodar), avand semnificatia de dominus (singur
stapanitor) atribuit imparatilor romani in epoca dominatului. Organizarea institutionala si mai ales
ceremonialul de la curte erau de inspiratie bizantina. Puterea domnului era absoluta si avea caracter personal.
EI era proprietarul intregului pamant (dominium eminens), comandant suprem al armatei, conducea intreaga
administratie, batea moneda si stabilea impozite, reprezenta instanta suprema judecatoreasca, elabora politica
interna si externa impreuna cu sfatul domnesc, avea dreptul de confiscare a proprietatii boieresti si de
aplicare a pedepsei capitale in cazuri de tradare, declara razboi sau incheia pace si tratate internationale. In
virtutea functiei militare de comandant al armatei, domnul percepea birul, dare destinata, in general, platii
tributului impus de puterile straine. In primele secole de dupa intemeiere, fiscalitatea era relativ redusa,
veniturile domniei provenind nu atat din impozite (biruri), cat din beneficiile aduse de drumurile comerciale
care strabateau spatiul romanesc. In caz de mare primejdie pentru tara, convoca oastea cea mare. Se bucura
de o autoritate nelimitata si avea drept de viata si de moarte asupra supusilor sai, indiferent de rangul lor
social.
Prin ungere, domnii deveneau conducatori politici "din mila lui Dumnezeu", ceea ce le conferea intreaga
putere in fata supusilor, pozitie intarita si de formula "de sine statator" (autocrator in bizantina). Introducerea
in titulatura domnilor inaintea numelui lor a particulei Io, prescurtare a lui Ioannes, cel ales de Dumnezeu,
afirma sursa divina a puterii domnesti. Aceasta calitate, domnii o dobandeau prin ceremonia religioasa a
ungerii si incoronarii care le transfera harul divin si confirma sprijinul divinitatii pentru puterea lor.
Cooperarea dintre puterea centrala si Biserica, coordonata fundamentala a vietii politice romanesti, a avut in
aceasta ceremonie de traditie bizantina expresia ei simbolica suprema. Afirmarea dreptului superior al
domniei asupra intregului teritoriu al tarii (dominium eminens) a facilitat centralizarea statului si controlul
domniei asupra societatii. S-a creat un aparat de stat corespunzator, domnul fiind ajutat in exercitarea

12
autoritatii sale de un sfat domnesc, format la inceput din marii boieri, iar dupa anul 1450, numai din dregatori
numiti de domn. Tendinta generala, in secolele XV-XVI, era de intarire a autoritatii domnului in raport cu
marea boierime si alte posibile centre de putere (cum au fost orasele). Desi teoretic absoluta, puterea
domnului cunostea in practica importante limitari. In primul rand, domnii nu puteau incalca "legea
pamantului" (obiceiul pamantului) si legea scrisa (pravilele). Era apoi Biserica, de a carei autoritate de natura
spirituala domnul trebuia sa tina seama. Mai mult, in secolele XVI - XVII, pe masura ce se consolideaza
dominatia otomana, autoritatea domneasca este mult restransa: "statul domnesc" din primele secole ale
istoriei Principatelor Romane este inlocuit cu "statul aristocratic", in care starile privilegiate controleaza, de
multe ori, autoritatea principilor.
In Transilvania, voievodul nu putea fi numit si domn fiindca puterea suprema in stat o avea acolo regele
Ungariei. Voievodul era considerat un inalt dregator (al doilea sau al treilea in stat), numit de regele
Ungariei, al carui vasal era. Isi exercita autoritatea asupra celor sapte comitate transilvane si, prin extensiune,
in anumite perioade, in numele regelui, si-i subordona pe sasi si secui (din 1442, functia de comite al secuilor
a ajuns sa fie detinuta de voievodul Transilvaniei). Voievodul era reprezentantul regalitatii, dar simpla
mentinere a functiei sugereaza, daca nu autonomia Transilvaniei in cadrul regatului, macar constiinta unei
individualitati distincte a acesteia. Situatia conducatorului Transilvaniei va deveni similara celei a domnilor
din Tara Romaneasca si Moldova abia odata cu transformarea acesteia in principat autonom sub suzeranitate
otomana (1541), moment din care puterea politica suprema va reveni principelui Transilvaniei.

Biserica
Romanii s-au crestinat treptat, pornind de la categoriile de jos, prin stramosii lor, incepand din secolele II-III,
procesul continuand vreme de cateva secole. Prin originea latina, romanii sunt legati de Occident, in timp ce
prin credinta lor ortodoxa sunt legati de Orient. Biserica a fost un aliat de nadejde al voievozilor romani in
Evul Mediu. Biserica ortodoxă era supusă, din punct de vedere dogmatic, Patriarhiei de la Constantinopol.
Mitropoliile din Moldova și Țara Românească au respins insă orice amestec al acestei autorității in
chestiunile administrative. Dormitorul ii numea pe mitropolit si pe episcopi. Acestia au sprijinit politică
domnească de protejare a ortodoxiei și au combătut ofensiva catolicismului, declansata cu putere la finele
secolului al XIV-lea. Inradacinata in ființa poporului pe care l-a slujit, Biserica a avut in Evul Mediu un
important rol in domeniile vietii sociale, juridice și culturale a Țărilor Române. Dezvoltarea și organizarea
Bisericii Ortodoxe Române s-a realizat sub obladuirea Bizantului, cunoscand totodata certe influente sud-
slave. Romanii s-au născut ca popor crestin, inregistrand o continuitate in organizarea vietii ecleziastice.
Intemeierea primelor mitropolii ale Tarii Romanesti la Arges, in 1359, sub Nicolae Alexandru, si la Severin,
in 1370 (pana in 1402), sub Vladislav Vlaicu, ca si recunoasterea Mitropoliei Moldovei in 1401 si in 1402
(Alexandru cel Bun), de catre Patriarhia din Constantinopol, a dat legitimitate Bisericii Ortodoxe Romane.
Organizarea vietii bisericesti a continuat in secolele urmatoare prin infiintarea in Moldova a altor trei eparhii,
Episcopia Romanului (1408), Episcopia Radautilor (1471) si Episcopia Husilor (1597). In Tara Romaneasca
se infiinteaza Episcopia Ramnicului si cea a Buzaului (pe la 1500). Biserica Ortodoxa din Tara Romaneasca
si Moldova si-a extins activitatea si dincolo de hotarele celor doua tari. La sfarsitul secolului al XIV-lea,
mitropolitii Tarii Romanesti au fost investiti de Patriarhia, din Constantinopol cu functia de "exarh al intregii
Ungarii si al plaiurilor", titlu care le conferea autoritate spirituala asupra masei populatiei ortodoxe din
Regatul Ungar, lipsita de ierarhie bisericeasca superioara pentru acest cult. Dupa intemeierea statelor
medievale se pun bazele unei vieti monahale, cu manastiri care se bucurau de sprijinul material al domnilor
tarii si al marilor boieri. Domnitorii, care erau primii ctitori ai tarii, au construit numeroase biserici si
manastiri. Manastirile nu au fost doar asezaminte de activitate duhovniceasca, ci si adevarate focare de viata
culturala si artistica. Pe langa manastiri s-au intemeiat primele scoli, unde se pregateau calugari si preoti,
precum si dieci pentru cancelaria domneasca.

13
Alegerea mitropolitilor in Principatele Romane se facea de catre episcopi si marii boieri, fiind confirmata de
catre domn, care le dadea carja, simbol al investirii. Patriarhul ecumenic de la Constantinopol recunostea
alegerea facuta, prin binecuvantarea sa. Mitropolitul, ca sef al Bisericii, ii consacra pe episcopii numiti de
domn, era responsabil cu disciplina din biserici si manastiri si controla gestiunea averilor manastiresti si ale
bisericilor. El era intaiul sfetnic al domnului, il incorona pe seful statului, conferindu-i o autoritate sacra, si
era socotit al doilea demnitar in stat, loctiitor al domnului in caz de vacanta a tronului. El era subordonat
institutiei centrale, in sensul ca putea fi desemnat sau indepartat de domn, daca se manifesta ostil puterii
centrale. Era membru marcant al Sfatului Tarii si asista la scaunul de judecata al domnului. Domnia si
Biserica, cei doi factori importanti ai puterii in Evul Mediu, s-au sprijinit reciproc, alianta dintre ele
legitimandu-se prin doctrina crestina a unitatii lor in guvernarea credinciosilor, fiecare cu sarcini proprii.
Articulata, asadar, pe structurile celor doua Principate, Biserica este un factor esential in mentinerea
solidaritatii si in constientizarea identitatii membrilor comunitatii ortodoxe, in fata amenintarii Islamului si a
prozelitismului catolic. Ea este o biserica de stat, cu rosturi capitale in conservarea si cultivarea fiintei etnice
romanesti si in apararea independentei statului, mai ales cand este pusa in primejdie credinta ortodoxa. In
sfarsit, ca factor principal de cultura in Evul Mediu, Biserica a aparat si cu aceste arme civilizatia
romaneasca, dezvoltata in spatiul spiritualitatii bizantino-slave.
In Transilvania, dupa cucerirea maghiara, locul episcopiilor ortodoxe a fost luat treptat de cele catolice.
Totusi, si aici romanii ortodocsi au avut o organizare bisericeasca proprie. In unele perioade, bisericile
romanesti din Transilvania au fost supuse autoritatii mitropolitului muntean, care purtau si titlul de "exarh al
plaiurilor". Catolicismul a fost sustinut in Transilvania de regatul ungar, "regat apostolic" cu rol misionar de
catolicizare a .,paganilor si schismaticilor". Cele mai vechi episcopii de rit catolic din Ardeal, subordonate
arhiepiscopiei ungare, au fost cele de la Cenad, Oradea si Alba-Iulia, create in secolele XI-XII. Regele
maghiar Ludovic de Anjou, prin decretele sale din 1366, a scos confesiunea ortodoxa in afara legii, calitatea
de nobil fiind conditionata de apartenenta la catolicism. In secolul al XVI-lea, odata cu Reforma, in
Transilvania se constituie patru religii recepte: catolica, luterana, calvina si unitariana. Biserica Ortodoxa a
majoritatii populatiei provinciei, fiind considerata schismatica, era exclusa dintre confesiunile legale, fiind
socotita doar tolerata. Sub raport constitutional, acest sistem al religiilor recepte era consfintit de Approbate
si Compilate.
ALTE INSTITUTII MEDIEVALE
Sfatul domnesc avea rolul de a-l consilia pe domn si era la inceput compus din marii boieri, in calitatea
acestora de mari proprietari de pamanturi, iar apoi, pe masura cristalizarii institutionale, din boierii cu
dregatorii precizate. Se constata in acest caz o evolutie similara celei din Occident, unde la inceput din
consiliul regal faceau parte persoane importante din anturajul regal si doar in timp atributiile acestora au fost
precizate. De asemenea, boierii care alcatuiau sfatul se vor transforma treptat, in limbajul documentelor
vremii, din boieri ai domniei mele, in boieri ai tarii (dregatori), marcand astfel procesul de cristalizare a
institutiilor domniei ca stat. Numarul membrilor sai a variat in jurul cifrei de doisprezece. Figura principala
in Sfat era Mitropolitul, care era urmat, in Tara Romaneasca, de Marele Ban al Olteniei, iar in Moldova de
Portarul Sucevei. Dintre principalii dregatori sunt de amintit logofatul - seful cancelariei, vornicul - seful
administratiei, vistiernicul - responsabil al finantelor, spatarul - purtatorul spadei domnitorului si apoi
comandant al ostirii, paharnicul - responsabil cu pivnitele domnesti, postelnicul - responsabil cu camerele
domnesti. Sfatul domnesc avea atributii administrative, politice si judecatoresti, iar in politica externa era
consultat la incheierea aliantelor si la declararea razboiului. Intarirea Sfatului a fost o cale de limitare a
puterii domnului de catre boierime.
Adunarea Tarii. La elaborarea politicii interne si externe au participat si Adunarea Tarii si adunarile
obstesti. Acestea au reprezentat a treia institutie fundamentala a structurii politice feudale. Ele reuneau, de
obicei, starile privilegiate, din care taranimea era exclusa. Adunarile starilor privilegiate nu au cunoscut insa

14
aceeasi evolutie din Occident, unde din secolul al XIV-lea au devenit parteneri ai puterii centrale in procesul
de luare a deciziilor. Acestea nu au fost convocate cu regularitate, fiind rar consultate in probleme fiscale sau
administrative. Au avut uneori rolul de a sanctiona alegerea unui domn, anumite masuri de politica externa
(legate in general de cuantumul obligatiilor banesti fata de Inalta Poarta) sau de reorganizare generala a
societatii (reformele lui Constantin Mavrocordat, la jumatatea secolului al XVIII-lea).
In Transilvania, dupa diplomele din 1366 emise de Ludovic cel Mare, care legau calitatea de nobil de
confesiunea catolica, si, mai ales, dupa incheierea in 1437 a Unio Trium Nationum, care dadea drept la
guvernare doar starilor privilegiate - unguri, sasi si secui - romanii au fost exclusi in mod colectiv din viata
politica si religioasa si au fost acceptati doar in calitate de indivizi.
Organizarea administrativa si judecatoreasca. Administratia era structurata in tinuturi in Moldova, judete
in Tara Romaneasca, districte, scaune si comitate in Transilvania. La conducerea acestora se aflau dregatori
domnesti care aveau atributii importante in domeniul administrativ, judecatoresc si militar. Acestia vegheau
la pastrarea linistii in tara, strangerea impozitelor, aplicarea corecta a dreptatii, mobilizarea in caz de pericol
extern etc. Integrata politic regatului maghiar, Transilvania cunoaste o organizare institutionala de tip
occidental, care presupune, la nivel local, institutii de tipul comitatelor si scaunelor sasesti si secuiesti. In
comitate existau adunari ale starilor privilegiate, adunari ale nobilimii, iar la nivelul voievodatului se adunau
congregatii generale ale nobilimii. Acestea discutau si rezolvau in principal probleme judiciare. Sasii din
Transilvania, care erau grupati mai ales in districtul Brasovului si al Bistritei, si-au constituit o forma de
organizare politica si administrativa proprie, numita Universitatea Sasilor (1486).
In plan juridic, pentru o lunga perioada de timp, obiceiul nescris al pamantului, jus valachicum, a constituit
principalul izvor de drept pentru romanii organizati in obsti libere. Din secolele al XIV-lea - al XV-lea a
inceput uniformizarea legislativa, influentata pe larg de scrierile juridice bizantine - de exemplu, Codul lui
Justinian - iar in Transilvania de unele coduri de legi maghiare. Astfel, in 1517, juristul Stefan Werboczi a
publicat Codul Tripartitum. Un rol important il jucau in justitie scaunul de judecata al nobilului si cel de la
nivelul unitatii administrative. Cea mai inalta instanta era cea a voievodului sau a principelui, care dadea
verdictul final.

15
POLITICA EXTERNA A VOIEVOZILOR ROMANI IN SECOLELE XIV-XVI

A. REZISTENTA ANTIOTOMANA A TARILOR ROMANE IN SECOLELE XIV-XVI

Dupa expansiunea vertiginoasă in Peninsula Balcanică, turcii au atins, in ultimul deceniu al secolului al XIV-
lea, linia Dunării și au intrat in contact direct cu Țările Române. Astfel, s-a deschis indelungata epocă a
confruntării cu Poarta. Dunărea a constituit pentru Imperiul Otoman principalul front european, unde Țările
Române, uneori in alianță cu Polonia și Ungaria, i-au opus rezistență. Țările Române s-au integrat ca un
factor important in cruciada tarzie si, prin actiunile lor militare, au intrat in atenția opiniei publice europene.
Forța lor militară a fost luată in calcul in mai toate proiectele de cruciada.
La sfaârșitul secolului al XIV-lea, Imperiul Otoman ajunsese pe linia Dunării, după victoriile impotriva
bizantinilor, sârbilor și bulgarilor, ale căror state sunt desființate. Tările Române deveneau, la rândul lor,
obiect al expansiunii otomane, care iși propunea, de fapt, să ajungă, prin Belgrad și Viena, in inima Europei.
In aceste condiții, deși in anumite momente Poarta a incercat să transforme Țările Române in pașalâcuri,
pentru otomani s-a dovedit, in cele din urmă, mai profitabil din punct de vedere economic, dar și politic și
militar, să permită conservarea autonomiei spțiului românesc. Această opțiune a devenit cea mai potrivită
pentru otomani și in condițiile rezistenței indelungate pe care au intâmpinat-o la nord de Dunăre. Obiectivul
Țărilor Române era menținerea ființei statale proprii, ca și a identității religioase, scop in care lupta armată s-
a conjugat cu tratativele diplomatice, la care s-a recurs atunci când disproporția de mijloace intre ele și
inamic era evidentă.
De altfel, pe tot parcursul Evului Mediu, tipul de război purtat de Țările Române cu otomanii ar putea fi
caracterizat drept "conflict asimetric", intrucât inferioritatea armată ii obligă pe români sa ducă un râzboi de
uzură, indelungat, al cărui rezultat final este silirea adversarului să accepte o pace care le este relativ
favorabilă.
Strategia folosită este, de regulă, una defensivă, de apărare a teritoriului propriu, conjugată uneori și cu
ofensiva, prin care se incearcă pătrunderea in teritoriul inamicului pentru a-i lovi acestuia unele puncte
nevralgice. Disproporția de forțe i-a determinat, de regulă, pe români să evite bătăliile decisive, preferând
luptele de harțuire, care îi impiedicau pe adversari să iși valorifice superioritatea in oameni. De asemenea,

16
tactica "pământului pârjolit", prin care se distrugeau recoltele, vegetația, locuințele, iar populația se retrăgea
in locuri greu accesibile, avea drept scop crearea unui "gol demografico-economic", prin care armata
invadatoare era lipsită de posibilitati de aprovizionare și de obținere de informații. Se adaugă nimicirea
detașamentelor plecate după hrană, ceea ce contribuia la slăbirea dușmanului și mai ales la demoralizarea
acestuia. Situația năvalitorilor putea fi și mai mult inrăutățită prin atacuri de noapte, de tipul celui realizat de
Vlad Țepeș impotriva taberei sultanului Mehmed al II-lea.
Succesul unei astfel de tactici nu depinde doar de forța militară pusă in joc, ci și de angajarea tuturor
factorilor interni, social-politici in efortul de apărare, precum și de sprijinul extern, din partea marilor puteri.
Tactica pământului pârjolit, ca și infruntările deschise presupuneau mari sacrificii economice și nu numai, de
aceea, marea boierime, care iși vedea dezorganizate domeniile și intregul mod de viata, conștienta și de ce
insemna războiul pentru țărani, a reacționat diferit, in funcție de context. Atunci când pericolul transformării
țării in pașalac era iminent, boierimea a sprijinit domnia in efortul militar. Când păreau posibile negocieri cu
turcii sau când pericolul continuării luptei părea mult prea mare, boierimea putea să prefere o soluție
diplomatică. Totuși, boierimea și domnia au același obiectiv, de salvare a identității politice a țării, doar că
mijloacele pe care le folosesc unii sau alții pot fi uneori diferite. In toată această perioadă, un rol decisiv l-a
jucat lupta pentru controlul gurilor Dunării și al principalelor drumuri comerciale. In ceea ce privește
sprijinul extern, acesta trebuie plasat in contextul cruciadei târzii, organizată de puterile creștine impotriva
inaintării musulmane in Europa. Disensiunile dintre marile puteri ale epocii, incapacitatea practică a unora
dintre ele de a acționa militar au făcut ca uneori ajutorul cerut de Țările Române sî nu fie la nivelul așteptat,
iar acestea să se regăsească singure in fața unor forțe otomane mult superioare numeric.
Rezultatul conflictului multisecular dintre Țările Române și Poarta Otomană a fost, cu toate concesiile făcute
acesteia, păstrarea ființei statale, in condițiile in care state mai puternice (ale bulgarilor, sarbilor, bizantinilor,
ungurilor), dar care s-au gasit pe direcțiile principale de expansiune ale turcilor, au disparut de pe harta
politica a Europei. In lupta antiotomana din secolele XIV-XV, țările românești au avut uneori tendința de a
face front comun, dincolo de hotarele politice de moment. Aceasta se explică prin rațiuni militare,
diplomatice, prin conștiința incipientă a unei unități de neam, limbă și interese, dar mai ales prin dorința de a-
și apăra prin orice mijloace religia, element de identificare mult mai puternic in Evul Mediu decât cel etnic
sau lingvistic.Incă de la intemeiere, Tările Române și-au manifestat in mod deschis spiritul de cruciadă și
voința de a fi un bastion avansat al creștinătății in fața Porții. Voievozii români au fost conștienți de acest
fapt incă de la inceput și au acționat ca atare. Pe măsură ce pozițiile Porții s-au intărit in sud-estul Europei,
iar epoca de glorie a voievozilor români care s-au impotrivit Porții cu mijloace militare a luat sfârșit,
ostilitatea față de otomani s-a afirmat mai puțin răspicat in Țările Române, iar locul mijloacelor militare a
fost luat de diplomație. Capitalele creștine, Viena, Cracovia, au fost ținta unui flux de informații purtate de
mesagerii care veneau din Țările Române.
1. Mircea cel Batran (1386-1418)
Țara Românească a fost prima amenințată de inaintarea otomană, care tindea să ajungă la Dunare. Unul
dintre cei mai importanti voievozi ai Tarii Romanesti la inceputurile expansiunii otomane in Peninsula
Balcanica a fost Mircea cel Batran (1386-1418). Conflictul dintre Mircea cel Batran si Imperiul Otoman se
configureaza inca din 1388, ca urmare a interventiei voievodului la sudul Dunarii, in favoarea tarului bulgar
de Vidin. Cu acest prilej, pentru a evita ocuparea ei de catre turci, el a luat sub autoritatea sa Dobrogea.
Conform parerii unor istorici, el a trimis si un corp de oaste care sa lupte alaturi de sarbi, in 1389, la Campia
Mierlei (Kossovopolje). Totodata, Mircea a incercat sa contracareze relatiile incordate cu Sigismund de
Luxemburg, regele Ungariei, al caror obiect era Banatul de Severin. In atari conditii, Mircea cel Batran
promoveaza politica "blocului romanesc", care viza o colaborare cu domnii moldoveni Petru Musat si
Alexandru cel Bun. Astfel, prin intermediul lui Petru Musat, domnul Tarii Romanesti incheie, in conditii de
deplina egalitate, o alianta cu Vladislav Jagello, regele Poloniei (Tratatul de la Radom, semnat in decembrie

17
1389 si ratificat la Lublin, in ianuarie 1390). Acest tratat era indreptat impotriva regelui Ungariei, Sigismund
de Luxemburg. Efectele in plan politic ale acestui tratat ca si cresterea amenintarii otomane au avut menirea
de a schimba atitudinea regelui maghiar fata de Tara Romaneasca. Astfel, pe 7 martie 1395, la Brasov, se
incheie un tratat intre Mircea cel Batran si Sigismund de Luxemburg, ce se constituia in prima alianță
antiotomană din istoria sud-estului european. Acest tratat era incheiat de pe pozitii de egalitate, rod al
intelepciunii diplomatice de care a dat dovadă domnul muntean, din moment ce regele maghiar ii recunoaște
lui Mircea titlurile de duce de Fagaraș si ban de Severin, anterior contestate. Asigurandu-si spatele si
flancurile prin intelegerile incheiate cu Polonia si, ulterior, cu Ungaria, Mircea lanseaza, in 1394, o expeditie
impotriva bazelor achingiilor, situate la sud de Dunare, pentru a-i impiedica să mai organizeze raiduri de
prada.
Politica de aliante promovata de Mircea l-a determinat pe sultanul Baiazid (1389 -1402) sa organizeze o
expeditie la nord de Dunare pentru eliminarea principalului sau adversar. O oaste otomana condusa chiar de
Baiazid (zis Ildirim = Fulgerul) a trecut Dunarea si a inaintat catre capitala Tarii Romanesti. Lupta decisiva
s-a dat la un loc mlastinos, dupa unii autori intarit cu santuri, denumit Rovine, si s-a soldat cu infrangerea
armatei otomane. In legatura cu datarea bataliei de Ia Rovine exista trei ipoteze - 10 octombrie 1394, 17 mai
1395 sau inceputul toamnei anului 1395. Desi invins, Baiazid inaugureaza politica de atragere a Tarii
Romanesti in sfera Imperiului Otoman, sprijinind un pretendent la domnie, Vlad Uzurpatorul, care accepta sa
plateasca tribut turcilor (1395) si isi exercita autoritatea asupra parții răsăritene a țării. Acesta a fost sprijinit
si de o parte a boierimii, care nu mai dorea sa continue lupta antiotomana, in conditiile in care pericolul
transformarii țării in pasalac fusese inlaturat. Succesul romanesc de la Rovine a determinat alcatuirea primei
mari coalitii continentale antiotomane in anul urmator, spiritul cruciadei crestine fiind revigorat o data cu
expeditia organizata de Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, la Dunare, cu sprijinul lui Mircea si al
cavalerilor apuseni. Atacul celor din urma de la Nicopole (septembrie 1396), desfasurat dupa tipicul luptei
cavalerilor feudali, s-a sfarsit cu un dezastru cumplit, in care crestinii au fost masacrati. In ciuda acestui fapt,
Mircea reuseste, in cursul anului urmator, sa-si restabileasca autoritatea asupra intregii tari.
La moartea sultanului Baiazid, infrant la Campiile Ankarei in 1402 de hanul mongol Timur Lenk, Imperiul
Otoman a devenit scena luptelor pentru putere intre fiii sai. Mircea cel Batran a profitat de ocazie pentru a se
amesteca în aceste lupte, sprijinind pe Musa si Mustafa impotriva lui Mahomed. Amestecul direct in lupta
pentru mostenirea tronului imperial otoman reprezintă apogeul politicii externe a lui Mircea cel Bătrân, el
devenind acum principalul arbitru al situatiei din Balcani. Aceasta situatie asigura tarii o perioada de
stabilitate si de maxima expansiune teritoriala. In cele din urma, candidatii sustinuti de Mircea sunt infranti,
sultan devenind Mahomed I (1413-1421). Noul sultan invadează Tara Romaneasca, anexează Dobrogea si
impune Tarii Romanesti plata tributului, care in acest moment are semnificatia unei rascumparari a pacii si
nu de recunoastere a dependentei politice fata de otomani. Există, incă, divergente printre specialisti cu
privire la data expeditiei prin care Mahomed I a ocupat cetatile Giurgiu si Turnu si a anexat Dobrogea.
Unii se pronuntă pentru anul 1417, in timp ce alții preferă anul 1420, care pare mai plauzibil, deoarece titlul
domnesc al lui Mihail I (1418-1420), fiul lui Mircea, cuprindea toate stăpânirile acestuia, inclusiv Dobrogea.
In ianuarie 1418, Mircea cel Batran moare si este inmormantat la Manastirea Cozia, ctitoria sa.

2. Alexandru cel Bun (1400-1432)

Alexandru cel Bun (1400-1432) a intreprins o importanta opera de organizare politica si ecleziastica a
Moldovei. Lunga sa domnie a corespuns, in general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de
abile a voievodului moldovean, care a mentinut echilibrul intre Ungaria si Polonia. Sunt de subliniat, de
asemenea, stransele legaturi cu Mircea cel Batran, care l-a sprijinit sa ocupe tronul Moldovei. Prin
recunoasterea suzeranitatii Poloniei (martie 1402), reinnoita in cateva randuri, Alexandru cel Bun s-a pus la
adapost de intentiile lui Sigismund de Luxemburg de a revigora suzeranitatea ungara asupra Moldovei si,

18
mai ales, de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecand prin Moldova, de gurile Dunarii,
mai precis de cetatile Chilia si Cetatea Alba. Pericolul ce plana asupra Moldovei din partea celor doua regate
si-a gasit expresia in tratatul de la Lublau (martie 1412), care prevedea, in cazul neparticiparii domnului
moldovean la lupta antiotomana, impartirea statului sau intre Polonia si Ungaria. Tratatul de la Lublau
reprezinta primul acord de impartire a unui teritoriu romanesc in sfere de influenta. El nu a fost aplicat
datorita faptului ca Alexandru si-a onorat intotdeauna obligatiile rezultate din acceptarea suzeranitatii regelui
polon si datorita contradictiilor polono-maghiare. Oastea moldovenilor s-a remarcat in bataliile de la
Grünwald (1410) si Marienburg (1422), cand a luptat alaturi de cea poloneza impotriva teutonilor, reusind sa
obtina nu numai victoria, dar si "o prada uriasa". Cu ocazia expeditiei turcesti din anii 1419-1420 are loc si
prima implicare a Moldovei in frontul antiotoman. Atacate pe mare, Chilia si Cetatea Alba sunt aparate cu
forte proprii de Alexandru cel Bun, care respinge fortele turcesti.

3. IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456) - "ATLETUL LUI CHRISTOS"

In lupta antiotomana, Transilvania s-a incadrat de partea Ungariei, dar cel mai adesea in alianta cu celelalte
doua tari romanesti. Cel mai important efort antiotoman al Transilvaniei s-a produs pe la mijlocul secolului
al XV-lea, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Descendent al unei familii de mici nobili romani din
Transilvania, Iancu s-a integrat, prin stilul de viata si religia catolica, nobilimii maghiare. In 1438 a fost
numit ban de Severin, iar trei ani mai tarziu, voievod al Transilvaniei (pana la moartea sa, in 1456). A fost
unul dintre cei mai straluciti exponenti ai cruciadei tarzii, in acest scop actionand pentru a reuni, in cadrul
aceleiasi aliante, Transilvania, Moldova si Muntenia (politica blocului romanesc = cooperarea celor trei tari
romanesti in lupta antiotomana, sub conducere unica). A actionat in contextul in care Imperiul Otoman
desfasura asaltul final impotriva Constantinopolului, iar apoi, dupa caderea acestuia, isi propunea cucerirea
Belgradului pentru a-si deschide calea spre Europa.
Inceputul actiunilor antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara se leaga de incursiunea efectuata de otomani in
Transilvania in martie 1442, sub conducerea beiului Vidinului. Desi expeditia otomanilor incepe sub auspicii
favorabile acestora (ei obtinand victoria de la Santimbru), Iancu reuseste să intoarcă situatia in favoarea sa,
zdrobind armata turceasca langa Sibiu (22 martie 1442). Apoi patrunde in Tara Romaneasca, unde il infrange
pe Sehabbedin, beilerbeiul Rumeliei, intr-o luptă dată pe râul Ialomița (septembrie 1442), îl pune domn pe
Basarab al II-lea?!/!. In 1443-1444, Iancu organizează "Campania cea Lungă", pe teritoriul Serbiei și
Bulgariei. Inainâand până in inima Imperiului Otoman, cucerind orase precum Sofiașsi Niș, Iancu ii obligă
pe turci sa ceară pace. Dupa victoria stralucită dobandită de Iancu de Hunedoara, la Buda sosesc soli din
partea Papei, a ducelui de Burgundia, a venețienilor, genovezilor si bizantinilor, care solicitau continuarea
razboiului impotriva turcilor. Neincrezător in proiectele de cruciadă ale Apusului, regele Ungariei, Vladislav,
acceptă pacea de la Seghedin (iulie 1444), prin care sultanul se angajează sa inceteze conflictele militare pe o
perioadă de 10 ani. Incheierea păcii a grabit trecerea la acțiune a venetienilor, care iși trimit flota spre
Constantinopol. La insistențele legatului papal, lipsit de experiență, regele Ungariei denunță tratatul de la
Seghedin și incepe pregătirile de cruciadă. In septembrie 1444, oastea regală, careia i se alătură forțele
militare ale lui Iancu și ale lui Vlad Dracul, domnul Tării Românesti, trec Dunărea, indreptându-se spre
Nicopole și Varna. In bătălia care se dă in noiembrie 1444 la Varna, regele moare, cruciații fiind infrânți.
Eșecul cruciadei de la Varna l-a convins pe Iancu de necesitatea unei alianțe militare antiotomane cu
participarea Ungariei, Tărilor Române și a despotilor din Balcani. In 1445 reia ofensiva pe linia Dunării,
cucerind Giurgiul. Din 1446 devine guvernator al Ungariei, ceea ce reprezinta apogeul carierei sale politice
(pana in 1453, cand primeste titlul de capitan general al Ungariei). Vladislav, fiul lui Dan II, a fost
pretendentul instalat de Iancu de Hunedoara în scaunul domnesc al Ţării Româneşti, în decembrie 1447.
Între 18-23 februarie 1448, cu sprijinul unui corp expediţionar trimis de guvernatorul Ungariei, în scaunul
Moldovei a fost reinstalat Petru al II -lea.

19
Rezultatul imediat al acţiunii din Moldova a fost cedarea Chiliei, cetate moldovenească de la gurile Dunării,
care acum, la începutul lui 1448 - trece sub controlul direct al lui Iancu. Linia Dunării, de la Belgrad până la
Chilia, constituia astfel, în primăvara anului 1448, limita sudică a autorităţii marelui căpitan.
Dupa ce reface ,,blocul romanesc", in septembrie 1448 oastea crestina condusa de Iancu trece Dunarea, dar
sufera grele pierderi in batalia de la Kossovopolje (octombrie 1448). Aceasta infrangere insemna sfarsitul
efortului crestinilor pentru alungarea turcilor din Europa. Iancu de Hunedoara, după bătălie, odată ajuns la
Smederevo (Semendria), pe Dunăre, la 24 octombrie, a fost arestat şi reţinut de despotul Gheorghe
Brankovici, abia la 20 decembrie el fiind eliberat, iar la 24 decembrie 1448 făcându-şi intrarea în Seghedin
Caderea Constantinopolului (1453) a constituit o grea lovitura dată crestinatatii, Mehmed al II-lea trecand la
lichidarea centrelor de rezistenta antiotomana din Balcani. Actiunea militara cu cea mai mare rezonanta
europeana intreprinsa de Iancu de Hunedoara a fost apararea cu succes a Belgradului (iulie 1456), considerat
o veritabila ,,cheie" a Ungariei. Victoria de la Belgrad, obtinuta in fata cuceritorului Constantinopolului, a
fost primita cu mare bucurie de lumea crestina, insusi Papa Calixt al III-lea considerand-o "evenimentul cel
mai fericit al vietii sale". Numai ca eroul de la Belgrad nu s-a putut bucura de succesul sau, intrucat a cazut
rapus de ciuma la Zemun (11 august 1456). Victoria de la Belgrad a salvat pentru aproape 70 de ani Europa
Centrala de primejdia cuceririi otomane si a avut un rasunet imens in Europa, redresand moralul zguduit de
caderea Constantinopolului.
Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447)

4. VLAD TEPES (1448; 1456-1462; 1476)

Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, apare pentru prima oară citat în documente la 20 ianuarie 1437, iar primul
act cunoscut de la el este scrisoarea din 31 octombrie 1448. În 1442-1443 şi 1446-1448 a fost ostatic la turci,
iar în lunile septembrie-noiembrie 1448 a ocupat scaunul domnesc al Ţării Româneşti cu sprijin turcesc, în
momentul în care Vladislav II, fiul lui Dan II şi aliat al lui Iancu de Hunedoara, părăsise ţara şi participa la
bătălia de la Kossovopoljie.
Una dintre cele mai importante si vestite figuri de voievozi medievali din Tara Romaneasca a fost Vlad
Tepes (1448; 1456-1462; 1476). Fiu al lui Vlad Dracul, Vlad Tepes a rămas vestit pentru duritatea
pedepselor, cum era, de pilda, tragerea in teapa. Singurul tablou care il infatiseaza provine de la castelul
Ambras din Tirol. Atitudinea dura a voievodului a fost determinata de dorinta de a intari puterea domneasca
si de a intimida boierimea ostilă, care manifesta vădite tendințe anarhice, și viza punerea la adăpost de
pericolul transformării tarii in pasalac. După moartea neașteptată a lui Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș a
preluat steagul luptei antiotomane. In raporturile internaționale a căutat să aplice principiul modern al
reciprocității. Astfel, a pretins ca negustorii munteni să aibă in Transilvania acelați statut de care se bucurau
negustorii sați care veneau in Tara Româneasca. Sasii nu au respectat vointa domnului si au fost aspru
pedepsiti. De aceea, prin povestirile lor raspandite in Apus, i-au perpetuat renumele de tiran si, se pare, i-au
nascocit numele de Dracula prin transformarea numelui Dragul (de la Ordinul Dragonului, primit de tatăl
sau, Vlad Dracul) in Dracul, cuvânt cu o anumită incărcătura semantică. Lupta sa antiotomana se incadreaza
in același efort al cruciadei târzii, care acum ar fi trebuit să fie condusa de fiul lui Iancu de Hunedoara,
Matia Corvin (1458-1490), devenit rege al Ungariei, și sprijinită financiar de papalitate.
In 1459 a rupt legăturile cu Imperiul Otoman, refuzând să mai plătească tributul anual. Pentru asigurarea
frontierei de nord a incheiat o alianță cu regele Ungariei, Matei Corvin, probabil la inceputul anului 1460. A
reușit să dejoace planul funest pus la cale de Hamza, beiul de Nicopole, de a-l atrage intr-o cursă la Giurgiu
(sfarsitul anului 1461). A infrânt armata turcească și a operat numeroase trageri in țeapă. Apoi, in iarna anilor
1461-1462, a pătruns in sudul Dunarii, distrugând de-a lungul frontierei intregul dispozitiv militar otoman ce

20
ar fi putut servi turcilor in campania impotriva Tțării Românești. In aprilie 1462, o importantă armată
otomană, condusă de insuși sultanul Mahomed al II-lea, a pătruns in Țara Românească și a inceput inaintarea
spre Târgoviste, urmărind transformarea țării in pașalac. Vlad Tepes, care strânsese circa 30.000 de oameni,
nu avea posibilitatea sa poarte o batalie de anvergura, in camp deschis. Tactica traditionala de retragere,
pustiire si hartuire folosită de domnul muntean și vestitul atac de noapte în tabăra sultanului (16/17 iunie
1462) nu au fost suficiente, totuși, pentru a-l impiedica pe Mahomed al II-lea să-l instaleze domn pe Radu cel
Frumos, cu acordul boierilor munteni, și să atragă decisiv Țara Românească in sfera otomană de influență. Se
reia și plata tributului. Deși neinvins, Vlad Tepes a fost obligat sa ia drumul pribegiei, refugiindu-se in
Transilvania, unde regele Ungariei, Matei Corvin, dând ascultare uneltirilor sașilor, a poruncit intemnițarea
voievodului muntean la Visegrad, langa Pesta, timp de 13 ani. In intemnitarea incomodului domn muntean se
pare ca a jucat un rol si faptul ca regele Ungariei, preocupat in acea vreme de alte conflicte, cheltuise banii
trimiși de papa in vederea organizarii cruciadei antiotomane in alte scopuri. Vlad Tepes a revenit pe tron in
1476, cu sprijinul lui Stefan cel Mare, intr-o perioada in care Ungaria parea interesata sa reia lupta
antiotomana. Ostilitatea boierimii fata de stilului sau de conducere autoritar a determinat organizarea unui
complot caruia i-a cazut victima dupa doar o luna de domnie.

5. STEFAN CEL MARE (1457-1504) fiul lui Bogdan II (12 octombrie 1449-16 octombrie 1451

Domnia lui Stefan cel Mare (1457-1504) a reprezentat, in Evul Mediu romanesc, cea mai glorioasă perioadă.
Stabilitatea politică (cea mai lungă domnie), prosperitatea țării, infaptuirile in plan cultural si, mai ales,
asigurarea linistii la hotarele Moldovei, fac din domnia lui Stefan cel Mare un moment de referință in
evoluția instituției centrale in Tarile Romane. Printr-o politica externa ferma, canalizata spre mentinerea
fiintei statale si prin efortul realizarii unor aliante antiotomane cu principii crestini din Europa, Stefan cel
Mare a reusit sa schimbe fundamental pozitia statului sau, transformandu-l din obiect de disputa dintre
puterile vremii in subiect al relatiilor internationale. Moldova si-a modelat politica externa in functie de
pozitia Ungariei, Poloniei si Imperiului Otoman. Printr-un abil joc diplomatic, Stefan a reusit sa estompeze
orice forma de dependenta fata de puterile care atentau la integritatea tarii sale. Ceea ce a conferit Moldovei
statutul de factor principal al relatiilor internationale a fost confruntarea indelungata cu Imperiul Otoman,
aflat in plina ascensiune sub conducerea lui Mehmed al II-lea.
Relatiile cu statele crestine
Ca și predecesorii săi, Ștefan cel Mare a căutat să contracareze tendințele hegemonice ale
Ungariei prin apropierea de Polonia, care nu urmărea să transforme contractul feudalo-vasalic intr-o
stăpânire efectivă asupra Moldovei. In acest scop incheie Tratatul de la Overchelăuți (4 aprilie 1459, reînnoit
in 1462), recunoscându-l ca suzeran pe regele Cazimir al IV-lea. La rândul său, regele polonez il recunoaște
ca domn pe Ștefan cel Mare și se angajează să nu-i permită rivalului acestuia, Petru Aron, să se apropie de
hotarele Moldovei.
Deteriorarea relațiilor moldo-ungare se datorează pretențiilor de suzeranitate manifestate de
Matei Corvin asupra Moldovei, protecției acordată de curtea regală lui Petru Aron și mai ales faptului ca
Ungaria stăpânea Chilia. Cucerirea, in 1465, a acestei cetăți de către Ștefan a declanșat conflictul cu Ungaria.
Expediția regelui Matei Corvin in Moldova s-a incheiat cu un "uriaș dezastru". Victoria repurtată de Ștefan la
Baia (15 decembrie 1467) a insemnat emanciparea Moldovei de sub suzeranitatea Ungariei. După această
dată, Matei Corvin a abandonat definitiv intenția de a restabili controlul maghiar asupra Moldovei,
intelegând că este mai bine să aibă un aliat in Ștefan cel Mare.
Conflictul cu Radu cel Frumos, inceput in 1469/ 1470, a inaugurat o direcție consecventă in
strategia politică a lui Ștefan: instalarea pe tronul Țării Românești a unui domn fidel atitudinii sale
antiotomane. Deși conflictul cu Radu cel Frumos se termina in favoarea lui Ștefan, care il alungă din scaun

21
pe Radu, incercările de atragere a Țării Românești in frontul antiotoman se vor dovedi zadarnice, intrucât
Laiotă Basarab, Basarab Țepelus și Vlad Călugărul au trecut de partea turcilor, iar Vlad Țepeș a fost ucis in
confruntarea cu acelasi Laiotă Basarab.
Relatiile cu otomanii
Moldova, aflata pe flancul drept al frontului otoman, a intrat mai târziu in atenția sultanilor. Abia in 1456, in
timpul lui Petru Aron, Mahomed al II-lea iși impune suzeranitatea asupra principatului, obligat la un tribut de
2.000 de galbeni (Inchinarea de la Vaslui). Ștefan cel Mare iși propune să inlăture primejdia turcească de la
Dunare și să-și consolideze controlul asupra "drumului moldovenesc", prin intarirea Chiliei și Cetatii Albe,
"plămânii Moldovei", râvnite și de Polonia și Ungaria pentru importanța lor economică și strategică. Astfel,
in perioada 1473-1487, Moldova s-a manifestat ca bastion al lumii creștine impotriva pericolului otoman.
Politica antiotomana a lui Stefan s-a integrat in razboiul venetiano-otoman (1463-1479), domnul Moldovei
alaturandu-se unei coalitii care reunea fortele Venetiei si ale hanului turcoman Uzun Hassan. In 1473, Stefan
cel Mare declara ruperea legaturilor cu Imperiul Otoman, incetand sa mai plateasca haraciul.
Atitudinea ostila fata de Poarta manifestata de Stefan, l-a determinat pe sultan sa pregatească expeditia de
inlaturare a domnului moldovean. Cu o oaste de 120.000 de oameni, Suleiman-pasa, beilerbeiul Rumeliei,
patrunde in Moldova. Stefan dispunea de circa 40.000 de oameni, la care s-au adăugat 5.000 de secui, 2.000
de polonezi și 2.000 transilvaneni. Bătălia s-a dat la Podul Inalt (Vaslui), la 10 ianuarie 1475, și s-a incheiat
cu victoria lui Stefan. Tactica pământului parjolit și atragerea dusmanului intr-un loc strâmt și mocirlos a dat
din nou roade. Vestea marii izbânzi a făcut inconjurul Europei. Papa, principii și monarhii vremii se
intreceau in laude la adresa principelui creștin, dar Stefan li se adresează direct, prin scrisoarea din 25
ianuarie 1475, solicitandu-le sprijinul, deoarece se aștepta la o nouă campanie otomană impotriva sa.
Pregâtind noua fază a luptei antiotomane, Ștefan trimite solii in Polonia, Ungaria, Venetia, Roma, Hanatul
Crimeii si Caffa.
Politica pontica a Imperiului Otoman viza Chilia si Cetatea Alba. In 1475, turcii cuceresc Caffa
si Mangopul si transforma Hanatul Crimeii in stat vasal Portii, folosindu-l apoi in lupta impotriva Moldovei.
In aceste imprejurari critice, Stefan incheie cu Matei Corvin un tratat de alianta (iulie 1475). Regele Ungariei
promitea ajutor militar și refuzul de a acorda azil politic dusmanilor domnitorului. La rândul sau, Moldova
promitea libertatea comerțului pentru negustorii unguri. In vara anului 1476, sultanul insuși a pornit in
fruntea unei numeroase oștiri impotriva Moldovei, cerând și tătarilor să atace dinspre răsărit. Ștefan a
incercat să-i oprească pe invadatori angajandu-se in bătălia de la Valea Albă (Războieni), in iulie 1476. Mica
oștire moldoveană a fost infrântă. Victoria lui Mehmed al II-lea n-a putut fi consolidata, deoarece cetățile
Moldovei, in frunte cu Suceava, au rezistat asalturilor otomane. Oastea turcească, resimțind din greu efectele
tacticii pământului părjolit, a fost obligată să se retragă fără a-l putea inlocui pe domn și fără a supune țara.
Expediția din 1476 s-a incheiat, astfel, cu un esec pentru sultan, dar a pricinuit mari distrugeri materiale și
insemnate pierderi umane Moldovei. Ștefan și oastea lui Matia Corvin trec în Țara Românescă și îl instalează
ca domn pe Vlad Țepeș!
Dar intre timp coalitia antiotomana se destramă, Veneția incheind pacea cu turcii in 1479. Ca
atare, in 1480, Ștefan cel Mare este obligat, la rândul său, să incheie pace. Instalarea noului sultan, Baiazid al
II-lea, agraveaza din nou relatiile moldo-otomane. Acesta considera Chilia si Cetatea Alba pozitii cheie
pentru Imperiul Otoman si, ca atare, in 1484 are loc o noua campanie impotriva Moldovei, determinata si de
interventia lui Stefan in Tara Romaneasca si de refuzul platii tributului. Pierderea Chiliei (iulie 1484) si
Cetatii Albe (august 1484) reprezenta o mare primejdie pentru sistemul defensiv al Moldovei si constituia o
grea lovitura pentru comertul acestei tari. Moldova isi pierdea iesirea la Marea Neagra, care devenea un lac
turcesc. Domnul Moldovei nu se putea resemna cu pierderea acestor importante cetati. In aceste conditii, el a
reinnoit juramantul de vasalitate fata de regele polon Cazimir al IV-lea, la Colomeea (septembrie 1485),
sperand sa obtina sprijinul acestuia in recuperarea celor doua cetati. In 1486/1487, descurajat si dezamagit de

22
politica vecinilor sai crestini (Ungaria si Polonia), Stefan cel Mare incheie pace cu turcii, obligandu-se la
plata tributului in valoare de 3.000 florini venetieni si recunoscand suzeranitatea sultanului, in schimbul
conservarii autonomiei țării.
Spre sfărșitul domniei, relațiile cu Polonia se deteriorează, mai ales după moartea regelui
Cazimir al IV-lea. Neințelegerile cu noul rege, Ioan Albert, reprezintă cauza expediției intreprinse de regele
polon in Moldova, dar in bătălia de la Codrii Cosminului (octombrie 1497), oastea polonă suferă o grea
infrângere. Seria conflictelor continuă până in anul 1499, cand cele două părți semneaza tratatul de la Hârlău
(iulie 1499). Prin acest tratat, Stefan cel Mare și Ioan Albert iși făgăduiau sprijin reciproc in caz de război și
"liniște și pace veșnică" intre cele două state. Era eliminata orice pretentie de suzeranitate din partea
Poloniei, tratatul fiind incheiat in condiții de deplină egalitate. Incheierea acestui tratat reprezintă cel mai de
seama succes diplomatic al lui Stefan cel Mare, consfintindu-se astfel independența Moldovei față de
Polonia. Astfel, la sfarsitul domniei sale, Stefan a reusit să pună capăt oricarei forme de dependeță fata de
Ungaria și Polonia și a impus Porții recunoașterea autonomiei Moldovei, care se afla la apogeul prestigiului
și puterii sale. După o domnie de 47 de ani, la 2 iulie 1504, Stefan a incetat din viață. A fost inmormântat la
Mănăstirea Putna, ctitoria sa.
B. TARILE ROMANE IN SECOLUL al XVI-lea
Pentru istoria europeană, secolul al XVI-lea este perioada in care se afirmă Umanismul și Renașterea, dar au
loc și mari convulsii provocate de Reformă și Contrareforma. Noua dinamică continentală a cuprins in sfera
sa și Țările Române, confruntate cu seismele provocate de fenomenele civilizației moderne. Țările noastre au
fost și in acest secol angrenate in disputele politico-militare dintre puterile competitoare: Imperiul Otoman,
Monarhia Habsburgică și Polonia. La inceputul secolului, Imperiul Otoman reprezenta cea mai importantă
forță militară din Europa, atingând apogeul in vremea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566). In 1521,
acesta cucerește Belgradul, cheia defensivei creștine. Urmează zdrobirea armatelor maghiare la Mohacs
(1526), primul asediu al Vienei (1529) și instaurarea supremației in Mediterană. Tot acum, teritoriul
Principatelor este redus, prin crearea unor intinse raiale pentru supravegherea principilor români, obligați să-
și mute capitalele la București și la Iași, in zone de câmpie greu de apărat. Apar, astfel, raiaua Tighinei sau
Benderului ( 1538), care cuprindea sud-estul teritoriului dintre Nistru si Prut, raiaua Brailei (1540), care
acoperea o mare parte a Baraganului, si pasalacul Timisoarei (1552), care ingloba cea mai mare parte a
Banatului. In vederea stavilirii expansionismului habsburgic spre rasarit, sultanul ocupa Ungaria centrala, pe
care o transforma in pasalac (1541). In aceste conditii. Transilvania devine, in acelasi an, principat autonom
sub suzeranitate otomana. Astfel, se instaureaza hegemonia otomana asupra celor trei state romanesti.
Prezenta austriecilor in vecinatatea Țărilor Române determină apropierea treptată a acestora de Monarhia
Habsburgică, cea mai importantă putere antiotomană din regiune. Pe de altă parte, Țările Române se mențin
in continuare in sfera intereselor economice ale Porții, suzeranitatea otomană devenind tot mai evidentă.
Conflictele turco-habsburgice vor aduce Țările Române in prim-planul politicii europene in amurgul
cruciadei tarzii. Țările Române și-au păstrat in secolul al XVI-lea existența statală, dar cu o autonomie
stirbită. Sultanul se amesteca tot mai mult in treburile lor interne, numind domnii și incălcând astfel obiceiul
de alegere a acestora de către țară. Această ingerință in viața internă provoacă o vizibilă instabilitate politică,
durata medie a unei domnii fiind de 2 ani și jumătate in Moldova, 4 ani și jumătate in Țara Românească și de
6 ani in Transilvania. Din secolul al XVII-lea, sultanul recurge tot mai mult la boierii greci pentru exercitarea
unui control mai ferm asupra domnilor români. Țările Române iși pierd in bună parte libertatea de acțiune pe
plan extern, ele fiind reprezentate de Poartă in relațiile internaționale (pe principiul "prieten prietenilor,
dusman dusmanilor").
A doua jumătate a secolului al XVI-lea a insemnat, totodată, și afirmarea Poloniei, care revine la politica
pontică, direcționată de cancelarul Jan Zamoisky. Criza Imperiului Otoman, acutizată in ultimele decenii ale
secolului al XVI-lea, s-a răsfrânt și asupra Țărilor Române, conducând la agravarea dominației otomane.

23
Această situație a determinat o sporire fară precedent a obligațiilor tradiționale ale Țărilor Române față de
Poartă, haraciul (tributul), peșchesurile și mucarerul. In plan politic, amestecul Porții este tot mai evident prin
nesocotirea tradiției dinastice și introducerea arbitrarului in numirea domnilor. Desele schimbări de domnie,
cumpărarea tronului cu sume in continuă creștere și-au pus amprenta asupra condiției economice a țărilor
românești, prin destabilizarea gospodăriei libere țărănești și accentuarea rumâniei, consecință a fiscalității
excesive. In preajma ocuparii tronului de catre Mihai Viteazul, se produc importante mutatii si in exercitarea
puterii politice. Boierimea este confruntată cu un fapt fără precedent: pătrunderea boierilor greci in
instituțiile reprezentative ale statului. Alături de boierimea de veche tradiție se cristalizează o boierime nouă,
potrivnică elementului grecesc și colaborării cu turcii. Aceasta va constitui suportul domniei, mai ales prin
atitudinea ostilă manifestata fata de Poarta. Ascensiunea lui Mihai Viteazul s-a intemeiat pe boierimea nouă,
pe legaturile cu boierii olteni, de care se simtea atașat prin relații de rudenie, cat și prin interese.

EPOPEEA ROMANEASCA SUB MIHAI VITEAZUL

Mihai Viteazul (1593-1601), fost mare ban al Craiovei, este considerat primul unificator al Tarilor Romane.
El ramane un personaj controversat, caracterizat de unii drept aventurier, de altii drept condotier. Mihai
Viteazul s-a afirmat in conditiile cresterii influentei Portii in spatiul romanesc, mai ales dupa infrangerea din
anul 1574 a lui Ioan Voda in Moldova. In acelasi timp, contextul international era marcat, in răsăritul si sud-
estul Europei, de adancirea contradictiilor dintre Poarta si Habsburgi ori Polonia, fiecare cu interesele sale
politice si strategice. Domnia lui s-a desfasurat in conditiile unor importante transformari politice si
economice, urmarind limitarea cresterii puterii boierimii si revigorarea puterii domnesti, pe fondul sporirii
obligatiilor fata de Poarta. Insusi Mihai Viteazul se numara printre cei mai mari proprietari funciari din Tara
Romaneasca. Actiunea politica si militara a lui Mihai a constat in unirea Transilvaniei, Moldovei si Tarii
Romanesti si in crearea unui edificiu politic capabil sa se opuna turcilor si intereselor marilor puteri. Astfel,
voievodul muntean devine un reprezentant al cruciadei tarzii, fiind mandru ca: "Principatul insusi a fost
readus la vechea libertate".
Lupta antiotomană
Intr-o conjunctura internationala extrem de complexa, cand presiuni externe si dificultati politice si
economice interne puneau sub semnul intrebarii durabilitatea statului roman, Mihai Viteazul, urcat pe tron in
1593, cu ajutorul unor negustori greci de la Istanbul, a manifestat un extraordinar spirit de inventivitate in
strategia aliantelor apte sa conduca la intarirea puterii domnesti in interior si pe plan international. In functie
de forta potentiala de amenintare, a fost pus in aplicare un minutios plan, care imbina calculul diplomatic cu
actiunea militara, iar rezultatul a fost ridicarea Tarii Romanesti de pe panta prabusirii si strangerea la un loc,
pentru prima oara, a Tarilor Romane.
Banii pe care i-a împrumutat: 400000de galbeni! I-a destribuit persoanelor influente de la Istanbul!
A fost susținut și de Sigismund Bathory, pentru a lua tronul! La momentul acela, Sigismund avea o
relație bună cu turcii, le era fidel!
La sf. lunii noiembrie 1593 Mihai intra în București!
Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu initiativa papei Clement al VIII-lea de infiintare a unei aliante sub
numele de Liga Sfanta (1592), la care au aderat Statul Papal, Spania, Austria, Toscana, Mantova si Ferrara.
Anglia si Polonia si-au manifestat rezerva fata de politica de cruciada initiata de Papa. Un rol aparte in
planurile antiotomane revenea Tarilor Romane, care, prin pozitia lor, erau interesate in actiunea Ligii Sfinte.

24
La aceasta alianta adera si Transilvania (februarie 1594), considerata un factor primordial in atragerea
Tarii Romanesti si Moldovei. Actiunea concertata a Sfantului Scaun si Habsburgilor reuseste sa-l
atraga pe Aron Voda, domnul Moldovei, care incheie un tratat cu imparatul in august 1594. Adeziunea
Tării Romănești se realizează din initiațiva lui Mihai Viteazul (septembrie - octombrie 1594), care are
acordul boierimii. Se constituie astfel un organism politico-militar atașat Ligii Sfinte, capabil să lupte cu
Poarta.
Integrarea Țărilor Române in alianța creștină a dus foarte curând la răscoala antiotomană, care izbucneste in
noiembrie 1594 la Bucuresti și care se soldează cu suprimarea creditorilor levantini și a garnizoanei
otomane. Acțiuni similare intreprind și Aron Vodă in Moldova și Sigismund Bathory in Transilvania.
Valorificând conjunctura favorabilă creată de nimicirea turcilor din București, Mihai pornește o ofensivă
generală impotriva otomanilor, indreptându-se spre Dunăre, unde atacă cetățile turcești de o parte și alta a
fluviului (Giurgiu, Harsova, Silistra etc.), in luna decembrie 1594. Dupa victoriile asupra tătarilor și turcilor
(Putineiu, Stanesti si Serpatesti - ianuarie 1595), Mihai Viteazul a trecut Dunărea și a ars Rusciukul,
provocând mari pierderi otomanilor. Exemplul domnului muntean este urmat și de Moldova. In martie, cu
sprijinul ardelenilor, este cucerita Braila, in timp ce moldovenii cuceresc Ismailul. Aceasta unitate de actiune
a fost primejduita de ambitiile hegemonice ale principelui transilvanean Sigismund Bathory, pe care Aron
Vodă nu l-a recunoscut ca suzeran, ceea ce a dus la arestarea domnului moldovean, ducerea la Alba-
Iulia și uciderea prin otrăvire. Stefan Razvan este instalat domn al Moldovei în 12 mai 1595 și l-a
recunoscut ca suzeran pe Sigismund, devenind locțiitorul acestuia în Moldova. Pentru reglementarea
raporturilor munteano-transilvanene, o delegație de boieri condusă de mitropolitul Eftimie a semnat la Alba-
Iulia (20 mai 1595) un tratat dezavantajos pentru Mihai Viteazul, nerespectând instrucțiunile acestuia.
Domnul valah devenea loctiitor in propria sa țară al principelui Transilvaniei, in timp ce puterea revenea, in
fapt, Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri care făceau parte din Dieta Transilvaniei. Aceștia se aflau la
adapost de primejdia de a-și pierde capetele sau averile, intrucat condamnarea lor la moarte și confiscarea
bunurilor nu puteau fi pronuntate de domn decât cu aprobarea principelui Transilvaniei. Tratatul satisfăcea
interesele boierimii muntene, care, asumându-și prerogativele domniei, iși manifesta intenția de a se integra
stărilor sociale privilegiate din Transilvania reprezentate in Dietă. Singurul aspect cu care domnul muntean
era de acord se referea la dependența Bisericii române din Transilvania de Mitropolia din Targoviste. Aflat in
ajunul unei iminențe invazii otomane, Mihai Viteazul nu-și putea ingadui deteriorarea raporturilor cu
Transilvania și a acceptat noua situatie. Sigismund Bathory devenea principe și domn al celor trei țări
românești, având și titlul de rege al Ungariei, a bătut monede cu acest titlu : Serrenisim principe al
Transilvaniei , Valahiei și Moldovei!!
In vara anului 1595, infidelitatea lui Mihai a determinat reactia Portii. Incă din mai, sultanul proclamase
Moldova și Țara Româneasca provincii turcesti și numise la conducerea lor pasale. Confruntarea cu trupele
otomane era iminentă. Cu o armată de circa 16.000 de oameni, la care se adaugau cei 7.000 de transilvaneni
condusi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul ii infrunta pe turci la Calugareni (13 / 23 august 1595), unde obține
victoria, dar nu suficientă pentru a face față invaziei otomane. El se retrage spre munti (la Stoenesti), unde
asteapta ajutorul lui Sigismund. Intre timp, Sinan Pașa ocupa Bucurestii și Targoviștea, vechea capitală, și iși
numeste reprezentanți in administrație. Polonezii intervin in Moldova și-l inlătura pe Ștefan Răzvan,
inlocuindu-l cu Ieremia Movilă, iar Sigismund se teme și el de o intervenție poloneză în Transilvania,
deoarece polonezii erau interesați în stăvilirea expansiunii austriece spre est, Zamoisky susținându-l pe
Andrei Bathori ca pretendent la tronul Transilvaniei!. Cu ajutor transilvanean și moldovean, Mihai Viteazul
reia ofensiva si reuseste sa elibereze, pe rand, orasele Targoviste si Bucuresti (octombrie 1595), obtinând
apoi la Giurgiu o strălucită victorie (15-20 octombrie 1595). In urma campaniei din 1594-1595 a fost
inlaturata suzeranitatea otomana si au fost curmate intentiile Portii de a transforma Tara Romaneasca si
Moldova in provincii turcesti.

25
În decembrie 1595 Ștefan Răzvan încearcă să-și recupereze tronul cu sajutor transilvan, dar este învins,
prins și executat!
Pierderile suferite in această campanie și distrugerile provocate de ocupația otomană au adus Țara
Românească in pragul prabusirii. In aceste conditii, visteria țării era golită și, pentru evitarea unei crize de
proportii, domnul pune in aplicare asezamantul sau legatura lui Mihai (1596), prin care rumânii rămân pe
mosia pe care se aflau, nemaiavand dreptul de a se stramuta (legarea taranilor de glie); masura a avut mai
mult un caracter fiscal decat unul social. Aceasta masura, desi nepopulara, asigura resursele militare si
fiscale ale tarii, absolut necesare dupa o campanie militara.
In primavara anului 1596, domnitorul muntean declanșează o campanie peste Dunăre, ajungând până la
Plevna și Sofia. In anii 1597-1598, in cadrul unor importante acțiuni politice, Mihai se eliberează de sub
tutela lui Sigismund Bathory. Datorită schimbării raportului de forțe pe plan internațional, era nevoie de o
redefinire a raporturilor internaționale ale țării, prin incheierea păcii cu turcii, in condiții foarte avantajoase
pentru Țara Românească: in schimbul acceptării suzeranității otomane și plății tributului, diminuat
semnificativ, sultanul Mehmet al III-lea recunoștea domnia pe viață pentru Mihai. În martie 1598, Sigismund
renunță la tron și Mihai Viteazul se orientează spre Habsburgi, incheind un tratat cu impăratul Rudolf al II-
lea la Mănăstirea Dealu ( 9 iunie 1598), orientat impotriva turcilor. Prin acest tratat, impăratul Austriei ii
recunoștea domnia ereditară și ii promitea un ajutor financiar pentru intretinerea a 5.000 de lefegii
(mercenari). Această dublă suzeranitate, otomană și imperială, semnifică, practic, emanciparea lui Mihai de
consecințele tratatului din 20 mai 1595, reasezând raporturile dintre Mihai și Sigismund Bathory pe picior de
egalitate. Totodata, Mihai se impunea ca un factor determinant al coalitiei crestine in sud-estul Europei, iar în
august 1598 Sigismund revine la conducerea Transilvaniei, fiind confirmat de Dietă. În vara lui 1598 au loc
numeroase acțiuni antiotomane în sudul Dunării, la care participă Mihai, fiind chiar în pericol de a-și pierde
viața la Nicopole, dar din nou Transilvania iese din frontul antiotoman deoarece Sigismund renunță iar la
tron și Dieta îl alege principe pe cardinalul Andrei Bathory, în martie 1599. Acesta era un interpus polonez,
adept al păcii cu turcii. În Moldova domnea Ieremia Movilă și el adept al păcii cu turcii, ceea ce însemna că
întreaga zonă devenise neutră față de Liga Sfântă, Țara Românească fiind înconjurată de puteri ostile și
legăturile cu imperialii fiind tăiate!
Unirea politica a Țărilor Române
Frontul antiotoman al Tarilor Romane era serios amenintat. Instalarea lui Ieremia Movila, atașat politicii
poloneze, scosese practic Moldova din coaliție. Pe de altă parte, ezitările lui Sigismund Bathory, care s-au
concretizat in renunțarea la tron in favoarea lui Andrei Bathory (si el un interpus polonez), au agravat
situația. Intenția lui Ieremia Movilă și a cancelarului Zamoisky de a-l instala pe Simion Movilă pe tronul
Țării Românești l-a făcut pe Mihai Viteazul să sesizeze pericolul destrămării coaliției antiotomane și să
adopte "planul dacic", foarte indrăznet, dar nu lipsit de riscuri, de a uni cele trei țări românești intr-un singur
stat. Prin campaniile din anii 1599-1600, Tarile Romane si Transilvania s-au reunit intr-un sistem politic
coordonat de voievodul de la Bucuresti. Nici o sursa documentară nu confirmă existența unui plan prestabilit
de unificare politica. De aceea, unii istorici pun sub semnul intrebarii unirea infaptuita de Mihai. Mihai
Viteazul a incercat astfel să inlăture primejdiile apărute la Alba-Iulia si Iasi, datorită inscăunării lui Andrei
Bathory și Ieremia Movila, sustinătorii politicii Poloniei. Desigur, un rol important l-au jucat legaturile
economice, culturale si dinastice intre Tarile Romane, care detineau cetati in Transilvania. Intr-un atare
context, Mihai Viteazul poate fi considerat, pe buna dreptate, un reprezentant de seama al "planului dacic".
Prin cucerirea Transilvaniei si a Moldovei, cu sprijinul marii boierimi, s-a nascut in istoria Tarilor Romane o
noua optiune politica, in sensul orientarii catre Transilvania, in contradictie cu planul de uniune politica
privit din perspectivă balcanica. Niciodată până atunci un domnitor român nu intreprinsese o acțiune de
cucerire a Transilvaniei, cu toate consecințele ce decurgeau din acest fapt. În iunie 1599, Mihai încheie un
tratat formal cu Andrei Bathory, declarându-i supunere și credință!

26
In iulie 1599, o solie trimisă de Mihai Viteazul la Praga ii solicită impăratului Rudolf al II-lea permisiunea
unei campanii in Transilvania. Lupta de la Șelimbăr (18 /28 octombrie 1599), unde l-a infrânt pe Andrei
Bathory, a făcut din domnitor stăpânul Transilvaniei (Mihai iși face intrarea triumfală in Alba-Iulia la 1
noiembrie 1599). Poarta l-a recunoscut ca atare, impăratul l-a socotit doar guverntor, iar Dieta principatului
l-a acceptat ca "locțiitor" al impăratului. In Transilvania, voievodul a urmărit, in principal, imbunătățirea
situației țăranilor români și statutul de religie receptă pentru biserica ortodoxă. Au fost reconfirmate
privilegiile secuilor, iar mica nobilime româneasca din Transilvania și-a vazut, la rândul ei, privilegiile
reconfirmate. In mai 1600, politica ostilă a lui Ieremia Movilă, instigat de Polonia, l-a determinat pe Mihai să
intreprindă o expediție in Moldova. După o campanie fulgerătoare, țara i s-a supus. Intr-un document din 27
mai 1600, el se intitula "domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei".
Opera politică a lui Mihai Viteazul se realiza in imprejurari externe deosebit de complexe, interesele
puterilor vecine fiind in totală contradicție cu schimbarile petrecute in Țările Române. Activitatea politica a
voievodului a starnit ostilitatea Marilor Puteri. Habsburgii iși vedeau serios amenintate planurile de
menținere a Transilvaniei in sfera lor de influența. Polonia nu accepta ideea pierderii controlului asupra
Moldovei, iar Imperiul Otoman nu se impăca cu gândul renunțării la Țările Române in favoarea rivalilor săi.
La acestea se adaugă ostilitatea manifestată de nobilimea maghiară, nemulțumiță de măsurile intreprinse de
Mihai Viteazul in Transilvania, mai ales cele privind fiscalitatea și creșterea rolului românilor in viațăa
politică și religioasă. Tentativa de a infrange revolta nobililor maghiari, sprijiniți de generalul imperial
Gheorghe Basta, șuează in confruntarea care se da la Miraslau (septembrie 1600), ceea ce echivalează cu
pierderea Ardealului. Și Moldova este pierduta și va fi redata Movilestilor de către polonezi (septembrie
1600).
In fața pericolului extern, Mihai va incerca să salveze Țara Românească, amenințată de oștile polone.
Rezistența opusă de trupele muntene este anihilată la Bucov, în 20 octombrie 1600, iar Simion Movilă este
instalat pe tronul Tarii Romanesti (noiembrie 1600). In această situație extrema, lui Mihai Viteazul nu i-a
ramăs decât drumul pribegiei, el plecând, in decembrie 1600, la Viena și apoi la Praga, in speranța obținerii
sprijinului impăratului habsburgic Rudolf al II-lea (in virtutea acordului incheiat in 1598). In condițiile
revenirii in Transilvania a lui Sigismund Bathory (in februarie 1601), impăratul promite ajutorul mult
așteptat de voievodul valah. Oștile reunite ale lui Mihai Viteazul și ale generalului Basta obțin victoria de la
Gorăslău (3/13 august 1601) asupra lui Sigismund Bathory. Prin alungarea lui Simion Movilă din Țara
Românească de catre boierii Buzești și infrângerea principelui transilvan la Goraslău, se deschidea
perspectiva refacerii operei politice a lui Mihai Viteazul. Impăratul habsburg, neputând fi de acord cu această
perspectiva, pune la cale lichidarea domnitorului roman. Generalul Basta ordona uciderea lui Mihai, crima
săvârșindu-se la 9 august 1601, pe Câmpia Turzii, de mercenarii valoni plătiți de generalul Basta. Faptele lui
Mihai Viteazul, transmise prin scris, dar și prin tradiția orală, au căpătat cu timpul valoarea mesajului de
continuitate. Chiar dacă, la vremea respectiva, semnificația actului unirii Tarilor Romane nu a fost inteleasa
de contemporani, Mihai a devenit un simbol pentru generatiile care au urmat si, in mod special, pentru
generatia pasoptista.
Politica de cruciada a voievozilor romani din secolele XV-XVI a constituit o pagina glorioasa in istoria
Evului Mediu romanesc. In acelasi timp, ea a permis mentinerea individualitatii politice a Tarilor Romane in
spatiul sud-est european dominat de otomani.

1.3. SEMNIFICATIA DOMNIEI LUI MIHAI VITEAZUL

27
Unirea Munteniei, Moldovei si Transilvaniei avea sa fie valorizata ca un reper in procesul constituirii
natiunii romane si a statului unitar de-abia in epoca moderna, prin opera lui Balcescu, „Românii supt Mihai
voievod Viteazul ”.
In vremea lui Mihai, ceea ce a fost apreciat, cel mai adesea in afara granitelor, a fost efortul luptei
antiotomane. Acesta a fost mai puternic in sudul Dunarii, unde voievodul roman a intrat in traditia folclorica
drept un eliberator, decat in Occident, unde victoriile lui erau prezentate ca fiind ale lui Sigismund Bathory
sau ale lui Rudolf al II-lea (in calitatea lor de suzerani). Pentru Tarile Romane, efectul pozitiv a fost salvarea
de la falimentul economic la care le-ar fi dus cresterea continua a pretentiilor financiare ale Portii, si
restabilirea autonomiei, grav afectata in a doua jumatate a secolului al XVI-lea. Imperiul Otoman pare sa fi
inteles avertismentul oferit de lupta declansata de Mihai; vreme de cateva decenii, tributul este mentinut in
limite rezonabile si nu mai au loc tentative de transformare a Tarilor Romane in pasalacuri.
In secolul al XVII-lea, actiunile lui Mihai sunt luate uneori drept model de catre domni din Muntenia (ca
Radu Serban, Mihnea al III-lea) sau principi ai Transilvaniei (Gabriel Bethlen, familia Rakoczi), care
incearca apropieri intre Tarile Romane, in vederea unei posibile lupte antiotomane comune. Principii
transilvani au fost cei care au preluat cel mai dar ideea unui regat al Daciei, asa cum a fost proiectul lui
Gabriel Bethlen de a uni Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca intr-un regat de confesiune protestanta,
pentru care a cerut sprijinul patriarhului din Constantinopol. Acesta i-a scris despre legatura de sange si de
simtiri care traieste, desi in mod tainic, dar cu atat mai puternic, intre romanii din Tara Transilvaniei si intre
locuitorii Tarii Romanesti si ai Moldovei.

28