Subiectul 5.

Obiective Unităţi de conţinut

– să evidenţieze principalele categorii sociale şi
regimul lor juridic;
- să identifice elementele noi ale esenţei
organelor centrale şi locale
-să determine particularităţile izvoarelor şi a
ramurilor de drept şi evoluţia lor comparativ cu
epoca precedentă
-să identifice gradul de influenţă a dreptului
romano-bizantin
5. Instituţiile juridice româneşti până la
instaurarea dominaţiei otomane (până la
mijlocul sec.al XVI-lea)
 Întemeierea statelor medievale româneşti
independente-Moldova şi Valahia.
 Organizarea socială şi de stat
 Izvoarele şi ramurile dreptului.
Stigma lui Matei Vlastaries.

INSTITUŢIILE JURIDICE ROMÂNEŞTI PÎNĂ LA INSTAURAREA DOMINAŢIEI

OTOMANE (sec. al XIV-lea - mijlocul sec. al XVI-lea)
Întemeierea statelor româneşti
Existenţa în spaţiul carpato-danubian-pontic, locuit de români, a ţărilor (cnezate,
voievodate, cîmpulung-uri) în cele mai populate văi ale rîurilor, cîmpii, depresiuni
montane, ne demonstrează necesitatea de organizare statală, care se face tot mai simţită în
secolul XIII, cînd are loc o anumită stabilizare politică şi o omogenizare etnică.
Nivelul dezvoltării social-economice era similar în toate teritoriile locuite de români. O anumită
diferenţiere socială rezultă din datele arheologice care au scos la iveală grupării de sate în partea de
nord dintre Şiret şi Prut (Baranca-Hudeşti, Fundul Herţei, Horodişte), aşezări fortificate în zona
cursurilor mijlocii şi inferioare ale Jujiei şi Bahluiului; peste 200 aşezări au fost evidenţiate între
cursul inferior al Şiretului şi Prutului ş.a.
Locuinţele şi mormintele din aceste aşezări sînt diferite, unele mai încăpătoare, mai
bogate, altele mai sărace. Unele morminte nu conţin inventar, în altele s-au găsit diferite
obiecte (inclusiv de lux) ca bijuterii de argint, aramă şi chiar de aur. Au fost descoperite
de arheologi în aşezările româneşti tezaure care indică de asemenea stratificarea socială.
Acest proces a fost relatat şi de izvoarele scrise. Un document papal din 1332, dar care se
referă la o perioadă mai veche (mijlocul sec. al XIII-lea), ne spune că după distrugerea
episcopiei cumane şi a alungării cumanilor, bunurile şi moşiile ei au fost însuşite de
«puternicii acelor locuri», adică de elemente înstărite. În diploma regelui maghiar Bela IV
se vorbeşte de asemenea despre posesiuni în frunte cu voievozi şi cneji.
Suma mare de bani plătită pentru răscumpărarea lui Bărbat, fratele voievodului Litovoi de la sud
de Carpaţi, ne face să credem că acelaşi proces de concentrare a puterii politice şi economice avea
loc şi acolo. Între Carpaţi şi Dunăre existau în 1247, cinci formaţiuni statale: Ţara Severinului,
cnezatele lui loan şi al lui Farcaş şi voievodatele lui Litovoi şi Seneslau. Voievodul Litovoi stăpînea
şi Ţara Haţegului de peste munţi, din Transilvania. Unificarea politică la sud de Carpaţi s-a realizat
prin consolidarea poziţiilor unuia dintre voievozii locali, şi anume a lui Basarab, fiul lui Tihomir 1. În
1330, repurtînd o victorie strălucită la Posada asupra regelui Ungariei, Basarab înlătură pretenţiile
Ungariei asupra teritoriilor româneşti dintre Dunăre şi Carpaţi, care ca o ţară independentă se numea
Ugrovlahia (mai tîrziu simplu Valahia sau Ţara Românească). Basarabii au stăpînit ulterior şi alte
teritorii româneşti: Dobrogea, Amlaşul, Făgăraşul şi Severinul.
În arcul Carpaţilor şi în părţile de vest existau din sec. al X-lea trei voievodate româneşti.
Procesul de unificare a acestor ţări româneşti a fost împiedicat de ; infiltrarea maghiarilor spre
Ardeal. Rezistenţa cnejilor şi voievozilor români în faţa cuceritorilor, tradiţiile lor militare şi de
guvernare, au făcut ca Transilvania să nu fie integrată Ungariei, ci să se constituie ca voievodat
aparte dar dependent de Ungaria. Ungaria a fost nevoită să accepte titlul român de voievod 2.
Conştiinţa unei existenţe politice separate s-a păstrat vie secole de-a rîndul, unii voievozi ai
Transilvaniei acţionînd ca adevăraţi suverani, precum Finta (1279), Roland Borşa (1282-1293),
Ladislau Kan (1295-1315).
La răsărit de Carpaţi, existau de asemenea «ţări» româneşti. Cea mai veche cronică turcă Oguz-
name (1040) localiza ţara Ulak (a românilor) între Rusia Kieveană şi Ungaria. O sagă islandeză,
informînd despre luptele pentru tronul Kievului la începutul sec. al XI-lea, aminteşte despre
participarea de partea unuia dintre pretendenţi a românilor (Blokumenu), care puteau fi cei de la
răsărit de Carpaţi.
Cnejii bolohoveni, pomeniţi de cronica rusă de la mănăstirea Ipatiev, sînt cnejii românilor
(volohi - numele e puţin schimbat) care se aflau în opoziţie faţă de cnejii Haliciului. Pentru a-şi
asigura independenţa de cnejii halicieni, bolohovenii recunosc benevol supremaţia tătarilor,
obligîndu-se să-i aprovizioneze cu grîu şi mei.
Un oarecare Milei, ne comunică cronica rusă, de prin părţile Şepeniţului, de bună voie s-a supus
tătarilor, primind de la ei funcţia de baskak. Deci, la răsărit de Carpaţi existau de asemenea mai
multe formaţiuni statale româneşti, unificarea cărora era un imperativ al vremii. Printre aceste ţări şi
voievodate, cronicile au evidenţiat voievodatul Moldovei şi pe voievodul Dragoş. S-a afirmat mult
timp că cronicile l-au confundat pe Dragoş cu Bogdan. Cercetările mai recente au dovedit că această
opinie este greşită. Cronicile îl prezintă pe Dragoş în legătură cu unele evenimente istorice din
Ungaria, anume cu un rege Laszlo, care a purtat războaie cu tătarii şi i-a alungat pînă şi de pe
teritoriul Moldovei. Confruntarea izvoarelor a arătat că e vorba de regele Laszlo IV al Ungariei şi de
luptele lui cu tătarii din 1283-1287. Deci, şi voievodatul lui Dragoş exista în acea vreme. Printre
atribuţiile voievodului cele militare, se vede, ocupau un loc de frunte, date fiind incursiunile tătare şi
activismul militar al regelui Ungariei. Cronicile moldoveneşti ne vorbesc de alegerea lui Dragoş ca
voievod ca «fiind mai de cinste şi mai de folos din toţi», căci «într-acea începătură a fost domnia ca
o căpitănie». Rolul voievodatului lui Dragoş din bazinul Moldovei în lupta cu tătarii, sporirea
numerică a populaţiei a dus la întărirea acestui voievodat. Odată cu declanşarea crizei în Hoarda de
Aur, după moartea lui Nogai (1299), se intensifică procesul de afirmare a formaţiunilor statale
româneşti de la Est de Carpaţi. Astfel, o ştire din 1307 din cronica în versuri a lui Ottacar din Ştiria,
povestind despre luptele pentru tronul maghiar, în care se implicase şi un oarecare pretendent Otto
din Bavaria, dar care nimereşte în captivitate la voievodul Transilvaniei: care îl transmite unei
căpetenii valahe (române), ce stăpînea peste munţi, fiind «mai mare peste ceilalţi», pare să
localizeze această căpetenie în Moldova, deoarece pretendentul reuşeşte să fugă la ruda sa, cneazul
Haliciului, care era gata să plece în campanie de răzbunare contra acelei căpetenii valahe, care s-a
purtat rău cu prizonierul.
Reşedinţa lui Dragoş a fost Baia, care după unele izvoare s-ar fi numit şi Moldova. Puterea
devenind ereditară, după Dragoş este transmisă fiului său Sas. Reşedinţa lui Sas a fost în oraşul
Şiret, unde a construit prima biserică de piatră - Sfînta Treime. (Ea s-a păstrat pînă azi în centrul
cartierului Sasca, pe dealul Sasca, unde a fost o cetate cu acelaşi nume, ce se asemăna cu cetatea de
scaun din Suceava). Posibil, consideră unii cercetori că Sas a venit la putere prin anii 40 ai sec. al
XIV-lea, astfel încît Dragoş ar fi domnit foarte mult (mai mult de 50 ani), ceea ce nu e cu totul
imposibil. Feciorul lui Sas - Bale - s-a menţinut la putere cu preţul recunoaşterii dependenţei
Moldovei faţă de Ungaria şi plata tributului. Cronicele moldoveneşti nu-1 pomenesc pe Bale,
socotindu-1, probabil, creatură a regelui Ungariei şi nu domn independent. Dar Ungariei îi venea
greu să menţină Moldova în supunere. Cronicile maghiare vorbesc de expediţii ale regelui ungar
Ludovic I (Laioş) împotriva «rebelilor moldoveni». In 1360 regele Ungariei îl răsplătea pe un român
Dragoş din Maramureş pentru că i-a reîntors la credinţă «ţâra noastră a Moldovei», deci în 1359,
cînd începe să domnească Bogdan. Numele acestui Dragoş i-a încurcat pe cercetători, el n-a fost
voievod, tradiţia îl aminteşte pe celălalt Dragoş. Lupta împotriva «rebelilor moldoveni» în frunte cu
Bogdan s-e termină cu înfrîngere pentru unguri, căci la 1365 regele Ungariei Ludovic îl răsplăteşte
pe Bale «pentru sîngele vărsat vrînd să menţină Moldova» în supunerea Ungariei .
 Astfel, la răsărit de Carpaţi, în secolul XIV exista Ţara Moldovei, numită în izvoarele vremii
Vlahia, Voloşscaia zemlea, Moldovlahia şi cuprindea la început numai o parte din spaţiul carpato-
nistrean. Partea sudică a interfluviului Prut-Nistru era la mijlocul sec. al XIV-lea încă în posesiunea
tătarilor. După înfrîngerea tătarilor de către cneazul lituanian Alghirdas la Apele Albastre (Bugul de
Sud) în 1362 fostele posesiuni ale tătarilor împreună cu Podolia de peste Nistru au trecut se pare sub
oblăduirea cnejilor lituanieni. După cronica lituaniană, în aceste pămînturi este numit voievod al
românilor Iurg Coriatovici, pe care românii l-au otrăvit, vrînd să scape de tutela cneazului lituanian.
Astfel, puterea voievodatului Moldovei se extindea teritorial asupra altor pămînturi populate de
români pe măsură ce acestea se eliberau de dominaţie străină.
In 1386 o delegaţie genoveză din Caffa se îndrepta spre Cetatea Albă, de unde urma să plece la
întîlnire cu voievozii români Petru şi Constantin. Petru este Petru Muşat, domn al Moldovei la acea
dată, iar Constantin putea fi un voievod numit într-un ţinut limitrof cu Moldova, în fostele posesiuni
tătare, sustrase de la cnejii lituanieni. La 1387 întreg teritoriul de la. Carpaţi pînă la Nistru şi Marea
Neagră (şi Cetatea Albă) făcea parte din teritoriul Ţării Moldovei. În anii 80-90 ai sec. al XIV-lea,
Ţara Moldovei îşi extinde influenţa şi la sud-est de Carpaţi, fiind împărţit teritoriul aflat mai înainte
sub unguri între domnitorul Moldovei şi Munteniei, hotarul între ele fiind stabilit pe rîul Milcov.
O altă ipoteză referitor la procesul întemeierii statului medieval Moldova plasează
procesul respectiv către mijlocul sec. al XIV-Iea. După mai multe campanii împotriva
tătarilor, încununate cu succes datorită sprijinului populaţiei locale, Ungaria instalează în
1352-1353 drept conducător în regiunile eliberate (organizate ca o marcă militară) pe
românul Dragoş din Maramureş. Acestuia i-au urmat fiul său Sas, apoi nepotul Bale, ceea
ce dovedeşte respectarea principiului dinastic, faptul că noua formaţiune politică nu era o
"simplă marcă de graniţă. în 1359, boierii locali l-au alungat pe Bale, exponent al
intereselor regatului Ungar, acceptîndu-1 ca domn pe Bogdan, care se ridicase, fără
succes, pentru a apăra autonomia Maramureşului. Moldovenii şi noul lor conducător au
zădărnicit încercările regelui maghiar de a readuce ţara sub dominaţia sa, care după 1365,
anul morţii lui Bogdan, a restabilit pacea recunoscînd existenţa de sine stătătoare a
Moldovei4. Statul feudal moldovenesc s-a întărit şi şi-a desăvîrşit organizarea în a doua
jumătate a secolului al XIV-Iea, deşi a avut de înfruntat tendinţele de expansiune ale
puterilor vecine.
În concluzie putem spune că constituirea statelor româneşti s-a făcut pe baze teritoriale, ca
rezultat al unificării ţărilor româneşti, cu forţe proprii, de populaţia care trăise neîntrerupt pe
teritoriul carpato-danubian-pontic, atunci cînd condiţiile interne şi circumstanţele externe au fost
favorabile acestui proces. Desigur, forma aparatului de stat s-a constituit sub influenţa Bizanţului
şi a modelelor bizantine, cunoscute demult de populaţia autohtonă.
Organizarea socială
Procesul de constituire a statului a mers concomitent cu dezvoltarea economică, care se baza pe
continuitatea ocupaţiilor tradiţionale ale românilor: agricultura, creşterea vitelor, meşteşugăritul,
comerţul. Apar sate noi, se înfiinţează oraşe, unele din ele devin importante centre economice şi
culturale.
Principalele surse de venituri proveneau din: creșterea vitelor, exploatarea sării, din
îndeletnicirile cu albinăritul, pescuitul, vînătoarea. Legăturile comerciale interne, externe, cît şi
comerţul de tranzit erau în plină desfăşurare după constituirea şi afirmarea statelor româneşti.
Domnitorii au protejat negustorii şi populaţia orăşenească.
În relaţiile de producţie rolul de bază aparţinea proprietăţii funciare. Încă înainte de constituirea
statului apăruse proprietatea privată asupra pămîntului. După constituirea statului, domnul exercita
un drept de proprietate supremă, conform căruia el trebuia să sancționeze orice transfer de
proprietate, sau numai să confirme proprietatea funciară, moștenită din moși-strămoși. În actele de
confirmare a proprietăţii funciare, pe care le-au emis primii domnitori, nu se spune că acestea ar fi
fost dăruite de domn, ci doar confirmate, ca moşii ereditare a căror origine era foarte veche.
Alături de aceşti pani (aşa îi numesc documentele) este creată de domnitor o pătură nouă
privilegiată din slugile domnești cărora le este donat pămînt. Unii din foştii juzi, cneji (în
Moldova numiţi şi vătămani) reuşesc să-şi menţină starea privilegiată, donîndu-li-se pămînt şi
confirmîndu-li-se dreptul de a-1 transmite prin moştenire. Mai mulţi au fost însă cei cărora nu Ii s-
a recunoscut acest drept de proprietate asupra satelor pe care le conduceau. De exemplu, în
gramota de danie domnitorul menţiona, că donează satul (urma denumirea satului), unde este
cneaz (vătăman) Nicoară, Gherman etc.5
De pe la mijlocul sec. al XV-lea cnejii, juzii, vătămanii nu mai sînt pomeniţi în
documente (unii, se vede, au trecut la boierime, iar ceilalţi s-au contopit cu ţărănimea).
Deci boierimea s-a format parţial pe baza vechii nobilimi, a cnejilor, juzilor, de asemenea
din slugile domneşti, dotate cu pămînt.Boierii sunt numiţi mari și mici în dependenţă de
proprietatea funciară pe care o aveau şi rolul politic în stat. În Moldova, în sec. al XV-lea
circa 81% din toate pămînturile care se aflau în mîinile particularilor erau proprietăţi mari
şi mijlocii. Proprietatea funciară condiţionată în această perioadă în Moldova n-a existat,
deși unii cercetători au interpretat «vîslujania» din documente ca proprietatea
condiţionată, reieşind doar din motive de analogie terminologică (cu Lituania, PoIonia).
Deoarece «vîslujania» se dona fără vre-o condiţie (atît de slujbă, cît şi de timp), cu drept
de moştenire, ea era o proprietate necondiţionată.
Boierii erau scutiți de_dări şi prestaţii, avînd si dreptul la jurisdicţie exceptională domnească. Ei
participau la viaţa politică în special sfatul domnesc. Într-o situaţie similară se găseau slujitorii
cultului religios, în special clerul bisericesc, care era de asemenea proprietar de_pămînt. În sec. al
XV-lea un oarecare preot («popă») Iuga avea 17 sate. Mănăstirile de asemenea aveau proprietate
funciară (vrio 16 mănăstiri existente la sfîrșitul sec. XV-lea aveau în proprietate mai mult de 200
sate). Duhovnicimea era și ea scutită de dări și prestații față de stat și erau judecați de judecata
specială bisericească în conformitate cu ierarhia cinurilor bisericești. Participarea la viața politică a
slujitorilor cultului era mai redusă decît a boierilor, dar nu lipsea cu totul. Mitropolitul și episcopii
erau membri ai sfatului domnesc, iar unii reprezentanți ai mănăstirilor puteau lua parte la «adunările
țării» - adunări pe stări.
Oamenii care trăiau conform legii țării – «voloșschii zacon» - erau cît cei de la sat, cît și cei
de la oraș(în afară de boieri, duhovnicime) – deci țăranii, meșteșugarii, micii tîrgoveți.
Țăranii trăiau atît pe pămînturile dăruite sau confirmate de domn boierilor și mănăstirilor, cît
și pe pămînturile domnești. Toți erau obligați față de stat cu dări și prestații. Sistemul fiscal
cuprindea multe dări și prestații, în acest sens simțindu-se influenţa bizantină care, posibil, n-a
acţionat direct, ci mai mult prin tradiţie.
Țăranii care trăiau pe pămînturile feudalilor duhovnicești sau ale boierilor erau datori să plătească
dijma în produse și să facă boierescul (lucrul gratuit), obligații ce-și aveau rădăcinile în legea țării,
în obligația de a da de două ori pe an – la Crăciun și Paști - cadouri şi de a presta muncă timp de 3-5
zile pe an. Renta în muncă creşte încet, deoarece principalele produse proveneau din gospodăria
ţărănească şi o parte din ele (nu totdeauna a zecea parte) era dată feudalului. Pe la sfîrșitul sec. al
XV-lea – începutul sec. al XVI-lea, unii boieri şi unele mănăstiri ăși rezervă în folosință
excepțională bunuri ca păşunile, iazurile, pădurile, care_se numeau braniște. În legătură cu aceasta,
sporeşte numărul zilelor de muncă gratuită cu toate că documentele spun doar că ţăranii sînt obligaţi
să lucreze la ce va fi nevoie (rabotati, şto potrebno).
Dependenţa jurisdicţională faţă de feudali era neînsemnată; doar unii feudali duhovniceşti
aveau dreptul de a-şi judeca ţăranii. Dependenţa personală nu era dezvoltată pînă la 1540, cînd într-
un tratat dintre Moldova şi Polonia se menţiona că trebuiau înapoiaţi ţăranii fugari, care aveau vrio
obligație față de pani și nu primiseră învoirea de la ei de a pleca.
 Astfel, spre sfîrşitul epocii de care vorbim, strămutarea ţăranilor nu mai era liberă, ci mărginită
de două condiţii: (1) achitarea cu stăpînul (2) consimţămîntul stăpînului pentru_ strămutare.
Țăranii de pe pămînturile boierești și duhovnicești aveau și obligații fiscale față de stat. Ei erau
obligaţi să plătească darea, ilișul, deseatina din miere, din vin, din porci, posadul, joldul. Posadul
era darea cu destinaţia de a întări orăşele, iar joldul se folosea pentru a plăti mercenarii, care erau
angajaţi în_caz-de necesitate. Ţăranii prestau munci gratuite la morile şi iazurile domneşti, căratul
poloboacelor cu vin. Obligaţii destul de
importante erau: paza la hotar și serviciul militar la «chemarea la oaste» în timp de
necesitate7. Până la instaurarea dominaţiei otomane chemarea la oaste era frecventă şi se
făceau foarte puţine excepţii (unor mănăstiri de femei li se da privilegiul de a nu trimite
oamenii din satele mănăstireşti la oaste). Deci, dependenţa ţăranilor particulari de stăpîni
şi de stat era considerabilă. ;
Ţăranii de pe domeniile domneşti sus menţionate, în afară de obligaţiile fiscale, mai erau datori
să dea deseatina din peşte şi varză, să presteze munci la cositul finului, la reparaţia cetăţilor ş.a.
Se poate presupune că astfel se forma un fel de echilibru între situaţia materială a ţăranilor de
pe domeniile private şi a ţăranilor de pe domeniile domneşti (publice), țăranii erau judecaţi de
justiţia de stat iar pe chestiuni de ordin interior (treburile obştii) şi de importanţă minoră - de
judecata de obşte.
Orăşenii erau mai puţin numeroși_ca_ţăranii_deși existau multe oraşe. Ei erau denumiți
tîrgovciane, meșciane. Plăteau dări faţă de stat, ocupîndu-se şi cu agricultura în hotarul oraşului.
Diferenţierea în mediul urban greva în primul rînd situaţia materială a orăşenilor, fiind atestaţi de
documente şi «uboghie tîrgovciane», adică tîrgoveţi săraci. Oraşele se socoteau domnești, iar
orăşenii, indiferent de condiția materială, - liberi.
Astfel, în perioada cît Moldova şi Valahia au existat ca state independente, relaţiile de
exploatare din partea statului erau destul de intense, pe cînd cele din cadrul domeniului
particular erau mai moderate, în
stare de dezvoltare.
Organizarea statală
Moldova şi Valahia s-au constituit ca state avînd formă de guvernămînt monarhia. Monarhul -
domnitorul -_ocupa_tronul în conformitate cu principiul electiv-ereditar. Candidatul trebuia să fie
din dinastie domnească («os de domnu») să n-aibă «însemnări» - mutilări în urma încercării de a
uzurpa tronul. Dintre pretendenţi avea prioritate cel născut din căsătorie legitimă, pe linie masculină.
Candidatul urma să fie ales (confirmat) de boieri, duhovnicime, iar cîteodată - de o adunare şi mai
largă. Alegerea se făcea pe viaţă.
Deoarece dreptul la tronul domnesc putea aparţine mai multor persoane, pentru a evita rivalitatea şi
destabilizarea, unii din domni şi-au asociat la domnie pe posibilii urmaşi la tron şi chiar au insistat
asupra unor candidaturi (cum ar fi cazul lui Ştefan cel Mare, care a insistat asupra candidaturii lui
Bogdan, fiul său, pedepsind chiar pe boierii care susţineau altă candidatură - pe cea a lui Ştefâniţă,
după cum ne informează veneţianul Ieronime de Jessene, martor ocular al acestui eveniment).
Mult timp, în istoriografie, dinastia domnitoare în Moldova în perioada independenţei a fost
denumită a Mușatinilor, de la numele mamei lui Petru 1 Muşata. Petru I era socotit primul
reprezentant al acestei dinastii. Mai argumentată pare a fi opinia istoricului C.Cihodaru, care îi
socoate pe toţi domnitorii din Moldova urmaşi ai lui Bogdan, adică din dinastia Bogdăneștilor 8.
Dinastia domnitoare în Ţara Românească era cea a Basarabilor, țara fiind o dată numită și
«Basarabskaia zemlea».
Pînă la Petru Muşat în Moldova domnitorul se numea pe vechi - voievod, - iar Petru s-a întitulat şi
«dominus», Roman (1392) se declară voievod şi «samoderjavnîi gospodin», Ştefan I (1394-1399) -
voievod şi domnitor (gospodari) al Tării Moldovei.,
În caz cînd domnul era minor, se instituia o regentă. În Ţara Românească sînt stabilite următoarele
cazuri: în 1521 a fost instituită regenţa mamei Despina şi a unchiului Preda Craiovescu pentru fiul
lui Neagoe Basarab Feodosie, pentru Mihnea al II-lea - regenţa mamei sale Ecaterina. În Ţara
Moldovei au fost următoarele cazuri de regenţă: (1) Alexandrei vodă (1449) a domnit de 3 ori sub
regenţa mamei sale Marinca; (2) Ştefăniţă vodă (1517-1527) a domnit sub regenţa lui Luca Arbore
pînă la majorat (1523). Regenţii nu apar în documente, care sînt întocmite şi semnate de domni.
Domnitorul avea toate atribuţiile unui monarh medieval: administrative, legislative, judecătoreşti. El
exercita atît funcţiile interne, cît şi cele externe: încheierea tratatelor cu alte state, în special cu
vecinii apropiaţi ca Polonia şi Ungaria (1407, 1422, 1433, 1485, 1499 - cu Polonia, 1475 - cu
Ungaria). După constituirea statului independent, atribuțiile de politică internă ale domnului s-au
cornplicat deoarece el se socotea proprietar suprem, _al fondului funciar din ţară şi în legătură cu
aceasta o mare importanță avea politica de donare a pămînturilor sau a scutirii de dări a unor
proprietari funciari. Domnitorul era și şeful suprem al oştirii şi chiar mergea în fruntea ei în caz de
război; era de asemenea şi şeful aparatului administrativ. Fiind şi şeful suprem al justiţiei,
domnitorul putea judeca orice pricină ar fi socotit oportună, deţinînd şi unele atribuţii judiciare
excepţionale.
Domnul era consultat și_asistat de sfatul domnesc, alcătuit din boierii mari, mari
proprietari funciari. Deja în tratatul cu Polonia din 1387 Petru I îi numeşte «supremi
consilieri». În documentul slav din 1393 Roman denumeşte instituţia «rada svoih slug i
panov». În documente sînt citaţi mai întîi panii - cei fără dregătorii, iar apoi slughi - cei
cu dregătorii ca: marele logofăt, cei doi mari vornici, mareje postelnic, spătar etc. 9
Numărul varia de la 15 la 33 membri în sfatul_domnesc. Boierii consilieri contrasemnau actele
domnitorului indiferent dacă erau tratate internaţionale sau hotărîri judecătoreşti,
adică sfatul domnesc nu avea o competenţă aparte, ci una nedespărţită de cea a
domnitorului.
În cazuri mai importante se convocau adunări ale stărilor – «adunarea ţării» - organ
reprezentativ care era o prelungire a sfatului mare al ţării din perioada anterioara, compus din
reprezentanţii diferitor categorii sociale. În mod obligatoriu, la aceste adunări participau boierii şi
duhovnicimea. Este posibil că celelalte categorii nu erau convocate chiar de fiecare dată; în tot
cazul, izvoarele menţionează şi «toată ţara» (în slavonă -«vsea zemlea»)10.
_La o astfel de adunare se examinau chestiunile cele mai importante, ca alegerea domnului,
sau care cereau o largă responsabilitate, ca plata tributului, război şi pace. În 1456 a avut loc o
astfel de adunare la care a participat sfatul domnesc, mitropolitul şi «toţi panii de la mare pînă la
mic», hotărînd plata tributului turcilor în sumă de două mii de galbeni. Fiind acesta primul caz de
plată a tributului turcilor, cei prezenţi au dat garanţii logofătului Mihail, care trebuia să ducă banii
turcilor, că această hotărîre a luat-o adunarea şi că nimeni să nu-1 învinovăţească pe logofăt. Peşte
un an, în 1457, Ştefan al III-lea, care va deveni cel Mare, alungind din ţară pe ucigaşul tatălui său,
convoacă o adunare (în afară de boieri, participă reprezentanţi ai mănăstirilor, ai slujitorilor şi
«toată ţara») şi îi întrebă dacă doresc să fie el Domn. Răspunsul a fost: «La mulţi ani de la
Dumnezeu să domneşti»11.
(Dregătoriile centrate s-au constituit din necesitatea de a deservi atît interesele personale ale
domnului, cît şi ale curţii lui, cît şi interesele publice şi de administrare ale diferitor domenii.
Dregătorii erau numiți și revocați de către domn. Nefiind remunerați, ei beneficiau de danii
domnești și cadouri de la subalterni. Sistemul dregătoriilor s-a cristalizat în Ţara
Românească sub Mircea, iar în Moldova sub Alexandru cel Bun. Asemănarea, dregătoriilor
se datorează tradiţiilor comune, inclusiv influenţa bizantină, legătura сu Bizanţul fiind o realitate în
acest timp.
Cel mai de vază dregător la începutul perioadei a fost vornicul; din sec. al XV-lea sînt atestaţi
doi mari vornici în Moldova: în Ţara de Sus (Nord) şi în Ţara de Jos (Sud). El avea atribuţii
 judiciare, militare, diplomatice. Totodată avea şi funcţii private – toate slugile curţii îi erau
subordonate. Marele logofăt era șeful cancelariei domneşti şi păstratorul sigiliului de stat.
Activitatea cancelariei, compusă din dieci, pisari, uricari, era coordonată de logofăt.
În Ţara Românească, marele ban era cel mai important dregător. El administra Oltenia -
teritoriul din partea dreaptă a Oltului, exercitînd atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare.
Dar banul Olteniei era numit şi destituit de către domn, el îndeplinea poruncile domnului. În stînga
Oltului, cu atribuţii asemănătoare activa marele vornic.
Vistiernicul administra veniturile și cheltuielile atît a domnitorului, cît și cele de stat. Volumul de
lucru la vistierie era destul de mare existînd o mulţime de dări şi
prestaţii faţă de stat şi de aceea marele vistiernic era unul din primii dregători, avînd
ajutor în persoană celui de-al doilea şi al treilea vistiernic şi numeroşi «dieci de la
vistierie». Ceilalți dregători mari aveau și atribuții publice și private. De exemplu
postelnicul era şi un fel de ministru de externe, concomitent el îngrijea de camera de culcare a
domnitorului. Acelaşi lucru se poate spune şi despre vornic, paharnic, stolnic, comis. Unii dregători
ca clucerul, pitarul, sulgerul, medelnicerul aveau atribuţii private, de servire a domnitorului și curții
lui, dar chiar şi ei, la porunca domnitorului, îndeplineau atribuţii publice, în special judecătoreşti.
Organizarea administrativ-teritorială a Moldovei şi Valahiei s-a întemeiat pe acelei «ţări»
existente înainte de formarea statului, formate în cadrul unor unităţi geografice naturale,
ajungînd după întemeierea statului diviziuni administrativ-teritoriale, care se numeau ţinut,
judeţ, «derjava», «volosti». Denumirile ţinuturilor (judeţelor) proveneau de la oraşul-reşedinţă
sau de la apele pe al căror curs se situau. Conducătorii ţinuturilor (judeţelor) erau numiţi
pîrcălabi, iar cei din ţinuturile dinspre Polonia - starosti, în Valahia - judeţi, bani.
Pîrcălabii exercitau atribuții administrative - aparatul din ţinut era supravegheat de pîrcălab; fiscale -
controlul suprem asupra procesului de încasare a dărilor; militare -fiind comandanţi ai garnizoanelor
de cetate şi îngrijindu-se, în caz de chemare a oastei mari, de formarea steagului de ţinut;
judecătoreşti - judecînd pricini civile (exceptînd litigii funciare) şi penale (exceptînd cele grave, care
atrăgeau sancţiunea pedepsei cu moartea).
Drasele au avut 6 anumită autonomie, au beneficiat de un regim juridic de
autoadministrare, aceasta explicînduse prin faptul că marea majoritate a orașelor au
apărut înainte de întemeierea statului, fiind aşezate la intersecţia drumurilor comerciale în
locuri favorabile schimburilor. Oraşul avea vatra sa r adică partea de locuit, şi hotarul -
vii, livezi, păşuni, folosite de orăşeni. În oraşe exista un organ ales de orăşeni în fiecare an_
-consiliul orășănesc compus dintr-un șoltuz (județ) și 12 pîrgari. Aceșstea erau aleşi de
adunarea tuturor orăşenilor, care se mai convocau în caz de impuneri excesive, înstrăinări din
hotarul oraşului, ceea ce periclita grav viaţa urbană.
Treptat, domnitorul numește în oraș pe reprezentatul său (ureadnic, sudeţ, vornic de
tîrg) care începe a limita atribuțiile organului electiv al orăşenilor. Şolţuzul şi pîrgarii
aveau atribuţii judecătoreşti, fiscale şi militare1 .
Satele au cea mai veche origine, hotarele lor fiind stabilite «din veac», foarte de
demult, cu începuturi care se pierd în timp. Indiferent de apartenenţă (domnească, boierească,
mănăstirească), saatele se administrau în baza vechilor tradiții, cu cnejii, cu juzii, vătămani care
are erau aleşi de săteni, şi tot ei fiind reprezentanţii obştii faţă de domnie. în satele particulare
proprietarii numeau un vornicel, care se îngrijea de obligaţiile ţăranilor faţă de proprietar. în obşte
s-a păstrat şi mai departe răspunderea solidară atît în materie fiscală - năpasta, cît şi în domeniul
plăţii amenzilor judecătoreşti în caz de autori nedescoperiţi ai crimelor.
Izvoarele de drept şi evoluţia dreptului
După constituirea statului, dreptul cutumiar legea țării este aplicat în continuare. La rînd cu dreptul
cutumiar se formează și funcționează alte izvoare de drept, adică exista un pluralism de izvoare de
drept.
Teoria, juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte izvoare scrise și nescrise.
Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia de pînă acuma a dreptului sînt: obiceiul juridic,
precedentul judiciar, doctrina, actul normativ, contractul normativ.
Referitor la izvoarele dreptului, în sec.XIV-XVI trebuie să menţionăm izvoare scrise şi nescrise. Ca
izvor nescris este obiceiul, sau dreptul cutumiar, ceea ce se numea «Voloşskii zakon» sau legea
țării.
Desigur, nu toate normele din legea ţării au fost înglobate în sistemul de drept al
statelor româneşti, ci doar acelea care au fost sancţionate, recunoscute de stat. Forma
acestei sancţionări putea fi diferită: ori menţionarea expresă a obiceiului ori încuviinţarea
lui tacită, atunci cînd obiceiul era invocat de părţi în faţa unui organ cu funcţii judiciare şi
acesta îl valida ca regulă juridică. Astfel, fiind sancţionat obiceiul juridic de către stat,
recunoscîndu-i durabilitatea şi practica îndelungată de aplicare, statul îi dă un caracter
obligatoriu, ce poate fi revendicat sub sancţiune juridică. Printre izvoarele noi un loc
important aparţine legislației domneşti. Normele legislaţiei domneşti se conţin în
gramotele cancelariei domnești și multe din ele se referă la privilegiile și imunitățile care
se ofereau boierilor. Aceste norme n-au fost sistematizate, ele n-au alcătuit un cod de legi.
Informaţia lui Dimitrie Cantemir din «Descrierea Moldovei» despre legile greceşti, pe care le-a
primit Alexandru cel Bun concomitent cu coroana de la împăratul bizantin, nu se referă la legislaţia
domnească, ci la cea bizantină. Recepţia dreptului romano-bizantin a fost posibilă în statele române,
inclusiv în Moldova, în primul rînd datorită religiei creştine ortodoxe, centrul căreia era
Constantinopolui. Cărţile religioase, în special Vieţile sfinţilor, fragmente din Vechiul Testament,
dar şi cărţi laice ca Cronica lui Manases, Povestirea despre Variaam şi Ioasaf, Alexandria, au fost
cunoscute în ţările române cel puţin din sec. al XIV-lea, ştiinţa de carte fiind răspîndită încă înainte
de constituirea lor ca state. Arheologii au găsit stiluri şi o cataramă de carte, turnată din bronz,
datînd din sec.X-XIII, care dovedesc răspîndirea ştiinţei de carte la români. În sec. al XV-lea în
ţările române erau cunoscute unele opere juridice bizantine, dintre care cea mai largă difuzare a
avut-o Syntagma lui Matei Vlastares. Syntagma a fost alcătuită în 1335 de ieronomahul Matei
Vlastares, care a repartizat materialul în 24 capitole conform literelor alfabetului grecesc. Syntagma
a fost tradusă de sîrbi în slavonă în 1348, doar parţial - unsprezece capitole din cele douăzeci şi
patru. Syntagma prescurtată a fost copiată în Valahia în 1451 la Tîrgovişte. În Moldova, din
porunca lui Ştefan cel Mare, la 1472 a fost înfăptuită traducerea integrală a acesteia, după care s-au
mai făcut cîteva copii13. Astfel, se poate afirma că în ţările române era cunoscut dreptul bizantin şi
în special nomocanoanele_- culegerile de drept canonic şi laic, ca de exemplu Syntagma lui Matei
Vlastares.
Informație despre normele juridice se conțin și în tratatele internaţionale cu alte state (cele mai
multe au fost încheiate cu vecinii Polonia şi Ungaria). Unele norme ate acestor tratate se foloseau la
examinarea litigiilor de frontieră.
Dreptul civil
În dreptul real, o mare importanţă avea dreptul de proprietate asupra pămîntului.
Proprietatea funciară avea o structură ierarhizată, în rezultatul fiinţării căreia erau mai
mulţi titulari ai proprietăţii asupra unuia şi aceluiaşi pămînt: domnitorul avea drept
suprem de proprietate, care se manifesta în incasarea dărilor și prestațiilor; boierii și mănăstirile
aveau de asemenea un drept de proprietate, care se exprimă în faptul că încasau de la ţărani dijma şi
beneficiau de lucrul gratuit (de boieresc) al ţăranilor de pe moşiile lor; țăranii aveau dreptul de
stăpînire asupra curaturilor, grădinilor, viilor, livezilor, pe_care_le amenajau cu muncă proprie si le
puteau vinde şi transmite prin moştenire. Modurile de dobîndire a proprietăţii funciare erau: cel
primar, prin prelucrarea primară sau acaparare, şi cel derivat - prin tranzacţii, moştenire şi donaţie
domnească. În cazul transferurilor de proprietate era absolut necesară confirmarea din
partea domnitorului ca proprietar suprem. Domnitorul era şi titularul obişnuit al pămînturilor,
nedonate particularilor, confiscate pentru înaltă trădare, pămînturile de mînă moartă, cele orăşeneşti.
În conformitate cu vechile obiceiuri juridice casa, grădina, livada, via ţăranului care trăia pe
pămîntul boierului îi aparţineau şi el nu numai că putea să le transmită prin moştenire, dar şi să le
vîndă, dar, desigur, cumpărătorul îşi asuma obligaţiile faţă de boier şi stat pe care le-a avut
vînzătorul. Moşia feudalului, care cuprindea mai multe sate, nu reprezenta un tot întreg, ci fiecare
sat avea hotarul său, în cadrul căruia ţăranii îşi organizau munca. Ţăranii dintr-un sat nu se foloseau
de pămîntul satului vecin, chiar dacă ele făceau parte din moşia unuia şi aceluiaşi proprietar. Acest
fapt ne dovedeşte vechimea obiceiului stabilirii hotarelor satelor, care în documentele vremii sînt
prezentate ca foarte vechi, «din veac».
Moșiile erau de 3 feluri: patrimoniale(de neam), achiziționate și donate(de domnitor). Regimul
juridic al moşiei patrimoniale era cel mai restrîns, deoarece ea trebuia
să nu fie înstrăinată; în alt neam. De aceea exista dreptul preferenţial de cumpărare a
moşiilor de neam sau drepul de protimisis. Dacă se scotea la vînzare o moşie de neam,
apoi vînzătorul era obligat să-şi înştiinţeze neamurile, care o puteau cumpăra în primul
rînd. Dacă neamurile refuzau, atunci putea fi cumpărată de oricine. Dacă moşia se vindea,
fără a fi înştiinţate neamurile, atunci neamurile puteau să răscumpere moşia. În acest caz
neamurile erau susţinute de autorităţi, răscumpărarea cerută de neamuri fiind înfăptuită
independent de voinţa primului cumpărător care îşi primea înapoi banii plătiţi . Termenul
de răscumpărare era stabilit, sau era foarte mare.
Moşia achiziţionată avea un regim juridic mai larg, deoarece putea fi transmisă prin moştenire,
vîndută sau dăruită oricui. Dar după ce devenea proprietatea moștenitorilor, era socotită de neam şi
era supusă regimului de protimisis.
Moşia, donată de domnitor «pentru dreaptă şi credincioasă slujbă», cum se menţiona în
documente, putea fi transferată prin moştenire. În caz de înstrăinare a unei astfel de moşii,
domnitorul avea dreptul preferenţial de cumpărare .
Proprietatea putea fi transmisă prin moştenire pe cale testamentară ori, în lipsa testamentului, în
conformitate cu obiceiul, cu legea. Forma verbală a testamentului - «cu limbă de moarte» -
predomină pînă la mijlocul sec. al XVI-lea. Libertatea dispoziţiei testamentare nu era nelimitată;
voinţa testatorului era îngrădită de condiţia ca măcar o parte din avere să fie lăsată moştenitorilor de
gradul întîi, adică copiilor. De la începutul sec. al XV-lea, în Moldova privilegiul bărbaţilor la
moştenire este suprimat şi în locul lui se impune vocaţia succesorală egală atît a bărbaţilor cît şi a
femeilor în cote-părţi egale. De la începutul sec. al XV-lea, în Moldova, fiicele moştenesc pămîntul
la rînd cu feciorii, avînd cote – părți egale. Gradele de moştenitori conform legii au rămas aceleaşi
ca şi în legea ţării, cu corecţia că participau şi femeile la moştenire la orice grad de moştenitori.
În Țara Românească s-a păstrat privilegiul masculinităţii, astfel încît în mod obişnuit
fiicele nu moșteneau pămîntul, acesta fiind transmis fiilor. În caz de defunctul nu avea
descendenți masculini, intervenea prădalica – trecerea averii de moștenire la domnie.
Pentru a evita ieşirea averii de moştenire din familie, părinţii se adresau domnului şi
acesta putea elibera un act prin care renunţă la dreptul de retract prin formula «prădalica
să nu fie» - «prădalica da nest». Tatăl putea obține de la domn permisiunea de a-și așeza
fiica în locul de fiu pentru a deveni moștenitoare. Ca o posibilitate de a asigura fiicele
măcar cu zestre din bunuri mobile se menține și frăția de cruce. Fratele de cruce avînd
obligaţiunea de a înzestra fiicele defunctului.
Împărţirea între moştenitori a moşiei, care era constituită din mai multe sate, se făcea nu după
numărul satelor, ci fiecare sat se împărţea în atîtea părţi cîţi moştenitori erau. Această normă se
explică prin stabilitatea hotarelor şi valoarea diferită a satelor, de asemenea prin tendinţa de a egala
părţile succesorilor. Privilegiul mezinului de a moșteni casa părintească se extinde din sec. al XV-
lea și asupra mezinei. Dacă mai mică în familie era fiica, atunci moștenea casa părintească, chear
dacă avea frați. Soția supravieţuitoare avea dreptul de a se folosi,(a primi veniturile) de pămîntul
soţului decedat, dar nu putea dispune de el, astfel după moartea celui de-al doilea soț, pămîntul (în
cazul lipsei copiilor) trecea ca moștenire fraților și surorilor primului soț decedat.
În materia obligaţiilor, reglementate de drept, s-au păstrat unele norme vechi şi au apărut şi reguli
noi. În primul rînd, nu orice cauzare a daunei este privită ca infracţiune, începe a fi promovată
concepţia că din pricinuirea daunei decurg obligaţii de a recupera dauna; această concepţie se
desprinde din tratatele moldo-polone. Se păstrează principiul responsabilităţii prin avere, fiind
exceptată cea prin personalitate18.
Forma scrisă era obligatorie pentru contractele care aveau_ca obiect pămîntul şi
Holopii. Există răspunderea solidară a satului pentru infracțiunea comisă pe hotarul lui, dacă
autorul crimei nu era cunoscut. Negustorii străini aveau o răspundere solidară pentru daunele
cauzate de negustorii compatrioţi. Se păstra responsabilitatea vînzătorului pentru calitatea
lucrului vîndut, pentru vicii ascunse contractul putea fi reziliat, iar pentru cele evidente-nu.
În dreptul familial s-au păstrat majoritatea normelor care reglementau formarea familiei, relaţiile
între soţi, între părinţi şi copii, desfacerea căsătoriei, deoarece aceste relaţii erau în competenţa
bisericii, care se conducea după canoanele bisericeşti şi în special după Syntagma lui Matei
Vlastares.
Încheierea căsătoriei era socotită legitimă dacă se făcea prin cununie în biserică.
Cununia trebuia să fie făcută în prezenţa mai multor oameni. Concepţia despre familia
monogamă sta la baza căsătoriei creştine. Cel ce nu desfăcea prima căsătorie și se căsătorea a doua
oara rămînea să fie pedepsit. Se admiteau trei căsătorii consecutive după desfacerea celei
precedente. A patra căsătorie se socotea nelegitimă iar copiii din această căsătorie nu erau
recunoscuţi ca moştenitori legitimi. Exista principiul păstrării separate a averii de pînă la căsătorie,
aşa că după divorţ femeia îşi lua zestrea. Excepţie se făcea doar în cazul cînd divorţul avea ca motiv
adulterul soţiei.
Dreptul penal
În dreptul penal noţiunea de infracţiune devine mai complexă, deoarece a început să fie tratată
nu numai ca pricinuirea daunei materiale, morale şi fizice, dar şi ca o acţiune periculoasă pentru stat
şi domnitor. În perioada examinată infracţiunile se clasificau în vini mari (cele mai grave) şi mici
(toate celelalte).
Pedeapsa a început să fie mai diferenţiată, se ţinea cont de circumstanţele în care a fost săvîrşită
infracţiunea, de recidivă. Originea socială putea fi ca circumstanţă atenuantă doar cînd infractorul
era boier şi comitea o infracţiune contra familiei, cum ne indică Syntagma lui Vlastares. Pedeapsa
diferenţiată în legătură cu gradul de participaţie la infracţiune încă nu se practica. Această concluzie
se desprinde din mărturiile călătorului Guillbert de Lannoy (sec. al XV-lea), care trecînd prin
Moldovaa fost jefuit de niște hoți.Hoții au fost prinşi şi condamnaţi la moarte prin spînzurare .
Cele mai grave infracţiuni erau socotite crimele contra statului. Dintre ele, infidelitatea şi
trădarea domnitorului («hitleanstvo») era sancţionată cu moartea şi confiscarea moşiilor.
Pretendenţilor la tron, dacă erau din dinastie domnească şi uzurpau puterea domnească, li se tăia
nasul, deoarece cu astfel de neajuns în viitor nu puteau pretinde să devină domnitori.
Ca infracţiune contra justiţiei era pedepsită depunerea mărturiilor false prin înfierare (despre o
astfel de pedeapsă ne informează tratatele moldo-polone). Neascultarea poruncilor autorităţilor se
sancţiona prin amendă («osluh»).
Infracţiunilor contra averii li se acorda o atenţie sporită în această perioadă. Cea mai gravă
dintre infracţiunile care atentau la avere se socotea tîlhâria - «război» şi se pedepsea cu moartea.
Furtul şi jaful sînt desemnate de vechiul termen «tatiba», care atrage după sine pedepse pecuniare.
Treptat apare şi termenul a prăda - «grăbiţi», care însemna sustragerea în contra voinţei
proprietarului a averii lui. Pentru furtul şi jaful repetate se aplica pedeapsa cu moartea, astfel că
recidiva influenţa pedeapsa în direcţia înăspririi ei. Deoarece în perioada examinată au început a fi
organizate braniştile - părţi din hotarele satelor care includeau păşuni, păduri şi ape - legea apăra
acest drept al proprietarului prin sancţiuni penale. Folosirea fără voia proprietarului a braniştei
(prinderea peştelui, tăierea lemnelor, strîngerea fructelor) era sancţionată prin amendă judiciară .
Infracţiunile contra personalităţii - omorul, leziunile corporale - erau pedepsite prin amendă
judiciară. Pentru omor trebuia aplicată pedeapsa cu moartea, dar putea fi şi comutată în amendă
judiciară «duşegubina», plătită, de obicei, în capete de vite. Se plătea o recompensă şi familiei celui
ucis.

Încălcările normelor dreptului familial erau interpretate ca infracţiuni împotriva morale, familiei,
bisericii. încheierea căsătoriei între rude (gradele oprite) era interpretată ca o infracţiune
(«amestecarea sîngelui») şi se sancţiona în dependenţă de originea socială a infractorilor. Syntagma
lui Vlastares prevedea surghiunul pentru nobili şi pedepsele corporale pentru cei de jos. Ca pedepse
complementare se mai aplicau şi un număr de zile de post, închinăciuni pe zi, mîncare fără sare etc.
Răpirea miresei, violul şi adulterul erau socotite ca şi mai înainte infracţiuni grave («vini mari») şi
se sancţionau prin duşegubină21. Adulterul continua să fie interpretat nu numai ca infidelitate
conjugală, ci şi naşterea copilului de o femeie necăsătorită. Hulirea lui Dumnezeu, erezia, furtul
averii divinizate a bisericii, erau pedepsite prin amendă, deşi nomocanoanele bizantine prevedeau în
aşa cazuri pedeapsa cu moartea.
Faptul că sînt aplicate pedeapsa cu moartea, pedepse cu mutilare, corporale, ne face dovada
evoluţiei scopului pedepsei - de la despăgubire la intimidare. Pedeapsa cu moartea se aplica în caz
de trădare a domnitorului, tîlhărie şi recidivă în jaf, prădare. Pedepsele de mutilare se aplicau pentru
uzurparea tronului şi depunerea mărturiilor false. Cele mai des întrebuinţate pedepse erau amenzile
judiciare-duşegubina, gloaba, la care se adaugă şi osluhul. Ca pedepse complementare erau:
confiscarea moşiilor, în caz de trădare, şi pedepsele canonice (post, închinăciune, etc.). Se practica
de asemenea şi compensaţia - despăgubirea privată.
Organizarea judiciară şi procesul judiciar
După întemeierea statului, funcțiile judiciare ale obştii au fost preluate de stat de organele care
posedau funcţii atît administrative cît şi judiciare. Justiţia privată era un fenomen rar, o excepţie,
profitînd de imunitate judiciară doar unele mănăstiri. Judecător suprem era domnitorul, care putea
judeca orice pricini, dar care judeca în exclusivitate înalta trădare - hitleanstvo şi pe boieri, care
aveau dreptul la jurisdicţia excepţională a domnitorului. Cu funcţii speciale judecătorești activau
marii vornici. La porunca domnitorului puteau judeca şi alţi dregători domneşti. In ţinuturi, judeţe
funcţiile judecătoreşti erau exercitate de pîrcălabi, judeţi, în oraşe - de şoltuzi, ureadnici, vornici de
tîrg. În sate, «oamenii buni şi bătrîni» în frunte cu judele (vătămanul) examinau neînţelegerile
neînsemnate dintre săteni.
Procesul este încă un proces în esenţă contradictoriu, dar apar şi elemente ale procesului penal,
în special la examinarea celor mai grave infracţiuni. Martorii de bună credinţă -judecătorii, bojilniţî -
sînt numiţi de instanţă şi nu de parte. Ordaliile nu se mai aplică. Creşte rolul martorilor oculari- şi al
corpurilor delicte. Probele scrise (documentele) au o importanţă deosebită în proces. Se aplică şi
jurămîntul pe cruce şi Evanghelie, păstrîndu-se şi «jurămîntul cu brazda pe cap».
Se aplică ca şi mai înainte «ducerea urmei», adică prinderea infractorilor după urme, şi «svodul»,
adică căutarea lucrului dispărut. În tratatele moldo-polone se prevedea că nici

frontiera de stat nu era o piedică pentru «ducerea urmei», care continua şi mai departe cu condiţia
primirii unui permis special de la căpitanii de la frontieră. În tratatul moldo-polon din 1540 se
prevedea obligaţia satelor de la frontieră (de ambele părţi) care n-au putut duce urma mai departe
de a repara dauna. Procedura svodului a fost modificată prin aceea că persoana suspectată putea
recurge la serviciile unui garant, care jura despre buna credinţă a proprietarului real al lucrului
căutat. Astfel de garant era denumit de documentele vremii «sodîşi». Ştefan cel Mare, căutînd să
faciliteze relaţiile comerciale, a întrodus regula conform căreia pentru marfa cumpărată în zile de
iarmaroc (la iarmaroc) nu e obligatoriu de avut garanţi.
Taxele şi veniturile judiciare erau însuşite de organele de stat respective. A treia
parte din averea furată şi întoarsă prin eforturile justiţiei - tretina - era plătită ca taxă de
cel ce cîştiga procesul şi căruia îi era întoarsă averea prin judecată. Ulterior această parte
a fost micşorată şi în tratatul Moldovei cu Marele Cnezat Lituanian din 1499, în care se
menţiona că tretina constituie nu a treia, ci a zecea parte din averea furată şi întoarsă apoi
proprietarului prin justiţie.
Instituţiile juridice ale voievodatului Transilvaniei
Instituţiile juridice din Transilvania au avut particularităţi care îşi au originea în
istoria acestui voievodat. Constituirea voievodatului Transilvaniei a avut loc în baza
unificării politice care se observă în interiorul Carpaţilor încă din sec. al X-lea.
Centralizarea de mai departe a decurs în condiţiile luptei de apărare şi apoi ale stabilirii
dominaţiei ungare. Pînă la sfîrşitul sec. al XII-lea dominaţia maghiară se exercita numai
asupra unei părţi a Transilvaniei, care pînă în 1541 a fost voievodat dependent de
Ungaria.
In Transilvania exista o pătură de nobiles, care se formase pe baza nobilimii obşteşti încă din
secolele anterioare dominaţiei ungare. În sec. al XI-lea şi al XII-lea s-a creat o nouă categorie de
feudali din rîndul cuceritorilor şi colonizatorilor. S-a dus o politică antinaţională, fiind adoptată în
1437 înţelegerea celor trei naţiuni privilegiate - Unio trium naţionum - românii fiind excluşi din
«naţiile privilegiate». Ţăranii au devenit şerbi (iobagi) în Transilvania mai devreme decît în
Moldova şi Valahia. Renta în muncă era de 52 zile pe an. Satele libere s-au menţinut mai ales în
ţinuturile de la margine - Haţeg, Maramureş, Făgăraş. Robii (ţiganii) se contopesc cu iobagii în
sec. al XVI-lea.
Voievodul era numit de regele Ungariei şi avea atribuţii administrative, militare şi
judecătoreşti. Era comandantul armatei care se recruta în Transilvania şi administratorul
veniturilor regale din care îşi reţinea o treime. Voievodul avea şi atribuţii judecătoreşti, care
treptat au fost reduse numai asupra comitatelor Hunedoara, Alba, Cluj, Tîrnava, Dobîca, Solnocul
Inferior. Unele oraşe din aceste comitate şi latifundiile ecleziastice au fost sustrase din jurisdicţia
voievodului.
Aparatul central de conducere era format din funcţionarii cancelariei voievodale. Pe primul loc
se situa vicevoievodul, apoi notarul, care era un omolog al logofătului - şeful cancelariei
voievodale, judele curţii, care avea atribuţii judecătoreşti ca marii vornici în Moldova şi Valahia. În
Transilvania exista şi adunarea stărilor, compusă din reprezentanţi ai stărilor sociale; ea purta
denumirea de congregaţie sau dietă. La congregaţiile din 1291 şi 1355 au participat şi
reprezentanţii românilor. O dietă din 1514 (aşa-numita «dietă sălbatică») interzicea dreptul de
strămutare a ţăranilor intensificînd exploatarea. Astfel, dieta soluţiona cele mai importante
probleme şi se convoca în caz de necesitate, la fel ca, în Moldova şi Valahia.
Organizarea administrativ-teritorială a voievodatului Transilvaniei era mai complicată decît în
Moldova şi Valahia din cauza că aici a avut loc o îmbinare a structurilor româneşti cu elementele
maghiare, preluate la rîndul lor din sistemul feudal german .
Unităţile cu populaţie românească au fost cunoscute sub mai multe denumiri: voievodate,
cnezate, ţări. Cu timpul acestea au fost transformate în comitate (formă maghiară), uzurpîndu-se
drepturile administrative şi judecătoreşti ale voievozilor, juzilor şi cnejilor de către dregătorii regali
sau voievodali. Unele voievodate şi cnezate au fost organizate ca districte, a căror conducere era
încredinţată unei adunări a nobililor, iar judecata avea loc potrivit lui ius valachicum la o instanţă
compusă din 12 juraţi.
 Voievodatul Maramureşului a fost condus pînă în 1349 de un voievod român, apoi devine
comitat, incluzînd 8 districte. Banatul a avut autonomie pînă în sec. al XIV-lea, și apoi fu împărţit în
8 districte, la conducerea cărora au fost impuşi reprezentanţi ai regelui ungar.
Acolo unde s-a aşezat şi populaţie maghiară, ca unităţi administrative s-au organizat comitatele
care din sec. al XIII-lea au fost conduse de comiţi şi vicecomiţi numiţi de rege pînă la 1453, iar de
la 1453 aleşi de nobilimea din comitat. În comitate erau convocate adunări ale nobililor.
Comitatele se împărţeau în plăşi, în frunte cu pretorul, ales tot de adunarea nobililor.
Alte unităţi administrative erau scaunele secuieşti şi săseşti. Secuii aveau obligaţia de a apăra
hotarul de răsărit al Transilvaniei. În sec. al XV-lea erau 7 scaune secuieşti cu centrul la Odorhei.
Scaunele se aflau sub conducerea unui căpitan, care la rîndul său se supunea comitelui, numit de
rege, apoi voievodul Transilvaniei a devenit şi comite al , secuilor.
Scaunele săseşti s-au constituit în prima jumătate a sec. al XIV-lea în cadrul unui teritoriu
colonizat de saşi, cu centrul la Sibiu. În fruntea scaunului se aflau un jude regal şi unul ales de
nobilimea saşilor. Toate scaunele săseşti erau conduse de un comite, numit de voievod, iar din sec.
al XV-Iea era ales de obştea saşilor.
Oraşele din Transilvania aveau o autonomie mai largă, conferită printr-o chartă. Oraşele se
autoadministrau cu ajutorul unui consiliu ales în fiecare an şi compus din jude şi 12 juraţi (fruntaşi)
ai păturilor înstărite. Problemele cele mai importante erau rezolvate la adunarea comunităţii
orăşeneşti, a cărei întrunire era dificilă şi de aceea de la mijlocul sec. al XV-lea în oraşe s-a
înfiinţat consiliul celor o sută de membri. Oraşele aveau drept de jurisdicţie locală. Satele
româneşti erau conduse de juzi şi cneji cu funcţii administrative şi judecătoreşti.
În Transilvania existau mai multe sisteme de drept. Pînă la sfîrșitul sec. al XIV-lea, românii erau
judecați conform lui ius valachicum, ungurii și secuii-conform dreptului ungar, dar sacii se
conduceau după dreptul saxon.
În 1437 nobilimea celor trei națiuni privilegiate cum ar fi (ungurii, secuii și sașii) s-au
organizat în Unio trium nationum, prin care exludeau majoritarii români, de la puterea politică.
Românii au încercat să-şi apere vechile, instituţii şi obiceiuri juridice, fapt atestat de
un document din 1371 în care se menţiona că toţi cnejii şi românii din cele patru scaune
ale cetăţii Deva cer să fie judecaţi după legea românilor şi nu după alte legi 24. Destul de
elocvent este exemplul românilor din Ţara Făgăraşului, care au reuşit să impună
autorităţilor codificarea principalelor instituţii. Astfel în 1508 au fost elaborate statutele
Ţării Făgăraşului în limba latină (Densuşianu a presupus că după un text în română) 5. În
statutele Făgăraşului se conţin atît norme de drept civil, cît şi penal. Dispoziţiile sînt
similare sau chiar identice cu cele din Moldova şi Valahia. În privinţa căsătoriei şi zestrei
conţineau normele cunoscute din cele două ţări româneşti. Exista privilegiul
masculinităţii cu obligaţiunea fraţilor de a înzestra surorile, se admitea înfrăţirea cu efecte
materiale, care putea înlătura consecinţele dreptului privilegiat de moştenire al bărbaţilor.
Dreptul penal tot reieşea din vechile obiceiuri, încriminînd furtul, jurămîntul fals şi
leziunile corporale. în Ungaria juristul Ştefan Werboczi, la porunca regelui Vladislav, a
întocmit în 1517 o colecţie de drept - Tripartitul, partea a treia referindu-se la dreptul
Transilvaniei.
Luteratura
Maria Dvomcek, op. cit., p. 135-136.
A se vedea: Const.C.Giurescu, Transilvania în istoria poporului român, Bucureşti, 1967.
P.Parasca, Vneşnepoliticeşkie uslovia obrazovania Moldavskogo feodalinogo gosudarstva,
Chişinău,
1980; C.Cihodaru, Constituirea statului feudal moldovenesc şi lupta pentru realizarea
independenţei lui //
Studii şi cercetări ştiinţifice. Istorie, fasc.l, laşi, 1960.
 Istoria dreptului românesc. vol.I, Bucureşti, 1980, p. 166-167.
Moldova în epoca feudalismului (gramote slavono-moldoveneşti), vol.I, Chişinău, 1961,
p.2. în
continuare M.E.F.
(, pocumenta Romaniae Historica. A. Moldova, v6l.il, Bucureşti. 1976, p.IG1-102. 119. în
continuare | D.R.H.A.M.
7' p Sgvetov, Razvitie feodalisma i krestiane Moldavii, Chişinău. 1980, p.197-199.
8
C.Cihodaru, Tradiţia letopiseţelor şi informaţia documentară despre luptele politice în a 11
jumătate a
secol, al XIV // Anuarul Institutului de istorie şi arheologie '"A.D.Xenopol", Iaşi, t.V, 196S.
9
D.R.H.A.M., voi.II, p.24. Documente privind istoria României. A. Moldova, veac. XIV-XV.
voi.II,
Bucureşti, 1954. p.302-303. \n continuare D.I.R.
10
E.Aramă, Originea şi natura adunărilor de stări în tivul Mediu românesc // Analele ştiinţifice ale
U.S.M,
Facultatea de drept, serie nouă, nr.l, Chişinău, 1998, p.5-6.
11
Cr.Vreche, Letopiseţul Ţârii Moldovei, Chişinău, 1971, p.86.
12
D.I.R.. Р-240.
D.R.H.A.M., vol.II, p.90.
13
A se vedea: E.Aramă. încă o dată despre recepţia dreptului bizantin în Moldova medievală //
Revista de
filosofie şi drept, Chişinău, nr.3, 1994.
14
Valentin A.Georgescu, Preemţiunca în istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1965, p.20-21.
15
M.E.F., vol.II. Chişinău, 1978, p.174.
16
Ibidem, p.l71-172, 178.
17
D.R.H.A.M., vol.I, p.92.
18
M.E.F., vol.II, p.130-131.
" Călători străini despre Ţările Române, vol.I. Bucureşti, 1968, p.5I.
20
P.V.Sovetov, Prestuplenia protiv zemelinoi sobstvcnnosti v Moldavii // Ucenîe zapiski
Kişinevskogo
gosuniversiteta, voi.LII. Chişinău, 1960.
21
E.Aramă, Unele consideraţii privind dreptul penal moldovenesc (sec. XV - mijlocul sec.XVil) //
Cugetul,
nr.2. Chişinău, 1991.
2
Baskin Iu.Ia.. Sovetov P.V., Voprosî mejdunarodnogo prava v dogovornoi practike i politiceskoi
literature Moldavii XIV-XVIII vv. // Sovetskii ejegodnik mejdunarodnogo prava. 1962, Moscova,
1963, p.191.
23
Maria Dvoracek, op.cit., p.196-197.
24
Istoria dreptului românesc, vol.I, p.205.
25
Ibidem, p.218.