Contextul internaţional al formării statului medieval moldovenesc

Formarea Tarii Moldovei

Pe vremea lui Dragoș din Bedeu, Moldova nu depășea ținutul dintre Carpați, râurile Ceremuș
și Siret, de o parte și de alta a râului Moldova. Urmașii săi și-au întins stăpânirea mai ales spre
sud și est, astfel că la înscăunarea lui Bogdan I din Dolha, Moldova era cuprinsă între: la nord
și est Nistrul, hotar cu Polonia, cu Lituania și cu tătarii, la vest Munții Carpați, hotar
cu Transilvania, iar la sud o linie legând Carpații de Marea Neagră, trecând mai jos
deBacău, Bârlad, Gotești, Sărata și Codăești (la sud de Cetatea-Albă): hotar cu Țara
Românească. Sub domnia lui Roman I, care se intitula „Domn de la munte până la mare”,
Moldova se extinse spre nord (Pocuția) și peste Nistru (Dubăsari, de la "dubasele" rotunde cu
care barcagii treceau fluviul, transportând persoane și mărfuri) [8]. Sub domnia lui Alexandru
cel Bun Pocuția îi reveni Poloniei, dar în schimb Țara Românească îi cedă Moldovei ținutul
de la Dunăre la mare, cu excepția Chiliei, a părții de dincolo de Trotuș și a ținutului Putnei, pe
care le va lua un nepot al lui Alexandru cel Bun dar și văr al lui Vlad Țepeș, anume : Ștefan
cel Mare. Moldova a ajuns atunci la întinderea și puterea ei maximă. Ștefan cel Mare,
împreună cu armata sa de boieri și răzeși a luptat cu succes atât împotriva
invaziilor turcești, maghiare și poloneze, cât și împotriva celor tătare.
Ștefan, cel mai vestit domnitor moldovean, a luptat în 36 de bătălii majore, biruind de 34 de
ori și terminând doar două nedecis. Ștefan a rămas pe tron în timp ce adversarii au părăsit țara
cu pierderi foarte mari. De altfel, în evul mediu, atunci când un domnitor pierdea o luptă în
propria țară, ori era ucis, ori era alungat peste hotare, și pleca în pribegie. La sfârșitul domniei
sale, independența Moldovei era nesigură, din cauza pericolului turcesc. Pentru a poteja
independența țării, Ștefan a fost nevoit să le cedeze turcilor Chilia, Cetatea Albă (principalele
porturi ale Moldovei) și Insula Șerpilor.
Urmându-i domni mai slabi, ce s-au aflat mai mult sau mai puțin sub tutela
boierimii, Moldova a decăzut și a sărăcit: nu mai avea flotă, comerțul era periclitat, iar armata,
inițial compusă din moșneni și răzeși capabili să lupte îndârjit pentru pământul lor, a fost
treptat înlocuită prin trupe de mercenari albanezi sau maghiari, pe măsură ce șerbia deposeda
țăranii și-i lega de glie. În aceste condiții, Moldova a căzut sub influența puterii otomane
în 1512, devenind un stat tributar al Imperiului Otoman pentru următorii 300 de ani. Pe lângă
plata tributului către Imperiul Otoman, Moldova a mai pierdut și teritorii: ținuturile Țintului,
Lungăi și Tighinei între 1534 și 1538 (de atunci încoace numite Bugeac, Tighina fiind numită
Bender), ținutul Hotinului în 1713 și n 1775, Imperiul Otoman cedează partea de nord-vest a
Moldovei (ce avea sa fie cunoscută sub numele de Bucovina). Pe deasupra, intervenția în
alegerea conducătorilor Moldovei a autorităților otomane a redus treptat independența
voievodatului, care a trebuit să sufere și numeroase invazii turcești, tătărești și rusești.
Dintre domnii care i-au urmat lui Ștefan cel Mare, s-au evidențiat pozitiv doar patru: Petru
Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Vasile Lupu și Dimitrie Cantemir.

Formarea Tarii Moldovei, in secolele IX-XIII, in spatiul situat intre Muntii Carpati si
Nistru s-au desfasurat procese similare cu cele din teritoriile dintre Carpati si Dunare.
Cercetarile arheologice ne permit sa urmarim concentrarea populatiei in jurul unor complexe
teritoriale, aparate de fortificatii in mai multe zone pe cursul inferior al Jijiei, Bahluiului si
Prutului, in regiunea dintre Prut si Barlad, pe teritoriuldintre Prut si Nistru - pe valea
Ciuhurului, in regiunea codrilor (teritoriul viitorului tinut Lapusna-Orhei) etc.

Izvoarele istorice contin unele informatii despre formatiuni politice in aceasta zona. in
vestitul poem german "Cantecul Nibelungilor" se povesteste despre o "Tara romaneasca" in
frunte cu ducele Rumunc, nume derivat de la denumirea etnica a poporului-ruman.

In vecinatatea cnezatului Hacici a fost atestata o "tara a bolohovenilor" (adica a

"volohovenilor"), a romanilor, intre anii 1231-1257 bolohovenii au luptat cu Cnezatul Halici,
fiind ajutati de mongoli.

Despre trei formatiuni politice vechi, uniuni de obsti: Vrancea, Campulung si Thigheci a
relatat Dimitrie Cantemir. Aceste formatiuni teritoriale si-au pastrat specificul lor in decursul
intregului ev mediu, formand de rand cu alte "tari" baza pe care s-a constituit statul medieval
moldovenesc.

In lucrarile istoricilor au mai fost mentionate "Cnezatul barladnicilor" si "Tara

brodnicilor". Numele primei formatiuni este legat de cel al cneazului Ivan Rostislavovici din
Zvenlgorod, care in 1144 a fugit la sudul pamanturilor dintre Nistru si Carpati, stabilindu-se
in regiunea Barladului. Istoricii inclina spre parerea ca aflarea cneazului rus si a tovarasilor lui
de lupta, numiti "bartadnici", pe teritoriul Moldovei a fost un eveniment temporarfara urmari
politice semnificative.

In anul 1222, intr-un^act emis de regele ungar Andrei al H-lea, la sudul Moldovei este
mentionata "Tara (pamantul) brodnicilor". in 1223, brodnicii condusi de voievodul lor
Ploscanea au participat in batalia de la Kalka (1223) de partea mongolilor.

Originea etnica a brodnicilor nu este clara. Ei au fost considerati slavi semlnomazi,

romani, sau o populatie mixta, alcatuita din romani, slavi si cumani. Unii istorici considera, ca
numele brodnicilor ar proveni de la "brod" (in l. slava - "vad"), acestea fiind bastinasi romani
aveau functia de podari la trecerea peste rauri. Ultima parere poate fi acceptata, deoarece mai
tarziu, in secolele XV-XVI, la Dunare sl Nistru era demult stabilita o populatie locala, care
deservea trecatorile.

Procesul de unificare politica a pamanturilor de la est de Carpati este insa, legat direct
nu de formatiunile nominalizate, ci de una care a aparut la sfarsitul secolului al XlII-lea, in
timpul domniei regelui maghiar Ladislau al IV-lea (1272-1290), in valea raului Moldova,
afluent al Siretului. La 1308, in "Cronica rimata a lui Ottocar de Styria" este mentionat un
"voievod roman (vlah) de peste munti", adica de la est de Carpati. Din aceasta zona au venit la
1325 romanii (volohi!) care au participat la o campanie a polonezilor contra Brandenburgului.
Voievodatul numit "Valahia", cu centrul la Siret, este mentionat in 1340 intr-o scrisoare a
calugarilor mineriti catre Papa de la Roma.

Cronicile moldovenesti, ca si cele unguresti, leaga constituirea Voievodatului Moldovei

de legenda lui Dragos. Asa cum Negru Voda sosise in Tara Romaneasca din Tara Fagarasului,
si Dragos a venit din Tara Maramuresului in timpul vanatorii unui bour la est de Carpati, unde
in valea raului Moldova a "descalecat" Tara Moldovei.
 Legenda isi gaseste expresie in stema Moldovei - cap de bour, dar mai mult nu este
confirmata de realitatile istorice. Pamanturile de la est de Carpati erau permanent populate de
autohtoni. Desi intre populatia Moldovei si a Maramuresului in evul mediu au existat relatii
foarte diverse, constituirea statului independent a fost un proces launtric, care s-a desfasurat
similar si in alte teritorii romanesti in directia unificarii si emanciparii lor politice.

Cat priveste personalitatea lui Dragos, date precise despre timpul cand a domnit lipsesc.
Unii istorici sunt de parere ca el s-a situat in fruntea voievodatului din Valea Moldovei inca la
sfarsitul secolului al XIH-lea.

Alti istorici Insista ca voievodul maramuresean Dragos a fost impus la domnie de catre
regele maghiar dupa anul 1345, cand avuse loc campania sa la est de Carpati. Campania a fost
reusita si voievodatul din Valea Moldovei a devenit vasal al regelui. Ultima viziune este cea
mai des acceptata in istoriografia romaneasca; desi discutiile controversate continua. Dragos a
fost urmat la domnie de fiul sau Sas.

O a doua etapa in constituirea statului medieval moldovenesc este legata de numele

voievodului maramuresan Bogdan din Cuhea. Dupa o lupta indelungata pentru pastrarea
libertatilor romanilor din Maramures, el a trecut muntii impreuna cu ceata sa militara,
stabilindu-se in Moldova, de unde l-a izgonit pe Bale, fiul lui Sas.

Data la care s-a produs acest eveniment continua sa fie discutata de istorici. Conform
unei opinii evenimentul a avut loc la 1359, cand a fost concomitent respinsa si o incercare a
polonilor de a pune stapanire pe voievodatul moldovenesc, fapt relatat de cronicarul polon Ian
Dlugosz.

Alti istorici sunt de parere ca momentul alungarii lui Bale nu putea fi anul 1359,
deoarece aceasta data nu este in concordanta cu un document maghiar din 20 martie 1360, in
care se mentioneaza ca un alt Dragos - cel din Gulesti, a readus sub suzeranitatea regelui
maghiar "tara noastra a Moldovei"; deci, voievodatul nu reusise inca sa-si capete
independenta, in alt document din 2 februarie 1365 se mentioneaza ca Bale este despagubit
pentru pierderea posesiunilor sale din Moldova prin miluirea lui de catre rege cu domeniile lui
Bogdan din Cuhea, care deja plecase in Moldova. Ca urmare. Bogdan a venit in Moldova
intre anii 1360-1365. Sunt acceptati ca fiind verosimi anii 1363-1364.

Este cert faptul ca pe la mijlocul secolului al XlV-lea prin actiunea lui Bogdan a fost
inlaturata suzeranitatea regelui maghiar si Voievodatul Moldovei a devenit stat independent.
Chiar la inceputul domniei sale Bogdan a unificat voievodatul din Valea Moldovei cu cel de
la Suceava-Radauti, apoi cu Tara Sepenitului, cu cetatile ei de la Hmilov, Tetina si Hotin pe
Nistru. Statul constituit - Tara Moldovei - mai era numit si Tara de Sus, deoarece in partea de
sud-est a spatiului Carpato-Nistrean-Pontic, dar si dincolo de Nistru (in Podolia Mica), exista
o alta formatiune statala, numita Tara de Jos, care includea teritoriile eliberate de sub
dominatia tatara. La 1386 aici era domn voievodul Costea. in anul urmator, 1387, in timpul
domniei lui Petru Musat (1375-1391) Tara de Sus si Tara de Jos au fost unificate. Tara
Moldovei a mai inclus in componenta sa si "culuarul unguresc" - o portiune de teritoriu la
Curbura Carpatilor, care unea stapanirile ungare cu gurile Dunarii si separa Moldova de Tara
Romaneasca. Contopirea Tarii de Sus cu Tara de Jos a insemnat incheierea procesului de
formare a statului moldovenesc. La sfarsitul secolului al XlV-lea teritoriul Tarii Moldovei
ajunge pana la Marea Neagra.
 Prin Moldova trecea un drum comercial care unea Marea Baltica cu Marea Neagra.
Acest drum, numit apoi "drum moldovenesc", era protejat de statul moldovean, care beneficia
pe aceasta cale de anumite avantaje economice.

Istoria medievală

Pe vremea lui Dragoş din Bedeu, Moldova nu depăşea ţinutul dintre Carpaţi, râurile Ceremuş
şi Siret, de o parte şi de alta a râului Moldova. Urmaşii săi şi-au întins stăpânirea mai ales spre
sud şi est, astfel că la înscăunarea lui Bogdan I din Dolha, Moldova era cuprinsă între: la nord
şi est Nistrul, hotar cu Polonia, cu Lituania şi cu tătarii, la vest Munţii Carpaţi, hotar cu
Transilvania, iar la sud o linie legând Carpaţii de Marea Neagră, trecând mai jos de Bacău,
Bârlad, Goteşti, Sărata şi Codăeşti (la sud de Cetatea-Albă): hotar cu Ţara Românească. Sub
domnia lui Roman I, care se intitula „Domn de la munte până la mare”, Moldova se extinse
spre nord (Pocuţia) şi peste Nistru (Dubăsari, de la "dubasele" rotunde cu care barcagii
treceau fluviul, transportând persoane şi mărfuri). Sub domnia lui Alexandru cel Bun Pocuţia
îi reveni Poloniei, dar în schimb Ţara Românească îi cedă Moldovei ţinutul de la Dunăre la
mare, cu excepţia cu Chiliei, a părţii de dincolo de Trotuş şi a ţinutului Putnei, pe care le va
lua un nepot al lui Alexandru cel Bun dar şi văr al lui Vlad Ţepeş, anume : Ştefan cel Mare.
Moldova a ajuns atunci la întinderea şi puterea ei maximă. Ştefan cel Mare, împreună cu
armata sa de boieri şi răzeşi a luptat cu succes atât împotriva invaziilor turceşti, maghiare şi
poloneze, cât şi împotriva celor tătare.

Ştefan, cel mai vestit domnitor moldovean, a luptat în 36 de bătălii majore, biruind de 34 de
ori şi terminând doar două nedecis. Ştefan a rămas pe tron în timp ce adversarii au părăsit ţara
cu pierderi foarte mari. De altfel, în evul mediu, atunci când un domnitor pierdea o luptă în
propria ţară, ori era ucis, ori era alungat peste hotare, şi pleca în pribegie. La sfârşitul domniei
sale, independenţa Moldovei era nesigură, din cauza pericolului turcesc. Pentru a prezerva
independenţa ţării, Ştefan a fost nevoit să le cedeze turcilor Chilia, Cetatea Albă (principalele
porturi ale Moldovei) şi Insula Şerpilor.

Urmându-i domni mai slabi, ce s-au aflat mai mult sau mai puţin sub tutela boierimii,
Moldova a decăzut şi a sărăcit: nu mai avea flotă, comerţul periclita, iar armata, iniţial
compusă din moşneni şi răzeşi capabili să lupte îndârjit pentru pământul lor, a fost treptat
înlocuită prin trupe de mercenari albanezi sau maghiari, pe măsură ce şerbia deposeda ţăranii
şi-i lega de glie. În aceste condiţii, Moldova a căzut sub influenţa puterii otomane în 1512,
devenind un stat tributar al Imperiului Otoman pentru următorii 300 de ani. Pe lângă plata
tributului către Imperiul Otoman, Moldova a mai pierdut şi teritorii: ţinuturile Ţintului,
Lungăi şi Tighinei între 1534 şi 1538 (de atunci încoace numite Bugeac, Tighina fiind numită
Bender) şi ţinutul Hotinului în 1713. Pe desupra, intervenţia în alegerea conducătorilor
Moldovei a autorităţilor otomane a redus treptat independenţa voievodatului, care a trebuit să
sufere şi numeroase invazii turceşti, tătăreşti şi ruseşti.

Dintre domnii care i-au urmat lui Ştefan cel Mare, s-au evidenţiat pozitiv doar patru: Petru
Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Vasile Lupu şi Dimitrie Cantemir.

Vreme de cateva sute de ani, dupa retragerea aureliana, sursele istorice nu au pomenit in
spatiul carpato-dunarean decat diferite populatii migratoare, intrucat acestea erau singurele
care aveau o organizare politica si mai ales militara, pe care documentele o gaseau demna de
consemnat. La vremea respectiva, cei care consemnau in scris evenimentele politice (inclusiv
militare) sau istorice nu se refereau, in general, la aspectele etnice ale populatiilor mentionate.
Chiar atunci cand apare ca atare termenul de natiune, acesta desemneaza acea parte din
populatia unei structuri politice calificata sa participe la viata politica a respectivei structuri
(indiferent de aspectele etnice ale populatiei majoritare sau ale conducatorilor). Natiunea in
sens etnic nu apare mai devreme de secolul al XIX-lea. Era asadar normal, din perspectiva
epocilor respective, ca populatiile romanizate si mai apoi romanii din spatiul carpato--
dunareano-pontic sa nu apara in documentele scrise decat in masura in care fie intra in relatie
cu actori recunoscuti ai scenei politice a vremii, fie ajung sa-si constituie propriile structuri
politice.

Forme de organizare prestatala (politico-teritoriala) specific romanesti:

-   tari (voievodate) = structuri politice cu functii defensive, constituite pe ambele laturi ale
Carpatilor prin contopirea mai multor obsti sub conducerea unui duce sau voievod. Ele sunt
specifice intreg spatiului romanesc, iar aparitia lor se leaga de finalizarea etnogenezei, perioada
in care, la Dunarea de Jos, se cristalizeaza o organizare social-politica specifica, cea
romaneasca - ex.: Tara Sipenitului, Tara Fagarasului, Tara Maramuresului.

-   cnezat = structura politica prestatala constituita prin reunirea mai multor obsti sub
conducerea unui jude sau cneaz.

-   campuri = forme de organizare politica prestatala din Moldova si Tara Romaneasca,
constituite prin unirea mai multor obsti pe criterii geografice (toate obstile de pe valea unui rau
sau dintr-o depresiune) - ex.: Campulung Moldovenesc, Campulung Muscel, Campul lui Dragos,
Campul lui Vlad.

-   cobale, ocoale, codri = forme de organizare prestatala specifice tinuturilor de la est de
Carpati (Moldova): ocoale in zona Vrancei si a Bucovinei; cobale in zona Botosaniului,
Dorohoiului, Bacaului si Neamtului; Codrii Cosminului, Codrii Lapusului, Codrii Orheiului,
Codrii Hertei.

Forme de organizare politico-administrativa de sorginte occidentala:

-   principat = forma de organizare a puterii centrale in stat, in care autoritatea revine
principelui.

-   comitat = forma de organizare administrativ-teritoriala locala condusa de un comite

(echivalente judetelor de azi)

-   marca = forma de organizare administrativ-teritoriala si militara introdusa de regalitatea

maghiara in zonele de granita pentru intarirea apararii (in special impotriva cumanilor si
tatarilor). Exemple: Banatul de Severin (infiintat pe la 1230), Marca Moldovei (pe la 1352);

-   ducat = corespondentul occidental al voievodatului.

In a doua jumatate a primului mileniu si la inceputul celui de-al doilea, in Europa

s-au constituit statele medievale. Si in zona carpato-dunareano-pontica evolutia interna
a societatii romanesti a condus spre constituirea statului. La aceasta au concurat mai
multi factori, unii interni si altii externi.

a) Premise interne:
 1. Cresterea demografica determinata de darnicia pamantului romanesc, de bogatiile
solului si subsolului, de configuratia reliefului si de prezenta padurilor, care au asigurat
protectia romanilor in vremuri de restriste.

2. Viata economica tot mai dinamica, stimuleaza accelerarea procesului de centralizare

politica (schimburi comerciale, circulatia monedei etc.) Spatiul romanesc era strabatut de
importante artere comerciale care porneau din nordul si din centrul Europei, ajungand la
gurile Dunarii si la Marea Neagra.

3. Inceputul procesului de feudalizare favorizeaza desprinderea elementelor conducatoare

din sanul obstilor, acei cnezi si juzi care se situeaza in fruntea unor autonomii locale si care vor fi
promotorii actiunilor politice de centralizare statala.

b) Premise externe:

1. Contextul extern a influentat procesele din interiorul societatii romanesti. Cumanii de

origine turanica si mai tarziu tatarii (marea lor invazie din 1241 - 1242), au impiedicat
extinderea stapanirii Regatului Ungar dincoace de Carpati, oferind astfel populatiei locale
posibilitatea de a-si crea structuri si institutii statale. In eliminarea puterii tatarilor (Hoarda de
Aur) erau deopotriva interesate Ungaria si Polonia.

2. Constituirea statelor extracarpatice a fost favorizata si de slabirea presiunii exercitate

de coroana maghiara, ea insasi confruntata cu dificultati: stingerea dinastiei Arpadienilor
(1301) si declansarea luptelor pentru tron.

Aparitia primelor formatiuni politice romanesti se plaseaza in cadrul unor evolutii

interne care au facut posibila cristalizarea structurilor statale, dar si al unui context
international favorabil. In centrul si rasaritul Europei, ultimele invazii se prelungesc pana in
secolul al XIII-lea, iar marile puteri din zona, Imperiul Bizantin, Regatul Ungariei (dupa anul
1000) si Regatul Poloniei, isi impart sferele de influenta, iar uneori incearca sa-si impuna
stapanirea propriu-zisa asupra spatiului romanesc.

2.4. CONSTITUIREA STATULUI MEDIEVAL MOLDOVA

2.4.1. "Tari", "campuri", "codrii" si alte structuri politice romanesti din "Cumania"
si "Tartaria"

La est de Carpati, intre Milcov, Putna, Siret, Dunare, litoralul pontic si aproape intreaga
vale a Nistrului, sunt atestate variate structuri politice traditionale. Firesc, cele mai cunoscute
sunt formatiunile teritoriale denumite "tari". In izvoare narative externe, locuitorii acestor
"tari" sunt numiti volohi (ca in asa-zisa Cronica a lui Nestor) sau ulakes (in Legenda despre
Oguz han). Pentru anul 1000, traditia istorica localizeaza la est de Carpati Tara Sipentiului,
care - impreuna cu structura politico-teritoriala denumita Codrii Cosminului - grupeaza
asezarile intarite din secolele IX-XI, cercetate in jurul orasului Cernauti. In imediata
apropiere, este plasata alta formatiune traditionala, Codrii Hertei. Si alte izvoare mentioneaza
existenta unor formatiuni prestatale la est de Carpati. Astfel, cronicile vechi rusesti (Povestea
vremurilor de demult, Cronica lui Nestor etc.) consemneaza, pentru secolul al XII-lea, o Tara
a Berladnicilor, in centrul Moldovei. Documentele papale sau cele emise de cancelaria
regelui Ungariei vorbesc despre Tara Brodnicilor (in sudul Moldovei) si despre Tara
Volohilor (sau a Romanilor - in nord-vestul Moldovei). O alta cronica ruseasca, din secolul al
XIII-lea de aceasta data, aminteste despre Tara Boloho-venilor, situata in nord-estul
Moldovei.

In schimb, literatura bizantina din secolul al X-lea denumeste spatiul de la rasarit de

Carpati Patzinakia. Evident, dupa numele pecenegilor, care migreaza atunci pe aceste
meleaguri. Insa din secolul al XIII-lea izvoarele externe se refera adesea la Cumania, chiar la
Cumania Neagra, apoi la Tartaria, tot dupa numele principalilor migratori ai perioadei,
cumanii si tatarii. De pilda, termenul Cumania apare intr-un act papal din 1227, care se refera
la raspandirea catolicismului la est de Olt si de Carpati. Pentru crestinarea in rit roman a
cumanilor este organizata o episcopie a acestora la Civitas Milcoviae (Odobesti). O diploma
papala ulterioara confirma rezistenta pe care localnicii, denumiti valahi, o manifesta fata de
catolicism. Acesti localnici au propriile structuri bisericesti de rit grec.

2.4.2. Dublul "Descalecat": Dragos si Bogdan; Moldova pana la domnia lui

Alexandru cel Bun

Din secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominatia tatarilor, care isi
stabilisera un centru politic la gurile Dunarii. Pe aici trecea si importantul drum comercial
care lega zone din Europa Centrala (Polonia) cu Marea Neagra, ceea ce a favorizat in mare
masura unificarea economica a acestui spatiu.

Evolutia spre cristalizarea unor formatiuni politice in aceasta zona este ilustrata de un
document din 1332 al cancelariei papale; acesta vorbea despre "puternicii acelor locuri" care
confiscasera bunurile episcopiei Cumaniei. Unirea acestor formatiuni a fost favorizata de lupta
regalitatii maghiare pentru inlaturarea dominatiei tatare si de succesele lui Basarab.

Initiativa regelui maghiar de a apara hotarele rasaritene ale Ungariei a condus la crearea
unei marci de aparare in nordul Moldovei. In timpul celei mai insemnate campanii contra
tatarilor (1347-1352), desfasurate la est de Carpati din initiativa regelui Ludovic I de Anjou,
are loc "Descalecatul lui Dragos" (pe la 1352), care semnifica intemeiere Marcii Moldovei
(Moldova Mica), ca entitate dependenta de Regatul Ungariei. Fruntasul romanilor
maramureseni trece muntii insotit de "ceata" propriilor razboinici si preia in stapanire
voievodatul de pe valea unde curge raul Moldova. Cu timpul, tinuturile nordice ale spatiului
est-carpatic, altele decat marca organizata pe valea amintita, preiau hidronimul. Stapanirea
Moldovei de catre Dragos si urmasii sai, Sas si Balc, mentine dependenta fata de regele
Ungariei, dar acest statut nu este acceptat de localnici, care se rascoala in 1359. Li se alatura
Bogdan din Cuhea, renumit pentru ostilitatea manifestata fata de politica lui Ludovic I de
ingradire a autonomiei Maramuresului, structura politica traditionala a romanilor din nordul
Transilvaniei.

"Descalecatul lui Bogdan" are drept consecinta aparitia Moldovei ca stat independent.
In perioada 1364-1365, regele Ungariei este obligat de imprejurarile internationale sa
recunoasca independenta celui de-al doilea stat romanesc ("cea de-a doua libertate
romaneasca", dupa cum o numea Nicolae Iorga), cu capitala la Baia. Succesorul lui Bogdan,
fiul sau, Latcu, intra in legatura cu papalitatea. In 1370 el accepta constituirea unei episcopii
catolice la Siret. Drept raspuns, i se recunoaste titlul de "duce" al Moldovei, tara considerata
"parte a natiunii romane". In schimb, Petru I (1376-1391) intemeiaza o mitropolie ortodoxa cu
sediul la Suceava (1386), unde muta capitala Moldovei. Pentru a contracara tendintele
expansioniste ale Ungariei, Petru I Musat inaugureaza traditia depunerii juramantului de
fidelitate (vasalitate) fata de regele Poloniei, in septembrie 1387. Tot el acorda un imprumut
important suzeranului sau, Vladislav Jagello, conducatorul uniunii politice polono-lituaniene
(1388). Imprumutul este garantat de Jagello prin cedarea temporara a orasului Halici si a
teritoriului inconjurator. Urmeaza Roman I (1392-1394) care, in 1393, se intituleaza "mare
singur stapanitor", domn "al Tarii Moldovei, de la Munte pana la Mare" (titlu care
semnifica, pe de o parte, instituirea domniei autocrate in Moldova si, pe de alta parte,
desavarsirea teritoriala a Moldovei). Stat riveran la Marea Neagra, Moldova este recunoscuta
in Europa ca o tara romaneasca. In unele izvoare ale epocii, ea este numita Valahia Minor,
pentru a fi deosebita de Valahia Maior, statul romanesc dintre Carpati, Dunare si Marea
Neagra. In vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), Moldova s-a consolidat din punct de
vedere institutional, economic si cultural; in 1401 mitropolia Moldovei, cu scaunul la
Suceava, a fost recunoscuta de patriarhul Constantinopolului. Insemnatatea constituirii
statelor medievale a fost majora pentru dezvoltarea civilizatiei romanesti. Statul a oglindit
evolutia acestei civilizatii, careia i-a asigurat cadrul favorabil dezvoltarii si afirmarii ei.

De retinut!

1. Prezenta cumana pe teritoriul romanesc a fost importanta, intrucat acestia constituie

in zona, pentru cateva generatii, un factor politic si militar influent, iar colaborarea lor cu
romanii de la nord, dar si de la sud de Dunare a avut de spus un cuvant in procesul
constituirii statelor medievale romanesti. Colaborarea dintre cumani si romani avea sa iasa
cu putere in evidenta in timpul rascoalei antibizantine a vlahilor si bulgarilor de la sud de
Dunare (1185-1186), condusa de fratii Petru si Asan. Lupta impotriva imparatului Isaac al
II-lea Angelos a fost urmata de constituirea taratului vlaho-bulgar (numit in istoriografie si
al doilea tarat bulgar). Romanitatea conducatorilor noii formatiuni politice de la sud de
Dunare este consemnata cu claritate in corespondenta purtata de lonita Caloian (fratele mai
mic al lui Petru si Asan) cu papa Inocentiu al III-lea, de la care incerca sa obtina
recunoasterea titlului de tar. Din nevoi militare si politice, taratul vlaho-bulgar se orienteaza
spre o consolidare a legaturilor cu populatia cumana de la nord de Dunare (a carei
stapanire ii cuprindea si pe romani).

2. In cronicile maghiare medievale se spune ca, in urma asezarii secuilor in regiunile

rasaritene ale Transilvaniei, acestia ar fi preluat de la romani scrierea (cel mai probabil
fiind vorba de sistemul insemnarilor pe raboj).

cuman = popor asiatic mongol, aflat in secolul al IX-lea intre fluviile Ural si Volga, de unde
a inaintat treptat pana in teritoriul cuprins intre fluviul Don si Carpati; au stapanit aceste
teritorii, sub numele de Cumania, pana dupa mijlocul secolului al XIII-lea.

fief = in dreptul feudal, domeniu detinut de un vasal care recunoaste suzeranitatea seniorului
care i-l incredintase in schimbul unor slujbe (consilium et auxilium, sfat si ajutor militar).

vasal = in dreptul feudal, persoana care recunoaste suzeranitatea unui senior de la care
primeste in concesiune un teritoriu, fief, in schimbul anumitor servicii.

ioaniti (cavaleri) = ordin calugaresc militar al Sfantului loan de Ierusalim, intemeiat in

secolul al XI-lea pentru a oferi asistenta pelerinilor care mergeau la Locurile Sfinte. Marca -
provincie de granita cu rol militar in cadrul regatelor occidentale.

suzeranitate = in dreptul feudal, calitate, putere a suzeranului (seniorul de care depindeau

vasalii); teritoriu asupra caruia se exercita puterea suzeranului.
teutoni (cavaleri) = ordin religios si militar creat de cruciatii germani in 1198, cu recrutare
din randul nobilimii germane; atinge apogeul in secolul al XIV-lea; decade datorita Reformei
in secolul al XVI-lea si este suprimat de Napoleon in 1809.

turanic (populatie) = populatii turcice din Asia Centrala.

descalecat = 1) intemeiere de tara prin transfer demografic si institutional; 2) termen folosit

de cronicari pentru a descrie nasterea statelor medievale romanesti si asezarea statornica
intr-un loc (intemeiere).

voievod (slavona) = duce (latina) = herteg (germana)

cneaz (din germana, pe filiera slava) = jude (latina) = conducator cu atributii administrative
si judecatoresti

domn (latina) = gospodar (slavona) = despot (greaca) = stapanul tarii si al supusilor

autocrat (singur stapanitor, de sine stapanitor) = titlu de origine bizantina, care pe plan
intern semnifica puterea absoluta a domnului, iar pe plan extern independenta deplina.

vlah (valah, voloh, olah, blach) = termen derivat din arhetipul germanic walch/walach prin
care erau desemnate popoarele vorbitoare de limba latina. Vecinii il vor folosi pentru a-i
desemna pe romani.

autonomii romanesti = grupari de sate si catune modelate, in general, dupa cadrul geografic
in care se alcatuisera: vaile unor rauri, depresiuni intramontane, zone protejate de munti si
paduri; purtau diferite denumiri: tari, codri, campuri, ocoale etc.