Instrumentul principal de infaptuire a relatiilor internationale este diplomatia , alcatuita din

ansamblul de mijloace si activitati specifice pe care un stat le pune in slujba politicii sale externe.
Dezvoltarea diplomatiei a fost marcata de trei faze. Prima si cea mai lunga a fost perioada
ambasadelor temporare proprie antichitatii si evului mediu. Faza a doua , cea a ambasadelor
permanente in statele straine, conduse de guvern prin intermediul unui departament diplomatic
central, a aparut la sfarsitul evului mediu si caracterizeaza epoca moderna si contemporana. Faza
a treia , a congreselor si conferintelor diplomatice este produsul epocii moderne si este considerata
ca cea mai proprie modalitate de inlaturare a starilor de conflict politic si armat dintre state.
Ambasadele permanente s-au nascut dintr-un ansamblu de circumstante dintre care cele mai
semnificative sunt urmatoarele: inlocuirea statului si a actiunii de ierarhizare politica din Europa
evului mediu prin centralizarea puterii ( alcatuirea marilor monarhii moderne Franta, Anglia,
Spania, la mijlocul secolului XV ) ; ofensiva turcilor in Orient; marile razboaie ale Occidentului (
razboiul de o suta de ani, razboiul "celor doua roze", razboaiele italiene ).
Franta a adoptat sistemul ambasadelor permanente in vremea lui Ludovic al XII- lea ( 1499-
1515 ). Acesta, ca sa inlature suspiciunile cu care erau inconjurati ambasadorii , a inventat o teorie
potrivit careia suveranul care avea cat mai multi reprezentanti ai altor state la curtea sa se bucura
de o faima deosebita. Gratie acestei fictiuni institutia ambasadei a fost privita cu mai multa
bunavointa si astfel a putut sa se generalizeze.
Diplomatia medievala franceza a fost serios organizata dupa modelul italian de Francisc
I. Influenta si subtila, ea a contribuit din plin la realizarea unei politici externe vast concepute si
ferm executate. Franta si-a trimis ambasadorii in Suedia, Danemarca, Statele germane, Polonia si
ceea ce crestinatatea n-a putut concepe , la Constantinopol. O retea intinsa de agenti secreti furniza
regelui informatiile de care avea nevoie.
La 1 ianuarie 1589 Henric al III- lea a inmanunchiat pentru prima oara afacerile straine in
mainile unui singur secretar de stat , in persoana lui Louis Revol. Aceasta reglementare n-a rezolvat
situatia in mod definitiv, afacerile externe fiind , dupa un timp din nou impartite intre diversi
secretari. Sesizand gravele inconveniente care rezultau din aceasta impartire Richelieu a prezentat
lui Ludovic al XIII- lea un proiect "de punere a tuturor afacerilor straine intr-o singura mana".
Ordonanta din 11 martie 1626 a incredintat afacerile straine primului secretar de stat numit special
in acest scop , Phelypeaux d' Herbault.
O figura importanta a razboiului de 30 de ani este cardinalul Armand- Jean de Richelieu. El
a devenit secretar de stat in 1616, fiind sprijinit de Maria de Medici. Cardinal si prim ministru in
1624, el a dus o politica de centralizare a autoritatii de stat, de neutralitate a marii nobilimi si
lichidare a hughenotilor ca partid politic. Cardinalul Richelieu a sustinut ca diplomatia nu este o
operatie ad-hoc, ci o activitate continua. Chiar tratativele pierdute sunt folositoare, pentru ca printr-
o buna diplomatie se urmaresc nu doar rezultatele incidentale, ci relatii durabile.
Incepand cu Richelieu, influenta diplomatiei franceze va creste mereu, ajungand in timpul
lui Ludovic al XIV-lea predominanta si universala. Richelieu a fost primul om de stat care a
acordat diplomatiei importanta pe care o merita. Interesele statelor sunt mai presus de orice- si de
sentimente, si de ideologii si de doctrine. In momente de primejdie aliatii sunt cautati dupa interes,
nu dupa alte criterii.
Ideile expuse in lucrarea Principele, a lui Machiavelli au reprezentat o importanta sursa de
inspiratie in coordonarea propriei politici.
La raison d’état, ratiunea de stat, este dominant atat in conceptie, cat si in practica
diplomatiei lui Richelieu. Statul este mai presus de orice. El este bunul cel mai pretios, pentru a
carui propasire toate mijloacele sunt binevenite. Acesta este sensul rationamentelor lui Richelieu
din lucrarea sa remarcabila, Testament politic. „Ar fi aspru fata de cei ce se lauda cu dispretul
legilor si dispozitiilor statului- spune Richelieu in sfaturile sale catre rege- inseamna a actiona in
numele binelui public. Un crestin este dator sa uite jignirile aduse persoanei sale, dar un suveran
nu trebuie sa uite delictele care aduc prejudicii interesului public. A le lasa nepedepsite inseamna
in realitate a le savarsi de doua ori. Biciul, care este simbolul justitiei nu trebuie sa ramana
niciodata nefolosit”[8].
O politica trebuie sa aiba sprijinul opiniei publice. Richelieu a introdus pamfletul politic
pentru a populariza actiunile pe care le intreprindea, pentru a se bucura de un sprijin larg. Tratatele
trebuie respectate, dupa Richelieu, cu scrupulozitate[9]. El a creat, in Franta, ministerul de Externe,
in 1626.
Principiile pe care le-a elaborat in acest domeniu , dupa care s-a calauzit si pe care le-a
transmis urmasilor in asa fel in care sa le aiba mereu in vedere pot fi rezumate in sase puncte
principale: a) interesele statului sunt mai presus de orice "opinii si prejudecati sentimentale ,
doctrinare sau ideologice", b) politica oricarui guvern" nu poate fi incununata de succes daca nu
se bucura de sprijinul opiniei publice nationale ", c) echilibrul politic dintre marile puteri este
singura modalitate de asigurare a linistii si a sigurantei statelor europene, d) tratativele diplomatice
trebuie sa constituie o activitate permanenta; ele nu sunt rezultatul unui fapt intamplator , ci un act
constient, care nu trebuie intrerupt nici in timp de pace, nici in timp de razboi; negocierile inseamna
mai mult decat reglementarea unor chestiuni litigioase, ele sunt un mijloc de informare; e) tratatul
( de pace, de alianta, economic, etc. ) trebuie incheiat cu maxima responsabilitate si odata incheiat
trebuie respectat cu strictete; " el trebuie sa cuprinda stipulatii precise , care sa excluda orice
subterfugii sau interpretari ulterioare care pot crea stari de tensiune "; f) "ambasadorul nu trebuie
sa nesocoteasca instructiunile, caci risca sa compromita bunele intentii ale suveranului sau".
 Principiile lui Richelieu- ca de altfel intreaga politica externa initiata de acesta- au fost
aplicate in continuare, daca nu cu aceeasi stralucire, cu aceeasi stralucire, cu siguranta cu aceeasi
tenacitate si cu mai multa siretenie de Mazarin. Membru al Consiliului de Regenta la moartea lui
Ludovic al XIII si prim ministru al tarii, el a condus efectiv politica Frantei pana in 1661. A fost
de doua ori exilat, dar continua sa dea sfaturi, sa dirijeze politica Frantei si cand revenea la putere,
imperturbabil si perseverent, relua lucrarile exact de unde le lasa.
Mazarin reprezinta in buna masura ceea ce a adus valoros scoala frnceza in istoria
diplomatica: suplete si perseverenta, continuitate, claritate, continuitatea scopurilor[10].
La sfarsitul secolului al XVII-lea, Franta avea ambasadori la Roma, Constatinopol, Viena,
Londra, Madrid, Lisabona, Copenhaga, Berna si München.
In secolul al XVII-lea si al XVIII-lea, in diplomatie se utiliza cu precadere limba franceza.
Odata cu aparitia pe scena euopeana a scolii diplomatice franceze, aceasta limba inlocuieste limba
latina.
Scoala franceza a fost ilustrata de alte figuri importante, precum cea a lui Vergennes,
ministru al lui Ludovic al XIV-lea, ambasador al Frantei la Poarta, si foarte bun negociator.
Colbert, unul dintre principalii sfetnici al lui Ludovic al XIV-lea, care a realizat importante reforme
economice si comerciale, cerea ca ambasadorul de la Contantinopol sa fie trimis de Ministerul
Finantelor si al Comertului, nu de Ministerul de Externe. Colbert a lasat o vasta corespondenta, in
care se regasesc si instructiuni date ambasadorilor si diplomatilor aflati in strainatate.