Doctrina politică a lui Toma d´ Aquino

In această perioadă în Franţa, însă, feodalii încearcă să înainteaze o altă idee, ideea
dependenţei puterii faţă de feodali şi nu de religie.
Trebuie să menţionăm că în Evul mediu de rînd cu institutul statului apare un alt
institut - institutul religios în persoana bisericii. Cu concursul acestei instituţii se dezvoltă şi se
promovează alte puncte de vedere privind organizarea lumii şi a puterii. In cultura europeană
se observă tendinţa apologitizării valorilor spiritual religioase în comparaţie cu cele politice.
Se promovează ideea funcţiei de control şi reglare a institutului bisericii asupra instituţiei
statului.
Opera lui Toma D’ Aquino, Sfîntului Toma este un îndrumar pentru biserica romano -
catolică. El a scris Summa contra gentilis, Summa teologică. Toma se consideră ea cea mai
proimenentă figură a filosofiei scolastice din acea perioadă. „Scolastica" - această noţiune
vine de la elevii şcolilor mănăstereşti, în care se predau „artele liberale", ştiinţele, în special
teologia şi filosofia. Scolastica este caracterizată prin influenţa predominantă a învăţăturii lui
Aristotel asupra filosofiei creştine.
După Toma creatorul statului este Dumnezeu, la fel şi legile , după care funcţionează
statul sunt tot divine. Conform lui Toma statul este o operă supremă a artei umane nefiind de
acord cu Aristotel care menţiona că statul este o formă necesară şi veşnică de conveţuire.
Conducătorul statului este nu numai diriguitorul statului, dar şi creatorul lui şi el ocupă acelaşi
statut în stat precum Dumnezeu în cer. După Toma trei elemente determină puterea: originea
(divină), esenţa (unii conduc, alţii se supun , adică au loc relaţii de dominaţie şi supunere) şi
modul de aplicare.
Toma distinge cinci forme de stat: monarhia, oligarhia, aristocraţia, democraţia şi
forma mixtă : combinarea dintre aristocraţie şi democraţiei El este adeptul monarhiei şi
distinge două forme: absolută şi politică, ultima este cu preferinţă. Aici puterea suveranului
este limitată de legi. Neajunsul monarhiei este faptul că ea poate trece uşor spre despoţie şi
tiranie. Fiecărei forme de stat corespund şi legile respective: legea eternă, legea naturală,
legea umană şi legea divină. În lume există două ordine: naturală şi morală.
Toma se pronunţă pentru păstrarea sclavagismului. În 1879 filosofia lui Torna D'
Acquino este proclamată drept „unica filosofie adevărată a catolicismului".
Vom atenţiona că în Evul mediu în persoana institutului bisericii apare forţa care era în
stare să concureze cu statul şi să poarte cu el un dialog privind puterea.
În epoca medievală apare ideea societăţii civile, că pricina tuturor relelor este puterea
pămîntească şi deacea este necesar de a limita puterea statului cu scopul de a apăra spiritul
uman. Se promovează ideea de a opune rezistenţă puterii susţinîndu - se ideea răscoalei pînă
la nimicirea tiranului. Se pune în discuţie ideea de a distinge următoarele aspecte ale puterii:
esenţa ei, provmienţa şi realizarea ei.
In epoca medievală ia naştere ideea teologică - filozofică privind necisitatea reglării
puterii politice. Erau prezentate diferite modele ca alternativă puterii: supremaţia puterii
bisericeşti şi armonia celor două puteri (statale şi bisericeşti) precum avea loc în Bizemtia.
Aici avea loc independenţa lor: statul recunoştea pentru conducerea internă legea bisericii iar
biserica se supunea statului. În aceasta se manifesta armonia celor două puteri. Putem
conchide că biserica în aspect istoric apare ca un institut al reglării sociale a puterii fiind în
afara puterii

1. Sfântul Toma din Aquino şi „marea sinteză" 

Revoluţia săvârşită de Sfântul Toma din Aquino (1225-1276) în ştiinţa politică medievală poate fi
recunoscută în toată amploarea şi profunzimea ei dacă satisface, în prealabil, două postulate: 

1.situaţia ştiinţei politice medievale, dacă a existat aşa ceva până la Summa theologiae (1266-
1273); 
2.gradul de originalitate al acestui monument arhitectonic şi rolul lui în apariţia teoriei politice
moderne şi premoderne. 

Până la Sfântul Toma prevalase tradiţia patristică după care puterea şi autoritatea politică sunt de
origine divină, iar raţiunea de a fi a politicii era triumful justiţiei, domnia legii. Dar atât la Sfântul
Pavel cât şi la Sfântul Augustin sensul justiţiei deriva din transcendent; justiţia şi legile umane nu
erau decât o copie a voinţei şi iubirii lui Dumnezeu de a salva de la „păcatul originar" această
societate impură, moştenită de la lumea antică păgână. 

Înainte de toate, revoluţia tomistă constă în sinteza politică dintre filosofia lui Aristotel şi gândirea
teologică şi religioasă a Evului Mediu în materie de guvernare. Saltul revoluţionar operat de Toma
din Aquino prin această sinteză constă în noua concepţie despre putere şi societate. Puterea nu mai
apare ca o convenţie, ca o pedeapsă, derivată din obligaţia de a ispăşi păcatul originar, ci ca o
necesitate naturală, dedusă din realizarea scopurilor terestre ale omului: „Puterea in abstracto,
autoritatea în sine este de origine şi de natură divină, a jure divino, atât pentru Sfântul Toma, cât şi
pentru Sfântul Pavel (omnis potestas a Deo). Dar, în acelaşi timp, Sfântul Toma, care îl urmează
aici pe Aristotel şi se separă de tradiţia stoică şi patristică, mai ales augustiniană, consideră că
această putere este funciar naturală, că ea îşi are rădăcinile în natura însăşi a omului: acesta are
nevoie de ea pentru a-şi realiza pe deplin scopurile sale terestre"[36].

În viziunea Sfântului Toma, aidoma teoriei cauzelor la Aristotel, puterea este constitutivă societăţii
politice. Prin natura lor, oamenii au nevoi şi scopuri comune care nu se pot materializa decât în
aceste întreguri ordonate care reduc multiplul (mişcarea dezordonată) la Unul (scopul comun).
Aceasta este şi funcţia puterii concrete, de drept pur uman (a jure humano) a cărei exercitare,
desemnare, alegere depinde de voinţa titularilor sau deţinătorilor ei în vederea realizării binelui
propus pentru comunitate.Teoria legilor la Sfântul Toma este strâns legată de teoria puterii, mai
ales dacă avem în vedere concepţia sa despre comunitatea politică unde datoria cetăţenilor, care fac
parte din natură, este de a participa la opera sa, la cel mai mare Bine. Pe lângă indivizi, denumiţi
substanţe „primare", comunitatea politică este de esenţă relaţională, deoarece structura ei de bază
este ordinea, relaţia personificată prin Lege. 

Legea este o regulă şi o măsură a actelor după care fiecare este obligat să acţioneze sau să nu
acţioneze. Or, regula şi măsura nu aparţin decât Raţiunii. În viziunea Sfântului Toma, „legea este o
ordine a Raţiunii în vederea Binelui Comun, stabilită şi promulgată de către cel care are grija
comunităţii"[37]. Aici, Sfântul Toma se apropie cel mai mult de Aristotel, dar, în acelaşi timp, se
îndepărtează de el. Pe de o parte, supremaţia Legii care derivă din supremaţia Raţiunii, deoarece
Raţiunea este o facultate care dirijează actele spre scopul lor. Pe de alta, sinteza dintre Lege şi
ordine concretizează sinteza dintre legea naturală şi legea pozitivă, ceea ce elimină încercările de
intruziune ale voinţei sau puterii arbitrare în viaţa Cetăţii. Dar ea evidenţiază, totodată, sinteza
dintre contractul social şi scopurile puterii a jure humano, prin intermediul Binelui Comun. 

Întrucât cauza finală este asocierea şi traiul comun în Cetate, Binele Comun este un concept etico-
politic, strâns solidar cu Binele individual a cărui finalitate este identică cu aceea a Binelui Comun.
Dar Sfântul Toma se îndepărtează de Aristotel deoarece pentru el noţiunea de Bine Comun, de
cauză finală, transcende interesele terestre ale vieţii în Cetate. Pe linia gândirii Sfântului Augustin
există la Sfântul Toma un scop ultim, supranatural care derivă din statutul de creatură al omului,
ceea ce face ca statutul lui de cetăţean să fie limitat la sfera de intervenţie a statului. De aceea,
pentru Sfântul Toma omul are două scopuri în viaţă: unul natural sau temporal, ce derivă din
statutul de cetăţean, de locuitor al Cetăţii, celălalt supranatural, spiritual a cărei gestiune este
încredinţată Bisericii pentru a conduce creaturile umane spre „poarta salvării eterne". 

Faţă de Stat, Biserica este o autoritate superioară deoarece scopul supranatural este superior
scopului natural, iar „scopul ultim" este superior scopurilor intermediare. Autoritatea Bisericii
provine din autoritatea divină, din aceea a „acestui rege care nu este numai om, dar şi Dumnezeu,
adică Domnul nostru Iisus Hristos; (delegarea, ministerul acestei regalităţi) cu scopul ca spiritualul
să fie deosebit de temporal, este încredinţat nu regilor tereştri, ci preoţilor şi, în principal, Marelui
Preot, Vicarul lui Crist, Pontiful Roman, căruia toţi regii Creştinătăţii trebuie să i se supună ca
Domnului nostru Iisus Hristos însuşi, căci celui căruia îi revine sarcina scopului ultim trebuie să i
se supună cei care au sarcina scopurilor antecedente şi ei trebuie să fie dirijaţi prin imperiumul
său"[38].

Mai presus de ierarhia scopurilor există la Toma din Aquino o ierarhie a legilor după care fiecare
este obligat să acţioneze sau să nu acţioneze să-şi racordeze spiritul justiţiei sale comunitare la
înţelepciunea legilor.

Legea eternă este raţiunea guvernării lucrurilor preexistând în Dumnezeu: „pentru că raţiunea
divină nu concepe nimic deoarece conceptul său este etern, de aici urmează că această lege este
eternă"[39]. Aşa cum orice artizan are în minte imaginea finită a produsului său, scopul activităţii
sale însăşi, tot astfel Arhitectul sau Fiinţa Supremă a Universului care este Dumnezeu, este în
acelaşi timp autorul şi suveranul lumii: el a creat-o şi el o guvernează. „Prin urmare, trebuie să
existe o lege eternă pe care nimeni, dacă acesta nu este Dumnezeu, nu o cunoaşte în esenţa sa, dar
pe care orice creatură raţională o cunoaşte, cel puţin în parte, printr-un fel de iradieri"[40]. De aici
urmează că omul, fiinţă raţională, participă direct la legea eternă, deoarece el urmează o ordine
raţională, în vederea Binelui Comun, instituită de cel care are grija comunităţii, adevăratul ei scop.
Această participare a fiinţelor raţionale la legea eternă, printr-un fel de iradiere, dar şi de intuiţie
transcendentală, ţine de proiecţia lumii eterne în adâncurile insondabile ale sufletului uman şi se
numeşte lege naturală. 

Principiul fundamental al legii naturale, din care decurg toate celelalte principii comune şi
abstracte ale ei, este acela de a face binele şi a evita răul. Dar acest „principiu luminos al Raţiunii,
pe care cerul l-a sădit în fiecare dintre noi" (Confucius) are nevoie, pentru a se realiza, de viaţa în
societate, de aplicarea şi respectarea situaţiilor particulare şi concrete, ca şi de condiţiile speciale în
spaţiu şi timp în care el trebuie să fie aplicat. 

Din necesitatea de a individualiza aplicarea principiilor legii naturale derivă legea umană, în
acelaşi timp ca o consecinţă şi ca o determinare particulară a principiilor acesteia. Astfel, „legii
umane din fiecare ţară, variabilă după fiecare ţară, conformă cu obiceiul din fiecare ţară, îi aparţine
sarcina de a individualiza şi pedepsi cu precizie crima, interzisă numai la modul abstract de legea
naturală"[41]. Ei îi revine sarcina să umple „prăpastia care se adânceşte şi pe care nici o reflecţie
individuală nu este capabilă să o depăşească de una singură între principiile universale ale legii
naturale şi detaliul actelor particulare care trebuie să i se conformeze"[42]. Pe lângă raţiune, legea
umană face apel la ceea ce Toma din Aquino numeşte „disciplina care constrânge", adică teama de
pedeapsă şi forţă coercitivă a statului pentru a realiza, prin prohibirea instinctelor antisociale,
perfecţionarea virtuţilor civice: „Căci dacă există oameni buni, există şi oameni răi şi corupţi care
nu pot fi uşor deturnaţi de la rău prin cuvinte. A trebuit, prin urmare, să întrebuinţăm forţa şi teama
pentru ca, cel puţin abţinându-se de la rău, ei să lase celorlalţi viaţa liniştită şi pentru ca ei înşişi să
facă din plăcere ceea ce ei au făcut mai întâi din obligaţie"[43]. 

După Sfântul Toma, legile sunt mai utile decât arbitrariul judecătorilor în judecarea unor cauze
umane şi aceasta din trei motive: 

1.este mai uşor să găsim câţiva înţelepţi care să facă legi bune decât un mare număr de judecători
capabili să judece în circumstanţe particulare; 
2.cei care fac legi au tendinţa de a reflecta prea mult asupra lor, ceea ce îngreunează eficienţa
procesului de justiţie, iar, în plus, cei care judecă, judecă grăbit; 
3.legislatorii decid cu privire la general şi la viitor şi nu sunt influenţaţi de circumstanţe prezente. 

Pentru a depăşi aceste neajunsuri, legea naturală trebuie să fie completată prin legea umană. Legea
umană derivă din legea naturală ca o determinare particulară a unui principiu general. De exemplu:
„Nu ucide!" este o determinare particulară a principiului legii naturale: „Să nu faci rău nimănui!"
Dar condamnarea unei persoane care săvârşeşte o infracţiune este o particularizare a principiului
general care stipulează că cel care cauzează o nedreptate altuia trebuie să fie pedepsit ţine de forţa
legii umane.Deşi legea umană este o aplicare a legii naturale şi participă într-o oarecare manieră la
legea eternă, din diferite motive această lege nu este suficientă, totuşi, şi ea „reclamă o lege
superioară, la fel de pozitivă, dar divină, care corijează imperfecţiunile legii naturale şi ale legii
umane"[44]. 

Această lege este necesară din patru motive: 

1. trebuie o lege care să fie proporţionată cu scopul omului; or, scopul omului depăşeşte importanţa
naturii; 
2. judecăţile umane sunt obscure şi nesigure: este necesară o lege clară, exactă, infailibilă care să
nu poată fi nici modificată, nici ameliorată; 
3. legea umană nu poate pedepsi totul. La rândul ei, legea divină se împarte în legea veche şi legea
nouă. De aceea, Sfântul Pavel compară starea sufletului sub legea veche cu starea copilului condus
de un pedagog, iar sub legea nouă cu aceea a omului matur care nu mai are nevoie de tutore.