Subiectul 2.

Obiective Unităţi de conţinut

- să definească conceptul democraţiei militare 2. Statul şi dreptul geto-dac.
- să compare democraţia militară cu  Organizarea social-politică a geto-dacilor
organizarea statală a Daciei. în timpul democraţiei militare.
- să identifice izvoarele dreptului geto-dac şi să  Formarea şi etapele de dezvoltare a
stabilească linia evoluţiei principalelor instituţii Statului Dacia.
juridice din Dacia. Izvoarele şi instituţiile dreptului geto-dac.
•
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA ANTICĂ
STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC
Organizarea social-politică şi normele de conduită la geto-daci
în epoca democraţiei militare
În etnogeneza noastră cei mai vechi strămoşi, geto-dacii, au avut o importanţă mare şi pe plan
juridic, contribuind la păstrarea şi transmiterea unor elemente fundamentale ale organizării
politice şi instituţiilor juridice.
Strămoşii noştri au locuit teritorii întinse în sud-estul Europei, a căror arie centrală era
cuprinsă între Nistru (E), Tisa (V), Carpaţii Nordici (N) şi Balcani (S). Denumirea dublă de geto-
daci o datorăm grecilor şi romanilor, ca şi aşezărilor geografice, pe care vestitul geograf al lumii
vechi Strabon a menţionat-o: «Geţii sînt cei ce locuiesc înspre mare şi răsărit, dacii - cei ce
locuiesc spre germani şi izvoarele Istrului. Ei vorbesc aceeaşi limbă»1.
Unitatea culturii materiale denumită de arheologi «Cultura Basarabi» demonstrează, de
asemenea, că indiferent de divizarea în triburi diferite, se păstra unitatea etnică. Geto-dacii se
învecinau cu alte neamuri: sciţii care au exercitat o influenţă deosebită, cimerienii (socotiţi de unii
autori tot traci), germani, celţi, iliri, greci. Marele istoric grec Tucidides ne informează că
obiceiurile geţilor şi sciţilor sînt asemănătoare.
Din descrierea lui Herodot a campaniei regelui persan Darius I din 514 î.e.n. la nord de
Dunăre aflăm că acestuia i-au opus rezistență geţii, care au fost înfrînti, fiind numiţi «cei mai
drepţi şi mai, viteji dintre traci». Opunerea rezistenţei de către geţi ne face să credem că atunci
existau forme de organizare politică a geţilor (uniuni de triburi) capabile să lupte împotriva unui
duşman atît de puternic cum a fost Darius.
Mult mai tîrziu (începînd cu 335 î.e.n.) geţii au înfruntat şi alte forţe militare din lumea veche
precum cele conduse de Alexandru Macedon şi urmaşii lui, ceea ce înseamnă că aceste uniuni ale
geto-dacilor au persistat.
Legăturile strînse dintre diferite triburi ale geto-dacilor au condus la închegarea unor uniuni de
triburi, care în izvoarele greceşti erau numite «regate» şi conducătorii lor «regi».
Din datele despre campania lui Alexandru Macedon (335 î.e.n.) reţinem: armata macedoneană a
străbătut lanuri imense de grîu, ostaşii culcau grîul cu lancea, armata a ocupat o cetate înfruntînd
armata geţilor din 4 mii călăreţi şi 10 mii pedeştri. In cetate au fost găsite produse meşteşugăreşti
atît de preţioase încît au fost transportate în Macedonia.
La sfîrşitui sec. al IV-lea - începutul sec. al III-lea î.e.n. exista o formaţiune, statală a geto-
dacilor condusă de Dromihete. Despre Dromihete se ştie că a luptat cu regele Traciei elenistice
Lisimah, care îi cotropise o parte din teritoriu. Lupta din anul 300 a fost victorioasă pentru geţi, care
l-au făcut prizonier pe fiul lui Lisimah. În 292 î.e.n. însuşi Lisimah devine prizonierul lui
Dromihete. Adunarea poporului cerea să fie omorît Lisimah ca vinovat de provocarea războiului.
Dromihete a convins adunarea poporului că este mai bine să fie eliberat Lisimah, pentru a avea în
persoana lui un aliat. S-au organizat două mese: una pompoasă - pentru macedoneni - alta modestă -
pentru geţi. Pus să compare mesele, Lisimah, ruşinîndu-se de propria lăcomie, şi-a exprimat regretul
pentru nesocotinţa sa şi a jurat că va deveni un prieten al geţilor".
Pentru sec.III-lea î.e.n. au fost identificate pe baza răspîndirii descoperirilor de monede geto-
dacice trei mari uniuni de triburi.
Dintr-o inscripţie de Ia Histria din sec. al III-lea î.e.n. este cunoscut regele geţilor Zalmodegicos,
cu care au tratat trei cetăţeni ai oraşului şi au obţinut de la acesta restituirea principalelor ei surse de
venituri şi a 60 prizonieri. Formaţiunea statală condusă de Zalmodegicos se afla undeva pe teritoriul
Dobrogei.
Pe la anul 200 î.e.n. în estul Transilvaniei şi probabil în nordul Moldovei exista o formaţiune
statală, avîndu-1 conducător pe Oroles. Despre acest rege se ştie că întrucît oştenii lui au suferit
înfrîngere de la bastarni, Oroles i-a făcut servitori soţiilor lor, ceea ce se considera o mare înjosire.
Un alt rege, Rhemaxos conducea la sfîrşitul sec. al III-lea -începutul sec. al II-lea î.e.n. geţii de la
nord-vest de Dunăre, avînd puterea şi asupra Dobrogei. Este cunoscut în legătură cu sprijinul oferit
histrienilor pentru a respinge atacurile tracilor lui Zoltes. Istoricul Pompeius Trogus menţionează un
rege al dacilor, Rubobostes, situat în Transilvania, sub care dacii se întăresc în sec. al II-lea î.e.n.
Din informaţiile de mai sus reiese că în sec VI-II î.e.n. geto-dacii se aflau la stadiul democraţiei
militare. Uniunile de triburi existente erau conduse de «rege» - conducător militar; exista şi
adunarea poporului(bărbaţii aflaţi sub arme), în cazul lui Dromihete regele a fost nevoit să convingă
adunarea poporului de justeţea propunerii sale. Autoritatea regală, însă, pe parcurs creşte încît regele
Oroles poate umili pe acei care erau însuşi poporul sub arme.
Influenţele greceşti s-au exercitat nu numai în sfera culturii materiale, ci şi în cea
spirituală şi în domeniul politico-administrativ. Unele norme de conduită socială
cunoscute de geto-daci erau comune şi altor neamuri (precum sciţii) ca de exemplu
"încheierea contractelor între părţi printr-un ritual de amestecare a picăturilor de sînge cu vin,
în care se muiau armele care le aveau, după care lichidul era consumat de părţi .
Se practica şi jurămîntul pe zeităţile regale. Dacă regele se îmbolnăvea, se considera că cineva
a jurat strîmb pe vetrele regale. Pentru a stabili vinovatul, erau chemaţi trei ghicitori. Dacă acuzatul
tăgăduia, era chemat un număr îndoit de ghicitori. Dacă acestea confirmau vinovăția acuzatul
dovedit era ucis. În caz contrar se chemau alţi ghicitori, care, dacă nu confirmau răspunsul primilor
ghicitori, erau ucişi4.
Sînt cunoscute mai multe obiceiuri referitoare la viața de familie. Unii autori au indicat,
poligamia, alţii - din contra - monogamia cea mai strictă, care era cerută mai ales de la femei.
Aceste obiceiuri erau păstrate şi transmise generaţiilor în formă orală — este semnalat faptul că
agatirşii îşi cîntau legile, pentru a fi învăţate pe dinafară.
Uniunile de triburi şi obiceiurile ce dominau au stat la baza formării statului dac independent şi
centralizat.
§2. Statul geto-dac
În sec I î.e.n. s-au produs schimbări importante în societatea geto-dacică: au început să fie folosite
pe larg unelte de fier (au fost descoperite numeroase ateliere pentru prelucrarea fierului).
Perfecţionarea uneltelor a sporit productivitatea muncii, iar producţia în creştere a generat
schimbări, acestea la rîndul lor au determinat circulaţia mai largă a monedelor greco-macedonene
(tetradrahme) şi romane (denari) sau chiar a unor monede proprii ale dacilor. Către secolul I î.e.n
crește numărul populației, se înmulțesc așezările de tip dava – centre militare, politice, religioase,
economice.
Au loc transformări şi în organizarea socială, confirmate de descoperirile arheologice : tezaure,
construcţii mari şi morminte cu inventar bogat.
Formarea statutului geto-dac realizată de Burebista prin unificarea triburilor (70-44 î.e.n.) a fost
determinată nu numai de schimbările economice, ci şi de cele sociale - diferenţierea accentuată
despre care scria Dio Chrisostomul în Getica (pierdută, dar reprodusă de Iordanes) că cei mai aleşi
dintre geţi erau numiţi tarabostes şi că dintre ei se alegeau regi şi preoţi. Dio Cassius îi numea pe
aceşti aristrocraţi pileati şi menţiona că purtau ca semn distinctiv o căciulă (lat. pileus), spre
deosebire de ceilalţi, comati (se purtau cu capul descoperit).

Statul lui Burebista, se formează în sec I î.e.n., cînd devine tot mai real pericolul
expansiunii romane, întrucît Macedonia şi Grecia fuseseră supuse (sec. al II-lea î.e.n.) şi
legiunile romane erau la hotarele daco-geţilor. În faţa acestui pericol triburile s-au unit sub
conducerea lui Burebista.
Geograful Strabon (contemporan al lui Burebista) a numit regatul acestuia «marea stăpînire
a lui Burebista», ceea ce este confirmat şi de decretul (inscripție) dat în onoarea lui Acornion
din Dionysopolis, care a servit «celui dintîi şi mai mare rege din Tracia -Burebista», stăpînitor
al ţinuturilor de dincolo şi dincoace de Dunăre5.
Ca urmare a luptei izbînzilor asupra celţilor, statul lui Burebista cuprindea un vast teritoriu
de la lanţul Balcanilor pînă la Bug, de la Dunărea de mijloc pînă la mare, inclusiv cetăţile
greceşti începînd cu Olbia (la gurile Bugului) pînă la Apollonia (azi Sozopol, Bulgaria).
Capitala statului lui Burebista n-a fost identificată. Unii istorici susţin că reşedinţa lui Burebista
ar fi fost pe Argeş (Argedava), alţii au situat-o în munţii Orăştiei (Costeşti), iar alţii consideră
că marele rege n-a avut o reşedinţă permanentă.
Existenţa sclavilor pare să fie dovedită, după cum susţin unii cercetători, de faptul că
cetăţile nu s-ar fi putut construi fără munca lor, fiind folosiţi şi la exploatarea zăcămintelor
aurifere din Munţii Apuseni. Este posibil că nobilii «tarabostes» exploatau munca ţăranilor
liberi - «comati».
Urmare a declanşării în anul 48 î.e.n. a războiului civil din statul roman, dintre Caesar şi
Pompeius, Burebista a încercat, se pare, să realizeze o alianţă cu cel din urmă, la care 1-a trimis
ca sol pe Acornion. La scurtă vreme Pompeius a fost înfrînt, iar Caesar va plănui o campanie
împotriva dacilor, nerealizată însă, deoarece a fost asasinat în anul 44 î.e.n. Cam în acelaşi timp
a fost ucis şi Burebista, căzînd victimă unui complot.
După moartea lui Burebista statul geto-dac se fărîmiţează. În timpul împăratului Octavian
Augustus în stînga Dunării existau cinci regate dacice, iar în Dobrogea - trei. Urmaşii lui
Burebista - Cotiso (pe timpul lui Octavian), Dicomes (pe timpul lui Antonius), Comosicus şi
Scorilo au continuat politica antiromană. Scorilo a domnit 40 de ani, după care devine rege
Duras. Duras a abdicat cedînd de bună voie în anul 87 e.n. puterea lui Decebal - fiul lui Scorilo.
După unele surse se pare că Duras a fost fratele lui Scorilo, adică unchiul lui Decebal 6.
Decebal izbuteşte să refacă unitatea politică a dacilor, autoritatea lui extinzîndu-se
aproape asupra aceluiași teritoriu ca pe timpul lui Burebista, iar reşedinţa lui fiind la
Safmizegetusa.
În urma conflictelor armate din 85-88 se încheie o pace favorabilă pentru daci și umilitoare pentru
romani. În campaniile din anii 101-102 şi 105-106 împăratul roman Traian, cucerește statul dac și
transformă în provincie romană.

Pînă în anul 106 consolidarea puterii de stat a fost sub influenţa directă a factorului religios. Aşa
se explica rolul marelui preot (pontif) Deceneu la curtea Iui Burebista. Iordanes afirma că Burebista
i-a conferit lui Deceneu calitatea de vicerege. Strabon şi Criton menţionau, de asemenea, că regii
geţilor, prin amăgire şi magie, au impus acestora buna înţelegere şi au obţinut lucruri mari. Regele
guverna ajutat de un sfat de nobili. În anul 88 e.n. împăratul roman Domiţian 1-a primit pe Diegis,
fratele lui Decebal, împreună cu nobilii şi 1-a încoronat simbolic, semn că îl recunoaşte pe Decebal
ca rege al dacilor. Existenţa statului impune un aparat menit să-i asigure funcţiile interne şi externe.
La curtea regelui în afară de vicerege (deseori şi mare pontif), consilierii regali, care au fost
menţionaţi, mai erau şi comandanţi militari, şefi de fortificaţii, soli. Justiţia era practicată de preoţi
 (Iordanes îl numeşte pe marele preot Comosicus, urmaşul lui Deceneu, «cel mai mare judecător»).
Armata, bine organizată şi purtînd stindarde, ajungea în caz de mobilizare la 200 mii de ostaşi.
Regele îi numea pe dregătorii locali - supraveghetori ai treburilor agricole, și pe conducătorii de
oști. Existenţa supraveghetorilor la lucrările agricole confirma nu numai
existenţa unor organe locale, posibil şi o diviziune administrativ-teritorială, ci şi rolul pe
care-1 avea statul în producţie, iar monopolul asupra minelor de aur făcea să se întărească
aparatul şi, concomitent statul. Este posibilă existenţa unui sfat al bătrînilor, care se
ocupa de rezolvarea chestiunilor de interes general ale obştilor. Astfel, statul dac a fost
prima organizare politică superioară care a apărut pe teritoriul viitoarelor state Moldova,
Valahia și Transilvania şi una dintre cele mai puternice forţe politice şi militare din
Europa antică.
§3. Dreptul geto-dac
Ca toate popoarele vechi, geto-dacii au cunoscut cele două izvoare: cutuma(obiceiul) şi legea. La
început cutuma a fost o formă veche de manifestare a dreptului, iar legea era înregistrată oficială a
obiceiurilor juridice. Cu timpul se consfinţesc şi reguli
noi, impuse de dezvoltarea societăţii. Astfel de regulă nouă, impusă pe parcurs, devine obiceiul de
a purta căciula de către tarabostes ca semn distinctiv al nobleţei, ca şi obiceiul moştenirii tronului
în cadrul familiei regale (Burebista şi Decebal au fost fii de regi, iar Duras fratele regelui).
Cîteva informaţii lăsate de Dio Chrisostomul, contemporan al evenimentelor, şi reproduse de
Iordanes, ne arată caracterul religios al normelor juridice şi legătura strînsă între puterea politică şi
religioasă. Încă reformatorul Zamolxe, zeificat de geto-daci, luase parte la conducerea treburilor
obşteşti, scria Platon. Criton ne informează că regii geţilor impun supuşilor lor frica de zei şi obţin
lucruri mari. Strabon scria că pentru a ţine în ascultare poporul Burebista şi-a luat drept ajutor pe
Deceneu. Deceneu i-a convins pe daci să taie via şi să trăiască fără vin. Iordanes menţionează că
Deceneu a dat geto-dacilor legi
scrise, pe care le păstrează pînă azi (sec. al VI-lea e.n.) şi se numesc bellagines. Împletirea puterii
politice cu cea religioasă a continuat şi după moartea lui Burebista. Procesul de legiferare a fost
mereu sub influenţa directă a factorului religios.
Instituţiile dreptului geto-dac pot fi reconstituite doar parţial, din cauza informaţiei lacunare pe
care o posedăm. Cercetătorii presupun că, odată cu întărirea statului dac, avea loc şi constituirea
marii proprietăţi funciare, care coexista cu proprietatea obştească. Un pasaj din Horaţiu: «Mai bine
trăiesc geţii cei aspri, cărora ţarinele nehotărnicite le produc grîu şi roade libere. Nu le place să
cultive acelaşi ogor mai mult de un an, iar după ce au îndeplinit toate muncile, le urmează alţii care
în aceleaşi condiţii le iau locul» - pare să reliefeze faptul că geţii aveau atît ogoare nehotărnicite, cît
şi hotărnicite. Cele hotărnicite erau repartizate membrilor obştii printr-un fel de rotaţie anuală - fie
prin tragerea la sorţi sau prin decizia sfatului bătrînilor. Roadele sînt numite «libere» în sens că
aparţineau celor ce le cultivau spre deosebire de comunitatea gentilică, în care roadele aparţineau în
întregime comunităţii. Dezvoltarea economică a societăţii geto-dace necesită anumite norme privind
obligaţiile. În munţii Orăştiei, prin săpături arheologice, s-au descoperit hambare de depozitat,
cereale şi ateliere de fabricat, unelte şi arme, a căror capacitate de înmagazinare şi de producţie
întreceau cu mult nevoile consumului intern. Evident, surplusurile se comercializau. Dovadă a unui
comerţ activ este şi răspîndirea denarului roman, monedă universală a vremii. Unele date scrise fac
referire la puterea jurămîntului în materie de obligaţii, care lega pe cel ce-1 presta sub aspect, civil şi
sacru. Aceasta o confirmă puternicul ataşament pentru religie şi simbolism al geto-dacilor.
Străvechiul obicei al frăţiei (înfrăţirii) este de origine iliro-tracă, adică a fost cunoscut şi de geto-
daci. Fiecare parte îşi lua asupra sa obligaţia de a-1 trata pe celălalt ca pe un frate. Frăţia comporta şi
un caracter mistic, reprezentînd dualismul dintre bine şi rău.
In statul geto-dac se consolidează familia monogamă: pe Columna lui Traian familia dacă era
reprezentată ca fiind alcătuită din soț, soție și copii. Poetul Ovidiu descria starea de subordonare și
 inferioritate a femeilor, cărora le reveneau sarcini grele, în gospodărie cum erau măcinatul
grăunţelor şi căratul apei. Horaţiu proslăvea fidelitatea soţiilor, arătînd că fidelitatea se pedepsea cu
moartea. Tot Horaţiu menţiona, că familia e patrilocală, adică soţia locuia la soţ, şi patriliniară,
descendenţa, stabilindu-se după tată, iar copiii rămînînd în familia acestuia și după moartea mamei,
fiind îngrijiți de mama vitregă. Căsătoria se încheia, prin cumpărarea miresei, preţul căreia varia în
funcţie de frumuseţe şi castitatea fetei. În caz contrar mirii erau cumpăraţi de mirese. Exista obiceiul
de а înzestra fetele cu avere mobilă, pe care o duceau în casa soţului. Cuvîntul zestre este unul din
puținele cuvinte geto-dace, care au fost păstrate în limba română. Popoarele vechi au cunoscut atît
obiceiul cumpărării miresei, cît şi al zestrei (aşa, de exemplu, era şi în codul Hammurabi).
Averea se transmitea prin moștenire în cadrul familiei prin dispoziții orale. Încă Herodot scria, că
feciorii puteau primi parte din averea părintelui.
Sancţionarea faptelor penale la geto-daci iniţial urmărea scopul răzbunării sîngelui. Cu timpul însă
statul a interzis răzbunarea, tinzînd să ia în competența sa împărțirea justiției. Ovidiu scria că în
desprețul geților, geții își fac singuri dreptate, deci prezenta răzbunarea ca ceva contrar legilor 12. Prin
pedeapsa capitală se sancţionau adulterul,
omorul, acuzaţiile false, posibil şi jurămîntul fals.
În stadiul formării statului, geto-dacii aveau un sistem de drept. Cucerirea romană a întrerupt
dezvoltarea firească a civilizaţiei şi a instituțiilor geto-dacice și le-a dat un nou curs.
Note
■Ll.Ru.su, Limba traco-geţilor, Bucureşti, 1967.
Emil Cernea, Emil Uoicuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1992, p.19.
Maria Dvoracek, Istoria dreptului românesc, Iaşi, 1992, p. 17-19.
Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. cit., p.110.
Istoria dreptului românesc, (coordonator prof. univ. dr. docent loan Ceterchî), vol.l, Bucureşt
p.71.
Maria Dvoracek, op. cit., p.29-30.
Ibidem, p.39.
Istoria dreptului românesc, vol.l, p.62-63.
Istoria statului şi dreptului. Republica Moldova, Chişinău, 1994, p.4.
Istoria dreptului românesc, vol.l, p.77.
Ibidem, p.55.
Maria Dvoracek, op. cit., p.13.