Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Dobrogea
Pe teritoriul cuprins între Dunăre şi Marea Neagră, izvoarele istorice atestă existenţa mai multor
autonomii locale, în contextul intrării acestui teritoriu în sfera de influenţă bizantină. Astfel, inscripţia în
limba slavonă, datată 943, de la Mircea Vodă, aminteşte de jupan Dimitrie, iar inscripţia, din acelaşi
secol, de la Basarabi, menţionează pe jupan Gheorghe. În secolul al XI-lea, izvorul bizantin
„Alexiada” scris de Ana Comnena îi aminteşte pe Tatos, Satza şi Seslav. Nucleul statului dobrogean l-
a constituit Ţara Cavarnei, cu centrul la Caliacra, în fruntea căreia se află Balica în sec. XIV. După
moartea acestuia, conducerea revine lui Dobrotici, cel car unifică formaţiunile politice din spaţiul
dobrogean, dând şi numele său noului stat. El este recunoscut despot de către Imperiul bizantin şi se
afirmă pe plan extern. După moartea sa, conducerea revine fiului său Ivanco. Acesta se desprinde din
sfera de stăpânire bizantină, bate monedă proprie pentru a-şi marca independenţa. În 1388 el moare în
luptele cu turcii, moment în care domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân alipeşte Dobrogea. Ea avea
să rămână în componenţa statului muntean până în 1417 sau 1420 când este cucerită de turci şi rămâne
sub stăpânirea acestora până în 1878.

Caracteristici sau asemănări între autonomiile locale.

Indiferent de secole:

1. La baza formării autonomiilor locale a stat obștea sătească.

2. În fruntea autonomiilor locale, ce aveau diferite denumiri (codrii, cnezate, voievodate etc.), s-au aflat
cnezi, juzi sau voievozi, jupani care aveau atribuții militare, administrative și judecătorești.
3. Autonomiile locale stau la baza formării statelor medievale românești.

Pentru Diploma cavalerilor ioaniți din secolul XIII adăugați și:

1. Se aflau sub dominație maghiară.
2. Stratificarea socială fiind menționați „mai marii pământului” (boierii) și „rusticii” (țăranii).
3. Aveau forțe militare fiind obligate să ajute pe ioaniți.

Asemănări între întemeierea Țării Românești și a Moldovei

1. Existența autonomiilor locale ce au stat la baza formării statelor medievale românești. Dați exemple
de autonomii locale pentru fiecare stat! (pentru Țara Românească, autonomiile locale din „Diploma
Cavalerilor Ioaniți”, pentru Moldova, autonomiile locale menționate între secolele IX-XIII)

2. Ambele state au avut la baza constituirii loc „descălecaturile”. Exemplificați!

Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

3. Zona de unde au plecat „descălecătorii”: Transilvania.

4. Ambele state și-au obținut independența în urma unor lupte cu Ungaria! Exemplificați! (pentru Țara
Românească, lupta de la Posada; pentru Moldova, informațiile oferite de Ioan de Târnave)

Deosebiri între întemeierea Țării Românești și a Moldovei

1. Numărul de „descălecători”. Exemplificați!

2. Zona de unde au plecat „descălecătorii”: Negru Vodă din Țara Făgărașului; Dragoș și Bogdan din Țara
Maramureșului.

INSTITUȚII CENTRALE ÎN EVUL MEDIU

Instituţiile medievale au avut un rol important în organizarea Ţărilor Române, domnia în

Moldova şi Ţara Românească, respectiv, voievodatul şi principatul în Transilvania. Cauzele apariției
lor au fost necesitatea unei bune funcționări a statului, asigurarea stabilității și nevoia apărării eficiente
față de pretențiile expansioniste ale Marilor Puteri vecine. Ele au fost numite centrale pentru că și-au
exercitat autoritatea pe întreg cuprinsul țării.

VOIEVODATUL ÎN TRANSILVANIA (SEC. IX-XVI)

Cea mai veche instituţie din spaţiul de la nord de Dunăre este voievodatul din Transilvania, primii
voievozi, menţionaţi în „Gesta Hungarorum”(Faptele ungurilor) în secolul IX, fiind Gelu, Glad şi
Menumorut. Secolele XI-XIII marchează cucerirea Transilvaniei de către unguri şi organizarea acesteia
după sistemul feudalismului apusean. Astfel, la 1111 este atestat Mercurius, cu titlul de principe,
maghiarii încercând să organizeze noul teritoriu sub forma unui principat. Instituţia principatului nu se va
impune, ungurii fiind nevoiţi să accepte o structură politică, specifică românilor, voievodatul. În anul
1176 este menţionat primul voievod al Transilvaniei, Leustachius.
Voievodatul Transilvaniei era autonom în raport cu regele Ungariei, fiind condus de un voievod,
secondat de un vicevoievod. Voievodul avea atribuţii administrative, judiciare şi militare. El era numit de
către regele maghiar în acord cu nobilii transilvăneni, dar există cazuri în care regele doar confirma
decizia luată de localnici. Mai mult, spre sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea,
unii voievozi, precum Roland Borşa şi Ladislau Kan, profitând de luptele interne din cadrul Regatului
Ungariei, îşi asumă prerogative sporite, conducând ca adevăraţi suverani.
Începând cu secolul al XV-lea voievodatul Transilvaniei este confruntat cu pericolul otoman. Un
rol major în oprirea temporară a pericolului turcesc l-a jucat Iancu de Hunedoara.
Voievodatul se menține până la 1541, când este înlocuit cu principatul autonom sub suzeranitate
otomană, ca urmare a prăbușirii Ungariei după lupta de la Mohacs din 1526.
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Adunările obstești (Congregații generale) erau adunări „reprezentative” care erau convocate de
voievodul Transilvaniei, de regele Ungariei și, mai rar, de vicevoievod. Erau compuse din reprezentanți
ai nobilimii, ai clerului înalt, al orășenimii, ai ostașilor și ai țărănimii libere. Aveau atribuții judiciare și,
rar, se ocupau cu probleme fiscale sau administrative. Prima convocare a avut loc în 1288, la Deva, de
către voievodul Roland Borșa. Fruntaşii românilor au participat și ei la aceste adunări, fiind menționați la
1291 și 1355. Dar, din secolul al XIV-lea, ei sunt excluşi treptat din rândul acestora: la 1366 regele
Ludovic I condiționează calitatea de nobil de apartenența la catolicism, ceea ce face ca mulți nobili
români să decadă la statutul de țărani. Măsura a fost desăvârşită în 1437, când s-a constituit „Unio
Trium Nationum” alcătuită din „stările privilegiate“ – nobilimea maghiară, sașii și secuii, românii fiind
excluși de la viața politică a Transilvaniei.
PRINCIPATUL (SEC. XVI-XIX)
a) sub suzeranitate otomană
La începutul secolului al XVI-lea, Imperiul otoman reia politica de cuceriri spre centrul Europei,
reuşind în urma bătăliei de la Mohacs din 1526 să desfiinţeze Ungaria ca stat. În noul context, din 1541,
Transilvania este organizată sub forma unui principat autonom aflat sub suzeranitate otomană.
Autonomia principatului s-a manifestat în primul rând prin dreptul Dietei formată din 150 de membri,
reprezentanţi ai saşilor, secuilor şi maghiarilor, de a-l alege pe principe care era confirmat şi învestit cu
semnele puterii de către sultan. Principele avea largi atribuţii (LEGISLATIVE, JURIDICE ȘI
ADMINISTRATIVE, putea declara război, încheia pacea şi tratatele diplomatice cu alte state), fiind
ajutat de un sfat format din 12 membri numit Consiliul Princiar.
La începutul secolului al XVII-lea, principele Gabriel Bethlen a inaugurat politica de consolidare
a autorităţii princiare, în condiţiile în care Transilvania se confruntă cu ţelurile expansioniste ale
Imperiului habsburgic. Această politică este continuată şi de principii Gheorghe Rakoczi I şi al II-lea. De
remarcat este şi faptul că principii Transilvaniei urmăreau şi constituirea unei coaliţii antiotomane,
încheind tratate cu domnii din Moldova şi Ţara Românească, precum Vasile Lupu şi Matei Basarab, care
nu au fost puse, însă, în aplicare niciodată.
b) sub stăpânire habsburgică
Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, presiunea Habsburgilor a atins apogeul, în 1688 ocupând
Transilvania şi integrând-o în imperiu. La 4 decembrie 1691, prin Diploma Leopoldină acordată de
împăratul Leopold I, Transilvania primea o nouă organizare. Împăratul prelua şi titlul de principe,
conducând principatul prin intermediul unui guvernator militar. Erau recunoscute privilegiile celor trei
naţiuni (maghiarii, saşii şi secuii), cele patru religii oficiale (catolică, lutherană, calvină şi unitariană), în
vreme ce populaţia majoritară, românii, era în continuare considerată „tolerată”. Instituţiile principatului
(din 1765 Mare Principat) erau: Guberniul format din 12 consilieri, Armata, Tezauriatul, care aplica
politica economică a Imperiului, toate fiind subordonate Vienei prin Cancelaria Aulică.
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Această organizare se menţine până în 1867 când, pentru a se salva de la dezmembrare, Imperiul
este organizat sub forma dualismului austro-ungar, fără ca situaţia românilor să se îmbunătăţească.