qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqw

ertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwert
yuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdf
ghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj
klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklz
xcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
mrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwert
yuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdf
Departamentul de Învăţământ la Distanţă
ghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj
şi Formare Continuă

klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklz
Facultatea de Ştiinte Juridice, Sociale şi Politice

xcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv Coordonator de disciplină:

Lect. univ. dr. Ioana Panagoreţ
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq
 2008-2009

UVT
ISTORIA ADMINISTRAŢIEI
ROMÂNEŞTI

Suport de curs – învăţământ la distanţă

 SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU

SECŢIUNE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PAGINA WEB A

U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro .
 Tematica cursului

1. Capitolul I. Administraţia pe teritoriul României în perioada

veche.

2. Capitolul II. Vechi aşezări teritoriale în Evul mediu.

3. Capitolul III. Structuri administrative în statul medieval.

4. Capitolul IV. Organizarea administrativ-teritorială şi fiscală.

Dregătoriile locale.

5. Capitolul V. Administraţia Ţărilor Române în perioada

guvernării absolutiste.

6. Capitolul VI. Administraţia în perioada monarhiei

constituţionale şi a regimului parlamentar.

7. Capitolul VII.Organizarea administrativă a României în

perioada interbelică .

8. Capitolul VIII. Administraţia în perioada restaurarii regimului

democratic şi parlamentar.

9. Capitolul IX.Administraţia publică a României în perioada

regimului socialist.
 Capitolul I

ADMINISTRAŢIA PE TERITORIUL ROMÂNIEI

ÎN PERIOADA VECHE
1
2
31. Cuprins
42. Obiectiv general
53. Obiective operaţionale
64. Bibliografie selectivă
75. Temă de reflecţie
86. Teste
97. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

 Organizarea social-teritorială şi politică a geto-dacilor

 Dacia, provincie a Imperiului Roman
 Administraţia în Dacia după retragerea aureliană

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind organizarea social-

teritorială, politică şi administrativă în Dacia

 Obiective operaţionale: Preocupări în legătură cu cercetarea fenomenului

administrativ au existat din cele mai vechi timpuri, gândirea umană abordând
acest domeniu din momentul în care, în existenţa socială şi-a făcut apariţia
activitatea şi structurile administraţiei de stat, cercetări care s-au intensificat
odată cu dezvoltarea fenomenului administrativ statal.

= 3 ore
 1. Organizarea social-teritorială şi politică a geto-dacilor

Numele de geţi şi daci, la origine nume de triburi, s-au impus treptat

cadenumiri colective, generice pentru întregul neam al tracilor de la nord de Dunăre.
 Încă din secolul IV î.e.n., societatea geto-dacă a fost organizată în puternice
formaţiuni militare pe fondul dispariţiei obştii bazate pe legăturile de rudenie, obştea
Organizareasoci
al-teritoriala si devenind o colectivitate formată din totalitatea familiilor care locuiau pe un anumit
politica a geto- teritoriu.
dacilor Uniunile de triburi, organizate pe baza democraţiei militare, în care atribuţiile
1. Organizareade conducere sociale reveneau adunării generale a războinicilor, ulterior unor
social-căpetenii, şefi militari, „regi” ca: Oroles, Rubobostes, Dromichaites, care au creat
teritori
premisele trecerii de la organizarea gentilico-tribală, la cea politico-statală.
La venirea primilor colonişti pe ţărmurile Dobrogei, geto-daci trăiau în aşezări
nu prea mari, uneori fortificate (oppida, arces). În regiunile de şes nu existau
Organizarea social-teritorială şi politică a geto-dacilor fortificaţii de piatra, apărarea
acestor aşezări se făcea cu şanţuri şi valuri de pământ întărite cu palisade, în regiunea
de munte, întrucât materialul se găsea mai uşor, zidurile se făceau din piatra.
Reşedinţele fortificate ale uniunilor de triburi, prin contopire cu centre meşteşugăreşti
şi de schimb devin treptat, odată cu statornicirea relaţiilor sociale, „oraşe”.
În astfel de aşezări de tip urban, pe care dacii le numeau „dave” s-au înmulţit
vertiginos, cele mai multe fiind centre economice, producătoare de mărfuri, târguri
unde se găseau mărfurile negustorilor străini, în principal greci şi romani, dar în
acelaşi timp şi centre militare, politice şi religioase.
Deşi populaţia oraşelor era relativ numeroasă, majoritatea populaţiei geto-
dace locuia în sate, aşezate pe cursuri de apă şi în locuri mai adăpostite.
Geograful grec, Ptolemaios din Alexandria relatează în lucrarea „Geografia”
că pe teritoriul locuit de geto-daci existau anterior statului dac a lui Burebista,
precum: Piroboridava (Poiana), Petrodava (Piatra Neamţ), Buridava (Ocniţa),
Ziridava (Pecica), Sucidava, etc.
Numerosul popor al geto-dacilor, divizat în triburi şi uniuni de triburi a
înlocuit definitiv raporturile gentilice, prin locuirea unui teritoriu care devine unic şi
unitar din punct de vedere politic, unificat din punct de vedere economic militar şi
religios prin intermediul acestor aşezări de tipul „davelor”, statul geto-dac luând
naştere în primele decade ale secolului I î.e.n., reprezentând prima organizare politică
superioară care a apărut pe teritoriul României şi una dintre cele mai importante forţe
politice şi militare pe care le-a cunoscut Europa în antichitate.
Despre statul dac al lui Burebista şi despre elementele sale ne vorbeşte
geograful grec Strabon, care aminteşte de „marea stăpânire” a regelui Burebista a
cărui domnie, începe potrivit istoricului Iordanes cu puţin înainte ca Sylla să fi luat la
Roma titlul de dictator, în anul 82 î.e.n., stăpânire ce s-a întins spre apus la Dunărea
de mijloc şi Moravia, spre nord la Carpaţii Păduroşi, spre răsărit la gurile Bugului iar
spre sud la lanţul munţilor Haemus (Balcani).
Consolidarea puterii de stat a fost ajutată la geto-daci, ca şi la alte popoare,
defactorul religios, religia geto-dacă devenind comună mai multor triburi şi uniuni de
 triburi, fiind interesată în asigurarea unităţii de stat, marele preot fiind totodată şi
vicerege.
Ca şi la alte popoare trei elemente au marcat la geto-daci calea parcursă de la
structura gentilico-tribală la cea statală: organizarea pe baze teritoriale, constituirea
unei forţe armate desprinse de comunitate şi instaurarea unui sistem de impozite
destinate păturii sociale superioare şi mai ales nevoilor sale militare.
Existenţa statului presupunea un aparat menit să îi asigure funcţiile interne şi
externe, la curtea regelui, organizată probabil după model elenistic se afla viceregele
ales uneori din rândul clerului, cum a fost cazul lui Deceneu sau Vezina, despre care
Dio Cassius spune că „avea al doilea loc după Decebal”, dând configuraţia unui
sistem dual de deţinere a puterii supreme preluat din faza de destrămare a organizării
gentilico-tribale, un consiliu format din rude, ca de pildă Diegis, fratele lui Decebal,
prieteni apropiaţi, comandanţi militari, şefi de fortificaţii şi căpetenii religioase.
Forma de guvernământ era cea monarhică, în stadiul ei incipient asemănător
basileilor greci sau primilor regi ai Romei, regimul politic democratic şi adunările
populare cedând treptat locul consiliului regal.
Conducerea triburilor politice şi administraţia erau încredinţate unor dregători
aleşi dintre nobili sau oamenii de arme. Atribuţiile dregătorilor, potrivit lui Suidas
erau grupate în două categorii: civile şi militare.
Existau deci două categorii de dregători, cei care exercitau atribuţii de
ordin administrativ, iar alţii care deţineau comanda armatelor de pe teritoriu, de
aici rezultând ca teritoriului statului dac era împărţit în unităţi administrativ
teritoriale.
Josephus Flavius vorbind chiar de apariţia „a unui fel de preceptori ai
veniturilor şi ai roadelor ce le produce pământul aleşi prin vot”, fapt ce marchează
şi o specializare a funcţiilor publice. Divizarea funcţiilor sociale nu a însemnat
însă o împărţire în caste de felul celor din vechea Indie, ci o distribuire de roluri
administrative, ca în vechiul Egipt.
Caracterul de stat unitar al statului dac condus de Burebista era mai mult
de ordin instituţional, structura sa semănând mai mult cu o federaţie, fapt care a
dus la fragmentarea sa ulterioară în patru sau cinci organisme politice, fiecare cu
un conducător propriu, aşa cum a fost Decebal pentru supunerea căruia împăratul
Traian a trebuit să poarte două războaie.

2. Dacia, provincie a Imperiului Roman

Cucerirea Daciei în urma războiului din 105-106 e.n. a însemnat nu numai

 supunerea dacilor, ci şi colonizarea acestei provincii cu elemente romane sau
Dacia – romanizate aduse din tot Imperiul roman. Noua provincie imperială cuprindea în
provincie a hotarele sale, după informaţiile lui Claudius Ptolemaios, Transilvania, Banatul,
Imperiului
Oltenia, vestul Munteniei şi o parte din Moldova.
Roman
Provincia Dacia era condusă de un guvernator numit „legatus Augusti pro
praetore”, iar în timpul împăratului Hadrian, acesta conducea numai provincia
Dacia Superior, respectiv partea de miazănoapte, cealaltă parte Dacia Inferior,
fiind sub autoritatea, iniţial a unui prefectus iar apoi a unui procurator prezidial,
guvernatorul Daciei Suprior având rang mai înalt, senatorial, îndeplinind şi
functia de comandant al Legiunii a XIII Gemina.
Acelaşi împărat avea să împartă Dacia, la mijlocul secolului II, în trei
părţi: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis şi Dacia Porolissensis, fiecare sub
autoritatea unui procurator care avea şi atribuţii administrativ-financiare.
Organizarea Daciei, ca provincie romană era totuşi unitară, împărţită
numai pentru o mai eficientă administrare, în trei subdiviziuni.
Administraţia centrală a provinciei avea în frunte pe guvernator, care după
împărat avea „cea mai mare competentă” asupra locuitorilor din provincie, el
îngrijindu-se ca provincia ce o administra să fie „potolită şi liniştită”.
Un rol însemnat în organizarea centrală de stat o avea „concilium
provinciae Daciarum trium”, care era prezidat de preotul provinciei, şi care, pe
lângă cultul împăratului se mai îngrijea şi de ridicarea de monumente sau statui în
cinstea celor ce făcuseră binefaceri provinciei, aducea mulţumiri guvernatorului,
la ieşirea din funcţie, pentru modul cum administrase provincia.
În Dacia, ca în întreg Imperiu Roman au existat aşezări orăşeneşti, colonii
şi municipii precum şi aşezări rurale. Coloniile se bucurau de o situaţie mai bună
decât municipiile, fiind alcătuite, de obicei, din foşti ostaşi romani stabiliţi în
provincie, pe când municipiile erau aşezări care dobândeau acest statut ca urmare
a îndeplinirii sarcinilor impuse şi a integrării în viaţa politică a Imperiului.
În coloniile şi municipiile din Dacia exista un sfat orăşenesc „ordo
decurionum”, decurionii fiind aleşi de către magistraţi superiori dintre persoanele
care exercitaseră, anterior, în oraşul respectiv o magistratură.
Potrivit legilor municipale, decurionii aveau, în principal, sarcini
administrative: se îngrijeau de încasarea contribuţiilor impuse de autorităţile
imperiale oraşului şi de perceperea la timp a impozitelor ordinare, supravegheau
îndeplinirea lucrărilor edilitare, controlau gestiunea financiară a oraşului,
stabileau prestaţiile ce urmau a fi efectuate de cetăţeni etc.
Cei mai de seamă magistraţi orăşeneşti erau duumvirii întâlniţi în colonii,
şi quatuorviri, în municipii. În exerciţiul atribuţiilor lor, aceştia puteau fi înlocuiţi
vremelnic de un prefect.
Duumvirii şi quatuorviri prezidau alegerile municipale, organizau jocuri şi
serbări, adjudecau lucrările publice, arendau proprietăţile comunale şi
supravegheau gestiunea financiară a oraşului
Ierarhia funcţionărească din oraşe era alcătuită din magistraţi inferiori,
aedili şi quaestori.
Aedili aveau ca atribuţii: întreţinerea în bunăstare a drumurilor şi
canalelor, arendarea băilor publice, supravegheau ca înhumarea celor morţi să nu
se facă în interiorul oraşelor, exercitau poliţia pieţelor şi erau datori să organizeze
jocuri publice pentru cetăţeni.
Quaestorii aveau funcţia de casieri comunali şi alcătuiau treapta inferioară
a ierarhiei funcţionarilor. În subordinea magistraţilor orăşeneşti se aflau diferiţi
slujbaşi: lictori, aprozi, scribi, arhivari, crainici etc.
Uneori împăratul putea fi ales de locuitorii oraşelor în calitate de duumvir
sau quatuorvir, caz în care era reprezentat în oraşul respectiv de un delegat numit
praefectus quinquennalis, care administra treburile oraşului fără să aibă vreun
coleg de magistratură.
În jurul oraşelor se aflau diverse unităţi teritoriale ce depindeau
administrativ de acestea, cum ar fi forurile şi conciliabulele, târguri cu magistraţi
proprii, aleşi de locuitori, satele, numite vici sau pagi, şi aşezări rurale întărite,
numite castella.
Cele mai importante unităţi administrative ce depindeau de oraşe erau
ţinuturile numite „teritoria”. Unele dintre acestea se bucurau de oarecare
autonomie, conducerea lor fiind încredinţată unui sfat de consilieri comunali în
fruntea căruia se găsea un „quinquenalisales”, ales dintre conducătorii satelor din
ţinut.
Satele, în care locuia mare majoritate a populaţiei locale, numite mai rar
pagi şi mai frecvent vici, erau conduse de doi magistraţi, ajutaţi în problemele
financiare de un questor. Satul putea avea şi un singur conducător, ales de săteni
fie numit de autorităţile superioare, denumit în acest caz „princeps loci”.
Conducătorii satelor erau ajutaţi în treburile administrative de către un
consiliu sătesc, „ordo”, care funcţiona într-o clădire special amenajată, numită
„auditorium”.
Un rol important în Dacia l-au avut „colegiile”, asociaţii de persoane unite
prin activitatea şi profesiunea lor comună, care, pentru a avea existenţă juridică,
trebuiau să fie alcătuite dintr-un număr minim de membrii care sa contribuie cu o
cotizaţie bănească la fondul social comun.
Colegiile erau administrate de un preşedinte, „magister”, de un ajutor al
acestuia „comagister” şi de un consiliu, colegiile din Dacia fiind de regula
împărţite în decurii şi mai rar în centurii.
Pentru o bună şi eficientă organizare se percepeau de la locuitorii Daciei,
impozite, care erau de două feluri: directe, cum ar fi impozitul funciar care greva
toate proprietăţile particulare din Dacia şi capitaţia, un impozit personal plătit de
toţi, indiferent dacă erau sau nu cetăţeni; negustorii plăteau un impozit special,
numit „aurum negotiatiorum” şi indirecte, pe moşteniri, eliberări sau vânzări de
sclavi etc.
Un venit important era asigurat de taxele vamale, „portoria”, care se
percepeau la intrarea sau ieşirea din circumscripţiile vamale, şi care grupau două
sau mai multe provincii, Dacia făcând parte din circumscripţia vamală a
Iliriei. Din punct de vedere administrativ, vămile au fost la început concesionate,
ulterior sistemul fiind înlocuit cu regia.
Pentru problemele financiare, fiecare dintre cele trei subdiviziuni ale
Daciei aveau câte un procurator având în subordine funcţionari inferiori care
colectau diferitele categorii de impozite.
 3. Administraţia în Dacia după retragerea aureliană

 Retragerea autorităţilor romane din Dacia a avut, printre alte urmări şi

Administratia in Dacia desfiinţarea administraţiei centrale a fostei provincii; cum însă Dacia nu a intrat în
dupa retragerea componenţa altui stat, o noua administraţie centrală nu s-a putut substitui celei
aureliana anterioare. Deşi a reprezentat pentru autohtoni o eliberare de forţă, de
constrângere romană, retragerea autorităţilor romane a dus la dispariţia coeziunii
organizării, a ruralizării modului de organizare, care va continua sa fiinţeze, în
vremea tulbure a migraţiilor popoarelor barbare, numai prin forme locale,
nesubordonate autorităţii centrale.
Oraşele din Dacia au continuat să existe încă multa vreme şi să-şi
desfăşoare activitatea ca şi mai înainte, în numeroase oraşe constatându-se
arheologic prezenţa monedelor, sarcofagelor şi necropolelor de factură romană.
Spre a se apăra de barbari, oraşele îşi construiesc fortificaţii şi turnuri de apărare
şi au continuat să aibă în subordine satele din „teritoria” din jurul lor, situaţie
explicată prin transmiterea denumirii şi atribuţiilor administrative a duumvirilor şi
quatuorvirilor, numiţi „judices”, către satele româneşti, sub forma de jude, judeţ
etc.
Decăderea treptată a oraşelor a dus la o ruralizare a acestora, numele
originare se pierd, aşezările întemeiate pe ruinele lor primind noi denumiri.
Satele vor continua să se organizeze şi să se dezvolte liber, fără vreo
presiune de sus; obligaţiile lor fată de migratori erau numai de natură economica.
În comparaţie cu oraşele, satele parcurg un proces de creştere a numărului lor,
datorită sporului demografic, satul rămânând după retragerea administraţiei şi
armatei romane din Dacia, forma predominantă de organizare administrativă.
Termenul de sat este preluat de autohtoni de la cuvântul latin „fossatum”,
ce denumea o aşezare întărită, apărată cu şanţuri şi palisade. Vechile denumiri ale
aşezărilor geto-dace de tipul davelor s-au pierdut, ajungând până la noi doar
termenul de cătun ce desemna aşezările mai mici.
Satul poate fi privit ca unitate administrativă, ca totalitate a locuitorilor săi
şi ca teritoriu aparţinând colectivităţii ce-l locuieşte. În totalitatea sa, satul era,
încă înainte de cucerirea romană o obşte, adică o comunitate de muncă organizată
în vederea desfăşurării existenţei în comun, pe baza unor puternice relaţii de
solidaritate între membrii ei, formă de organizare socială şi administrativă care a
continuat să existe şi după retragerea autorităţilor romane din Dacia..
Caracterul teritorial al obştii este dat de stăpânirea în comun a unui anumit
perimetru determinat, în care nucleul populaţiei autohtone l-a constituit familia
individuală (pereche). Mai multe asemenea familii, cu gospodarii proprii şi
înrudite între ele se grupau în „cete de neam”, spre a munci în comun şi alcătuiau
un fel de subdiviziuni ale obştii teritoriale.
Dată fiind omogenitatea socială a membrilor ei, obştea era o „democraţie”,
ce funcţiona pe baze elective, care se autoadministra şi îşi alegea singură organele
de conducere, cum au fost: adunarea megieşilor, membrii stăpânitori de-a valma a
teritoriului obştii, cu o competenţă generală în rezolvarea problemelor obştii,
oamenii buni şi bătrâni, aleşi dintre megieşi şi juzii, şefi militari ai satului,
însărcinaţi cu paza, apărarea şi păstrarea ordinii interioare în comunitate.
În perioada migraţiilor, obştile se înşirau de obicei pe valea unui râu, sau
într-o depresiune montana, de-a lungul unor importante drumuri, formând uniuni
de obşti. Necesităţi economice, cum ar fi interesul de a se pune în valoare întreaga
zonă sau de a se obţine terenuri suplimentare de cultură, determinau fenomenul de
expansiune, de „roire” a unei obşti, în vedere întemeierii unei noi aşezări săteşti şi
a unei noi obşti.
În cadrul uniunilor, obştile săteşti îşi păstrau autonomia şi organizarea
proprie, dar prin reprezentanţii lor, alcătuiau un sfat al uniunii pentru rezolvarea
problemelor curente. Această aptitudine a obştilor de a se încadra în formaţiuni
teritoriale mai mari se va accentua în secolele următoare, obştea pătrundu-şi
individualitatea în cadrul unor mari formaţiuni politice.
În secolele IV-VIII s-a realizat procesul de etnogeneză a românilor şi s-a
creat organizarea specifică a satelor româneşti devălmaşe şi a normelor
corespunzătoare. La nivelul obştilor şi chiar a confederaţilor se naşte fenomenul
de autoritate care implica două categorii de relaţii: de comandă şi de supunere,
situaţie ce a generat desprinderea unei persoane sau a unui grup care va conduce,
de grupul majoritar care va fi condus şi guvernat, creând premisele formării, sub
autoritatea acestora a unor formaţiuni sociale puternice din care se vor naşte
viitoarele state feudale.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E.Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1993;

2.L.Marcu , Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997;
3. D.Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998;
4. D.Ţop, Iulian Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Târgovişte, 1999.
5. V. Popa, A. Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti, 1999.
6. D.Ţop, Istoria dreptului şi statului românesc, Târgovişte, 2005.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Administraţia în Dacia Romană

 MODELE DE TESTE

1. Dacia ca provincie a Imperiului Roman a fost împărţită de împăratul Hadrian în:

1 a. 3 provincii
2 b. 2 provincii
3 c. 4 provincii

2. Aşezările omeneşti din Dacia Romană erau:

1a. oraşe şi comune
2b. colonii şi municipii
3c. municipii şi oraşe

3. Retragerea administraţiei romane din Dacia a avut loc în:

1a. sec. V e.n.
2b. sec IV e.n.
3c. sec. III e.n.

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE

1. Punctul a
2. Punctul b
3. Punctul c
 Capitolul II

VECHI AŞEZĂRI TERITORIALE

ROMÂNEŞTI ÎN EVUL MEDIU

1
0 1. Cuprins
1 2. Obiectiv general
2 3. Obiective operaţionale
3 4. Bibliografie selectivă
4 5. Temă de reflecţie
5 6. Teste
0 7. Răspunsuri şi comentarii la teste
2

Cuprins

 Organizarea teritorială în cadrul obştilor săteşti

 Originalitatea instituţională a „ţărilor”, cnezatelor şi
voievodatelor
 Întemeierea statelor feudale româneşti

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind organizarea

teritorială în cadrul obştilor săteşti, precum şi întemeierea
statelor feudale româneşti

 Obiective operaţionale: Activitatea organelor şi structurilor din

sistemul administraţiei apariţia, funcţiile şi evoluţiile acestora în
diferite etape ale organizării societăţii româneşti, de-a lungul
istoriei este preocuparea principală a disciplinei de faţă.
  1. Organizarea teritorială în cadrul obştilor săteşti

Organizarea teritoriala Continuitatea obştilor săteşti pe teritoriul vechii Dacii, după retragerea romană
in cadrul obstilor
satesti
până la formarea statelor feudale a însemnat, potrivit lui P.P. Panaitescu,
continuitatea poporului român în Dacia, ca popor aşezat teritorializat, permanent
legat de pământ. În cadrul obştii, teritorială, vicinală sau sătească, teritoriul nu
avea numai o funcţie economică, dar şi o semnificaţie nouă, socială, de
determinare a aparenţei la obşte.
Aceasta formă de organizare teritorială, a dobândit posibilitatea de a se
încadra în organizarea de stat a Daciei romane şi de a se menţine apoi veacuri
întregi, în lipsa unor organisme suprapuse, criteriul teritorial al acestor obşti fiind
primul pas spre organizarea de stat.
Acest proces de teritorializate implică prezenţa unor structuri de administraţie,
cel puţin pentru a efectua lotizările şi distribuirile de terenuri în cadrul obştii, cât
şi alocarea unei părţi din venitul obştii pentru a se putea întreţine asemenea
organe. Caracterul străvechi al acestor forme de organizare socială, anterior
statului feudal este relevat de un mare număr de sate amintite în documente, cât şi
menţinerea în unele regiuni, locuite de dacii liberi şi unde procesul de destrămare
a relaţiilor gentilico tribale a fost mai lent, într-o prima perioadă a feudalismului,
a „judeciilor gemelare”, rămăşiţe ale vechii organizări pe baze duale a
comunităţilor.
Comunităţile româneşti, agricole, sedentare au putut dăinui în spaţiul carpato-
danubian, atât în perioada migraţilor cât şi ulterior, tocmai datorită faptului că
aveau propria lor organizare teritorială, administrativă şi militară, organizare
întemeiata pe îndeletniciri agricole exercitate în comun.
Comunităţile gentilice ale popoarelor nu au avut nici o influenţă asupra
organizării social-economice a autohtonilor, dimpotrivă, modul de organizare în
comunităţi teritoriale a populaţiei localnice a grăbit sedentarizarea şi asimilarea
noilor veniţi, aşa cum a fost cazul slavilor, pe care autohtonii nu numai că i-au
asimilat dar au dobândit şi preponderenţa politica, păstrând de la vechii slavi
numai denumirile unor instituţii sau realităţi sociale.
Deşi îşi păstrează forma tradiţională, se remarcă o apropiere între ele sub
forma constituirii unor organizaţii mai întinse, care au cuprins o întreagă regiune,
văile râurilor, depresiuni montante, câmpii, alcătuind adevărate „românii
populare” cum le-a numit Nicolae Iorga. Unirea mai multor sate devălmaşe în
„obşti de obşti”, confederaţii sau uniuni de obşti pe teritorii mai vaste a făcut
necesară folosirea unor termeni care să le numească deosebit, aşa a apărut
denumirea de „ţară” sau „câmpulung”, luată ca bază teritorială acum mai larg
decât „moşia” unui sat izolat.
Ridicarea din rândurile membrilor obştii a unor vârfuri ale societăţii chemate
să îndeplinească sarcini de conducere în noile organizaţii teritoriale a dus la
naşterea în cadrul uniunilor de obşti a unei societăţii politice, statale. Deşi obştea
teritorială, sătească, cu autoconducera ei democratică se aseamănă cu statul prin
faptul că avea, ca şi acesta un teritoriu pe baza căruia se determina apartenenţa
 membrilor obştii, îi lipsea însă acel aparat specific statului, profesionalizat,
compus din slujbaşi funcţionari, cu sarcini permanente răsplătite corespunzător.
Acest mod de organizare teritorial al obştilor săteşti, a făcut ca procesul de
trecere la feudalism să capete la populaţia autohtonă o serie de particularităţi faţă
de cel petrecut la popoarele vecine şi unde trecerea s-a făcut direct din
organizarea gentilică şi a dat posibilitatea persistenţii denumirii de „roman”,
„romanus”, al autohtonilor.
Organizarea străveche a obştilor teritoriale a fost înlăturată odată cu
cristalizarea raporturilor feudale, încetul cu încetul, de către alte forme ale
administraţiei şi justiţiei, impuse de vârfurile conducătoare ale obştilor care au
constituit elementele constitutive ale unui aparat specializat prin care obştea
teritorială a putut realiza trecerea spre constituirea unor organizaţii politice
prestatale şi ulterior a statelor feudale.
Noile formaţiuni politice au purtat diverse denumiri, având în vedere fie
teritoriul: Bârsa, Haţeg, Vrancea, fie caracterul etnic al locuitorilor: Vlaşca,
Romanaţi, fie conducătorul politic, denumiri ce nu au implicat nici o diferenţiere
calitativă între aceste formaţiuni.

2. Originalitatea instituţională a „ţărilor”, cnezatelor şi voievodatelor

Concomitent cu afirmarea personalităţii etnice a romanilor a avut loc şi

 organizarea lor în formaţiuni politice proprii răspândite pe întreg teritoriul locuit
Originalitatea de ei.
institutionala a,,tarilor Spre deosebire de obştile săteşti tradiţionale, noile organisme politice poartă
“, cnezetalelor si
voievodatelor denumiri diverse: ţară, cnezat, voievodat, câmpulung, „ţară” fiind denumirea
predominantă, generică, aplicabilă şi tuturor celorlalte formaţiuni purtând alte
denumiri.
În sânul acestor noi formaţiuni prestatale, vechile aşezări teritoriale, obştile, au
avut autonomie administrativă şi judiciară, structuri care au reprezentat primele
forme de administraţie românească, specifice epocii în care dominau normele
juridice consuetudinare.
Cuvântul latinesc „terra” a intrat în limba română sub forma „ţară”, cu sensul
politic de organizare statală, fiind denumirea generică, predominată pentru
celelalte formaţiuni prestatale. În arcul Carpaţilor sunt semnalate Ţara Crişanei, a
voievodului Menumorut, Ţara voievodului Glad, Ţara Ultrasilvana a voievodului
Gelu, dar şi Ţara Bârsei, a Făgăraşului, a Haţegului, a Zarandului.
La răsărit de Carpaţi sunt menţionate Ţara Bolohovenilor, Ţara Brodnicilor, şi
mai vechile organizării, Câmpulung, Vrancea şi Tigheci. Pe lângă Vlachenlant
amintită în Niebelungenlied, mai exista în nordul Dunării, Vlaşca, cu codrul
Vlăsiei Romanaţi, Paradunavon sau Paristrion între Dunăre şi Marea Neagră,
ţările lui Litovoi şi Seneslau în regiunea Jiu, Olt şi Argeş.
În Dobrogea, sunt semnalate nuclee statale de tip feudal având în frunte
„jupani”, căpetenii feudale ca „jupan Dimitrie” amintit în inscripţia de la 943,
Sesthlav în regiunea Vicina şi Satzos în nord-vest, care aveau atribuţii
administrative, militare şi fiscale.
 Cnezatul era o organizaţie politică aflată sub conducerea unui cneaz. Este tot o
ţară denumită după forma ei de conducere. Cuvântul „cneaz” este de origine
vizigota-kunig, şi a dobândit în feudalismul dezvoltat, când acesta instituţie a
dispărut, un înţeles social, acela de sătean liber.
În spaţiul carpato-dunărean termenul de cneaz a dublat şi apoi a înlocuit
termenul latin de judec sau jude, instituţia nu poate fi considerata ca un împrumut
de la popoarele slave vecine, fiind continuarea vechii „judecii” romane, de altfel a
avut şi o evoluţie diferită faţă de slavi, la aceştia fiind domn şi stăpân cu drepturi
depline, voievodul a avut un rol secundar, însărcinat cu conducerea oştirii, pe
când la români cneazul era subordonat voievodului.
Cnezii au reprezentat autoritatea supremă în cadrul obştilor şi confederaţilor
de obşti, coordonând activităţile administrative, economice şi militare, autoritate
sporită odată cu transformarea lor din electivi în viageri şi apoi în ereditari.
În colectivităţile agropastorale româneşti, cnezii apar documetar pe o arie
vastă, de la cnezatele lui Ioan şi Farcaş, amintite de Diploma cavalerilor Ioaniţi
(1247), la cnezatele de sat şi cnezate de vale în Maramureş, ce cuprindeau mai
multe sate situate pe valea Izei sau Vişeului, până la chinejii din Banat, căpetenii
militare şi administratori locali ai comunităţilor săteşti chiar şi la începutul
secolului al XVIII-lea, îndeplinind funcţia de jude sătesc.
Cnezatul a fost o instituţie general românească, izvorâtă din aceleaşi necesităţi
de organizare a populaţiei; cneazul avea largi atribuţii fiscale şi administrative:
repartiza şi percepea dările, repartiza obligaţiile în muncă ale ţăranilor, reprezenta
populaţia autohtonă pe lângă autorităţi, aresta răufăcătorii şi menţinea ordinea în
cadrul comunităţii.
Voievodatul este o instituţie de origine slavă şi este ca şi cnezatul tot o „ţară”,
şi a existat în toate teritoriile locuite de romani. Deşi poartă denumirea de origine
slavă, voievodatul este o instituţie românească, având o origine unică, dar care a
evoluat în moduri diferite de o parte şi alta a Carpaţilor.
Cele mai vechi voievodate sunt semnalate în Transilvania de Anonymus,
precum cele conduse de Glad, Gelu şi Menumorut. La români, voievodul nu a fost
numai conducător militar, ci şi conducătorul unei confederaţii de obşti, cu atribuţii
politice şi administrative, cum au fost voievodatele lui Litovoi şi Seneslanu aflate
sub suzeranitatea regilor Ungariei.
Instituţia voievodatului este o instituţie anterioară venirii slavilor şi ungurilor,
constituită în vremea descompunerii puterii avare, denumirea fiind influenţată de
coabitarea româno-slavă. Ungurii nu au cunoscut această instituţie, au găsit-o în
Ardeal ca o creaţie a românilor şi au trebuit să accepte existenţa ei în continuare
timp de secole.
Voievodul la români a continuat în plan superior atribuţiile judecătoreşti ale
juzilor şi cnezilor, situaţie neîntâlnită la slavi şi după ce instituţia voievodului a
dispărut, aceasta titulatură a fost alăturată celei de domn.
O altă denumire similară cu ceea de „ţară” este „Câmpulung” cuprinzând mai
multe obşti săteşti cu ţărani liberi, Câmpulung Muscel, Câmpulung Moldova,
Câmpulung de pe Tisa. Termenul de „câmp” indică în evul mediu o obşte,
Câmpul lui Dragoş şi Câmpul Perilor în Moldova, iar „câmpulung” o uniune de
 mai multe obşti săteşti, denumire păstrată mai târziu ca nume al centrului fostei
uniuni, devenit, târg sau oraş.
Conducătorii acestor formaţiuni politice ajung cu vremea ereditari funcţia lor
trecând din generaţie în generaţie în cadrul aceleiaşi familii. În exercitarea puterii
aceşti cârmuitori erau ajutaţi de „mai marii ţării” proveniţi din vechile căpetenii
ale confederaţilor vicinale, precum şi de un număr de oameni de arme de profesie
alcătuind o ceată militară, nucleul oştirii din acea vreme.
Pe aceşti războinici de profesie conducătorul îi întreţinea, le făcea daruri şi
stabilea o oarecare ierarhie între ei, fiind utilizaţi în menţinerea şi consolidarea
puterii de stat şi a aparatului administrativ, ceea ce permitea strângerea dărilor, de
a împărţi dreptatea, de a exercita autoritatea poliţienească pe domeniile lor.
Odată cu forţa publică, se creează şi se dezvoltă şi o bază materială special
constituită pentru întreţinerea ei, bazată pe contribuţia cetăţenilor, pe impozite,
care pe măsura întăririi puterii feudale capătă caracter regulat.
Închegarea acestor elemente feudale s-a produs printr-un proces îndelungat, cu
o serie de particularităţi regionale. Sistemul fiscalităţii şi administraţiei, bazat pe
contribuţia benevolă a membrilor obştilor în folosul conducerii acesteia este
treptat înlocuit de mijloace specifice de constrângere, cete de oameni înarmaţi,
închisori de care dispuneau conducătorii formaţiunilor politice prestatale.
O asemenea evoluţie a organizării politice şi administrative a românilor
demonstrează pe plan instituţional originalitatea, statornicia, continuitatea şi
dezvoltarea în condiţii proprii a aşezămintelor sale.

2. Întemeierea statelor feudale româneşti

 Constituirea statelor medievale româneşti a avut loc prin reunirea

Intemeierea statelor formaţiunilor politice autohtone, cu caracter regional ce constau din uniuni de
feudale romanesti obşti teritoriale; în urma asocierii acestora în scop de apărare, căpeteniile lor
militare, voievozi, duci, şi chiar cele civile, cnezi, juzi, şi-au permanetizat
atribuţiile transformând autoritatea cu care fuseseră investiţi în putere politică.
Fondurile comune au fost preluate şi administrate de aceste căpetenii pentru
raţiuni militare, iar ostaşii de rând au început să depindă necondiţionat de cei care
îi întreţineau. Statul medieval la români s-a format prin închegarea elementelor
constitutive în cadrul unui proces intern, printr-o subordonare voluntară.
Aceste elemente: populaţie, teritoriu, conducere proprie, existau în cadrul
comunităţilor vicinale româneşti, având posibilitatea de a deveni realităţi politice
ori de câte ori s-au ivit condiţii prielnice, care au imprimat statelor medievale
româneşti o serie de particularităţi.
În primul rând formarea statelor feudale româneşti a pornit de la o bază
preexistentă şi nu de instituţii gentilice, ca în alte state medievale, elementul de
trecere fiind nu uniunile de triburi, ci confederaţiile de obşti săteşti.
În al doilea rând, centralizarea puterii a avut loc la scurt timp după întemeierea
lui, fără o întreagă perioadă de „fărâmiţare feudală”, iar împărţirea administrativă
în judeţe, nu a avut la bază teritoriile străvechilor clanuri, demult disolute, ci cele
corespunzând marilor confederaţii de obşti teritoriale, existenţa în primele veacuri
a unor căpetenii de districte teritoriale şi nu a unei aristocraţii gentilico-tribală,
constituind o dovadă în acest sens.
Dreptul de proprietate a domnului asupra pământului prezenta aspecte
particulare, ceea ce a făcut ca imunităţile feudale să aibă caracteristici distincte de
alte ţări, şi, în sfârşit, ideea statală, după cum apreciază L.P. Marcu, ca formă
superioară de organizare politică, preconizată de marii regi daci şi dezvoltată în
cadrul imperiilor roman şi bizantin, a constituit o permanenţă în viaţa politică a
vechii populaţii româneşti de pe teritoriul Daciei, găsindu-şi concretizarea în
statele medievale româneşti.
Procesul complex de constituire a formaţiunilor statale în Transilvania a fost
substanţial îngreunat de migraţia popoarelor şi în special, de unguri. Etapele
parcurse în constituirea voievodatului Transilvaniei au fost două: într-o primă
etapă, triburile ungare cuceritoare, aflate în stadiul organizării gentilice nu au
reuşit să-şi asigure dominaţia asupra autohtonilor, decât înglobându-i pe aceştia
din urmă, multe formaţiuni locale păstrându-şi autonomia până în secolul al XIV-
lea, cum ar fi Ţara Făgăraşului, Ţara Bârsei, Ţara Maramureşului etc.
În a două etapă, care a debutat, în primii ani ai secolului al IX-lea, cu
înfrângerea căpeteniilor locale şi constituirea unui stat de tip feudal sub
autoritatea regelui ungur, deşi au continuat să existe secole de-a rândul puternice
forme de autonomie politică şi administrativă a localnicilor.
În Dobrogea, căpeteniile locale Tatos, Satza, Sestlav îşi afirmă, la sfârşitul
secolului al XII-lea, o autonomie pe care bizantinii n-o pot desfiinţa. În secolul
următor, în partea de sud, se remarcă stăpânitorii Dobrotita şi Ivancu, acesta din
urmă dobândind titlul de despot, bătând monedă şi încheind tratate cu genovezii.
Grupurile compacte de români din sudul Dunării s-au răsculat în secolul al
XII-lea împotriva bizantinilor şi au fondat o formaţiune politică, condusă de Petru
şi Asan, cunoscută ca Statul Asăneştilor. Urmaşul acestora, Ioniţă Caloian, fiind
recunoscut în anul 1204, la Tivornovo, ca rege al bulgarilor şi vlahilor, aceştia din
urmă fiind asimilaţii de bulgari, după cum, la rândul lor, bulgarii au fost asimilaţi
de slavi.
Unificarea politică la sud de Carpaţi s-a făcut de către voievozii locali cu
ajutorul unor căpetenii, ce nu mai erau simplii fruntaşi ai confederaţilor de obşti
teritoriale, ci stăpâni de domenii, majores terrae, unificare ce s-a realizat prin
recunoşterea unuia dintre marii conducatori, drept căpetenie, pe „basarabă”, fiul
lui Tihomir, din familia voievozilor olteni.
Acest proces de constituie se va sfârşi sub domnia lui Basarab I, care învinge
oştile maghiare la Posada în anul 1330, consolidând independenţa tânărului stat
care îşi extinsese hotarele dincolo de Prut, noua provincie luând numele de
Basarabia.
La răsărit de Carpaţi, alături de puternica formaţiune politică independentă
existentă pe văile Siretului şi Prutului, mai exista în nord o „Ţara a Sepenitului”,
condusă de voievozi locali. După moartea voievodului Ştefan între fii săi, Ştefan
şi Petru se ajunge la un conflict. În anul 1354, un detaşament de români
maramureşeni, conduşi de Dragoş, vine în sprijinul acestuia din urmă, şi
învingându-l pe Ştefan ajunge, prin recunoaşterea căpeteniilor locale, conducător
al acestei formaţiuni politice.
 Urmaşii lui Dragoş au fost alungaţi de Bogdan, care în anul 1359, împreună cu
fii săi şi mai mulţi fideli cărora li s-a alăturat locuitorii Moldovei cuceresc tronul,
atacurile ulterioare ale maghiarilor pentru a-l pune pe tron pe urmaşul lui Sas,
Balc, au fost respinse, Moldova constituindu-se ca stat centralizat şi independent.
Întemeierea unor state proprii de câtre români în evul mediu, printr-un
excepţional efort de despresurare de sub dominaţia străină, a fost factorul decisiv
al istoriei naţionale, care a salvat însăşi existenţa poporului român. Astfel
societatea românească a înfăptuit pasul ireversibil în direcţia afirmării sale ca
entitate autonomă, organizată politic de sine stătător, asigurând poporului român
un cadru propriu de organizare politică superioară, un cadru de afirmare a energiei
sale pe plan politic, economic, bisericesc şi cultural.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1993;

2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997;
3. D.Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998;
4. D.Ţop, I.Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Târgovişte, 1999.
5. V.Popa, A.Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti, 1999.
6. D.Ţop, Istoria dreptului şi statului românesc, Târgovişte, 2005.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Originalitatea instituţională a voievodatelor şi cnezatelor româneşti

 MODELE DE TESTE

1.Cnezatele şi voievodatele din Ţara Românească au fost menţionate

pentru prima dată de:

a. cronica lui Anonimus în anul 1247

b. cronica pictată de la Viena din 1330
c. în letopiseţul Ţării Româneşti

2. Întemeierea Ţării Româneşti are ca dată de referinţă:

a. domnia lui Tihomir I
b. bătălia de la Posada
c. domnia lui Mircea cel Bătrân

3. Moldova a fost înainte de a fi stat feudal:

1 a. provincie a Ungariei
2 b. provincie a Poloniei
3 c. „marcă” a statului maghiar

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE

1. Punctul a
2. Punctul b
3. Punctul c
 Capitolul III

STRUCTURI ADMINISTRATIVE ÎN STATUL

MEDIEVAL

1. Cuprins
12. Obiectiv general
2 3. Obiective operaţionale
3 4. Bibliografie selectivă
4 5. Temă de reflecţie
6. Teste
5 7. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

 Prerogative administrative ale domniei

 Sfatul domnesc. Consiliul principelui guberniul Transilvaniei.
Cancelaria aulică
 Dregătoriile centrale. Bănia Craiovei

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind

prerogativele administrative ale domniei, sfatul domnesc,
dregătoriile centrale
 Obiective operaţionale: Drumul parcurs de administraţia
românească de la primele forme de organizare statală,
evoluţia sa din prima epocă, impregnată de ideile politico-
juridice elenistice, la administraţia discreţionară a jurisdicţiei
feudale, la noua ordine administrativă impusă treptat în
secolul al XIX-lea, până la administraţia modernă constituie
un util şi eficient tablou al administraţiei pe teritoriul
României din cele mai vechi timpuri până în perioada
contemporană.
1. Prerogativele administrative ale domniei

 În Moldova şi în Ţara Românească, domnia a folosit modelul bizantin în multe

din elementele structurii sale: titulatura domnului, puterea absolută, concepţia
Prerogativele
administrative ale
domniei
teocratică asupra puterii domneşti, asocierea la domnie etc. Domnia a reprezentat
o instituite fundamentală şi centrală a dreptului cutumiar românesc.
Regimul domnesc se întemeia pe un aparat administrativ central puternic,
subordonat domnului, care folosea un corp de dregători şi ostaşi care depindeau
direct de acesta.
Odată cu consolidarea statelor medievale, puterea politică s-a instituţionalizat
obiectiv, aparte de persoana domnitorului, disociindu-se de persoana sa pentru a
se ataşa definitiv unei entităţi care îi serveşte drept suport, adică un aparat statal,
situaţie în care domnitorul, sfatul domnesc şi ceilalţi dregători nu sunt decât
depozitari provizorii, agenţi de exerciţiu al competentelor acestui aparat care în
realitate desemnează statul ca atare, şi care îşi are drept centru de greutate
instituţia domniei.
Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă în
plenitudinea sa. Prerogativele domneşti erau vaste, corespunzând celor obişnuite
în întreg ev mediu. Toate puterile erau concentrate în mâinile monarhului, el era
şeful întregii administraţii a ţării şi şeful puterii executive, putând lua orice măsuri
pentru păstrarea ordinii feudale.
Domnul numea şi revoca pe toţi dregătorii atât ai ţării cât şi ai curţii. Tuturora
el le dădea porunci, verbal sau în scris, prin „cărţi de poruncă”, pitace, hrisoave,
prin care impunea implicarea dărilor, constrângerea ţăranilor să execute muncile
datorate domniei şi stăpânilor de moşii.
Domnul ţării avea dreptul de a acorda ranguri şi privilegii boiereşti, de a
încuviinţa întemeierea de sate şi târguri, de a împroprietări un străin, de a
încuviinţa căsătoria fiilor şi fiicelor de boieri, precum şi dreptul de a percepe
dările, regula înrădăcinată în obiceiul pământului.
Domnul avea dreptul să aşeze dările, stabilind cât se cuvenea să plătească
fiecare colectivitate, să fixeze contribuţia la plata haraciului, să înfiinţeze dări noi,
să acorde scutiri de dări prin imunităţi şi slobozii, prerogativă exercitată, de
obicei, consultând sfatul domnesc sau chiar adunarea stărilor.
Domnii au exercitat efectiv dreptul de a bate monedă. În Ţara Românească,
Vladislav I (1364-1377) a bătut prima monedă iar în Moldova, Petru I Muşat.
După accentuarea dominaţiei otomane, turcii nu au mai îngăduit Ţărilor
Române baterea de monedă proprie.
În calitatea sa de şef suprem al administraţiei, domnul hotăra şi împărţirea
teritorial-administrativă a statului şi era capul oştirii.
Aşadar, domnul exercită o multitudine de prerogative, într-un sistem bazat pe
confuzia de atribuţii, dar fireşte, activitatea lui era controlată de către boieri, care
îşi promovau interesele prin sfatul domnesc şi prin dregători.
Numit de regele Ungariei, voievodul Transilvaniei exercita numai o parte din
prerogativele suveranităţii regale. Avea dreptul de a numi vicevoievodul şi pe
comiţii comitatelor. Era administratorul veniturilor regale din care îşi reţinea o
treime, şi şeful armatei care se recruta din Transilvania. Avea şi dreptul de a
convoca congregaţiile generale şi de a le conduce lucrările.
Teritoriile locuite de saşi şi de secui nu erau supuse jurisdicţiei voievodale,
însă din secolul al XIV-lea, voievodul devenind şi comite al secuilor
administrează şi ţinuturile acestora.
 După despărţirea Transilvaniei de regatul ungar şi organizarea sa ca principat
sub suzeranitate turcească (1541), Transilvania a fost condusă de principe, care
era ales de dietă, şi mai rar impus de turci. Principelui nu i s-a recunoscut decât
iniţiativa legislativă, însă, în calitate de şef al statului deţinea puterea executivă;
numea persoane în funcţii publice, atribuia titluri de nobleţe, numea şi revoca din
funcţii pe marii prelaţi ai ţării, putea acorda graţierea şi amnistia şi avea vocaţia
generală de a moşteni patrimoniul magnaţilor decedaţi fără erezi, de a organiza
iarmaroace şi târguri.
Când Transilvania a trecut sub stăpânire habsburgică, potrivit Diplomei
Leopoldine din anul 1691, împăratul de la Viena era şi principe al Transilvaniei,
situaţie în care desemna un locţiitor al sau, un guvernator, ales dintre nobilii ţării.
Guvernatorul cât şi locţiitorul său trebuiau să aparţină în acelaşi timp unei din
cele patru religii recepte, fiind excluşi cei de religie ortodoxă, care în mare
majoritate erau români.
Guvernatorul avea numai atribuţii administrative, căci puterea legiuitoare
aparţinea Dietei, iar cea executivă aparţinea în fapt împăratului. În perioada
stăpânirii habsburgice, în Banat exista o înaltă autoritate, Administraţia imperială
şi regală a ţării, compusă dintr-un preşedinte şi şase consilieri cu un număr
corespunzător de secretari, conceptişti şi din alt personal de cancelarie necesari
registraturii, contabilităţii şi caseriei regale.

2. Sfatul domnesc. Consiliul principelui.

Guberniul Transilvaniei. Cancelaria aulică

Încă de la constituirea statelor independente a luat fiinţă un „corp” de boieri cu

 care domnul se consulta în problemele cârmuirii. Aşa după cum au evoluat
Sfatul lucrurile şi în alte state medievale europene, la constituirea sfatului domnesc s-a
domnesc.Consiliul ajuns pe două cai: pe de o parte, boierii, vasali ai domnului, erau obligaţi faţă de
principelui. Guberniul
Transilvaniei. acesta să-i acorde „consilium” şi în plus având grija ca domnul ales să conducă
Cancelaria aulica ţara conform intereselor lor, iar pe de altă parte, domnul, ca orice suveran feudal,
avea nevoie de dregători pentru întreţinerea fastului curţii sale.
Ca organ colegial şi consultativ al domnitorului este amintit în documentele
anilor 1400, intitulat „sfatul boierilor mari şi credincioşi”, pentru ca în secolul al
XVII-lea să se folosească termenul de „svat”, mai frecvent în Moldova şi
termenul de „sfatul ţării”, mai ales în Ţara Românească. Odată cu accentuarea
dominaţiei otomane, termenul „divan”, care însemna consiliul sultanului,
înlocuieşte treptat termenul „sfat”, fără ca acesta din urmă să dispară cu totul.
Ca denumiri mai rare, întâlnim în documente singlit, sfat de obşte, sobor,
pretoriu, iar membrii sfatului erau denumiţi generic: boieri, dregători, jupani,
vlastelini, sfetnici, pani, etc. Termenii cei mai obişnuiţi de „boier”, care la origine
desemna stăpânul de domeniu feudal, mai târziu dregător, care, cu timpul, dintr-o
poziţie inferioară, a devenit sinonim cu titulatura de „boier”.
Iniţial, sfatul domnesc a fost alcătuit din boieri care nu deţineau nici un fel de
dregătorii, apoi din majoritatea boierilor cu funcţii (dregătorii), pentru ca începând
cu sec. al XVI-lea, sfatul domnesc să fie compus numai din boieri ce deţineau
dregătorii.
 Dregătorii care intrau în compunerea sfatului, în secolele XVI – XVIII, au fost
în Ţara Românească: marele ban, marele vornic, marele logofăt, marele spătar,
marele vistier, marele comis, marele paharnic, marele stolnic, marele postelnic,
marele clucer, marele sluger şi marele pitar.
În Moldova, de la Ştefan cel Mare au intrat în sfatul domnesc şi pârcălabii
cetăţilor, marele vornic al Ţării de Jos şi marele vornic al Ţării de Sus, hatmanul,
marele postelnic, marele paharnic, marele vistiernic, în total opt, împreună cu cei
patru ierarhi ai bisericii, sfatul ajungând la doisprezece membrii, care se menţine
de-a lungul a trei secole cu o semnificaţie simbolică şi o valoare tradiţională
respectată în tot timpul evului mediu. Numărul membrilor sfatului a fluctuat
mereu, variaţiile cele mai relevante fiind între 5 şi 39 de membrii.
Spre deosebire de sfatul domnesc, divanul avea o componentă mai largă, în
divan intrau, în afară de membrii sfatului şi dregători de rangul doi (votri) şi foşti
dregători, ajungând la un total de 53 de membrii, întruniţi în şedinţa după nevoile
domniei.
Sfatul a avut atribuţii corespunzătoare tuturor prerogativelor domneşti, fiind
consultat de domn în toate problemele importante de ordin fiscal şi administrativ.
Domnul era obligat să consulte sfatul când voia să aşeze o dare nouă, să evite
evaziunea perceperii unor dări deja stabilite, sfatul neavând atribuţia de a controla
cheltuielile din vistieria ţării. Vistierul ţinea catastifele de venituri şi cheltuieli,
fiind răspunzător numai faţă de domn.
Sfatul domnesc participa la înfiinţarea unei eparhii, la mutarea unei mitropolii
de la o reşedinţă la alta, şi putea da valoare de act autentic oricărei învoieli pe care
părţile o prezentau boierilor sfatului, printr-un zapis, sau carte de mărturie.
Până în secolul al XVII-lea, domnitori se strămutau pe la târguri şi curţi
domneşti, împreuna cu boierii, ocazie cu care rezolvau chestiuni administrative şi
judecătoreşti.
Şedinţele sfatului se ţineau în una din sălile curţii, numită divan, erau solemne,
domnul intrând precedat de aprozi şi spătar, aşezându-se pe un jilţ pe treapta cea
mai înaltă a podelii.
De la întemeiere, pentru întocmirea documentelor, domnii au avut o
cancelarie. Personalul acesteia, compus din gramatici, dieci sau logofăţi în Ţara
Românească, şi dieci, gramatici, pisari sau uricari în Moldova, era condus de
marele logofăt, care avea ca atribuţii redactarea documentelor şi păstrarea marelui
sigiliu. Acesta era şi referent al sfatului, cunoştea toate pricinile şi dădea
recomandării subalternilor cum să redacteze documentele.
Voievodul Transilvaniei era ajutat la îndeplinirea atribuţiilor sale de mai mulţi
subalterni, cunoscuţi sub numele de „familiares”, legaţi de el prin raporturi de
vasalitate. În situaţii mai importante, erau convocate congregaţiile generale, un fel
de adunări ale comitatelor, în componenţa cărora intra nobilimea din cele şapte
comitate, reprezentanţi ai saşilor şi secuilor.
Dietele ţinute în Transilvania între anii 1542-1545, au hotărât ca principele să
chibzuiască şi să conducă treburile statului cu ajutorul unui „consiliu” alcătuit din
21 de persoane, câte 7 pentru fiecare naţiune privilegiată. Consiliul era alcătuit din
următorii dregători: magister curiae, prefectul curţii, care avea în competenţă
administrarea curţii principelui; gladifer, spătarul, şeful gărzii personale a
 principelui şi comandantul oştilor transilvănene, secretarul sau logafatul, şeful
justiţiei şi alţi dregători care corespundeau celor din celelalte două ţări româneşti,
stolnic, comis etc. la care se adăugau un itendent care se ocupa cu aprovizionarea
şi un căpitan de aprozi ce se ocupa cu educaţia militară a fiilor principelui.
Prin Aprobatae et Compilatae Constitutiones, numărul membrilor consiliului
este stabilit la 12, fiind obligaţi, ca la numirea în funcţie să depună jurământ de
credinţă faţă de principi şi să îi consilieze principii în conformitate cu legile în
vigoare.
După instaurarea stăpânirii austriece, pe lângă guvernator, funcţiona un
Consiliu intim alcătuit iniţial din 12 persoane, care ulterior se transforma, în anul
1693 într-un organ mai cuprinzător, „gubernium”, având în frunte pe guvernatorul
Transilvaniei, fiind alcătuit din comandantul trupelor, şeful cancelariei, tezaurarul,
preşedintele Dietei şi un număr de 12 consilieri intimi.
Guberniul era organul executiv al puterii centrale de la Viena, menit să
administreze ţara în numele acesteia.
Pentru a-şi asigura dominaţia şi controlul asupra Transilvanei, habsburgii au
înfiinţat în anul 1694 o cancelarie aulică, cu sediul la Viena, organ prin
intermediul căruia era supravegheată activitatea guvernatorului şi a guberniului.
În fruntea cancelariei se găsea un cancelar, purtător de cuvânt al politicii
imperiale, care avea în subordine, consilieri aulici, referenţi, secretari, dieci, notari
şi alţi funcţionari.
În secolul al XVIII-lea cancelaria aulică devine cel mai important organ
constituţional şi administrativ al Transilvaniei, Împărăteasa Maria Tereza îl
autorizează chiar să dea ordine nemijlocite guberniului şi guvernatorului, fără o
încuviinţare prealabilă a împăratului.

3. Dregătoriile centrale. Bănia Craiovei

 După întemeierea statelor feudale, aparatul central de stat era redus, fiind
Dregatoriile compus din organele esenţiale pentru existenţa statului şi din dregători care
centrale. Bania serveau curtea domnească şi persoana domnului.
Craiovei Atribuţiile fiecărui dregător nu erau limitate rigid, domnul delega adesea unui
dregător o sarcină care intra în atribuţiile altui dregător, întâlnindu-se o anumită
specializare a dregătorilor.
Până la reforma lui Constantin Mavrocordat, aceştia nu erau retribuiţi, ci
răsplătiţi prin mila domnească, prin danii domneşti de sate şi ocine, scutire de
dări, daruri de la subalterni sau de la oaspeţii străini, concederea unor venituri
domneşti dintr-un ţinut, taxe de judecată sau cote din veniturile domniei strânse
de ei.
Între dregători exista o ierarhie, ierarhie care a variat în timp şi nu a fost
identică în Ţara Românească şi Moldova, dregătorii servind deopotrivă şi
interesele ţării şi ale domnitorului. Dregătorii erau numiţi şi revocaţi de domn. La
numire sau confirmare, dregătorii depuneau jurământ de credinţă faţă de domn şi
primeau, odată cu însemnele dregătoriei şi un caftan.
Specialiştii în arhondologie au propus mai multe clasificări ale dregătoriilor
centrale, fie după importanţa dregătoriei, mari şi mici, fie după dreptul de a
participa la sfatul restrâns al domnului, boieri de sfat şi boieri de divan, fie după
natura atribuţiilor, în serviciul personal al domnitorului şi al curţii sale, în
administraţia ţării, care la rândul lor erau dregători cu atribuţii militare şi dregători
cu atribuţii civile.
1A. Dregătorii cu atribuţii privind administraţia ţării.
Bănia Craiovei, s-a impus ca dregătorie datorită autonomiei de care s-a
bucurat Oltenia în perioada feudalismului. „Marea bănie a Ţării de peste Olt”
constituia după domnie şi sfatul domnesc cea mai importantă dregătorie cu
atribuţii administrative şi judecătoreşti.
Marele ban al Craiovei avea calitatea de guvernator al Olteniei, „locţiitor” al
domnului, fiind dregătorul cel mai însemnat după domnitor.
Banul avea la Craiova o adevărata curte în miniatură, unele dregătorii
corespundeau celor de la curte, iar cancelaria reproducea pe cea domnească, iar
banul avea, ca şi domnitorul, un ispravnic înlocuitor.
Banul sau caimacanul Olteniei avea o competenţă generală şi supremă
lucrând, în secolul al XVIII, cu divanul Craiovei, ca şi domnitorul cu divanul său.
În secolul al XIV-lea Banatul Severinului a trecut de câteva ori din stăpânirea
Ungariei în aceea a Ţării Româneşti. În timp ce Vladislav I se intitula el însuşi
ban de Severin, Mircea cel Bătrân îşi spunea „domn al Banatului Severinului”, iar
dregătoria a încredinţat-o unui boier al său, Radu.
Între 1421 şi 1486, cât timp Severinul a fost pierdut, banul a continuat să
existe ca dregător domnesc al unui judeţ: Gorj, cu reşedinţa la Tismana, sau
Mehedinţi cu reşedinţa la Strehaia.
Bănia Mehedinţilor a câştigat importanţă prin ocuparea ei de către Neagoe,
boier cu moşii întinse, a reuşit să transmită fiului său Barbu, bănia, ca o dregătorie
de familie a Craioveştilor.
Sub domnia lui Vlad Călugărul, în anul 1491 reşedinţa băniei de la Strehaia a
fost mutată la Craiova, Radu cel Mare a ridicat-o în rang, făcând din ea, marea
bănie a Craiovei.
Sarcina originară a băniei a fost apărarea graniţei, marele ban comanda oastea
Olteniei, formată din cetele boierilor şi ţărani liberi, la care se adăuga oastea sa
personală de curteni şi slugi. Pentru oastea sa marele ban avea un steag, numit
„grapă”.
Deşi organ suprem în Oltenia, banul era încadrat în ierarhia domniei era numit
şi destituit de domn, primea porunci obligatorii de la acesta, căruia îi raporta
situaţia din această regiune. Ca şi domnitorul, banul emitea cărţi de volnicie sau
autorizare pentru înfiinţarea de sate, şi dispunea de o închisoare bănească la
Craiova, avea ca şi domnul un drept propriu de a judeca.
Sub ocupaţia austriacă a Olteniei, între 1718-1739, titlul de mare ban a fost
interzis, fiind creat un consiliu alcătuit din 4 boieri ca organ de legătură dintre
boierime şi administraţia imperială.
Sfatul domnesc de la Bucureşti continua să cuprindă un mare ban, ca semn al
drepturilor asupra Olteniei. După încetarea ocupaţiei austriece, pe modelul
consiliului celor patru boieri, domnia a creat la Craiova o căimăcănie, iar din anul
1775, un singur caimacan numit de domn conducea efectiv, ajutat de Divan, bănia
Craiovei fiind desfiinţată în 1831 prin Regulamentele Organice.
 Au existat şi alte provincii româneşti cu asemenea statut, cum ar fi Ţara de Sus
şi Ţara de Jos în Moldova, conduse fiecare de un mare vornic, cu reşedinţa la
Bârlad şi respectiv, la Dorohoi.
Dregătoria de „mare ban” a fost instituită în anul 1695 în Moldova de către
domnitorul Constantin Duca, primul mare ban fiind Teodosie Dubau şi a crescut
ca importanţă în vremea lui Antioh Cantemir şi Matei Ghica, din secolul al XIX-
lea, marele ban era în Moldova numai un dregător onorific „fără funcţie”.
Marele vornic, avea ca atribuţiune principală administrarea justiţiei, în sensul
că ţinea evidenţa cazurilor, dar şi judeca, fie direct, fie delegând cu judecata pe un
alt dregător.
În materie penală judeca furturi, călcări de hotare, răniri, stricăciunile vitelor
de pripas, vinile cele mari, pedepsite cu moartea le trimitea la domnie, iar în
materie civilă judeca, mai ales, pricini de stăpânire de pământ, de ţigani şi de
rumâni. Veniturile lui proveneau din globirea celor ce comiteau delicte, cum ar fi:
stricarea recoltelor, sau din încasarea duşegubinei, adică a gloabei pentru moarte
de om sau tâlhărie, ce se cuvenea domniei, dacă autorul faptei grave nu era prins.
În Ţara Românească, între secolele XIV-XVIII a existat un singur mare
vornic. În anul 1716 Constantin Mavrocordat, a mai instituit un mare vornic,
împărţindu-le competenţa asupra Ţării Româneşti, număr care a fost sporit de
către Alexandru Moruzii cu încă doi.
În timpul lui Constantin Brâncoveanu marele vornic numea în fiecare judeţ
câte un vornicel. Ca subalterni îi avea pe vornicei, globnici, sugubinari, iar la
reşedinţa sa avea o temniţă.
În Moldova, până în secolul al XVI-lea, vornicul a fost principalul dregător,
înaintea logofătului. Din anul 1569 existau 2 vornici, al Ţării de Sus cu reşedinţa
la Dorohoi având sub jurisdicţie 7 ţinuturi, şi al Ţării de Jos cu reşedinţa la Bârlad
având sub jurisdicţie 12 ţinuturi, pentru ca din secolul al XVIII-lea, numărul
acestora să se dubleze.
Începând cu acest secol competenţa marelui vornic în privinţa pricinilor
supuse judecaţii sale, multe dintre ele intrând în competenţa Departamentului
Criminalicesc.
În Moldova există şi vornicul de aprozi, funcţie creată de Alexandru
Mavrocordat, care avea sarcina de a înfăţişa pe împricinaţii la judecată, de a
executa măsurile procedurale în cursul proceselor şi executarea hotărârilor, cu rol
deosebit în procedura mezatului, adică a vânzării prin licitaţie a imobilelor.
Depăşindu-şi atribuţiile, el judeca uneori şi pricini fără însărcinarea divanului
şi comitea numeroase abuzuri în executarea creanţelor, luând două zeciueli, şi de
la creditor şi de la debitor, având sub ordinele sale o închisoare corecţională.
Dregătoria a fost menţinută şi prin Regulamentele organice, limitându-i
competenţa numai la executări de hotărâri judecătoreşti civile şi comerciale.
Timp de patru secole au funcţionat şi vornicii de poartă, ce aveau ca sarcină
iniţială să trieze pricinile în faţa porţii domneşti, urmând ca pricinile minore ale
oamenilor din popor, gloată, să le judece dregătorii.
Ei nu erau subalternii vornicului, primind ordine de la domn şi de la marele
logofăt. Ca auxiliari ai justiţiei făceau expertize şi aduceau pe împricinaţi, „după
catastif” de la poartă la judecata domnească.
 În a două jumătate a secolului al XVIII-lea, li s-au accentuat atribuţiile privind
hotărnicia moşiilor, li s-au fixat tarife pentru expertizele şi stâlpirea hotarelor
moşiilor hotărnicite de ei.
Marele logofăt, a existat în preajma domnitorului încă de la întemeiere, statele
feudale neputându-se lipsi de o cancelarie. Prin natura atribuţiilor, el era obligat să
ştie carte şi să cunoască limba cancelariei.
Denumirea sa vine din limba greacă, logos, însemnând atât „cuvânt” cât şi
„vorbire”, „discurs”. Ca şef al cancelariei domneşti avea obligaţia de a redacta
documentele şi aplica pe ele sau a atârna pe ele, pecetea domnească. El era şi
păstrătorul sigiliului domnesc.
În Ţara Românească este amintit în documente începând cu anul 1390, ca
redactor şi semnatar al documentelor domneşti. Era totodată şi referentul
domnului şi al divanului asupra pricinilor.
În Moldova, este menţionat în anul 1403 şi avea atribuţii asemănătoare
omologului său din Muntenia, în plus el judeca pricini privind stăpânirile de moşii
sau hotărniciile sau în materie penală infracţiunile de fals în documente, de
strămutare de hotare.
Avea şi atribuţii de notariat, actele juridice încheiate în faţa sa având valoare
de acte autentice.
În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, marele logofăt era de obicei ispravnic al
documentului, însărcinat cu executarea lui. Avea ca subalterni doi dregători, al
doilea şi al treilea logofăt şi un număr de slujbaşi ai cancelariei, dieci şi gramatici
care cunoşteau limba slavă, turcă şi greacă, şi mai mulţi logofeţi mărunţi.
Poziţia marelui logofăt în ierarhie a fost în Moldova mai însemnată decât în
Ţara Românească, fiind, datorită competentelor pe care le avea, cel mai important
dintre toţi dregătorii. Marele logofăt şi-a păstrat atribuţiile şi după reformele lui
Constantin Mavrocordat.
Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, funcţionau un logofăt de taină,
sau logofăt de divan, ca subalterni ai marelui logofăt, ei trebuiau să cunoască
legile şi obiceiurile, fiind secretari intimi ai domnitorilor le citea acestora „în
particular” jalbele şi plângerile adresate acestuia.
Marele vistier, sau vistiernic, este cel mai vechi dintre dregători, fiind
menţionat în anul 1392 în Ţara Românească, unde a avut un rang mai mare decât
în Moldova, unde, deşi amintit în anul 1400, era printre ultimii dregători ai
sfatului domnesc.
Până la despărţirea vistieriei ţării de cămara domnească, vistierul avea în afară
de sarcina strângerii veniturilor ţării, şi pe aceea a procurării şi păstrării pentru
domn a obiectelor de lux vestimentar, blănuri, mătăsuri, pentru uzul sau ori pentru
daruri necesitate de protocol, atribuite ce s-a menţinut până la mijlocul secolului
al XVII-lea când s-a creat dregătoria de cămară.
După despărţirea vistieriei de cămara domnească, avea ca atribuţii: să aşeze
impozitele asupra ţării; să primească banii de la cei ce strângeau dările; să
păstreze aceşti bani şi să elibereze din ei sumele necesare cheltuielilor poruncite
de domn.
Vistiernicul ţinea socoteală tuturor sumelor primite şi plătite spre a putea să
dea oricând seama domnului şi boierilor de gestiunea lui. El avea plenitudinea de
competenţă asupra tuturor pricinilor legate de aşezarea şi perceperea dărilor. Era
ajutat de al doilea şi al treilea vistier, şi avea în subordine birari, globnici, dieci de
vistierie, cămăraşi de vistierie şi logofeţi de vistierie, ce erau deasupra tuturor
acestora.
Din secolul al XVII-lea au funcţionat atât în Ţara Românească cât şi în
Moldova, răspândiţi în judeţe, ca sublaterni ai marelui vistiernic, cete de
vistiuernicei, organizate milităreşte, sub comanda unui căpitan în Ţara
Românească şi a unui vătaf în Moldova.
Aceştia se ocupau cu colectarea şi transportarea la vistierie a banilor strânşi de
la contribuabili.
Marele postelnic, a fost iniţial un dregător de curte, prestând servicii personale
domnitorului, avea grijă de patul şi camera de culcare a acestuia. Datorită faptului
că putea intra oricând la domn i s-a dat ulterior atribuţia de a primi pe trimişii
străini şi de a-i introduce în audienţă la domn.
Rolul său de mijlocitor între domn şi boieri, între domn şi trimişii statelor
străine i-a sporit importanţa, devenind din dregător personal, dregător al ţării.
Marele postelnic ţinea corespondenţa domnului cu Poarta şi cu paşalele din raiale
şi serhaturi.
Astfel, atribuţiile sale iniţiale, confortul domnitorului, grija faţă de
aşternuturile acestuia, au trecut la subalterni, la al doilea şi al treilea postelnic.
De anul nou el chema pe boieri la domn şi celor confirmaţi sau numiţi în
dregătorii le înmâna caftanul şi avea sarcina să ducă, în numele domnitorului,
negocieri cu reprezentanţii puterilor străine, atribuţiile sale judecătoreşti şi
administrative fiind reduse, şi limitate doar la curtea domnească.
Începând cu secolul al XVII-lea, postelnicul a ajuns, treptat tălmaci al
domnului, un adevărat ministru de externe în statul feudal.
Marele portar, a existat în Ţara Românească încă din secolul al XV-lea, cu
atribuţii de primire a turcilor şi a altor oameni de seamă la curtea domnitorului,
servind şi ca interpret, trebuind să cunoască cel puţin limba turcă.
El îndeplinea la curtea domnească rolul de maestru de ceremonii: primea
agalele turceşti, precum şi alţi soli străini, se îngrijea de găzduirea acestora, de
tainurile cuvenite şi de înmânarea darurilor trimise de domn acestora.
El avea în subordine un al doilea şi apoi un al treilea portar. În secolul al
XVII-lea hotărniciile se făceau numai în prezenta sa. Marele portar avea
împuternicirea sa ia măsuri împotriva boierilor hotarnici care lipseau de la
lucrările încredinţate lor de domn.
Din însărcinarea domnului lua jurământul jurătorilor şi, uneori, era însărcinat
să cerceteze pricini legate de stăpânirea pământului.
În Moldova, cu aceleaşi atribuţii, a existat marele portar până în vremea lui
Ştefan cel Mare, când portarul Sucevei preia comanda oştilor, vechile atribuţii
trecând în sarcina altui dregător, marele uşar, amintit în documente începând cu
anul 1482.
Atribuţiile lui erau primirea şi găzduirea turcilor la curte, el trebuind să ştie
limba turcă, de aceea dregătoria a fost încredinţată uneori de domn unor greci.
 Deşi avea un rang modest, el era socotit boier de divan. În vremea lui Dimitrie
Cantemir, care îl numeşte şi mare uşar şi mare portar, era socotit al doisprezecelea
din starea întâi a boierilor.
Din secolul al XVII-lea, crescând frecvenţa vizitatorilor turci, a trebuit să aibă
ajutoare, un al doilea şi un al treilea uşar, un vătaf de uşerei şi o ceată de uşerei,
ceea ce a făcut ca însemnătatea dregătoriei să crească, el fiind nelipsit la curtea
domnească.
Vătaful de aprozi în Ţara Românească şi Moldova, aprozii, cu înţelesul de paji
au fost slujitori domneşti, la început recrutaţi dintre tinerii boieri. Atestaţi
documentar în Moldova din secolul al XV-lea, ei au avut ca atribuţii de curieri iar
mai târziu de agenţi judecătoreşti.
Aprozii au fost organizaţi milităreşte şi puşi sub comanda unui vătaf de aprozi,
care avea ca atribuţii: chemarea şi aducerea efectivă a pârâţilor la judecată;
executarea hotărârilor civile date de domn sau de către divan; urmărirea
debitorilor şi închiderea lor pentru a-i constrânge la plata, precum şi executarea
oricărei porunci domneşti.
Aprodul avea la dispoziţie o închisoare specială, deosebită de cea a
infractorilor, pentru debitorii insolvabili, numită în Moldova, warta.
B. Dregatorii de stat cu atributii militare.
Marele spătar este menţionat pentru prima dată în Ţara Românească în anul
1415 dar exista ca dregător şi în Moldova. Iniţial, a fost un dregător de curte, cu
atribuţia principală să poarte spada domnului la marile ceremonii. În secolul al
XVII-lea este comandant al armatei, iar mai târziu al cavaleriei. Rangul său era
foarte înalt, fiind al treilea mare dregător, participând în această calitate la sfatul
domnesc.
El avea ca subalterni pe spătarul doi, iar din secolul al XVIII-lea şi un al
treilea spătar, precum şi funcţionari numiţi spătărei, răspândiţi în judeţe,
organizaţi milităreşte în cete sau bresle, atât în Moldova cât şi în Ţara
Românească.
Marele spătar avea şi atribuţii judecătoreşti, în sensul că judeca subalternii
după dreptul disciplinar ostăşesc, primind cu timpul atribuţii de politie şi justiţie
penală în Ţara Românească, iar în Moldova, în afară de comanda slujitorilor
spătăriei şi a spătăreilor, avea şi starostia Cernăuţilor, judecând pricini în acel
ţinut.
Dregătoria de mare spătar s-a menţinut şi după intrarea în vigoare a
Regulamentelor Organice, având atribuţii de ordin judecătoresc şi administrativ.
Hatmanul este un dregător exclusiv moldovenesc, până în secolul al XVIII-lea
acesta dregătorie neexistând în Ţara Românească. Denumirea de hatman a fost
împrumutată de la polonezi, iar dregătoria avea un caracter predominant militar,
el comanda întreaga armată.
De la început, hatmanul a fost un mare dregător, cu rang imediat după marii
vornici, membru al sfatului domnesc. Ca toţi marii dregători a avut şi atribuţii
administrative, cum au fost: oblăduirea Sucevei, supraveghind pârcălabul şi
ulterior ispravnicul Sucevei; semna hrisoavele domneşti în absenţa şi în locul
marelui logofăt; avea în grijă ţiganii domneşti, care aduceau importante venituri
domniei, iar mai târziu a fost însărcinat cu supravegherea menzilurilor, adică a
poştelor, pentru ca în a două jumătate a secolului al XVIII-lea rolul său militar să
fie redus, sporind în schimb cel de poliţie, hatmanul răspunzând de liniştea
întregului ţinut, să prindă pe răufăcători şi să facă primele cercetări.
El era şeful jandarmeriei, dar şi comandant al grănicerilor. El judeca pe toţi cei
aflaţi sub comanda sa, pentru orice faptă, afară de trădare, avea o competenţă
specială în privinţa robilor ţigani, pe care îi judeca chiar şi pentru fapte deosebit
de grave, omor, tâlhărie etc. Avea la dispoziţie şi o închisoare, numită „grosul
hatmaniei”.
În Ţara Românească nu a existat o dregătorie corespunzătoare, comandantul
armatei fiind aici marele spătar. Alexandru Ipsilanti a creat dregătoria de „hatman
al divanului”, echivalent cu cea de vornic de aprozi, având sub ordinele sale pe
zapcii divanului, un sameş, un logofăt, un ceuas, un stegar şi pe toţi bumbaşirii.
Dregătoria a fost menţinută prin Regulamentele Organice, păstrându-i-se
atribuţiile poliţieneşti, dublate de atribuţiuni de ordin militar.
Pârcălabii au existat ca dregători în toate provinciile româneşti, sensul şi
importanţa lor au variat după epoca şi provincie. În Moldova sunt atestaţi în anul
1411, fiind printre cei mai vechi dregători, comandanţi ai cetăţilor cu însemnate
atribuţii militare şi administrative. De aceea, participau la sfatul domnesc poate de
la Alexandru cel Bun, sigur sub domnia lui Ştefan cel Mare.
Aceştia erau câte doi de fiecare cetate şi în mod excepţional câte unul. În afară
de apărarea cetăţii şi a zonei încredinţate, ei asigurau ordinea feudală şi judecau
orice pricini civile sau penale, având la dispoziţie o închisoare şi dreptul de a
pronunţa pedeapsa capitală.
Câtre sfârşitul secolului al XVII-lea ei nu au mai făcut parte din sfatul
domnesc, rămânând conducători de ţinut.
În a două jumătate a secolului al XVII-lea s-au numit pârcălabi la toate
târgurile şi cetăţile, astfel ca fiecare ţinut avea cel puţin doi pârcălabi. În ţinuturile
de margine, pârcălabii purtau denumirea de staroste.
În Ţara Românească, pârcălabii au jucat un rol mai mic, acolo fiind mai puţine
cetăţi. Cel mai însemnat pârcălab din Ţara Românească fiind cel al cetăţii
Poienari, ca şi în Moldova, exercitând atribuţiuni nu numai militare, dar şi
administrative şi judecătoreşti, şi la fel, în secolul al XVII-lea, aceasta dregătorie
a decăzut, titlul de pârcălab fiind dat unor dregători mărunţi, locali.
În Transilvania ca şi în celelalte provincii româneşti, dregătoria de pârcălab a
avut mai ales un caracter militar, pârcălabii fiind comandanţi de cetate, cum a fost
Veres, pârcălab la 1677 al cetăţii Deva.
Denumirea de pârcălab s-a utilizat ulterior pentru a desemna conducătorii
satelor.
Marele armaş este menţionat ca dregător pentru prima dată în Muntenia în
anul 1478, iar în Moldova în anul 1489, având ca atribuţii principale: să execute
hotărârile care pedepseau cu moartea sau cu mutilarea, prin intermediul călăului,
sau personal la porunca domnitorului; să prindă, să întemniţeze şi să cerceteze pe
vinovaţii de crime, de la boieri trădători, până la răufăcătorii de rând, avea dreptul
să supună la cazne pe cei cercetaţi, pravila asigurându-i imunitate în caz de deces
a cercetatului. A abuzat atât demult de aceste mijloace, încât chiar şi numele lui
răspundea teroare.
 Marele armaş avea în subordine închisorile, comanda artileria şi veghea în
Ţara Românească ca ostenii să nu fugă de la bătălie, ţiganii domneşti fiind în grija
sa. În Moldova se îngrijea şi de steaguri, de tunuri şi de muzica militară.
Subalternii săi erau: al doilea şi al treilea armaş, ispravnicul de armaş, vătaful
temniţei, condicarul temniţei, precum şi armăşei răspândiţi în teritoriu, comandaţi
în Moldova de un vătaf de armăşei şi în Ţara Românească de un căpitan de
armăşei, fiind organizaţi milităreşte şi participând adesea la războaie.
Veniturile lor proveneau mai ales din „gloaba grosului”, o sumă fixă plătită de
cel întemniţat în momentul eliberării.
Marele aga este menţionat documentar în anul 1567, comandant de dorobanţi
în Ţara Românească, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, aga devenind mare
dregător, participând la sfatul domnesc.
În secolul al XVII-lea comanda pedestrimea, fiind al doilea, după spătar la
comanda armatei, ulterior sarcinile sale au evoluat, în secolul al XVIII-lea, fiind
şeful poliţiei capitalei, cu competenţă generală asupra pieţelor, cârciumilor şi a
stingerii incendiilor.
În Moldova, marele aga este menţionat prima dată în anul 1592, el comanda
pedestrimea, hatmanul fiind comandantul călăraşilor. Încă din secolul al XVII-lea,
avea ca sarcină „paza Iaşilor”, judeca pricinile mici şi contravenţiile din Iaşi,
pedepsea desfrânarea şi beţia pe uliţe.
Atribuţiile poliţieneşti le exercita prin intermediul bulucbaşilor de sub
comanda sa şi asupra târgurilor, putând judeca pricini civile ale târgoveţilor şi
închide pe debitorii rău platnici în „grosul agiei”, temniţă pe care o avea la
dispoziţie.
Marele serdar, era în Ţara Românească primul subaltern al marelui spătar şi
comanda pe mazili, foştii dregători. Participa la sfatul domnesc şi avea dreptul să
judece, ca orice demnitar feudal, pricinile celor aflaţi sub comanda sa şi prin
delegaţie domnească orice pricini.
El avea totodată şi însărcinări administrative şi politice, fiind mare dregător. În
Moldova, primul serdar a fost Ştefan, în anul 1653 fiind executat de Vasile Lupu
pentru hiclenie. El avea sarcina să apere graniţa răsăriteană şi comanda călăreţii
„de margine” şi pe mazilii din ţinuturi ca: Orhei, Lapuşna şi Soroca, fiind până la
reformele lui Constantin Mavrocordat un mare dregător, atribuţiile sale fiind
preluate de ispravnici.
Marele serdar, în Ţara Românească, atestat în anul 1520, avea ca atribuţie
principală, grija corturilor domneşti şi încartiruirea armatei. Era recrutat de obicei
din rândul boierilor cu experienţa în războaiele cu otomanii.
În Moldova, cu atribuţii similare este amintit în anul 1517, în plus, în caz de
război era comandantul artileriei. Sarcina de a se îngriji de armamentul greu, îl
face pe Dimitrie Cantemir să îl numească mare general de artilerie şi itendent al
armatei.
Spre deosebire de Ţara Românească, în Moldova exista şi un al doilea serdar,
ca subaltern al marelui serdar.
C. Dregători în serviciul domnului sau ai curţii domneşti.
 Marele stolnic, este consemnat ca dregător în ambele ţări române
extracarpatice, el purtând grija mesei domneşti, „stol” în limba slavă însemnând
masă.
Servea personal la mesele oficiale, gustând mâncărurile pentru a arăta
oaspeţilor că nu sunt otrăvite. Se ocupa de aprovizionarea curţii domneşti cu
alimente şi strângea dijma de peşte cuvenită domniei. Era mai mare peste
bucătărie în subordine avea un mare sufăr.
În Ţara Românească apare ca dregător în sfatul domnesc începând cu anul
1392, în Moldova această funcţie va fi atestată documentar la 18 noiembrie 1393.
Ca mare dregător, înaintea vornicului unde, în plus de atribuţiile omologului său
muntean, era „mai mare peste grădinari, pescari, dar şi peste, toate bălţile formate
de braţele Prutului şi ale Nistrului”.
În subordinea sa se aflau stolniceii care aveau sarcina să servească bucatele la
masa domnească. Această dregătorie a dispărut odată cu reformele lui A.I. Cuza.
Paharnicul, a existat ca mare dregător la curtea domnilor români, ca la toate
curţile monarhilor feudali: francezi, unguri, bizantini etc. El a avut două denumiri:
paharnic, care a circulat mai intens în Ţara Românească şi ceaşnic care a circulat
mai intens în Moldova, dregători ce datează din secolul al XIV-lea, respectiv al
XV-lea.
Atribuţiile care au determinat apariţia dregătoriei au fost grija de băutura
domnului, atât pentru aprovizionarea pivniţelor domneşti, cât şi ca aceasta să nu
fie otrăvită, paharnicul şi subalternii săi trebuind să guste în prealabil băutura
domnului, să ia „credinţă”.
Cu timpul, atribuţiile s-au înmulţit, paharnicul administra viile domneşti,
supraveghea pe cele particulare, percepea dijma vinului cuvenită domniei şi avea
competenţa de a judeca pricinile ivite în legătură cu viile.
Comanda cetele de păhărnicei, în special în Ţara Românească, iar din a două
jumătate a secolului al XVII-lea comanda pe roşii sau curteni. Subalternii
paharnicului erau: al doilea paharnic, pivnicerul, cuparul, iar în Moldova şi al
treilea paharnic.
Marele paharnic nu servea pe domn la masă, decât în zilele de sărbătoare, în
restul zilelor era înlocuit de subalterni. În a două jumătate a secolului al XVIII-lea
a pierdut caracterul de dregător la curte, atribuţiile sale fiind exercitate de alt
dregător, şi anume cuparul, paharnicul rămânând un dregător fără atribuţii, un
boier fără dregătorie.
Comisul, atestat în anul 1415 în Ţara Românească, era mai marele peste
grajdurile domneşti, el se îngrijea de procurarea furajelor necesare cailor domneşti
sau ai oaspeţilor străini.
El ţinea evidenţa cailor şi se ocupa de transportul cailor trimişi de domn
sultanului. Comisul însoţea pe domn când acesta ieşea calare şi participa la
ceremoniile unde erau prezenţi caii domneşti, inclusiv „tabla basa”, calul dăruit de
sultan domnului.
Ca mare dregător avea în subordine un al doilea comis, fiind printre puţinii
boieri care şi-au păstrat efectiv atribuţiile.
 În Moldova, pentru procurarea vinului, marele comis administra braniştea de
la Prut şi alte branişti domneşti, ajutat de subalterni rânduiţi special în acest scop,
„branistari”.
Comisul avea în supraveghere harnaşamentele şi podoabele cailor, meşterii
potcovari şi rotari, precum şi transportul prin ţară a oaspeţilor străini, fiind ajutat
de al doilea comis şi de comisei, care erau răspândiţi pe întreg teritoriul ţării,
alcătuind cete de comisei, organizaţi milităreşte, sub comanda unui vătaf.
Medelnicerul era un dregător care avea sarcina să toarne apă domnitorului ca
să se spele pe mâini, înainte de masă. El mai servea la masă de sărbători, făcea
parte din sfatul domnesc, şi avea ca subalterni pe al doilea şi al treilea medelnicer,
care puneau masa domnului în fiecare zi.
În secolul al XVIII-lea slujba pe care o făcuse medelnicerul era îndeplinita de
matargiu, care dădea domnului prosopul să se şteargă.
Clucerul se ocupa de aprovizionarea cu grâu, vin şi alte alimente necesare
pentru curte şi oaspeţi. În lipsa jitnicerului, care a existat numai în Moldova
marele clucer avea ca sarcină strângerea zeciuieli cuvenite domniei din grâu. El a
avut ca subalterni pe clucerii de jitniţă sau de arie, şi un clucer de pivniţă.
Marele clucer avea dreptul de a participa la divan sau putea fi delegat să
judece anumite pricini.
Slugerul, ca dregător, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova avea sarcina
de a aproviziona curtea domnească şi oastea cu carne. În Ţara Românească era
socotit „şeful măcelarilor” şi era „împărţitor de tainuri”.
Din cauza atribuţiilor sale multiple, el devine mare sluger, având în subordine
un al doilea şi un al treilea sluger.
Pentru îndeplinirea sarcinilor sale, el primea bani de la vistierie, pentru a
cumpăra vite, ţinea evidenţa consumului şi distribuia carnea. Către sfârşitul
perioadei medievale, funcţia îşi pierde din importanţă, slugerul rămânând numai
cu rangul şi cu 10 scutelnici.
Pitarul, avea sarcina să se îngrijească de pâinea care trebuia servită proaspătă,
domnului şi curţii. Din secolul al XVII-lea atribuţiile lui s-au amplificat, el avea
în grijă şi carele şi caleştile domneşti, precum şi caii de ham ai domnului.
Ca mare dregător avea în subordine un al doilea pitar, uneori primea şi misiuni
diplomatice.
După despărţirea vistieriei ţării de cămară domnească, apare ca dregătorie cea
de cămăraş, cu atribuţii de a strânge şi administra sumele de bani provenite din
averile domnului sau din banii afectaţi din veniturile ţării domnului, ca şi
procurarea obiectelor de lux pentru fastul curţii.
În sarcina sa era şi controlul instrumentelor de măsură ale negustorilor şi
amendarea contravenienţilor. El locuia la palatul domnesc, avea şi atribuţii de
protocol, fiind unul din sfetnici de taină ai domnului.
Mai existau ca dregători în serviciul curţii: marele căminar, care aduna dijmele
de ceară cuvenite domniei, dările pe cârciumi şi prăvălii, pe cazanele de horincă
etc; marele vameş care centraliza şi contabiliza toate veniturile provenite din
vămuire; acesta depindea ierarhic de marele cămăraş.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E.Cernea, E.Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1993;

2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997;
3. D.Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998;
4.D.Ţop, I.Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Târgovişte, 1999.
5.V.Popa, A.Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti, 1999.
6. D.Ţop, Istoria dreptului şi statului românesc, Târgovişte, 2005.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Prerogativele domnitorului
 MODELE DE TESTE

1. Prerogativele administrative ale domnitorului erau:

a. de a înfiinţa dări noi;
b. de a bate monedă
c. de a judeca pricini

2. În conducerea treburilor ţării, domnitorii erau ajutaţi de:

a. adunarea stărilor
b. sfatul domnesc
c. divanul boierilor

3. Şeful cancelariei domneşti era:

a. stolnicul
b. postelnicul
c. logofătul

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE

1. Punctele a şi b
2. Punctul b
3. Punctul c
 Capitolul IV
ORGANIZAREA ADMINISTRATIV –
TERITORIALĂ ŞI FISCALĂ. DREGĂTORIILE
LOCALE
1
2
3
4
0 1. Cuprins
52. Obiectiv general
6 3. Obiective operaţionale
7 4. Bibliografie selectivă
8 5. Temă de reflecţie
9 6. Teste
10 7. Răspunsuri şi comentarii la teste
11
Cuprins

 Unităţi teritoriale
 Organizarea locală a oraşelor şi satelor
 Trăsăturile generale ale fiscalităţii medievale româneşti.
 Categorii de dări

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind apariţia unităţilor

teritoriale, organizarea locală a oraşelor şi satelor precum şi trăsăturile
generale ale fiscalităţii medievale româneşti
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind conceptul
de unitate teritoriala, dare, categorii de dări
 1. Unităţi teritoriale
 Pentru stingerea veniturilor şi asigurarea ordinii feudale domnia a avut în Ţara
Unitati teritoriale
Românească şi Moldova, încă de la întemeiere, organe locale şi regionale.
Cele mai vechi subdiviziuni administrative sunt judeţul în Ţara Româneasca şi
ţinutul în Moldova. Judeţele şi ţinuturile sunt unităţi administrativ-teritoriale
aşezate pe unităţi geografice naturale, văi de râuri. Originea lor pare să fie
asocierea satelor în uniuni de obşti, anterioară întemeierii, iniţial având un
caracter local, spontan, patriarhal, ulterior fiind complet subordonate statului
feudal.
În Ţara Românească, denumirea de „judeţ” provine de la latinescul „judicium”
– scaun de judecată, ce arată atribuţia judecătorească străveche a acestor unităţi
administrative.
Cele mai vechi judeţe apar în documentele din Oltenia: Jaleş, în 1385, Vâlcea,
în 1392, Gorj, în 1406, Motru, în 1415, cele din Muntenia, au fost menţionate
ceva mai târziu, Prahova şi Ilfov în 1482, Brăila în 1487, Pădureţ în 1498 etc.
Denumirea conducătorilor de judeţe a variat. Cea mai veche şi cea mai
răspândită, pe care o întâlnim şi în Moldova este cea de sudeţ, care îşi exercita
funcţiile atât la oraşe cât şi la sate, conducând activitatea obştească timp de un an,
putând fi reales.
Era ajutat în îndeplinirea funcţiilor sale de 12 pârgari, împreună cu aceştia
emite şi zapise de proprietate sau întărea stăpâniri de ocine şi lua parte la
hotărnicii.
Treptat atributele lor se reduc, ajungând în cele din urmă să fie înlocuit cu
dregători domneşti ca: vătaful sau vornicul.
În Ţara Românească, exista instituţia banilor de judeţ, băniile fiind unităţi
administrative analoge judeţelor, instituţia care s-a generalizat. Căpetenia
judeţului strângea dările şi slujbele cuvenite domniei, judeca pe locuitorii satelor
libere; pentru a apăra ordinea feudală avea la dispoziţie globnici, birari,
podovnicari şi cete înarmate sub conducerea vătafilor.
În Moldova, ţinuturile s-au format tot pe baza unităţilor geografice iar, uneori
în legătura cu oraşele şi cetăţile. Prima menţiune despre ţinut este din anul 1399.
Diferenţierea etimologică a circumscripţiilor administrative este caracteristică,
în Ţara Românească punându-se accentul pe unitatea locală de jurisdicţie, iar în
Moldova pe ideea implantării unor organe ale puterii domneşti în regiunea
„ţinută” pentru domnie, mai ales prin cetatea locală.
Termenul de ţinut de la latinescul „tenutum” a fost probabil introdus după
modelul documentelor polone de limbă latină.
Primele ţinuturi au apărut în documente la scurtă vreme după moartea lui
Alexandru cel Bun, iar în anul 1566, diplomatul polon N. Brezski, afirma că la
acea dată existau 24 de ţinuturi, acelaşi număr fiind menţionat şi de Dimitrie
Cantemir, cu descrierea lor statistică şi cu menţiunea că patru ţinuturi au fost
răşluite de turci şi de tătari: Chilia, Akerman, Bugeac şi Ismail.
În fruntea ţinuturilor care aveau în raza lor cetati se aflau pircalabi, iar în
celelalte sudeti. Ţinuturile cu cetati, aveau, în secolele XVI – XVII, unul sau doi
pâr-călabi.
La Hotin, Soroca şi Roman, pârcălabii de cetate erau şi pârcălabi de ţinut;
conducătorii ţinuturilor de graniţă, Putna, Cernăuţi, se numeau starosti.
Atribuţiile conducătorilor de ţinuturi erau judecătoreşti, administrative,
militare şi fiscale.
În secolul al XVI-lea, pe lângă pârcălabii de ţinuturi, au apărut mari vătafi de
ţinuturi, ca şefi ai unităţilor de curteni. Sub domina lui Vasile Lupu, marii vătafi
sunt înlocuiţi cu căpitanii de ţinut, care comandau curteni de ţinut, situaţie ce le-a
atras denumirea de căpitani de curteni.
În secolul al XVII-lea au fost înlocuiţi cu marii căpitani care comandau
slujitorii de ţinut, cu atribuţiuni judecătoreşti, militare şi administrative.
Prin reforma lui Constantin Mavrocordat din anul 1741, pârcălabii de ţinut au
fost înlocuiţi cu ispravnici. În ţinutul Putna, ispravnicii au păstrat titlul de starosti,
la Covurului, titlul de pârcălabi, iar în ţinutul Botoşani, titlul de vornic.
Organizarea teritorial-statală a voievodatului Transilvaniei, având la bază
vechile structuri autohtone româneşti, au căpătat, datorită cuceririi ungare
trăsături specifice.
Diviziunile administrative ale teritoriului transilvănean, statornicite de
regalitatea maghiară erau: comitatele, districtele şi scaunele.
Instituirea comitatelor s-a făcut de către Ştefan I, ţelul urmărit de rege fiind
înlocuirea vechilor formaţiuni gentilice locale, cu conducere ereditară prin
circumscripţii administrative supravegheate şi coordonate de rege, prin demnitari,
numiţi în documentele latine, comites, iar în cele maghiare ispani.
Primul comitat atestat documentar este comitatul de Bihor, în anul 1111,
urmează Crasna şi Dabica la 1164, Cluj, Timiş şi Alba, în anul 1177. Nucleul din
care s-au dezvoltat aceste comitate a fost, cetatea din ţinut „castrum”.
Conducătorul cetăţii, castelanul, era la început şi conducătorul comitatului.
Comitatele nu s-au format în jurul tuturor cetăţilor regale, multe dintre ele
fiind organizate pe un fond preexistent, adică pe districtele româneşti.
Configuraţia acestor comitate a fost mereu schimbată, în funcţie de modul în
care administraţia maghiară a reuşit să se organizeze. În prima perioadă a
existenţei lor, comitatele erau sub autoritatea totală a regelui, fiind comitate
regale.
Comitele era desemnat de rege, şi după anul 1526 de către principele
Transilvaniei. Comitatele devin treptat instrumente de apărare a privilegiilor
nobilimi şi organisme de control asupra ţărănimii care cădea vertiginos în stare de
iobăgie.
Comitele numea pe vicecomite, în anul 1435, Sigismund hotărând ca
vicecomitele să fie ales de către nobilimea din comitat. Comitele şi vicecomitele
erau ajutaţi la îndeplinirea sarcinilor de juzii nobililor şi alţi funcţionari, aleşi de
obştea nobilimii comitatului ce se întrunea în adunările proprii „congregatio
comitatensis”.
Alegerea funcţionarilor comitatului se făcea din trei în trei ani, funcţionari
comitali fiind realeşi, cu excepţia comitelui care era numit de rege, uneori cu titlu
ereditar, dintre marile familii aristocratice.
Un rol administrativ tot mai important va căpăta „alispanul”, care, fiind ales
de nobilime, va fi reprezentantul acestora în faţa comitelui, el prezidând şi
şedinţele tribunalului comital.
Adunarea nobilimii din comitat alegea şi delegaţii la dieta, cu mandat
imperativ, ce putea fi retras dacă delegatul îşi depăşea mandatul, sistem prin care
nobilii comitatului determinau hotărârile dietei.
Comitatele erau împărţite în plasi conduse de un fel de pretor, numit la început
de autorităţile centrale, şi după anul 1435, ales de nobilimea comitatului.
Treptat, comitatele încep să asigure tot mai eficient interesele nobilimii locale,
Matei Corvin dispunând ca atât comitele, cât şi vicecomitele, să posede
proprietari funciare, iar vicecomitele să fie din părţile comitatului.
Cu timpul, comitatele devin comitate senioriale, nobiliare, ne mai servind
interesele regale, proces ce exprima tendinţa clară şi evidentă a Transilvaniei de a
se autonomiza de sub regalitatea maghiară.
Românii din Transilvania îşi aveau propriile lor organizaţii teritoriale numite
districte, ce cuprindeau un număr de voievodate şi cnezate locale, anterior formate
cuceririi maghiare.
Menţionate încă din secolul al XIII-lea, districtele s-au dezvoltat paralel cu
comitatele regale şi cu scaunele săseşti şi secuieşti, asigurând autonomia locală a
obştilor româneşti.
Districtul se conducea după vechiul obicei al pământului, „jus olachorum”, pe
care regalitatea maghiara a respectat-o şi după cucerirea Transilvaniei. Ele aveau
scaune proprii de judecată, formate din juraţi, cnezi şi preoţi, iar crainicii erau
intermediari între populaţie şi autoritari, aceştia în schimbul scutirii de dări
îndeplineau o serie de atribuţii administrative şi judecătoreşti, ajungând să
conducă uneori mai multe sate şi fiind mai marele peste slugile şi iobagii unei
curţi nobiliare.
Cele mai importante districte româneşti erau districtele din Banat. Faţă de
regatul Ungariei, Banatul s-a bucurat totdeauna de o largă autonomie, a fost
condus de un ban, înalt demnitar la regelui, numărând în secolul al XVI-lea opt
districte: Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almaj, Iladia, Comiat, Crasova şi Birzava.
Aceste districte erau conduse de un comite sau castelean şi de locţiitorul
acestuia, ce purta denumirea de crainic. Forul principal al acestor districte era
Sebeşul.
Ţara Făgăraşului sau Ţara Oltului, ca şi Banatul s-a bucurat de oarecare
independenţă în cadrul statului feudal ungur, constituind ducatul sau voievodatul
Făgăraşului, menţionat prima dată în anul 1222 ca terra Blachorum, apoi în 1372
ca terra Fogaras, iar cu denumirea de district din anul 1428.
Împreună cu Ţara Almăşului s-a aflat sub stăpânirea neîntreruptă a Ţării
Româneşti între 1350 şi 1462. Ţara Făgăraşului era alcătuită din mai multe sate,
conduse de boierii acestora, care alcătuiau o organizaţie obştească permanentă, cu
atribuţii atât judecătoreşti, alcătuind scaunul de judecată, cât şi administrative.
Districtele din regiunea Hunedoara, districtul Haţegului, menţionat
documentar în anul 1360, districtul cetăţilor Deva şi Hunedoara, al râului Dobra şi
al râului Strei.
În frunte, aceste districte aveau „obştea boierilor şi cnezilor”, care se conducea
după „jus valachicum”, împotrivindu-se permanent tendinţelor maghiare de a
aplica alte legi şi de a o lipsi de vechile norme ce dăinuiau din timpuri
imemoriale.
Ţinutul Valea Rodnei a avut în cadrul statului feudal ungar o poziţie
privilegiată, bucurându-se de drepturi şi imunitate. Oraşul Rodna era condus de
un jude şi de mai mulţi juraţi aleşi de comunitatea orăşenească. Satele aveau în
fruntea lor cnezi, numiţi mai târziu juzi.
Ţinutul Maramureşului, este pomenit în documente în anul 1199, fiind unu
dintre cele mai vechi, s-a bucurat de deplina autonomie sub conducerea
voievozilor români, deşi regalitatea ungară a încercat adesea să-l subordoneze.
Ţinutul era alcătuit din mai multe sate, în fruntea cărora de afla un cneaz.
Acesta strângea dările în natură datorate de ţărani regelui, o parte oprind-o pentru
el.
Ca o consecinţă a folosirii pământului, care potrivit concepţiei feudale
aparţinea regelui, ţărani erau obligaţi la servicii militare faţă de rege.
Pământul ce le-a fost atribuit secuilor a fost împărţit iniţial în şapte, apoi în
douăsprezece scaune. Numele de „scaun” deriva din termenul de „scaun de
judecată”, care desemna instanţa supremă, organizată în oraşul de frunte al
respectivului ţinut.
În fruntea unui scaun se găseau doi dregători: un căpitan şi un jude pământean,
din secolul al XVI-lea, judele scaunal, fiind mai mic ca funcţie. Autoritatea
supremă o avea asupra secuilor o avea comitele secuilor, sub preşedinţia căruia se
întrunea obştea secuilor la Odorhei.
Începând cu anul 1426, a fost numit în fiecare scaun un jude regal, care în
calitate de reprezentant al regelui, controla administraţia şi justiţia scaunală.
Teritoriile pe care locuiau saşii erau organizate şi ele, conform diplomei
Andreanum din anul 1224, în scaune care apar atestate documentar între 1302 şi
1349 pe rând: Sibiu, Sebeş, Cincu, Rupea, Sighişoara, Orăştie, Nochrich şi
Miercurea.
În fruntea fiecărui scaun se găsea, începând cu vremea lui Carol Robert un
jude regal, cu acelaşi prerogative ca şi comitele comitatelor. Pe lângă judele regal
mai funcţiona şi un jude scaunal.
Oraşele săseşti nu s-au separat ca la secui de organizarea scaunală, ci au
preluat încetul cu încetul conducerea scaunelor. Satele ce făceau parte din scaun
erau conduse de un jude „richter”, funcţie ce devine ereditară. Scaunele săseşti
 erau conduse de comitele Sibiului, care deşi reprezenta puterea regală centrală, a
fost pus sub autoritatea voievodului Transilvaniei.
După domnia lui Matei Corvin, comitele Sibiului devine un funcţionar ales de
obştea săsească, care se întrunea la Sibiu.
În linii mari, organizarea local teritorială a Transilvaniei din epoca
voievodatului s-a menţinut şi în perioada Principatului şi a stăpânirii habsburgice
până la reformele lui Iosif al II-lea.

2. Organizarea locală a oraşelor şi satelor

 Oraşele şi târgurile erau unităţi administrative, compuse dintr-o colectivitate

Organizarea locala a complexă, aşezată pe un teritoriu cu regim special, bucurându-se de un statut
oraselor si satelor
juridic privilegiat care le dădea oarecare autonomie.
Oraşele medievale s-au format prin urbanizarea treptată şi lentă a unor aşezări
rurale care beneficiau de condiţii geografice şi economice favorabile. Unele din
acestea s-au născut prin aglomerarea unor categorii de meşteşugari care
satisfăceau prin produsele lor necesităţile populaţiei din zonă, altele s-au format
din dezvoltarea unor centre de schimb sau târguri periodice, sau pe drumurile
principale de comerţ, sau în jurul unor cetăţi sau curţi domneşti fortificate.
Centru politico-administrativ al ţărilor Româneşti a gravitat în jurul reşedinţei
domneşti. Stabilirea ei s-a făcut întotdeauna din raţiuni politice şi administrative,
niciodată la întâmplare.
Pe lângă reşedinţa domnească statornică, au existat şi altele, secundare, de
unde domnul administra ţara. Prima reşedinţă a Ţării Româneşti a fost la
Câmpulung, de aici a fost mutată la Curtea de Argeş în ultimii ani de domnie a lui
Basarab Întemeietorul.
În timpul lui Mircea cel Bătrân, din raţiuni geografice şi politice a fost mutată
la Târgovişte până în secolul al XVII-lea când Bucureştiul, atestat documentar în
anul 1459, i-a luat definitiv locul.
În Moldova, prima reşedinţă a fost Baia, apoi s-a mutat la Suceava iar din
secolul al XVI-lea, Iaşiul luându-i definitiv locul.
În documente apar curţii domneşti şi în alte localităţi Roman, Bistriţa, Neamţ,
Bârlad, explicaţie găsită în călătoriile lungi pe care le făceau domnitorii şi
necesitatea rezolvării unor probleme politice şi administrative din aceste localităţi.
În Transilvania reşedinţa voievodală sau princiară nu a fost stabilă, voievozii
şi pricinii conduceau de la curţile lor. Totuşi Alba-Iulia poate fi considerată
principala reşedinţă a evului mediu. Au mai existat reşedinţe şi în alte oraşe:
Oradea, Deva, Bistriţa, Turda, Sibiu şi chiar Lipova.
Oraşele au apărut înainte de întemeierea statelor feudale româneşti şi începând
cu secolul al XIII-lea a fost stimulată de dezvoltarea economică şi a comerţului.
Ca unitate administrativă, oraşul cuprindea trei zone: vatra târgului, adică
centrul urban compus din clădiri, împrejmuiri, uliţe; hotarul târgului format din
terenul înconjurător cultivat de târgoveţi cu vii, livezi, islaz, mori, iazuri şi ocolul
târgului compus din mai multe sate alcătuind o unitate gospodărească şi care
ascultau de dregătorii domneşti ai târgului, nu ai ţinutului.
Toate satele din ocolul târgului erau domneşti, administrate de reprezentantul
domnitorului care rezida în târg.
Oraşele constituiau colectivităţi închise, aşezarea unui nou venit pe teritoriul
lor era interzisă, fără învoială conducerii oraşelor şi uneori a domniei.
Domnitorii acordau privilegii oraşelor prin hrisoave, de obicei scutiri de dări.
În Ţara Românească şi Moldova, administraţia orăşenească era caracterizată prin
coexistenţa a două categorii de organe administrative: unele alese de colectivitatea
orăşenilor, altele numite de domn sau de persoana căruia domnul îi cedase târgul.
Prima categorie cuprindea pe judeţ şi pe pârgari în Ţara Românească şi pe
şoltuz sau voit şi pârgari în Moldova, iar în ambele ţări, ca organ suprem,
adunarea generală a orăşenilor.
A două categorie cuprindea pe vornicul de târg, pârcălabul de oraş şi alţi
dregători cu caracter administrativ şi fiscal, aleşi de locuitorii statornici pe timp de
un an.
Şoltuzul sau judeţul, împreună cu pârgarii, repartizau între orăşeni după averea
fiecăruia, dările aşezate global asupra oraşului, precum şi locurile de muncă în
ţarina târgului. Şoltuzul avea atribuţii de poliţie în oraş, el răspundea de liniştea
publică, şi împreună cu pârgari avea dreptul de judecată în unele pricini.
Ei ţineau catastihul târgului în care intabulau toate actele juridice, translative
de proprietate, privitoare la bunurile imobile din vatră şi hotarul târgului.
Un alt organ administrativ orăşenesc a fost adunarea generală a orăşenilor,
compusă din toţi locuitorii oraşului cu drept de vot. Ea se întrunea cel puţin o dată
pe an, când alegea conducătorii oraşului. Era convocată şi în cazuri grave, de
exemplu când era cerută o contribuţie nouă oraşului sau când domnitorul înstrăina
o parte din hotarul târgului. În afară de organele alese, în oraşe a existat un vornic
de târg, cu atribuţii fiscale şi judecătoreşti.
Ca reprezentant al domnului strângea dările cuvenite acestuia, cisla birului,
dijma de la produsele agricole, vama târgului etc. şi supraveghea ca oamenii din
satele ocolului să exercite muncile şi slujbele cuvenite domniei.
Pentru îndeplinirea acestor atribuţii, vornicul de târg avea ca ajutor în Ţara
Românească, în primul rând pe pârcălabul de oraş, care lua vama, venitul ocolului
şi organiza târgul şi oborul de vite şi bâlciurile.
Vornicul de târg mai avea ca subalterni pe globnici, ilisari, bezmenari,
podvodari etc. În Moldova, vornicul avea ca subaltern imediat pe posadnic.
Vornicul judeca mai ales plângerile locuitorilor împotriva impunerilor abuzive.
Prin reformele lui C. Mavrocordat, atribuţiile administrative ale vornicului de
târg au fost trecute asupra ispravnicului.
În oraşele în care o parte a populaţiei era de origine străină, funcţionau câte
doi şoltuzi, unul ales pentru populaţia românească şi altul pentru populaţia străină,
cum au fost germanii sau armenii. Pe baza de înţelegere, în unele oraşe, de
exemplu, în Bacău, şoltuzul era ales într-un an dintre români, iar în anul următor
dintre străini.
Dregătorul care funcţiona în administraţia oraşului şi reprezenta domnia, a
început să fie numit, din secolul al XVI-lea, ureadnic.
 În Transilvania oraşele se bucurau de oarecare autonomie pe care puterea
centrală le-o recunoscuse în diverse acte scrise, cunoscute sub numele de
„charta”. Oraşele s-au format şi pe alte căi decât în cele două ţări româneşti, şi
anume din aşezările miniere în care erau aduşi specialişti pentru extragerea
minereurilor, cum au fost: Baia Mare, Turda, Dej, Rodna, sau în jurul unei
reşedinţe episcopale, cum au fost: Oradea, Cenad, Alba-Iulia.
Oraşele din Transilvania erau conduse de un consiliu municipal alcătuit din
doisprezece cetăţeni, fruntaşi aleşi din paturile bogate ale orăşenimii. În fruntea
acestui consiliu, se afla un primar sau jude.
În regiunile din nordul Transilvaniei şi în Bistriţa, acesta se numea şoltuz şi de
regulă primarul era ales pe timp de un an, pe lângă el existând şi un administrator.
Chestiunile importante erau soluţionate de comunitatea orăşenească adunată în
plen, întrunirea ei făcându-se destul de greu, s-a creat la mijlocul secolului al XV-
lea un consiliu, alcătuit din o sută de membrii pentru rezolvarea unor asemenea
probleme.

Comunităţile orăşeneşti se bucurau de anumite drepturi şi libertăţi recunoscute

de rege prin diverse acte de privilegii, inclusiv de a trimite un reprezentant în
dieta, scutiri de dări etc.
În schimbul acestor privilegii, oraşele erau obligate să recruteze un anumit
contigent de ostaşi pentru trupele regale şi să plătească anumite ajutoare băneşti,
să construiască ziduri fortificate de apărare, lucru ce a contribuit la prosperitatea
lor economică.
Autorităţile orăşeneşti aveau în interiorul oraşelor atribuţii de ordin
administrativ şi judecătoresc. Printre atribuţiile cu caracter administrativ se
remarcă: controlul măsurilor şi greutăţilor, încasarea impozitelor, controlul
circulaţiei băneşti, supravegherea producţiei meseriaşilor etc.
Jurisdicţia orăşenească era uneori împărţită împreună cu dregători regali, sau
în oraşele episcopale împreună cu episcopiile. Nobilii feudali nu erau supuşi
jurisdicţiei orăşeneşti, decât numai cu privire la bunurile ce le posedau în
perimetrul oraşului. Cel care locuia mai mult de un an într-un oraş, scăpa de sub
dependenţa feudalului.
Oraşele au jucat un rol de seamă în viaţa economică a ţărilor româneşti,
structura lor fiind modificată substanţial de meşteşugari mai iscusiţi care au
înfiinţat manufacturi, încep să se instaleze în oraşe mori, topitorii de in şi ceara, se
înmulţesc prăvăliile, care erau în acelaşi timp şi mici ateliere meşteşugăreşti, se
formează centre sau pieţe cu caracter permanent, bazare.
Treptat, pe măsura dezvoltării lor, oraşele capătă autonomie administrativă şi
jurisdicţie proprie, dezvoltarea oraşelor înscriindu-se pe linia continuei lupte pe
care patriciatul şi mai apoi burghezia orăşenească a dus-o împotriva feudalităţii.
Satul reprezintă o formă de aşezare omenească, ai cărei locuitori se
îndeletnicesc, în principal, cu agricultura. Originea satelor se pierde într-un trecut
îndepărtat.
Cea mai veche formă de proprietate a satelor româneşti fiind stăpânirea
pământului în devălmăşie, obştea cârmuind satul sub toate aspectele lui de viaţă,
ea fiind instituţia administrativă ce reprezenta cu plenitudine satul faţă de domnie,
de boieri sau de mănăstiri.
Din cauză că obştea absorbea întreaga fiinţă colectivă a satului, deseori satul
se identifica cu obştea, termenii fiind sinonimi.
Cele mai multe sate româneşti poarta un nume la plural: Cândeşti, Băneşti,
Voineşti, Bădeşti etc., ceea ce dovedeşte caracterul de comunitate al aşezării,
precum şi vechimea ei.
Numele satului este legat fie de un conducător feudal, fie al unui fruntaş
bătrân din comunitate. Primele sate au fost aşezări omeneşti foarte modeste,
începând de la trei ajungând până la 120 de case.
Pe măsura creşterii economice a aşezării, satele aveau în medie 20 de case. În
toate cele trei ţări româneşti casele satului erau răspândite, nu adunate, „la linie”,
dovadă incontestabilă a vechimii lor.
După relatările călătorilor străini, în secolul al XVII-lea numărul satelor în
Ţara Românească era de cca. 4000, în Moldova numărul lor fiind şi mai mare, iar
în Transilvania, la mijlocul secolului al XIV-lea erau 2552 de aşezări.
Având rosturi mult mai largi decât sfera administraţiei locale, obştiile ţărăneşti
şi-au păstrat fiinţa şi după aservirea majorităţii lor de către feudali, unele dintre
ele devenind sate domneşti, iar altele sate boiereşti sau mănăstireşti.
Satele libere erau locuite în Ţara Românească de moşneni şi în Moldova de
răzeşi, constituiţi în obşti teritorializate, rămăşite din epoci străvechi, care au
reuşit să supravieţuiască epocilor istorice.
Asupra acestora domnitorul exercita numai o autoritate de drept public,
conducerea administrativă aparţine obştii care îşi păstrează autonomia. Organul
colectiv de conducerea îl reprezenta „oamenii buni şi bătrâni”, adunarea sfatului
obştii avea loc de obicei în zi de sărbătoare.
Competenţa acestui organ fiind foarte largă: de a reglementa folosinţa averii
devălmaşe; de a dispune prin vânzare sau donaţie de părţi din patrimoniul obştii;
de a se vinde pe sine însuşi, cu sau fără oameni unui stăpân feudal; de a urmări
averea obşteanului care nu îşi plăteşte datoria; de a prinde pe răufăcători şi de a
judeca pricini penale şi civile.
Obştea mai avea dreptul să asiste ca martor şi ca instanţă de autentificare la
actele juridice cu efecte asupra patrimoniului ei, când luând cunoştinţă de act
renunţa la dreptul de protimisis.
Sfatul obştii, prin oamenii buni şi bătrâni avea dreptul să repartizeze dările,
sumele neplătite de cei morţi, fugiţi sau insolvabili se repartizau între obşteni,
răspunderea fiind solidară faţă de fisc.
Satele rămase libere, deşi aveau organe proprii, erau subordonate sub raport
administrativ, fiscal şi militar, judeţului sau ţinutului, ele fiind puse sub controlul
căpeteniei de aici, sudeţul în Ţara Românească şi pârcălabul în Moldova.
Pentru legătura dintre sat şi domnie era ales ca reprezentant al obştii, un
pârcălab de sat în Ţara Românească şi un vătăman în Moldova.
Satele aservite erau: domneşti, boiereşti şi mănăstireşti.
Satele domneşti erau de două feluri: unele aparţinând domnului personal,
dobândite prin moştenire sau cumpărare, faţă de care domnul se comporta ca orice
stăpân feudal, altele proveneau din confiscări pentru hiclenie sau de la stăpâni
morţi fără moştenitori, numită şi „prădalnică”.
În secolele XIV-XVI, domnitorii au grupat satele domneşti, în special în
Moldova, alcătuind ocoale, în jurul unui târg, oraş, cetăţi, dar cu sarcini
asemănătoare celorlalte sate din ţinuturi, fiind puse sub autoritatea unui dregător
numit de domn, vornic sau ureadnic.
Fiind total scoase de sub jurisdicţia ţinutului, erau reprezentate de un vătăman
ales de săteni. Celelalte sate domneşti, aveau câte un pârcălab care strângea
veniturile şi administra satul, în colaborare cu obştea.
Satele boiereşti. Unele aparţinuseră stăpânilor feudali anterior întemeierii şi
fuseseră donate de domnitor în virtutea lui „dominium eminens”, altele fuseseră
dobândite prin cumpărare, moştenire, donaţie, cotropire, stăpânire întărita de
domn.
Prin hrisov de imunitate dat de domn se interzicea anumitor dregători sau
slugilor domneşti să-şi exercite autoritatea asupra acestor sate. Stăpânul feudal al
satului avea un organ al sau, pârcălab în Ţara Românească şi vornic sau ureadnic
în Moldova.
Acesta se ocupa de administrarea satului, strângea veniturile cuvenite
stăpânului, transmitea poruncile lui, repartiza ţăranilor muncile şi îi silea să le
execute, urmărindu-i când aceştia fugeau.
Acest organ exercita şi dreptul de judecată al stăpânului asupra ţăranilor
dependenţi, în pricini mărunte, putând aplica şi pedepse, gloabe sau bătaie.
În satele din Moldova exista şi un reprezentant al obştii, numit vătăman,
recrutat ca şi reprezentantul stăpânului feudal dintre ţăranii dependenţi,
recompensaţi cu scutire de dări şi de munci, care erau suportate de ceilalţi.
Satele mănăstireşti aveau o administraţie foarte asemănătoare cu aceea a
satelor boiereşti; ele erau administrate de egumenul mănăstirii care avea un
reprezentant în sat, pârcălab, respectiv vornicel şi vătăman, ca reprezentant al
obştii.
Egumenul împreună cu soborul judeca pricinile mărunte şi se ocupau de
problemele administrative.
Existau şi sate, care deşi aşezate pe pământ domnesc, boieresc sau mănăstiresc
şi populate cu ţărani aserviţi, aveau un regim special – sloboziile, întemeiate
pentru a popula un ţinut sau a repopula un sat, prin hrisov domnesc.
Scutite de dări şi munci, de obicei pe o perioadă limitată, bucurându-se de un
regim administrativ şi juridic asemănător obştilor libere, primele slobozii fiind
atestate documentar începând cu secolul al XV-lea.
Hrisoavele care consfinţeau sloboziile, pe lângă avantajele fiscale, mai
cuprindeau clauze privitoare la judecata locală ce revenea „bătrânilor aleşi”, şi a
hotărâri asupra asimilării străinilor în cadrul slobozeniei.
După expirarea termenului de scutire, slobodnicii treceau „în rând cu ţara”,
fiind asimilaţi sub raportul obligaţiilor fiscale cu ceilalţi contribuabili. Privilegiile
puteau fi reînnoite printr-un nou hrisov, sau din motive de echitate fiscală puteau
fi retrase.
Organizarea administrativă a satului transilvănean poarta pecetea vechii
organizări a obştii săteşti în care a trăit de secole populaţia autohtonă. În fruntea
 comunităţii săteşti se găsea un jude sau un cneaz cu atribuţii legate de repartizarea
pământurilor şi dărilor între membrii obştii, de soluţionarea diferendelor dintre
aceştia, de a-i reprezenta în faţa autorităţilor etc.
Unii dintre aceştia primind privilegii de la rege intrau în rândurile micii
nobilimi sau căpăta din partea principelui şi a regelui diferite atribuţii
administrative asupra mai multor sate, atribuţii pe care le exercitau potrivit
vechiului drept românesc.
Aceştia judecau pricinile mărunte dintre ţărani, ridicau birurile, erau şefii
oştilor de la sate, administrau pământurile fiscului în numele regelui sau al
principelui.
Cneji neprivilegiaţi au intrat, după cotropirea obştilor de nobili, în subordinea
acestora, devenind reprezentanţii lor faţă de ţărănimea aservită. Ei reprezentau
satul în faţa autorităţilor.
Figura centrală a administraţiei săteşti în toată perioada voievodatului şi a
principatului a reprezentat-o judele. Fiecare sat avea un jude propriu, pe lângă
care erau juraţi aleşi de obşte.
În Banat, judele satului şi păstrează vechea denumire de cneaz, sau chinez.
Dregători mai mari peste juzi şi cnezi erau crainicii a căror autoritate se
întindea asupra mai multor sate. Ei erau funcţionari de district cu competente
fiscale şi administrative.

3. Trăsăturile generale ale fiscalităţii

medievale româneşti. Categorii de dări

Până la constituirea Ţărilor Române nu se poate vorbi de o organizare fiscală,

 cu toate că anterior constituirii acestora, locuitorii erau datori faţă de căpeteniile
Trasaturile generale ale cnezatelor şi voievodatelor cu anumite dări în natură şi în muncă.
fiscalitatii medievale Necesităţile de organizare şi funcţionare a statelor feudale, de apărare a
romanesti. Categorii de hotarelor şi păstrarea independenţei, impuneau în mod obiectiv, ca toţi locuitorii
dari
ţării să contribuie cu venituri la realizarea acestor obiective, necesităţile statului
impunând în principal organizarea fiscalităţii în Ţările Române, fenomen
caracteristic şi altor societăţi medievale.
Veniturile statului la începuturile sale au provenit, în general, din domeniul
domnesc, din dări ocazionale ale supuşilor, din vămi şi din amenzi.
La sfârşitul secolului al XIV-lea, dar mai cu seamă în secolul următor, aceste
venituri, dări în natură, munci şi amenzi încep să capete caracter regulat şi să ia
diferite denumiri.
La începutul secolului al XV-lea o obligaţie nouă a antrenat locuitorii,
generalizându-se şi căpătând caracter permanent, numită bir în Ţara Românească
şi dare în Moldova.
Impozitul în bani la români s-a născut sub imperiul întreprinderilor militare, al
cerinţelor războaielor pentru apărarea ţării. Domnia, atunci când acorda imunităţi,
scutiri de dări şi slujbe, nu renunţa aproape niciodată la bir şi la oaste în favoarea
privilegiaţilor, aşa cum proceda cu unele obligaţii în natură şi în muncă, ceea ce
arată importanţa celor dintâi pentru veniturile statului.
 De-a lungul întregului ev mediu fiscalitatea s-a dovedit excesivă, fapt ce a
generat numeroase mişcări sociale, dominaţia otomană asupra Ţărilor române şi
răspunderea solidară în cadrul unităţilor fiscale, influenţând cuantumul dărilor.
Abuzul şi arbitrariul au caracterizat întreaga activitate fiscală, atât în ce
priveşte stabilirea dărilor cât şi încasarea acestora.
Tezaurul era o formă primitivă a finanţelor statului, într-o epocă în care nu
exista buget, cu prevederi de încasări şi cheltuieli. Ca şi în cazul altor state
medievale, tezaurul constituia o rezervă de metale preţioase şi obiecte de mare
valoare, aflată la dispoziţia domnitorilor, la care se recurgea numai în cazuri
extreme, când mijloacele băneşti furnizate de cămara domnească sau vistieria
statului nu acopereau necesităţile, fiind epuizate.
Tezaurul s-a constituit mai ales prin retragerea din circulaţie a unor sume de
bani, provenite din dări, transformate apoi în lingouri de aur şi alte obiecte de
mare preţ. Pentru valoarea lor excepţională, ca şi pentru rosturile pe care le
îndeplineau, tezaurele erau depozitate în locuri ascunse, bine păzite, în turnuri sau
pivniţe de cetăţi.
Creşterea economiei băneşti, intensificarea circulaţiei monetare la sfârşitul
secolului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea fac ca tezaurele să cadă în
desuetudine, domnii Ţărilor române îşi vor depune averile, constând din monede
şi lingouri de aur, începând cu Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), la bănci
din străinătate, la Viena sau Veneţia.
Instituţia centrală şi cea mai importantă în organizarea fiscală şi financiară a
statului feudal românesc a constituit-o vistieria. Numele acestei instituţii, de
origine bizantină se explică tocmai prin sarcina ei de a păstra vesmintele de preţ
ale conducătorilor statului, vestis, însemnând în limba latină haină.
Fiind considerata inima finanţelor statului, unde se concentrau toate datele de
constatare privitoare la contribuabili şi la materia impozabilă, şi unde se ţine
evidenţa cheltuielilor statului, vistieria a fost creată odată cu formarea statelor,
sub o formă rudimentară fiind atestată documentar, atât în Moldova cât şi în Ţara
Românească la începutul veacului al XV-lea, în frunte cu un protovistier, iar apoi,
pe toată durata orânduirii feudale, dregătorul cel mai înalt în rang fiind marele
vistier.
La vistierie se strângeau veniturile statului, rezultate mai ales din dările de
repartiţie, adică din dările ce vizau şi se aruncau pe întreaga avere a
contribuabililor.
Toate acestea erau consemnate într-un catastif central, realizat în funcţie de
catastifele întocmite în fiecare judeţ sau ţinut, în două exemplare, unul rămânând
la vistieria centrală, unde se consemnau şi reducerile sau scutirile de dări.
Unele încercări ale domnitorilor din secolul al XVIII-lea de a o reuni cu
cămara domnească au eşuat, dat fiind importanţa financiar-fiscală pentru stat.
Spre deosebire de vistierie, cămara constituia o instituţie particulară personală
a domnitorului, şi era mai veche decât vistieria, fiind alimentată la început din
veniturile de pe domeniul domnesc, de la ocne, vămi, ulterior adăugându-se
amenzile şi dările de cotitate: oierit, dijmărit, goştină, vinărici etc.
Atât vistieria cât şi cămara domnească, care avea în frunte pe marele cămaras
erau găzduite de palatul domnesc. Veniturile vistieriei erau menite a servi
 necesităţi publice, de întreţinere a oastei şi cetăţilor, de a achita obligaţiile băneşti
către puterile suzerane iar mai târziu lefurile dregătorilor, pe când veniturile
cămării erau destinate domnului şi familiei sale.
Această situaţie a impus o separare, începând cu a două jumătate a secolului al
XV-lea a veniturilor cămării de cele ale vistieriei, în realitate, domnii ţărilor
române, şi cu deosebire cei fanarioţi cheltuiau deopotrivă pentru ei şi pentru ţară
bani din vistierie.
Ca în toate statele epocii feudale, după principiul aşezării lor dările se
împărţeau în:
a) dări de repartiţie, la a căror aşezare se ţinea seamă de potenţialul fiscal al
 contribuabililor, de ansamblul bunurilor lor materiale.
Iniţial a existat o singură asemenea dare, birul sau darea, pe măsură înaintării
în timp, ea s-a diversificat, ajungându-se la sfârşitul secolului al XVII-lea să
existe peste 40 de asemenea dări. Era principala obligaţie fiscală, în sarcina
tuturor claselor şi categoriilor sociale, cu excepţia beneficiarilor de scutiri. Până
pe la mijlocul secolului al XVI-lea, adică până la instaurarea dominaţiei otomane,
birul se plătea în două trei rate anuale, apoi aceste rate se înmulţesc ajungându-se
să fie chiar rate lunare sau bilunare, fără scădere a cuantumului ratei în
următoarele două secole.
Ca dări de repartiţie mai sunt atestate documentar şi birul slujitoresc, birul de
haraci, birul de fum, birul de lună, în Ţara Românească şi darea cea mare, darea
cea mică, darea împărătească, ughii de casă, în Moldova.
Dările de repetiţie erau percepute direct de organele fiscale domneşti prin
intermediul unor dregători numiţi birari.
b) dările de cotitate sunt mai vechi decât dările de repetiţie şi apar în
documente începând cu secolul al XVI-lea. Ele au durat toată perioada orânduiri
feudale, mai importante fiind: oieritul, numit în Ţara Românească şi vama oilor
iar în Moldova goştina de oi, era darea pe oi, plătită proporţional cu numărul lor
iar din secolul al XVII-lea, se plătea câte 10-15 bani de fiecare oaie.
Goştina sau darea de porci, era numită şi vama porcilor, ajungând şi ea să fie
plătită în bani, 8-12 bani de porc, după perioada şi categorie socială.
Dijmăritul era darea de stupi numită şi albinărit în Ţara Românească şi
deseatina de albine în Moldova. Se dă unul din zece stupi, iar de la sfârşitul
secolului al XVII-lea se plăteau 13 bani de stup.
Vinăriciul, numit în Moldova vădrărit sau deseatina de vin era darea de vin,
iniţial o zecială, iar mai târziu, ca şi celelalte a devenit bănească.
Cotitatea din cereale, găleata, iliş, ajung din dări în natura, dări plătibile în
bani.
Între obligaţiile locuitorilor ţărilor române erau şi unele cu caracter special,
cum ar fi, prestaţiile în munca în interes public sau al domniei, la cetăţi, iazuri,
mori, drumuri, poduri, cărăuşii şi slujbe legate de oaste: straja, paza, posada,
găzduirea şi întreţinerea diferiţilor dregători ai domniei, dar mai cu seamă a celor
în slujba fiscului, conace sau mertice, sau obligaţia pentru populaţia birnica de a
da cai de olac pentru serviciul de transmitere a veştilor sau a solilor.
 Cea mai mare parte a slujbelor şi muncilor puteau fi convertite de domn în
obligaţii băneşti sau puteau fi răscumpărate cu bani, maiale în secolul al XVIII-
lea.
Categoriile fiscale erau identice cu clasele şi categoriile sociale, cu stările,
obligaţiile fiscale fiind invers proporţionale cu categoria socială a
contribuabilului; cu cât cineva se afla mai sus în ierarhia feudală, cu atât era supus
la mai puţine obligaţii fiscale.
Ţărănimea era supusă tuturor dărilor, marii boierii, clerul înalt, mănăstirile
fiind scutite de unele dări, iar categoriile sociale de mijloc, curteni, slujitori,
târgoveţi, preoţi, beneficiau de un sistem fiscal avantajos.
Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, în ambele ţări, fiscul împarte populaţia în
două mari categorii: breslele fiscale, categorie eterogenă care reunea peste 30 de
grupuri social-economice, de la marii boieri împărţiţi după criterii administrative
în două bresle, cei cu slujbe şi cei fără slujbe, la negustori divizaţi pe bresle după
origine, la preoţii de mir, sutaşi şi slujitori, alcătuind fiecare o breaslă fiscală, şi
birnicii, categorie care cuprindea ţărănimea atât cea liberă cât şi cea aservită,
fiscul nefăcând distincţie între ele, cu o contribuţie masivă la veniturile statului
feudal românesc.
În Transilvania, trei categorii de obligaţii apăsau ţărănimea dependentă: faţă
de stat, faţă de stăpân, de moşie şi faţă de biserică. Obligaţia ţărănimii faţă de stat
era determinată, de obicei, de „venitul cămării”, plătită la început în natură, ea s-a
transformat într-o dare în bani al cărui cuantum a fost fixat prin diverse diplome
regale.
Tot statului ţărani mai plăteau şi o dare de pământ numită „terragium”, ce se
achita fie pe gospodării, fie global pe unităţi administrative.
Treptat, darea funciară se va transforma într-un fel de cens, pe care cu timpul
avea să-l plătească şi comunităţile orăşeneşti.
Uneori regii obligau, în cazuri de primejdii excepţionale, pe ţărani să plătească
unele dări extraordinare, cunoscute sub numele de „ajutoare sau subsidia”. Ţăranii
români plăteau cămării regale o dare în oi, iar ţăranii secui o dare în boi.
În epoca principatului, obligaţiile faţă de vistieria principelui au continuat să
crească, acum făcându-se distincţia între venituri camerale şi venituri provinciale.
De primele, principele putea uza fără nici un control, ele proveneau din batere
monedelor, exploatarea minelor şi salinelor, dări şi dijme, taxe din importul de
mărfuri etc.
Cea de a două categorie, veniturile provinciale se substituie subsiilor,
devenind impozite permanente, erau fixate de diete în conformitate cu cererile
principelui, urmând a fi strânse pe „naţiuni”, proporţional cu numărul de
gospodari, urcând simţitor datorită raporturilor de vasalitate faţă de turci.
Obligaţiile fiscale ale Transilvaniei faţă de poartă erau susţinute de o dare
specială, plătită de locuitori în monedă, după fiecare „poartă”.
Dijma bisericească a fost plătită în parte principelui, care de obicei o arenda
stăpânilor de moşie, iar de ceea ce mai rămânea beneficia clerul. Datorită
arendării dijmei bisericeşti nobililor, aceasta devine începând din secolul al XVII-
lea o obligaţie a tuturor ţăranilor, inclusiv a ortodocşilor, ţărani români.
 Unitatea fiscală pentru impunerea iobagilor era „poarta iobăgească” care
desemna potenţialul economic al gospodăriei iobăgeşti, care servea drept criteriu
pentru stabilirea impozitelor, indiferent de numărul persoanelor, număr ce a fost
stabilit la zece prin Aprobatae Constitutiones.
Strângerea dărilor era încredinţată în Transilvania, unor mici dregători numiţi
dijmuitori, care primeau un procent din acestea, iar în cele două ţări române,
birarilor, înlocuiţi ulterior cu dregători specializaţi în strângerea diferitelor
categorii de dări.
Ca organe de impunere existau: birari de judeţ, samnicii, zlotaşii, iar ca organe
de percepere birarii sau dăbilarii în Moldova, precum şi alţi slujitori mai mărunţi:
vistiernicei, găletari, fumari, dijmari, goştinari, olăcari etc.
Începând cu a două jumătate a secolului al XVI-lea, dregătorii fiscului intrau
şi pe teritoriile de imunitate feudală. Ca o compensaţie dată stăpânilor de moşii de
către domnie pentru încălcarea vechilor lor privilegii, se creează instituţia
judeţelor de bir, prin care domnul concedă unor mari dregători sarcina impunerii
şi colectării dărilor în câte un judeţ, în schimbul a 10% din încasări.
Satele în care se aşezau birarii pentru strângerea dărilor se numeau scaune de
bir, mai multe în fiecare judeţ. Strângătorii de dări, fie de repartiţie, fie de cotitate
aveau întreţinere gratuită pe perioada colectării şi beneficiau de o cotă în bani de
la fiecare gospodărie, în cuantumul fixat de domnie şi variabil de la obligaţie la
obligaţie.
Această cotă purta numele de cusur sau răsură la dările de repartiţie şi plocon
la cele de cotitate. În fiecare judeţ funcţionau câte unul sau doi birari de judeţ,
precum şi mai mulţi birari.
În anul 1653, domnitorul Matei Basarab dispune înfăptuirea unui recensământ
fiscal amănunţit, cu numele birnicilor, domiciliul lor fiscal şi averea de care
dispuneau.
Acest recensământ poartă numele de „seama talerului”, după suma
convenţională la care era evaluată puterea de contribuţie, suma care era apoi
repartizată pe judeţe, sate, categorii sociale şi gospodarii.
Un sistem similar a existat şi în Moldova, cota convenţională purtând numele
de „potronic” tot o monedă, subdiviziune a talerului.
Acest sistem al cotelor convenţionale a fost perfecţionat ulterior atât în Ţara
Românească cât şi în Moldova, urmărindu-se simplificarea sistemului fiscal.
La începutul secolului al XVIII-lea, toate dările de repartiţie au fost
concentrate într-una singură, care urma să fie achitată în patru rate anuale, numite
în Moldova sferturi, iar în Ţara Românească, seamă mare, haraci, seama a doua,
seama a treia, corespunzând unor trimestre.
Acest sistem impus de Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească şi de
Antioh Cantemir în Moldova, avea avantajul restrângerii numărului de obligaţii şi
înlăturării numărului mare de organe fiscale şi desfiinţării parţiale a răspunderii
solidare.
Sistemul acesta a fost când părăsit, când reluat, după cum li s-a părut
domnitorilor fanarioţi că este mai potrivit pentru ei de a strânge din ţară în cât mai
scurt timp cât mai multe venituri.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1993;

2. M.Liviu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997;
3. D.Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998;
4.D.Ţop, I.Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Târgovişte, 1999.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Oraşele şi satele medievale

MODELE DE TESTE

1. Cine avea dreptul de a înfiinţa târguri şi oraşe:

a. proprietarul moşiri pe care se înfiinţa târgul sau oraşul
b. domnitorul ţării
c. se constituiau prin simpla aşezare a locuitorilor

2. Organizarea administrativ-teritorială tradiţională în Evul Mediu

a. judeţe şi comune;
b. judeţe, oraşe şi sate;
c. ţinuturi, oraşe şi comune.

3. Obligaţiile fiscale în Evul Mediu erau constituite din:

a. dări de cotitate
b. dări de repartiţie
c. dări de cotitate şi repartiţie

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE

 1. Punctele a şi b
2. Punctul a
3. Punctul c

Capitolul V

ADMINISTRAŢIA ŢĂRILOR ROMÂNE

ÎN PERIOADA GUVERNĂRII ABSOLUTISTE

1 1. Cuprins
22. Obiectiv general
3 3. Obiective operaţionale
4 4. Bibliografie selectivă
5 5. Temă de reflecţie
6 6. Teste
7 7. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins
 Destrămarea structurilor medievale şi apariţia celor moderne
 Reforme şi noi structuri în administraţie
 Organizarea administrativă. Oraşele şi satele.
 Dregătoriile centrale şi locale
 Organizarea fiscală. Dări şi contribuabili.
 Modul de impunere. Aparatul fiscal

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind

destrămarea structurilor medievale şi apariţia celor moderne,
aspecte privind organizarea administrativă şi organizarea
fiscală
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind
conceptul de dregătorie, organizare fiscală, reformă
 1. Destrămarea structurilor medievale
şi apariţia celor moderne

Începând cu secolul al XVIII-lea în toate cele trei Ţări Române a fost

 instaurată monarhia de tip absolutist, care a îmbrăcat forme variate, în funcţie de
particularităţile dezvoltării fiecăreia din aceste ţări, dar în toate cazurile a impus
Destramarea
structurilor medievale transformarea nobilimii în funcţionari publici, limitarea privilegiilor sociale şi
si aparitia celor înlocuirea monarhiei de drept divin prin guvernare pe bază de drept natural şi
moderne contract social, încurajarea forţelor productive din cadrul societăţii.
Monarhia de tip absolutist a cunoscut într-o primă perioadă forma regimului
politic fanariot în Moldova şi Ţara Românească, căruia în Transilvania i-a
corespuns regimul politic iosefinist, urmat apoi de regimul regulamentar şi de cel
post-iosefinist, cu trăsături distincte.
În speranţa că va pune capăt luptei antiotomane a românilor, Turcia a introdus
sistemul numirii unor domnitori, de regulă din rândul grecilor fanarioţi. Regimul
fanariot se caracterizează prin întărirea puterii centrale cu ajutor turcesc.
Domnitorii fanarioţi cârmuiau în general, după „moda turcească”, adică
autoritar, desfiinţând dreptul de plângere a boierimii la Poartă. Ei admit să
restrângă suveranitatea ţărilor române în relaţiile lor externe, dar fără a înlătura,
pe plan extern calitatea acestora de subiect de drept şi, încercând în acelaşi timp,
reforme cu caracter luminist pentru ţară.
În evoluţia sa regimul turco-fanariot cunoaşte două faze: din anul 1711 până în
anul 1774, şi de la pacea de la Kuciuk-Kainardji până în anul 1821.
Dacă în prima fază dominaţia otomană a adus grave încălcări autonomiei celor
două ţări româneşti, în cea de a două fază reuşesc să-şi dobândească treptat unele
drepturi politice şi economice, prin promovarea unei politici de echilibru între
Turcia şi Rusia.
Regimul iosefinist instaurat în Transilvania îşi propunea, în principal, reforme
cu caracter iluminist, reforme care nu urmăreau înlăturarea vechii orânduiri, ci
consolidarea acesteia prin promovarea forţelor de producţie, satisfăcând în mod
aparent interesele generale, dar paralizând în fapt tendinţele de transformare
radicală a vechii societăţi.
În anul 1756 Transilvania a fost proclamată Mare Principat, de la această dată
împăratul Austriei a devenit şi mare principe al Transilvaniei, exercitând
conducerea centrală a Transilvaniei prin intermediul Cancelariei Aulice de la
Viena, în cadrul căreia funcţiona Cancelaria Aulica Transilvana, încă din anul
1695 complet separată de cea a Ungariei.
Principele exercita puterea executivă, având dreptul de a conduce activitatea
tuturor organelor administrative centrale din Transilvania. Celui mai înalt
dregător, care îl reprezenta pe împărat purta titlul de guvernator, fiind ales de
Curtea de la Viena dintre candidaţii votaţi, aleşi în Dieta Transilvaniei.
În fruntea Banatului, ajuns în anul 1718 în stăpânirea austriecilor era numit de
Curtea de la Viena, dintre înalţi funcţionari de la Curte, un preşedinte, de obicei
un general, care cumula atribuţii civile şi militare.
Domnii fanarioţi care guvernau în Principatele române erau numiţi direct de
către Poartă din rândul familiilor greceşti bogate şi influente, care se aflau în
serviciul sultanului.
Ca o expresie a dominaţiei otomane, instituţia domniei se transforma într-un
instrument destinat să organizeze jefuirea sistematică a ţărilor române, scop în
care Turcia a instituit sistemul confirmării domnitorului la câţiva ani după numire,
confirmare condiţionată totdeauna de îndeplinirea unor obligaţii economice
împovărătoare şi al mutării domnului dintr-o ţară românească în cealaltă.
Prin tratatul de la Kuciuk-Kainardji, ca şi printr-o serie de firmane s-a dat curs,
în parte, cererilor privind stabilitatea domniei, iar prin pacea de la Iaşi din anul
1792, durata domniei a fost fixată la şapte ani, domnul putând fi schimbat numai
pentru greşeli grave.
Din anul 1802, aprecierea acestor greşeli precum şi a abuzurilor domnitorilor
fanarioţi revenea Rusiei, care putea interveni în favoarea ţărilor române.
Principalele atribuţii administrative ale domnitorului constau în numirea
dregătorilor, înfiinţarea de târguri sau sate, eliberarea de paşapoarte etc.
Regulamentele organice, alături de unele tendinţe de modernizare a Statului,
cuprind şi încercarea de revenire la „regimul nobilar”, ca urmare a presiunii
boierimii, pentru a limita puterea domnului şi de a redobândi dreptul de a înainta
plângeri la Poarta.
Aceste regulamente prevedeau ca domnul să fie ales pe viaţă de Obşteasca
adunare extraordinară dintre marii boieri, cu o vârstă minimă de patruzeci de ani.
Regimul regulamentar nu a fost un regim constituţional propriu-zis, deoarece
Regulamentele erau simple acte fundamentale, iar Adunarea obştească nu avea
caracterul unui organ reprezentativ, ci al unuia pe stări.
Teoretic domnul îşi păstra prerogativele suverane, fiind şeful administraţiei,
calitate în care numeşte sau destituie pe dregători, acorda titluri nobiliare,
dregătorii, fiind şi şeful finanţelor.
În exercitarea atribuţiilor ce le reveneau, domnii erau ajutaţi de un Sfat
restrâns, constituit din marii dregători, pe lângă care mai funcţionau „Divanurile”,
adică adunări mai largi, formate din dregători mari şi mici şi din dregători
personali ai domniei.
În Transilvania, guvernatorul era ajutat de un guberniu alcătuit din 12
consilieri, aflaţi ca şi guvernatorul sub autoritatea Cancelariei Aulice.
Sub Leopold al II-lea, urmaşul lui Iosif al II-lea, marea nobilime încearcă să
recapete poziţiile pierdute şi impun împăratului revenirea la vechea organizare
dinainte de legea urbarială din anul 1764, dar pe baza noilor idei ale vremii:
principii constituţionale, contract social, suveranitatea poporului, drepturile
omului şi cetăţeanului.
Deoarece nu exista o categorie socială capabilă să dea un conţinut nou acestor
aspiraţii politice, nobilimea a înţeles să le aplice în interesul ei, reducând poporul
 suveran la stările privilegiate, „egalitatea” la egalitatea nobilimii de rând cu cea de
rang, iar „contractul social” la contractul dintre nobilime şi împărat.
În felul acesta, împăratul Leopold al II-lea şi nobilimea au ajuns la un
compromis în vederea restabilirii vechilor instituţii, a imunităţilor nobiliare şi la
înăsprirea regimului aplicat păturilor productive.

2.Reforme şi noi structuri în administraţie

În primele decenii ale secolului al XVIII-lea, procesele de criză au îmbrăcat

 forme mai grave în toate sectoarele vieţii sociale. Ideologia reformistă de factură
naturalistă şi iluministă, reprezentată în ţările române prin varianta conservatoare,
Reforme si noi numită şi despotism luminat, a antrenat o serie de schimbări şi îmbunătăţiri ale
structuri in
administratie mecanismelor socio-politice.
Timp de aproape zece ani, între anii 1739 şi 1749, Constantin Mavrocordat a
făcut eforturi susţinute, asemănătoare în ambele ţări române, pentru a realiza o
largă reformă în câteva sectoare principale ale vieţii sociale şi de stat.
Baza reformei o reprezintă „Constituţia” publicată în anul 1741, pe care
domnul o va aplica în aceiaşi formă atât în Ţara Românească, după reîntregirea
Olteniei, cât şi în Moldova, atunci când a ajuns domnitor aici.
În Ţara Românească rumânia a fost desfiinţată şi înlocuită cu starea de clacas,
măsură prin care moşiile rămâneau boierilor ca un drept de proprietate ereditar,
iar rumânii au dreptul de a se răscumpăra, fie că stăpânul moşiei era sau nu de
acord.
Eliberaţi de vecinie, dar fără pământ, ne mai putând fi strămutaţi de stăpân sau
vânduţi odată cu moşia, pentru a putea folosi pământul trebuiau să lucreze
stăpânului moşiei câte 12 zile pe an, devenind deci clacaşi.
Desfiinţarea veciniei în Moldova s-a făcut abia în anul 1749, foştii vecini
neavând însă dreptul de a se muta când ar fi voit, iar zilele de clacă fiind stabilite
la 24, dublu deci, faţă de Ţara Românească.
Ţăranii fiind în continuare lipsiţi de pământ au rămas grevaţi de o serie de
servituţi faţă de stăpânii de moşii, care au căutat să le mărească numărul zilelor de
clacă.
În fruntea unităţilor administrative principale, judeţ şi ţinut, locul pârcălabilor
a fost luat de ispravnici, cărora li s-au fixat clar atribuţiile. Noii dregători ai
administraţiei publice locale au fost supuşi unei supravegheri permanente din
partea domnului.
Ispravnicii aveau îndatorirea de a explica locuitorilor măsurile luate de domn,
care citea în mare parte rapoartele ispravnicilor şi chiar le răspundea, aprobându-i
sau mustrându-i. Rapoartele trebuiau să fie redactate în limba română.
Ispravnicii au mai primit instrucţiuni cu privire la străinii care voiau să se
aşeze în oraşe sau sate, la obligaţiile proprietarilor de moşii şi ale clăcaşilor, la
zaherele, adică la măsuri pentru aprovizionarea oastei otomane aflată în campanie,
conace, cai de olac etc.
În judeţe sau ţinuturi, nici un „om gospod” nu putea intra fără voia
ispravnicului, orice misiune ar fi avut.
 În cazul înlocuirii din funcţie, ispravnicii erau obligaţi să lase înlocuitorilor
toate instrucţiunile pe care le primiseră anterior. În felul acesta, prin reforma
administrativă, Constantin Mavrocordat a urmărit să curme abuzurile slujbaşilor
locali, să desfiinţeze suprapunerile de atribuţii, să întărească autoritatea
ispravnicilor care erau reprezentanţi ai puterii centrale în judeţe şi ţinuturi.
A fost reformat şi sistemul de impunere şi de percepere a dărilor, în locul
multiplelor dări care se percepeau a fost introdusă o dare anuală plătibilă în patru
rate trimestriale.
Pentru aceasta, toţi locuitorii impozabili urma să ia „pecetea”, adică fişa de
impunere, care era personală. Slujbaşii încasatori ai dărilor vistieriei primeau
listele locuitorilor cu sumele de plată fixate de obştea satului după starea materială
a acestora, operaţiune numită „cisluire”.
Pentru fiecare aşezare rurală se întocmeau câte două asemenea liste semnate
de slujbaşul local al vistieriei, de vătăman şi vornicel, dintre acestea una se
trimitea la vistierie şi alta revenea agentului încasator.
După operaţia de impunere, aşa numita „cecatură”, adică controlul spre a
verifica dacă fiecare locuitor impozabil îşi primise „pecetea”, cei găsiţi fără,
urmau să plătească dublu. Se desfiinţează obiceiul ca slujbaşii statului aflaţi în
deplasare să fie întreţinuţi de locuitori, obligându-i să plătească, în bani masa şi
casa, sau „conacul”.
Ispravnicii, ca şefi ai administraţiei judeţelor şi ţinuturilor, au fost obligaţi să
realizeze recensămintele fiscale, ce trebuiau să fie clare şi detaliate. Ei trebuiau să
informeze pe domn despre „starea lucrurilor”.
Existau şi „inspectori fiscali”, numiţi zapcii, care trimişi pe teren aveau
obligaţia de a grăbi încasarea dărilor, ei erau întreţinuţi pe cheltuiala agenţilor
fiscali locali.
În Transilvania, încercările unor suverani luminaţi de a salva perimata
orânduire feudală prin reforme nu au dus la rezultatele aşteptate.
Decretul de toleranţă religioasă acordat de Maria Tereza românilor din
Transilvania în anul 1759, efect al luptei de aproape două decenii a lui Inochenţie
Micu a fost urmat de o răscoală a acestora cu caracter antifeudal, anticatolic şi
antihabsburgic, condusă de Sofronie din Cioara.
Situaţia grea a ţărănimii sub raport social, creşterea robotei, dări şi munci
nelimitate, deposedarea de păşuni şi păduri, îngrădirea dreptului de cârciumărit
etc., precum şi sub raport naţional, a dus la marea răscoală ţărănească din anul
1784.
Condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, a avut ca urmare, prin patenta imperială
din anul 1785, desfiinţarea dependenţei personale şi legării de glie a ţăranilor, ca
şi dreptul de a dispune de bunuri şi de a-şi alege o meserie, libertatea păşunatului,
limitarea obligaţiilor de cărăuşie.
Absolutismul, care la început a avut un rol progresist a devenit cu timpul, şi în
ţările române, din cauza tendinţei sale de tutelă şi control asupra tuturor laturilor
vieţii sociale o frână în calea dezvoltării forţelor de producţie.
În timpul administraţiei ruse, care a durat până în anul 1834, ca efect al
Tratatului de la Adrianopol din 1829 şi a Convenitei de la Ackerman, comisii
formate din patru boieri şi un secretar, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova
 au procedat la întocmirea Regulamentelor Organice, care nu au reprezentat o
constituţie, nefiind expresia voinţei poporului, ci primele legi fundamentale de
organizare a ţărilor române prin care, înlocuindu-se în parte sistemul feudal, s-a
stabilit o organizare de stat întemeiată formal pe principiul separaţiei puterilor,
stipulând şi norme referitoare la organizarea administraţiei.
Conducerea administraţiei era încredinţată sfatului administrativ, format din
ministrul de interne, ministrul de finanţe şi marele postelnic, şi care delibera sub
preşedinţia ministrului de interne, probele deosebite erau rezolvate de sfatul
administrativ extraordinar, convocat de domn şi prezidat de acesta.
Regulamentele Organice au înfiinţat ministerele, alături de alte organe de stat,
cum erau: Departamentul vorniciei dinlăuntru, care conducea afacerile interne,
lucrările publice, învăţământul, agricultura, sănătatea şi asistenţa socială;
Departamentul finanţelor, având în sarcină: vistieria, finanţele, industria şi
comerţul; Ministerul Justiţiei, condus de marele logofăt al dreptăţii; Secretariatul
de stat sau postelnicia, condus de marele postelnic, şeful cancelariei domnitorului.
S-a organizat totodată şi învăţământul în limba română, limbă care a fost
declarată limba oficială a ţării.
Regulamentele Organice cuprindeau importante dispoziţii privitor la
organizarea financiară, stabilind un nou sistem de aşezare a impozitelor. S-a
stabilit condiţia juridică a funcţionarilor publici, care deveneau salariaţi ai statului,
primind leafă fixă, interzicându-li-se a mai realiza venituri din slujbe, ca anterior.
În pofida caracterului limitat al reformelor introduse, Regulamentele organice
au marcat, sub raportul organizării centralizate, un însemnat pas înainte în
procesul de creare a statului român modern.

3. Organizarea administrativă. Oraşele şi satele.

Dregătoriile centrale şi locale

Procesul de destrămare a feudalismului şi încurajarea dezvoltării unor noi

 forţe de producţie a antrenat şi eforturi de modernizare a administraţiei de stat, în
Organizarea primul rând prin lărgirea obiectivelor administrative, care în feudalism erau
administrativa. reduse la menţinerea ordinii şi la fiscalitate.
Primul pas în acest sens l-a făcut Alexandru Ipsilanti în anul 1775 prin crearea
Obşteştii epitropii, iar cel următor l-a realizat Regulamentele organice prin
separarea administraţiei de justiţie, interzicerea organelor administrative de a mai
judeca, salarizarea organelor administrative şi stârpirea abuzurilor.
Structura administraţiei locale a păstrat, în general, schema diviziunilor
teritoriale din perioada precedentă, cu unele modificări intervenite asupra
diferitelor diviziuni administrative regionale.
Împărţirea din punct de vedere administrativ şi judecătoresc în două părţi a
Moldovei a fost păstrată şi adoptată şi în Ţara Românească. În anul 1761 fiind
dublată de către domnitorul Constantin Mavrocordat dregătoria de mare vornic şi
s-a împărţit Muntenia în: Ţara de Sus şi Ţara de Jos, fiecare conduse de câte un
vornic.
În componenţa Ţării de Sus au fost încadrate şi judeţele din Oltenia,
importanţa acesteia fiind mai mare decât a Ţării de Jos.
 Corelativ cu aceasta împărţire s-a dublat şi marea logofeţie, în vremea lui
Alexandru Ipsilanti fiind numiţi doi vel-logofăţi.
Aceiaşi dublare a dregătoriei de vornic şi de logofăt o întâlnim şi în Moldova,
anaforaua din 1776 amintind de cei patru vornici, câte doi pentru Ţara de Sus şi
doi pentru Ţara de Jos, precum şi de doi vel-logofăţi.
Judeţele şi ţinuturile au rămas în toată această perioadă lipsite de personalitate
jurdică. În Ţara Românească, numărul judeţelor a fost de optsprezece până în anul
1844, când s-a desfiinţat judeţul Săcuieni.
În Moldova, din 23 de ţinuturi, câte erau în vremea lui Dimitrie Cantemir, au
rămas 16 în timpul Regulamentelor Organice, iar în anul 1835, desfiinţându-se
ţinuturile Herta, Hârlău şi Cârligătura au rămas numai treisprezece.
Până la adoptarea Regulamentelor Organice, judeţele şi ţinuturile au fost
conduse de ispravnici, după regulile stabilite prin reforma lui Constantin
Mavrocordat.
Numirea ispravnicilor se făcea la înscăunarea domnitorului odată cu numirea
marilor dregători şi depindeau de marele vistier. La început erau numiţi câte doi
numai în unele judeţe sau ţinuturi, mai târziu la fiecare dintre acestea având ca
sarcină de a reprezenta domnia în ţinut, să execute toate poruncile domneşti şi să
asigure apărarea orânduirii feudale.
Atribuţiile ispravnicilor au fost până la adoptarea Rgulamentelor Organice
foarte largi: fiscale, administrative, judecătoreşti şi poliţieneşti. Principala lor
atribuţie a fost aceea de a strânge dările cuvenite domniei şi vistieriei, de a
constrânge populaţia să facă muncile şi slujbele datorate după obicei, fie domniei,
fie boierilor sau mănăstirilor.
În fiecare judeţ sau ţinut pentru evidenţa contabilă funcţiona un sameş, numit
de marele vistier. Pentru executarea hotărârilor şi constrângerea populaţiei,
ispravnicii aveau la dispoziţie o unitate militară, care purta diverse denumiri:
panţiri şi călăraşi în Moldova, dorobanţi în Ţara Românească. În anul 1775,
domnitorul Alexandru Ipsilanti a mai înfiinţat în fiecare judeţ câte o polcovnicie
compusă din polcovnic, care depindea de marele spătar, şi slujitori numiţi
poteraşi, folosiţi şi pentru prinderea răufăcătorilor, purtând generic denumirea de
„zapcii”, având şi sarcina de agenţi de executare.
Regulamentele Organice au modificat denumirea, modul de numire şi
atribuţiile ispravnicilor. În Ţara Românească ei au fost numiţi „ ocârmuitori de
judeţe”, iar în Moldova „ispravnici-administratori”.
Ei erau numiţi pe termen de trei ani de către domn dintre candidaţii propuşi de
sfatul administrativ, atribuţiile lor rămânând numai administrative, fiindu-le
retrase cele judecătoreşti şi nu au mai depins de marele vistier ci de ministrul
treburilor dinlăuntru.
Prin reforma lui Constantin Mavrocordat, atât în Ţara Românească cât şi în
Moldova s-a creat o nouă subdiviziune administrativă a judeţului, şi anume plasa.
Cu sensul de subdiviziune administrativă şi cu această denumire de „plasa” a
apărut iniţial în Oltenia în timpul stăpânirii austriece între anii 1718-1739, fiind
apoi extinsă în toată Ţara Românească şi în Moldova sub denumirea de „ocol”.
 În Ţara Românească denumirea de plasa a fost păstrată numai pentru zonele
de şes, în zonele de munte, plaşile s-au numit plaiuri. Plaiul îşi are o origine mai
veche, el grupa sate de munte sub conducerea unor vătafi de plăieşi.
De la Constantin Mavrocordat plaiul a devenit unitate administrativă
subordonată judeţului, condusă de un vătaf de plai, care alături de sarcinile vechi
a primit şi atribuţii noi: să strângă dările de la plăieşi, să numească pe pârcălabii
satelor din plai şi să judece pricinile mărunte dintre plăieşi.
Vătafii de plai erau numiţi iniţial de domn, apoi numai confirmaţi în funcţie de
acesta şi erau plătiţi în natură, câte un miel şi un caş de la fiecare stână, câte o zi
de clacă pe an de la plăieşi şi beneficiau de scutiri de dări.
Plasa era condusă în Ţara Românească de zapciul de plasă, iar ocolul în
Moldova era condus de ocolaş, ambii numiţi de ispravnici. Alexandru Ipsilanti a
dispus ca aceştia să fie numiţi de domn, şi faţă de vătafii de plai nu aveau ca
sarcină paza marginilor, nu judecau pricini şi nu erau retribuiţi în natură, ci
primeau simbrie în bani.
Regulamentele Organice au modificat structura plăşii. Funcţia de vătaf de plai
a fost desfiinţată, plăieşii care slujeau la paza marginilor au intrat în rândul
dajnicilor, fiind înlocuiţi cu jandarmeria. Plaiul şi plasa erau conduse de sub-
ocârmuitor, iar în Moldova, ocolul era condus de un „privighitor de ocol”, ei erau
aleşi de locuitori pe trei ani, dintre boierii sau mazilii ce aveau o proprietate
nemişcătoare în plasă şi erau întăriţi de către domn.
Erau plătiţi cu leafa şi au avut ca sarcini: păstrarea ordinii şi liniştii, sănătatea
publică, prevenirea secetei şi a incendiului, dreptul de a-i aresta pe răufăcători etc.
La începutul secolului al XVIII-lea, oraşele şi târgurile au început să îşi piardă
 autonomia prin substituirea unor dregători numiţi de domn, organelor orăşeneşti
alese – şoltuz şi pârgari, şi prin pierderea privilegiilor vechi acordate de domnie
Orasele si satele
oraşelor prin înlocuirea lor cu raporturi feudale între orăşeni şi stăpânii domeniilor
pe care se aflau târgurile sau oraşele.
Noile oraşe sau târguri se creau cu autorizaţii domneşti pe domenii boiereşti,
astfel că, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, 85% din satele din Moldova şi 60%
din cele ale Ţării Româneşti erau, total sau parţial, în dependenţa feudală.
În oraşele aşezate pe domenii domneşti, vechii târgoveţi, beneficiind de
principiul ca „aerul oraşului îl face pe om liber”, îşi consolidează poziţia faţă de
domnie, putând dispune de locul lor prin moştenire sau prin constituire de drepturi
reale, pe când în oraşele dependente feudal, boierii aveau tendinţa ca prin
controlul actelor de dispoziţie, mai ales a celor cu privire la terenurile din afara
vetrei târgului, să transforme pe târgoveţi în clăcaşi.
Boierii cereau domnului să limiteze aşezarea ţăranilor în oraş, numai cu
privire la cei ce nu aveau loc de hrană pe moşie, şi să li se respecte vechile
privilegii în privinţa morăritului şi al cârciumăritului. Autonomia oraşelor nu a
fost suprimată dintr-o dată, ci treptat, documentele arătând că în timpul lui
Constantin Brâncoveanu (1688-1714), titlul de judeţ şi de pârgar au dispărut în
privinţa Bucureştiului şi a altor oraşe, atribuţiile lor fiind preluate de marele aga,
iar în Moldova, în locul şoltuzilor şi pârgarilor, pentru îndeplinirea unor acte cu
caracter public s-a apelat la „orăşenii bătrâni”, rol însemnat având în administraţia
oraşelor şi adunarea generală a orăşenilor.
 Pârcălabii şi ispravnicii, aveau cel mai înalt grad în administraţia locală de
stat, ei putând interveni, chiar dacă nu erau solicitaţi în administraţia oraşului şi la
judecarea unor pricini.
Au fost obligaţi să pună la dispoziţia slujitorilor vistieriei forţe pentru
încasarea dărilor, şi să facă publice, prin citare, în oraşe, în zilele de târg şi în
biserici, prin preoţi, toate măsurile şi dispoziţiile domnitorului.
Datorită instrucţiunilor pe care le aveau, ispravnicii erau împuterniciţi să ia
măsuri cu caracter sanitar în oraş, puteau obliga pe locuitori să facă transporturi
de lemne pentru construirea podurilor şi străzilor, să lucreze la secarea
mlaştinilor, iar în caz de epidemii să instituie carantina. La cererea obştii
orăşeneşti puteau dispune scoaterea la mezat a bunurilor celor ce nu îşi achitau
dările.
Toţi agenţii puterii locale de stat şi centrale ce activau în oraşe erau
subordonaţi ispravnicilor, aceştia din urmă dacă comiteau abuzuri puteau fi
reclamaţi de către cetăţeni domnitorului.
Începând cu ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, se introduce o formă
nouă de administraţie orăşenească în principate – epitropia obştii oraşului, termen
împrumutat de la organizarea bisericească, colectivul de epitropi, deşi dependent
de puterea centrală, reprezenta obştea locuitorilor oraşului.
Atribuţiile epitropiei priveau gospodărirea, edilitarea şi asistenţa socială a
oraşelor. Ele se creau din iniţiativa obştilor locale, cu încuviinţare domnească, cu
scopul principal de a răscumpăra moşiile târgurilor sau târgurile.
Epitropiile au continuat să existe şi după adoptarea Regulamentelor organice,
şi să funcţioneze sub o nouă denumire, cea de eforii.
Prin Regulamentele Organice, oraşele ce nu erau proprietatea unui stăpân
feudal, au dobândit personalitate juridică şi dreptul de a se administra de către un
sfat orăşenesc ales de locuitorii oraşului.
Alegerea trebuia întărită de domn, care alegea dintre membri, un preşedinte,
numit primar. Eforiile ce reprezentau şi administrau celelalte oraşe, sub tutela şi
supravegherea statului, erau alese de locuitori, indirect în Ţara Românească şi
direct în Moldova.
În această perioadă, când oraşele se înmulţesc şi se dezvoltă a apărut o bogată
legislaţie de tip urban, cum ar fi hrisovul lui Alexandru Scarlat Ghica din anul
1768, prin care se reglementa construcţiile noi în oraşe, cum ar fi, texte de drept
urban din manualul lui M. Fotino din anul 1777 sau textele din Pravilniceasca
Condica a lui Alexandru Ipsilanti şi din Legiuirea Caragea.
Din a două jumătate a secolului al XVIII-lea s-a organizat sistemul de pază în
oraşe. În Moldova şefii acestor servicii au fost numiţi căpitani, aflaţi sub comanda
unui vel-căpitan, subordonaţi cu toţi marelui hatman, care îndeplinea, printre alte
atribuţii şi funcţia de şef al politiei din toate oraşele tarii.
Administraţia fiecărui oraş avea o cancelarie şi o arhivă proprie, iar
comunităţile urbane aveau sigilii ce serveau la întărirea şi garantare autenticităţii
actelor emise de administraţie, acestea erau încredinţate periodic dregătorilor
aleşi, la data preluării funcţiei, în cadrul unor solemnităţi.
 Breslele au continuat să participe la actele de administraţie ce interesau
întreaga comunitate, în special, privind apărarea intereselor producătorilor şi
distribuitorilor de bunuri.
Instituţia de bază a satului în toată această perioadă a rămas tot obştea
sătească, care şi-a menţinut organele ei vechi, la care s-au adăugat vechili, cu
sarcina de a repartiza birul prin cisla, de a judeca pricini mărunte şi de a sta în
justiţie ca mandatari aleşi.
Pentru a se asigura legătura dintre obşte şi domnie sau stăpânul feudal, a
continuat să funcţioneze şi în această perioadă în fiecare sat organe existente şi în
perioada precedentă, pârcălabul de sat în Ţara Românească şi vornicul în
Moldova, organe care au fost păstrate în administraţie şi prin Regulamentele
Organice, care a stabilit ca aceştia să fie aleşi pe o perioadă de un an, putând fi
realeşi.
Conducerea colectivă a satului era formată din şase locuitori, preotul şi
proprietarul, căreia i se încredinţa „cârmuirea banilor obştii” şi „cutia obştii” în
care se strângeau şi se păstrau veniturile rezultate, şi din care se plătea simbria
pârcălabului sau vornicelului, plata dorobanţilor, a birului pentru cei ce decedau
sau fugeau din obşte.
Regulamentele Organice, deşi au realizat un oarecare progres prin legiferarea
alegerii conducerii colective a satului, dar păstrând pe proprietarul feudal, ca
membru de drept în conducere, forma nouă de organizare nu a putut să facă satul,
în lipsă şi de mijloace materiale, să progreseze, comuna rurală fiind lipsită în
continuare de personalitate juridică.
Până la adoptarea Regulamentelor Organice, pentru păstorii români din
Transilvania veniţi în Ţara Românească şi Moldova au funcţionat isprăvnicia de
ungureni sau de „străini”, în Ţara Românească existând în anul 1776 una în
Oltenia şi alta în Muntenia. Prin aceste ispravnicii, celor statorniciţi prin migraţie
li se acorda un regim special, precum plata birului pe cap, nu pe cisla către
ispravnicul lor, pastorii erau judecaţi de ispravnicul lor, nu de cel de judeţ.
 Dregătoriile centrale şi-au păstrat în linii mari trăsăturile din perioada
precedentă. Dregătorii era numiţi şi revocaţi de domn, numirea se face la
Dregatoriile centrale înscăunare şi la începutul fiecărui an, când toţi dregătorii depuneau însemnele
si locale
dregătoriei şi depuneau jurământul faţă de domnitor.
Dregătorii erau aleşi dintre boieri, însă domnul avea dreptul să numească într-
o dregătorie şi un om din popor, înnobilându-l. Accesul grecilor la marile
dregătorii fiind în creşterea până la mişcarea socială din anul 1821, fiind înlăturată
şi regula ca fii domnitorului să nu poată fi numiţi în dregătorii.
Către sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a creat, în ambele principate, un organ
nou, logofătul de obiceiuri, care a primit sarcina permanentă de a ţine evidenţa
tuturor dregătorilor, cu arătarea precisă a atribuţiilor fiecăruia.
Până la Regulamentele Organice, ca şi perioada precedentă, dregătorii puteau
cumula diferite sarcini, administrative, fiscale, judecătoreşti, prin noua
reglementare s-a interzis acest cumul cât şi acordarea vreunui titlu fără slujba
corespunzătoare şi nu mai erau răsplătiţi cu „mila domnească”, ci cu leafă fixă.
 Statutul boierimii consacrat de reforma lui Constantin Mavrocord a împărţit
boierimea în două categorii: dregători mari, de la marele ban până la clucerul de
arie şi ceilalţi dregători.
Coborâtorii dregătorilor erau şi ei de două categorii, coborâtori din veliţi,
„neamurile” şi ceilalţi coborâtori, mazilii, aceştia din urmă nu erau scutiţi decât în
privinţa unor dări minore.
În perioada fanariotă, bănia sau caimacania Craiovei menţine trăsăturile
feudale, atenuată de creşterea vizibilă a legăturii administrative şi juridice cu
puterea domneasca.
Banul avea divan la Craiova şi avea în subordine un polcovnic, un iuzbaşă, un
armaş al doilea şi un portar al doilea şi logofeţi de divan. Din anul 1765, la
Craiova funcţiona numai un caimacan.
Banul era rezident la Bucureşti ca simplu mare dregător onorific, cel mai
important din divan. Caimacanul nu mai era decât umbra vechiului ban. El primea
ordine direct de la domn, lucra împreună cu subalterni numiţi vătafi.
Numirea caimacanului era adusă la cunoştinţa ispravnicilor prin cărţi de
înştiinţare, caimacanul fiind considerat un vechil al domnului în judeţele din
Oltenia.
În anul 1831, când marea bănie numai corespundea nevoilor vremii,
desfiinţarea ei prin Regulamentul Organic are loc fără nici un fel de zguduire
socială.
În anul 1761, dregătoria de mare vornic în Ţara Românească s-a dublat prin
împărţirea ţării în două regiuni administrative, iar sub domnia lui Alexandru
Moruzi (1793-1796) s-au creat încă doi mari vornici în cadrul judecătoriei
veliţilor.
Şi în Moldova numărul vornicilor s-a dublat, atât în Ţara de Sus cât şi în Ţara
de Jos. Atribuţiile vornicului au început să scadă în această perioadă, prin
Regulamentele Organice, dintre marii vornici cu atribuţii generale a fost păstrat
numai unul, ca ministru de interne, cu titlu de mare vornic al treburilor dinlăuntru.
Dintre marii vornici cu atribuţii speciale, amintim, vel vornicul de poliţie,
dregătorie creată de Alexandru Moruzi, în anul 1794, şi de Scarlat Calimah în
Moldova în anul 1813, ambele dregătorii dăinuind până la Regulamentele
Organice.
Vel vornicul obştirilor, în Ţara Românească a funcţionat începând cu anul
1797, având în competenţă: asistenţa socială, tutelele şi moştenirile, funcţie creată
şi în Moldova în anul 1803, având în plus şi atribuţii administrative şi
judecătoreşti, funcţii care au durat până la instaurarea regimului regulamentar.
Marele logofăt şi-a păstrat atribuţiile din trecut; el era păstrătorul sigiliului
statului, semna documentele domneşti, era referentul domnului şi al divanului.
În secolul al XVIII-lea, în ambele principate, această funcţie s-a dublat, fiind
numit câte un logofăt pentru fiecare regiune administrativă, Ţara de Sus şi Ţara de
Jos.
Fiind deseori rânduit de domnitor să judece, el avea sarcina de a supraveghea
şi coordona activitatea instanţelor judecătoreşti, prin Regulamentul Organic, acest
mare dregător a fost menţinut ca ministru al justiţiei cu titlul de mare logofăt al
dreptăţii. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Ţara Româneasca sub domnia lui
Alexandru Ipsilanti în 1797 şi în Moldova în vremea lui Alexandru Calimah în
anul 1799 s-a creat dregătoria de vel-logofăt de obiceiuri, dregătorie ce a dăinuit
până la Regulamentele Organice.
Atribuţiile lui erau foarte importante: întocmea istoria şi cronologia domnilor
şi a caimacanilor, păstra hrisoavele ce priveau hotarele ţării, ţinea evidenţa
dregătorilor mari şi mici şi a atribuţiilor lor, trecându-le pe toate în condica de
obiceiuri, se ocupa de ceremoniile domneşti.
Din cauza reducerii armatei, în ambele ţări româneşti atribuţiile militare ale
marelui spătar au scăzut, crescând în schimb atribuţiile sale poliţieneşti ceea ce
face ca după adoptarea Regulamentelor Organice, în Ţara Românească să fie şef
al miliţiei pământene, făcând parte din sfatul miniştrilor, iar în Moldova a rămas
fără dregătorie, aici sarcina de comandant al miliţiei pământene revenind marelui
hatman.
În Ţara Românească până în secolul al XVIII-lea nu a existat dregătoria de
hatman, care avea atribuţii asemănătoare vornicului de aprozi în Moldova, de a
introduce pe împricinaţi la judecată, de a executa hotărârile, având în subordine
zapcii de divan, funcţie desfiinţată de regimul regulamentar.
În Moldova, hatmanul a suferit o reducere a atribuţiilor militare, însă i-au
sporit însărcinările pe linie poliţienească, devenind comandantul miliţiei
pământene, şi ulterior, cu grad de general comanda garda teritorială.
În anul 1818, domnitorul Scarlat Calimah a creat hatmania de menziluri,
pentru eliberarea paşapoartelor de trecere a Prutului şi conducerea poştelor
(menziluri).
În ambele principate, atribuţiile marelui vistier au crescut, atât cele financiare
de strângere a veniturilor ţării, evidenţa cheltuielilor, scutirea de dări, numirea
ispravnicilor şi sameşilor la judeţe, cât şi cele judecătoreşti, de competenţa să
fiind toate pricinile legate de impunere fiscală, iar în Moldova putea judeca pe
negustorii pământeni.
Avea în subordine pe vistierul al doilea, pe logofătul de vistierie care avea sub
ordinele sale pe copii de casă, iar în ţinuturi avea în subordine pe sameşi.
Prin Regulamentele Organice a fost menţinut ca dregător, ca ministru de
finanţe, făcând parte din sfatul administrativ (ocârmuitor) dar fără atribuţii de
numire a ispravnicilor sau de a judeca pricini.
În Ţara Românească şi în Moldova, marele postelnic a continuat să exercite
atribuţii importante. El primea reprezentanţi statelor străine, introducea pe boieri
la domn, ţinea corespondenţa cu capuchehaiele de la Poartă şi cu paşalele de la
Dunăre.
Fiind un sfetnic intim al domnului, mijlocindu-i legătura cu consulii puterilor
străine, a fost menţinut ca dregător, cu titlu de ministru de externe, fiind membru
al sfatului ocârmuitor.
În ambele principate, atribuţiile militare ale marelui aga au scăzut în favoarea
celor poliţieneşti şi jurisdicţionale. Marele aga avea ca sarcină principală
asigurarea ordinii în capitală.
Ca şef al politiei el trebuia să combată specula cu alimente, falsificarea
măsurilor şi greutăţilor, depăşirea preţurilor maximale, exercita poliţia
 moravurilor, asigura paza contra incendiilor, supraveghea cârciumile, controla pe
străini şi se îngrijea de straja pe străzi.
Putea judeca pricini mărunte de furt sau contravenţii, putea executa creanţele
debitorilor rău platnici, avea la dispoziţie o închisoare „grosul agiei” în care îi
putea închide pe aceştia ca şi pe infractori.
Sub Regulamentele Organice, marele aga a rămas în ambele ţări româneşti, şef
al poliţiei capitalei, având sub comanda sa pe dorobanţi la Bucureşti şi pe seimeni
la Iaşi, atribuţiile judecătoreşti încetând.
În ambele principate, marele cămăraş a avut ca atribuţie administrarea
generală a cămării domneşti, el strângea toate veniturile curţii, făcea cumpărături
pentru domn şi pentru daruri destinate turcilor, nu avea voie să participe la divan.
El a avut şi atribuţii administrative şi judecătoreşti, în legătură cu controlul
măsurilor cu care se vindeau mărfurile şi cu pricinile dintre negustori, în special
străini, atribuţii care au încetat odată cu Regulamentele Organice, cămăraşul
rămânând „cârmuitorul casei domneşti şi cel dintâi şambelan”, iar rangul sau a
fost echivalat cu cel de aga. Marele clucer, în Ţara Romaneasca, după reforma lui
Constantin Mavrocordat şi-a pierdut atribuţiile, dar şi-a păstrat privilegiile, rangul,
leafa, locul în divan şi 40 de scutelnici. În anul 1778 era încă boier de prim rang,
apoi decade treptat, în Moldova fiind chiar boier de rangul III, cu opt scutelnici.
Şi marele paharnic şi-a pierdut atribuţiile dregătoriei, dar şi-a păstrat titlu şi
rangul devenind boier de rangul doi.
În acelaşi mod, îşi pierd atribuţiile, devenind dregători de rangul doi şi marele
stolnic, marele comis, marele sluger, marele medelnicer, marele pitar şi marele
armaş, care a fost singurul care şi-a păstrat atribuţiile până la adoptarea
Regulamentelor Organice, când administrarea temniţelor a fost încredinţată în
Ţara Românească unui vornic al temniţelor, iar în Moldova a dus mai departe
administrarea temniţelor în colaborare cu preşedintele tribunalului criminal.
Toţi aceşti dregători au continuat să aibă subalterni, iar dintre dregătorii curţii
domneşti, importanţă are marele cămăraş de care depindeau: marele vameş,
marele cupar, paharnicul de toată ziua al domnitorului, marele caftangiu care
supraveghea garderoba domnitorului şi îmbrăca pe boieri în caftan la investirea în
funcţie, marele ciohodar, care avea grijă de încălţămintea domnitorului şi a
boierilor curţii, ispravnicul curţii şi cămăraşul al doilea.

4. Organizarea fiscală. Dări şi contribuabili.

Modul de impunere. Aparatul fiscal

În această perioadă, statul continua să îşi tragă principalele venituri din

 exploatarea fiscală a ţărănimii, să păstreze inechitatea şi inegalitatea în repartiţia
Organizarea sarcinilor, iar aparatul fiscal comitea aceleaşi nenumărate abuzuri.
fiscala Ca urmare a reformelor lui Constantin Mavrocordat, apar şi elemente noi, cum
ar fi: evidente mai amănunţite a populaţiei dajnice, repartiţia dărilor în funcţie de
aşezarea geografică, de fertilitatea solului, instituirea unor unităţi fiscale ideale de
impunere, numite „liude”, salarizarea dregătorilor etc.
 Regulamentele Organice au separat veniturile ţării de pe lista civilă a
domnitorului şi acordă Obsteştei adunări dreptul de a hotărî asupra perceperii
dărilor şi asupra cheltuielilor.
Vistierul a continuat să prezinte domnitorului situaţia generală, situaţie ce era
verificată de şase boieri, desemnaţi de Adunare, în Moldova existând şi un „Sfat
administrativ” care cerceta socotelile anului expirat, înainte să fie prezentate
Adunării.
În privinţa regimului vamal, Regulamentele organice, pe lângă impozitele
indirecte, au înfiinţat şi taxe vamale externe, ca venituri ale statului, şi nu ale
domnitorului; perceperea lor se face tot prin sistemul arendării, vama dintre cele
două Principate fiind suprimată în anul 1847.
Un venit important al statului în Transilvania l-a constituit minele, al căror
 monopol de exploatare aparţinea statului, organizându-se statul austriac exploatări
Darile miniere model şi înfiinţându-se la Zlatna, atât un oficiu montanistic cât şi o şcoală
montanistică pentru pregătirea de cadre specializate miniere.
În perioada 1750-1830, sursa principală de venituri a statului a continuat să fie
în Ţara Românească şi Moldova, dările de repartiţie, concentrate în general, într-
unul singur, birul, plătit într-un număr de rate.
Dările de cotitate rămân aceleiaşi ca în perioada anterioară: dijmărit pentru
stupi şi porci, oierit, vinărici şi vădrărit, numite global în Ţara Românească
„huzmeturi” şi „rusumături” în Moldova.
Se mai percepeau dări şi de pe urma cârciumilor, dughenilor şi pivniţelor, şi
anume: fumărit, cămănărit, cepărit şi dări pe cap de vite, văcărit.
Marii stăpâni de moşi, boierii, episcopiile, mănăstirile continua să beneficieze
de scutiri totale de dări. Negustorii plăteau fie individual „cu rupta”, fie grupaţi în
anumite unităţi fiscale. Ţărănimea liberă şi clăcaşa era supusă la toate dările de
repartiţie şi de cotitate.
Drept compensaţie acordată clasei stăpânitoare pentru desfiinţarea şerbiei,
domnitorul Constantin Mavrocordat a desprins ţărănimea în două categorii:
scutelnici şi posluşnici, pe care îi scuteşte de dări în schimbul unor obligaţii către
stările privilegiate. Numărul acestora a fost în continua creştere, împovărând şi
mai mult pe cei rămaşi în categoria birnicilor.
În Transilvania, principalele categorii de obligaţii faţă de stat rămân dările
după porţi, după animale, pentru întreţinerea armatei, dări în bani şi obligaţii în
muncă.
În anul 1745, Maria Tereza a fixat următoarele impozite directe faţă de stat:
impozitele pe avere, percepute pentru bunuri nemişcătoare, inclusiv animale,
impozitul pe cap, numit „taxa capitis”, variabil pe categorii de contribuabili, mai
mic pentru ţărani. Nobilimea era scutita de dări.
Veniturile graniţei militare, numite „povente”, erau formate din impozite
directe pe terenuri, industrii şi persoane, apoi cele produse de proprietăţile
statului: păduri, clădiri, şi în fine, veniturile poştelor, vămile la poduri, taxele
pentru târguri şi iarmaroace şi cele pentru dezinfecţie la carantine.
În anul 1801 s-a luat măsura desfiinţării totale a impozitului pe pământ şi
animale. La graniţa năsăudeană, la iniţiativă administraţiei, s-a trecut la fonduri
constituite, formate prin capitalizarea anumitor categorii de venituri, fonduri al
căror produs servea la acoperirea unor dintre nevoile locale: fondul de povente,
fondul de mondire, denumit ulterior de stipendii şi fondurile şcolare comunale.
În anul 1775, o schimbare importantă intervine în Ţara Românească şi
probabil şi în Moldova, domnia hotărând alcătuirea unor unităţi fiscale ideale în
care să intre toată masa birnicilor pe care apoi vistieria să arunce dările liuda, ca
rezultat al estimării puterii de contribuţie a ţăranilor.
Numărul de liude pe judeţe, plăşi şi plaiuri, ca şi în sate, era fixat de dregătorii
vistieriei, zlotaşi, în urma recensămintelor fiscale. Ţărănimea birnică a fost
împărţită în trei categorii: fruntaşă, mijlocaşe şi săracă.
Într-o liude intrau un anumit număr de gospodării fruntaşe, altul mai mare de
gospodări mijlocaşe şi unul şi mai mare de gospodării sărace.
În anul 1804, existau în Ţara Românească 40.000 de liude. Celelalte categorii
fiscale, în care nu intrau la birnici, adică breslele de negustori, mazili,
meşteşugari, plăteau birurile fie individual, fie în unităţi fiscale numite „cruci”.
Şi la aceste categorii ca şi la birnici, contribuţia personală era proporţională cu
averea.
Organele fiscale centrale erau marele vistier, vistierul al doilea şi al treilea,
ajutaţi de o cancelarie a vistieriei, complexă şi bine organizată, compusă din
logofeţi specializaţi pe servicii: logofăt de bresle, de scutelnici, de slujitori, de
posluşnici, de condici, cărora li se adăugau sameşii.
În teritoriu exercitau funcţii fiscale: sameşii, care ţineau evidenţa în judeţe a
liudelor de birnici şi a crucilor de bresle şi supravegheau pe dregătorii locali să nu
facă abuzuri; ispravnicii, care aveau în grijă lor stabilitatea contribuabililor în
judeţ, repartiţia judicioasă a dărilor pe sate şi bresle, pe care o raportau vistieriei,
precum şi supravegherea zapciilor, a vătafilor şi vameşilor; zapcii şi vătafii de
plai, numiţi pe câte un an, care se îngrijeau ca în sate să se facă „cisle drepte”,
după puterea contribuabililor, şi primeau dările pe care le strângeau de la săteni
pârcălabii de sat; aşezământări, câte doi de fiecare judeţ, unul la centru, altul
local, în oraşe fiind doar câte unul, care aveau ca sarcină repartiţia judicioasă a
birnicilor în liude, după categorii şi putere.
Regulamentele Organice au desfiinţat dijmele, iar în materie comercială, în
locul lor se introduce „patenta”, dare unică datorată numai statului.
În Transilvania, organul local superior ce se ocupa cu administrarea
veniturilor era Tezaurariatul, cu reşedinţă la Sibiu, condus de un tezaurar, care
avea în subordine patru inspectori cu competenţe în diverse domenii fiscale: mine,
vămi, dijme fiscale, domenii fiscale.
Ulterior modificat să funcţioneze în două secţiuni, din care una se ocupă de
mine şi păduri, iar cealaltă de sare, vămi, dijme şi domenii fiscale.
Veniturile privind districtele grănicereşti intrau în „casele militare”, cele
privind comunele în „casele comunale”. Gestiunea celor dintâi era efectuată
exclusiv de organele militare, a celorlalte se făcea de organele comunale, însă cu
autorizarea organelor militare.
Înregistrarea, verificarea veniturilor şi cheltuielilor în cadrul districtului
militar erau de resortul cancelariei de conturi a regimentului ce avea conducător
pe ofiţerul de contabilitate.
 Repartiţia veniturilor în Ţara Românească şi Moldova, la începutul secolului
al XIX-lea, era următoarea: 41% mergea spre folosul clasei stăpânitoare în special
sub formă de leafă, 35% în folosul turcilor şi restul de 24% reveneau domniei.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E.Cernea, E.Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1993;

2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997;
3. D.Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998;
4. D.Ţop, I.Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Târgovişte, 1999.
5. V.Popa, A. Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti, 1999.
6. D.Ţop, Istoria dreptului şi statului românesc, Târgovişte, 2005.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reformele administrative ale lui Constantin Mavrocordat

MODELE DE TESTE

1. Separarea atribuţiilor administrative de cele judecătoreşti a avut loc prin reformele lui:
a. Constantin Mavrocordat
b. Alexandru Ioan Cuza
c. Constantin Brâncoveanu

2. Cizla reprezenta:
a. o modalitate de înregistrare a populaţiei
b. o modalitate de plată a obligaţiilor fiscale către domnie
c. desemna o aşezare din mai multe sate

3. Ministerele au fost înfiinţate pentru prima dată în Romania prin:

a. reformele lui Constantin Mavrocordat
1 b. regulamentele organice
2 c. legislaţia reformatoare a lui A.I. Cuza
 RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE

1. Punctele a
2. Punctul b
3. Punctul b

Capitolul VI

ADMINISTRAŢIA ÎN PERIOADA MONARHIEI

CONSTITUŢIONALE ŞI A REGIMULUI
PARLAMENTAR

1 1. Cuprins
2 2. Obiectiv general
1 3. Obiective operaţionale
2 4. Bibliografie selectivă
3 5. Temă de reflecţie
4 6. Teste
5 7. Răspunsuri şi comentarii la teste
 Cuprins
 Începuturile sistemului constituţional în Ţările Române
 Legislaţia reformatoare a lui Al. I. Cuza.
 Constituţia din 1866 şi administraţia publică
 Administraţia publică în România până la făurirea
statului naţional unitar

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind începuturile

sistemului constituţional în Ţările Române, legislaţia reformatoare a lui
Al. I. Cuza, precum şi aspecte privind administraţia publică din România
până la făurirea statului naţional unitar.
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind conceptul
de sistem constituţional, stat naţional

1. Începuturile sistemului constituţional în Ţările Române

Revoluţia de la 1848, desfăşurată concomitent în cele trei ţări române a fost

 condusă de burghezie, care nu era nici suficient de puternică şi nici unitară, astfel
Istoricul sistemului încât programul pe care l-a elaborat a avut limite şi inconsecvente.
constitutional in Tarile Programul revoluţiei de la 1848 a fost expus în mai multe documente oficiale,
Roamane
cum ar fi: Petiţia – proclamaţie şi Dorinţele partidei naţionale; Petiţia naţională
adoptată la marea adunare de la Blaj şi Proclamaţia de la Islaz.
Din toate aceste documente străbat principalele obiective pe care revoluţia le-a
urmărit în domeniile social, naţional, politic şi economic.
Pe primul plan s-au aflat ideile privind realizarea unui stat unitar şi
independent, ideea unirii devenise dominantă în epocă, deoarece de înfăptuirea ei
depindea întreaga dezvoltare socială.
Această idee este exprimată indirect în programul expus în luna martie la Iaşi,
care preconiza menţinerea Regulamentelor Organice în vigoare, pe temeiul că în
cuprinsul lor figurează un capitol în care se scrie despre necesitatea şi temeiurile
unirii Principatelor, iar în programul „Dorinţele partidei naţionale”, Mihail
Kogălniceanu sublinia cu tărie ideea unirii, arătând că ea constituie cheia de boltă
a întregului edificiu naţional.
În programul revoluţiei din Transilvania, aşa cum a fost formulat la Blaj, s-a
pus un puternic accent pe necesitatea obţinerii egalităţii în drepturi a naţiunii
române, spre a forma un stat bazat pe principii democratice, iar poporul adunat la
Blaj a formulat ideea unirii cu Ţara Românească şi Moldova, idee preluata
apoi în numeroase documente.
De asemenea, proclamaţia de la Islaz formulează idei privitoare la autonomia,
la neamestecul în treburile interne, la drepturile românilor de a-şi organiza singuri
ţara, conform cerinţelor şi nevoilor.
Programele revoluţionare au cuprins şi revendicări cu caracter social
economic, cum ar fi: desfiinţarea clăci, împroprietărirea ţăranilor, desfiinţarea
privilegiilor, desfiinţarea corvezilor, contribuţie fiscală generală, respectarea
principiilor privind libertatea şi egalitatea, desfiinţarea rangurilor feudale,
egalitatea politică, înfăptuirea unor reforme democratice cu privire la organizarea
administraţiei, justiţiei şi armatei, aplicarea principiului egalităţii în exercitarea
funcţiilor publice.
Cât priveşte modernizarea vieţii politice, programul revoluţiei de la 1848, în
special Proclamaţia de la Islaz, cuprinde principii constituţionale burgheze:
monarhie constituţională, principiul separaţiei puterilor în stat, principiul
responsabilităţii ministeriale, egalitatea tuturor în faţa legii şi a sarcinilor fiscale.
Imediat după revoluţie, prin Convenţia de la Balta-Liman, Rusia şi Turcia au
impus Principatelor un sistem tipic feudal, cu unele particularităţi. Regulamentele
Organice rămâneau în aparenţă legea fundamentală a celor două ţări româneşti,
domnia nu mai era viageră, nici electivă, dar păstra caracterul nobiliar, adunările
obşteşti au fost desfiinţate şi înlocuite cu Adunările ad-hoc, în perioada 1850-
1856, funcţionând Divanuri obşteşti, compuse din reprezentanţi ai boierilor şi
clerului.
Deşi principalele ramuri administrative au rămas aceleaşi, s-a introdus o
terminologie nouă, vechile dregătorii numindu-se departamente sau ministere. Cel
mai important organism administrativ era Ministerul de Interne care se ocupa nu
numai de asigurarea ordinii publice, dar şi de agricultură, sănătate şi lucrări
publice.
În anul 1855, din dispoziţia domnitorului Grigore Ghica a fost elaborat un
Cod administrativ care, practic, cuprindea aproape toate reglementările de natură
administrativă din perioada 1832-1855.
Organizarea administraţiei locale s-a menţinut, dar conducătorii judeţelor şi
ţinuturilor sunt numiţi pârcălabi sau ocârmuitori.
În decembrie 1857 cele două Adunări ad-hoc au fost desfiinţate, iar hotărârile
lor, împreună cu un raport al Comisiei europene au fost trimise reprezentanţilor
puterilor garante, care s-a întrunit în luna mai a anului 1858 la Paris.
În urma dezbaterilor s-a elaborat o convenţie în care se înfăţişau statutul
internaţional şi viitoarea organizare internă a Principatelor.
Potrivit Convenţiei, cele două ţări române rămâneau sub suzeranitatea Porţii,
ele se bucurau de autonomie internă, în condiţiile stabilite prin capitulaţii, şi de
modificările aduse de Convenţie.
 Deşi se folosea denumirea de „Principatele Unite Moldova şi Valahia”,
acestea au fost menţinute ca două state distincte, cu doi domni, două guverne, cu
două adunări elective, cu administraţie şi cu legi deosebite.
Existau în Convenţie şi elemente de apropiere între cele două Principate:
Comisia Centrală de la Focşani care urma să elaboreze proiecte de legi comune, o
Curte de Casaţie unică, conducerea unitară a armatei de către un comandant ales
prin rotaţie din cele două ţări, aplicarea unei banderole albastre la drapelele de
stat.
Convenţia organiza Principatele pe baza principiului separaţiei puterilor;
puterea executivă era exercitată de domn, puterea legiuitoare se exercita de
domnitor împreună cu Adunarea obştească şi Comisia centrală, iar puterea
judecătorească era încredinţată magistraţilor numiţi de domn.
Deşi Convenţia de la Paris nu a răspuns aşteptărilor îndreptăţite ale forţelor
progresiste, ea a constituit totuşi un punct de plecare, o recunoaştere
internaţională a dreptului românilor de a trai uniţi în cadrul statului lor naţional.
Voinţa şi dorinţa poporului român de a se uni şi trăi în hotarele aceluiaşi
organism politic s-au manifestat şi mai puternic prin îndoita alegere a lui
Alexandru Ioan Cuza, în pofida atitudinii ostile a unora dintre Marile Puteri, la 24
ianuarie 1859, alegere ce a constituit un act de mare curaj şi de demnitate
naţională şi a dus la crearea statului naţional român.
Trecând peste dispoziţiile Convenţiei de la Paris, Cuza a procedat mai întâi la
unificarea treptată a organelor statului. În acest scop în fiecare guvern a numit
persoane originare din ambele principate, iar ministerele de la Iaşi au fost
transformate în directorate ale ministerelor corespunzătoare de la Bucureşti, iar în
adunările elective ale fiecărui principat erau aleşi deputaţi din ambele ţări.
Unificarea administrativă s-a realizat şi prin alte modalităţi, cum ar fi: crearea
unei reţele comune de poştă, de telegraf, sanitară şi de transport, iar între organele
administraţiei corespondenţa se făcea direct şi nu prin intermediul ministerului de
externe.

2. Legislaţia reformatoare a lui Al. I. Cuza.

Constituţia din 1866 şi administraţia publică

 În timpul domniei lui Al. I. Cuza s-a constituit sistemul de drept burghez s-a
creat cadrul necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislaţii în materie,
Legislatia lui Cuza introducând norme şi instituţii juridice dintre cele mai evoluate, opera legislativă
din vremea sa a plasat România în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. În
acelaşi timp, opera sa legislativă a creat cadrul juridic necesar organizării pe baze
moderne a statului şi a vieţii sociale.
Legea electorală din anul 1864 prevedea ca alegătorii să fie primari sau
direcţi, cinzeci de alegători primari numeau un alegator direct, desfiinţându-se
totodată împărţirea alegătorilor pe colegii.
Deosebit de importante au fost legile cu privire la organizarea judecătorească,
elaborarea codului civil şi de procedura civilă şi a codului penal şi de procedura
penală, sistemul jurisdicţional fiind alcătuit, potrivit acestor legi din judecătoriile
de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile cu juri şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, înfiinţată prin legea din 24 ianuarie 1861.
Au fost elaborate legii şi în alte domenii ale vieţii economice şi sociale, cum
ar fi legea privind instrucţiunea publică, legea cu privire la pensii, la contabilitate
şi legea privind înfiinţarea unui Consiliu de Stat, care urma a fi consultat cu
privire la proiectele de legi.
Pe plan administrativ în anul 1864 sunt de menţionat legea pentru consiliile
judeţene şi legea comunală prin care s-a reglementat modul de constituire,
funcţionare şi organizare a comunelor şi judeţelor.
Potrivit acestei legi, judeţul căpăta personalitate juridică şi îşi statorniceşte un
consiliu care se aduna periodic şi reprezenta interesele locale, colective,
economice ale judeţului.
Consiliul era alcătuit din 17 membrii, din rândul cărora se alegea un
preşedinte, cu atribuţii principale asupra bugetului de venituri şi cheltuieli al
judeţului alături de alte probleme de interes local.
Pe lângă acest Consiliu judeţean s-a înfiinţat delegaţiunea judeţeană, alcătuită
în fiecare judeţ din 3 membrii şi 3 supleanţi, cu atribuţii în privinţa validării
alegerilor de consilieri la comunele rurale şi urbane, nereşedinţă de judeţ,
aprobarea bugetelor acestor comune şi a cheltuielilor făcute de acestea.
Pe lângă Consiliul judeţean şi Delegaţiunea judeţeană funcţiona un secretar
numit prin decret regal, la recomandarea ministrului de interne, el era şi referent
statistic al judeţului.
În fruntea administraţiei judeţene, potrivit acestei legi, se afla prefectul numit
„cap al administraţiei judeţului” care avea controlul asupra tuturor lucrărilor şi
organelor cu caracter administrativ din judeţ, el executând toate hotărârile
consiliului judeţean.
În intervalul dintre sesiuni, prefectul reprezenta, consiliul judeţean, şi pregătea
toate lucrările ce urmau a fi dezbătute în sesiunea următoare. În caz de absenţă
sau de imposibilitate de a exercita funcţiile, prefectul putea delega directorul
prefecturii sau înlocuitorul său în acest scop.
În caz de dizolvare a consiliului judeţean, prefectul rămâne singurul însărcinat
cu administrarea intereselor locale ale judeţului, până la instalarea noii delegaţiuni
judeţene, faţă de care răspundea pentru administrarea intereselor locale.
Înlocuitorul prefectului, subprefectul era însărcinat nu numai cu executarea
hotărârilor consiliului judeţean şi ale prefectului, el mai avea ca atribuţii şi de a
vizita toate comunele plaşii sale, să verifici registrele de stare civilă şi starea
caselor comunale, de cel puţin două ori pe an, şi să facă un raport amănunţit cu
privire la starea plaşii.
Adoptarea unei Constituţiei în anul 1866 a fost un act de suveranitate, care
încheia un lung şi complex proces de emancipare. Această Constituţie, elaborată
de Consiliul de Stat, îşi găsea originea într-un text redactat în anul 1859 de către
Comisia centrală de la Focşani. Ea era larg inspirată din Constituţia belgiană,
aceasta, la rândul ei, destul de marcată de Carta franceză din 1830.
Foarte detaliată, Constituţia se baza pe principiul separării puterilor, dar, spre
deosebire de legile constituţionale franceze, ea conţinea un număr de articole care,
având legătură cu dreptul privat, în special cu dreptul de proprietate, nu privea
propriu-zis structurile constituţionale.
Potrivit Constituitei din 1 iulie 1866, teritoriul României este împărţit în
judeţe, judeţele în plăşi, iar plăşile în comune, diviziunile şi subdiviziunile
teritoriale nu puteau fi schimbate sau rectificate decât prin lege.
Puterea executivă, potrivit art. 35 aparţinea regelui care o exercita potrivit
Constituitei, care în art. 93, arăta că regele: numeşte şi revocă pe ministrii;
sancţionează şi promulgă legile; numeşte şi confirmă în toate funcţiile publice;
acordă amnistia şi graţierea; face regulamente necesare executării legilor, fără a le
modifica; era capul armatei; avea drept de a bate monedă şi putea încheia
conveniţii de comerţ şi navigaţie cu state străine. Articolul 96, arătând că regele
nu poate avea alte puteri decât cele acordate lui prin Constituţie.
Miniştrii nu puteau fi decât cetăţean român sau „împământenit” român; nici
un membru al familiei regale nu putea fi ministru. Nici un act legislativ al regelui
nu putea avea forţă juridică, dacă nu era contrasemnat de un ministru, care
devenea răspunzător de acel act, persoana regelui fiind inviolabilă.
În capitolul V se arată că instituţiile judeţene şi comunale sunt reglementate
prin legi, legi care vor urmări descentralizarea administraţiei şi independenţa
comunală.
Orice impozit urma a fi aşezat numai în folosul statului, al judeţului sau
comunei şi se percepea numai în baza unei legi. Nici un impozit sau sarcină la
nivel de judeţ nu se putea aşeza decât cu învoirea consiliului judeţean, iar la
comună cu aprobarea consiliului comunal, instituit potrivit legii din iulie 1865.
Impozitele votate de consiliile judeţene sau comunale, trebuiau să primească
confirmarea puterii legiuitoare şi întărirea regelui. Oraşul Bucureşti este declarat
capitala ţării şi reşedinţa guvernului.
Ideea care a călăuzit legislaţia reformatoare a lui Cuza şi reluată de
prevederile Constituţiei din 1866, prin care s-a stabilit că legislaţia ce urma a
reglementa instituţile comunale şi judeţene să aibă la bază descentralizarea
administraţiei şi independenţă comunală, au rămas la stadiul de deziderat, dovadă
concludentă a acestei realităţi fiind instituţiile cunoscute sub denumirea de
„control ierarhic” şi „tutelă administrativă”.
Domnia lui Cuza, căruia conservatorii îi reproşau că şi-a atribuit printr-o
lovitură de stat puteri depline şi că a lezat grav interesele lor, a fost de scurtă
durată.
Marii boieri moldoveni şi valahi erau conştienţi că rivalităţile personale care îi
opuneau pe unii împotriva altora erau atât de puternice, încât ei nu ar fi ajuns să se
pună de acord asupra alegerii unuia dintre ei, pentru a urca pe tron şi că, dacă
vreodată unul dintre ei ar fi fost ales, cei care nu l-au votat nu ar fi încercat să-i
facă misiunea imposibilă.
Ei credeau că alegerea unui prinţ dintr-o familie domnitoare într-o ţară din
Europa, nevecină, ar conferi prestigiu tânărului stat şi i-ar fi adus un meritat
sprijin din partea curţilor suverane. De aceea, după refuzul contelui Philippe de
Flandra, un membru al dinastiei de Saxa-Cobourg, al doilea fiu al regelui Leopold
al Belgiei, guvernul provizoriu născut din lovitura de stat care îl răsturnase pe
 Cuza în 1866 s-a grăbit să-l propună pe Carol Hohenzollern-Sigmaringen,
provenit dintr-o ramură mai tânără şi catolică a casei regale de Prusia.

3. Administraţia publică în România

până la făurirea statului naţional unitar

Evenimentul cu cele mai adânci semnificaţii şi urmări pentru viaţa politică şi

 socială în perioada 1866-1918 a fost cucerirea independenţei de stat a României.
Administratia publica in Independenţă de stat ce a fost resimţită ca o necesitate vitală, deoarece
Romania pana la faurirea dependenţa, chiar şi limitată, oferea posibilitatea subordonării intereselor statului
statului national unitar român, imperiului otoman.
Totodată, suzeranitatea pe care Turcia o mai exercita îngrădea posibilităţile
burgheziei şi moşierimii de a promova politica pe care o considera adecvată
intereselor lor. Pe de altă parte, demnitatea poporului român, tradiţia sa de luptă
pentru libertate, pentru independenţă, nu mai erau compatibile cu dependenţa,
chiar şi formală, faţă de imperiul otoman.
După dobândirea independentei de stat, prin adoptarea unor măsuri succesive,
România a cunoscut o perioadă de ascensiune prin dezvoltarea industriei şi
comerţului, mai ales prin instituirea unui sistem vamal protecţionist, prin
modernizarea vieţii publice în toate domeniile, prin integrarea în complexul
relaţiilor internaţionale în Europa şi din întreaga lume.
Prin Convenţia de la Berlin din anul 1878, se recunoştea independenţa
României, Dobrogea şi Delta Dunării intrând în componenţa statului român, iar în
schimbul acestora Rusia a smuls cele trei judeţe din sudul Basarabiei.
În anul 1884, Constituţia a fost uşor revizuită, cu ocazia unei modificări aduse
textului reformei agrare din 1864, care interzicea ţăranilor să-şi vândă timp de
treizeci de ani pământul primit, adică înainte de anul 1894. Guvernul a decis să
înscrie în Constituţie principiul inalienabilităţii, timp de 32 de ani, începând cu
1884, proprietăţile foştilor clăcaşi, şi descendenţilor lor care au primit noi parcele

Administraţia publică în România până la făurirea statului naţional unitar

sau a loturilor din domeniul public deja cumpărate sau care ar fi cumpărate de la
stat.
Pe plan central, administraţia era condusă de rege şi de către guvern. După
proclamarea regatului, în anul 1881, şi modificarea în acest sens a constituţiei, în
anul 1884, puterile regelui, ca şef al statului au sporit şi mai mult.
El exercita o serie de atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti, sancţiona
şi promulga legile, încheia convenţii cu alte state, întocmea regulamente în vederea
executării legilor, confirma în toate funcţiile publice, era şeful armatei, conferea
gradele militare şi decoraţiile, avea dreptul de amnistie în materie politică, şi de a
ierta sau micşora pedepsele în materie criminală.
Guvernul era format dintr-un număr de miniştrii aflaţi sub preşedinţia
primului ministru. Numărul ministerelor a sporit treptat prin desprinderea unor
direcţii din vechile ministere.
 Au fost create noi organe de stat în legătură cu dezvoltarea industriei şi
comerţului, cum ar fi bursele sau camerele de comerţ. În august 1887 s-a adoptat
regulamentul Camerelor de comerţ, regulament, potrivit căruia, camerele de comerţ
şi industrie sunt instituţii destinate a reprezenta interesele comerciantului sau
industriaşului, servind guvernului ca organe consultative în legătură cu toate
problemele industriale sau comerciale.
Un rol deosebit de important în cadrul administraţiei centrale revenea
Ministerului de Interne, care exercita conducerea generală asupra administraţiei ca
şi controlul şi supravegherea asupra administraţiei locale.
Aceluiaşi minister îi reveneau atribuţiile privind ordinea şi siguranţa statului,
ca şi ordinea şi liniştea publică. În anul 1892, s-a promulgat legea pentru
organizarea serviciului administraţiei centrale a Ministerului de Interne, acesta fiind
considerat, „capul tuturor serviciilor administraţiei centrale şi exterioare” cuprinde
servicii centrale şi servicii speciale, aflate toate în subordinea unui secretar general.
Dintre serviciile speciale amintim: direcţiunea generală a telegrafelor şi
poştelor; direcţiunea generală a serviciului sanitar civil; direcţiunea generală a
penitenciarelor; direcţiunea Monitorului Oficial şi al imprimeriei statului, iar dintre
serviciile centrale: direcţiunea administraţiei generale, a personalului şi a poliţiei de
siguranţă; direcţiunea administraţiei judeţene şi comunale; serviciul compatibilităţii
centrale; serviciul arhitectonic; cabinetul ministrului; serviciul registraturii generale.
Ministrul de interne era în fruntea administraţiei centrale, el putea delega o
parte din atribuţiile sale secretarului general sau directorilor de servicii. El întocmea
proiectele de legi şi regulamente, rapoartele către rege şi referate către Consiliul de
Miniştrii.
Un rol important în direcţia administraţiei generale, revenea direcţiei poliţiei
şi jandarmeriei. La 1 septembrie 1893, s-a înfiinţat jandarmeria rurală care opera pe
toată întinderea regatului, şi veghea, în comunele rurale la siguranţa publică, la
menţinerea ordinii şi executarea legilor.
Ministerul de finanţe administra finanţele statului, supraveghea politica
monetară şi de credit a Băncii Naţionale a României, şi al altor bănci, ca de pildă
Banca Agricolă, creată în anul 1894, pentru trebuinţele agriculturii, ale cărei
operaţiuni erau supravegheate de un comisar al guvernului, mai ales în privinţa
emiterii şi punerii în circulaţie a bonurilor de casă.
Ministerul Afacerilor Externe, asigura stabilitatea şi desfăşurarea relaţiilor cu
alte state, aplicarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale, protecţia cetăţenilor
români aflaţi în alte state.
În anul 1881, s-a adoptat legea asupra străinilor, din prevederile căreia se
desprinde în principal ideea ca aceştia să fie obligaţi la o reşedinţă determinată în
ţară sau expulzaţi, dacă pun în pericol siguranţa naţională.
Străinii aveau obligaţia ca în termen de 10 zile de la sosirea în ţară să obţină o
carte de libere „trecere” de la autoritatea administrativă sau poliţienească.
Alături de aceste ministere au mai funcţionat: Ministerul de Justiţie, ca organ
administrativ al activităţii de înfăptuire a justiţiei; Ministerul de Război, ca organ
administrativ al armatei; Ministerul Educaţiei Naţionale având administrarea
învăţământului public şi confesional; Ministerul Agriculturii şi Domeniilor;
Ministerul Industriei şi Comerţului, înfiinţat în anul 1883; Ministerul Sănătăţii,
înfiinţat ca urmare a legii sanitare din anul 1885.
La 10 iunie 1884 se instituie domeniul coroanei, din care făceau parte
douăsprezece proprietăţi imobiliare, pe care coroana avea dreptul să le exploateze
direct sau să le dea în arendă pe cel mult 10 ani.
Miniştrii erau numiţi şi revocaţi de către rege. Ei răspundeau pentru actele
proprii, precum şi pentru actele emanate de la rege şi pe care, în funcţie de
competenţa lor le contrasemnau.
Ambele adunări, ca şi regele, avea dreptul de a-i acuza pe miniştrii şi de a-i
trimite în judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În anul 1879 a fost elaborată
legea responsabilităţii miniştrilor, care reglementa numai responsabilitatea penală şi
civilă a acestora, sub aspect politic ei răspunzând numai faţă de Parlament.
Miniştrii erau responsabili în cazul în care au cauzat vre-o daună statului sau
unui particular, de la depunerea jurământului şi până la încetarea de fapt a funcţiei.
Organizarea administrativ-teritorială nu a suferit modificări importante. Fiind
anexate României, ca urmare a Tratatului de la Berlin, Dobrogea, Delta Dunării şi
Insula Şerpilor, au fost supuse organizării administrative potrivit legii din 9 martie
1880.
Aceste teritorii se împărţeau în două judeţe, acestea, la rândul se împărţeau în
ocoale, iar acestea din urmă în comune urbane şi rurale.
Toţi locuitorii din Dobrogea care în ziua de 11 aprilie 1877 erau cetăţeni
otomani, devin şi sunt, cetăţeni români. Cele două judeţe erau Tulcea, cu ocoalele:
Tulcea, Macin, Babadag, Sulina şi Insula Şerpilor şi Constanţa, cu ocoalele:
Constanţa, Mangalia, Hârşova, Medgidia şi Silistra Nouă.
Fiecare judeţ era administrat de un prefect care avea aceleaşi atribuţii ca şi
prefecţii din Regat. În fruntea ocoalelor se afla câte un administrator, iar fiecare
comună era condusă de primar, asistat de consiliul comunal.
Prefectul şi administratorii era numiţi de Rege la propunerea ministrului de
interne.
Potrivit legii proprietăţii imobiliare, din anul 1882, numai românii puteau deţine
proprietăţi rurale în Dobrogea, titlurile emanate de autorităţile otomane înainte de
11 aprilie 1877 fiind declarate nule.
În cadrul judeţelor, puterea executivă era deţinută de prefect, numit prin decret
regal, la propunerea ministrului de interne.
În fiecare judeţ funcţiona, potrivit legii din anul 1864, un consiliu judeţean, ca
organ deliberativ, de a se pronunţa asupra problemelor de interes local.
Până în anul 1908, în România au existat numai comune urbane şi rurale,
conduse de primari şi de consiliile comunale ca organe deliberative. În anul 1894 se
reorganizează comunele urbane.
Comuna urbană căpăta personalitate juridică. Sunt comune urbane, toate
comunele reşedinţă de judeţ, precum şi cele declarate astfel prin lege. Comunele
urbane, cu încuviinţarea Ministerului de Interne, se împărţeau în secţiuni, pentru o
mai bună administrare.
Comunele erau reprezentate de un consiliu, a cărui compunere, alegere şi
atribuţiuni erau determinate prin lege. În fruntea comunelor se afla un primar, care
era ajutat în îndeplinirea sarcinilor administrative de un secretar, un casier, un
preceptor şi un registrator-arhivar.
În anul 1902 este adoptata legea pentru organizarea poliţiei comunelor urbane,
poliţia, în aceste aşezări, făcându-se numai de agenţii poliţiei administrative, care
trebuiau să ia toate măsurile necesare pentru a împiedica încălcarea legilor şi
regulamentelor comunale, în caz de abateri, încheind procese verbale pe care le vor
înainta instanţelor competente.
În anul 1903 se înfiinţează Poliţia generală a statului, sub autoritatea directă a
Ministerului de Interne, formată din ofiţeri şi agenţi de poliţie sub conducerea
prefecţilor de politie în Bucureşti şi Iaşi, a prefecţilor, subprefecţilor şi primarilor în
celelalte localităţi.
În oraşe, agenţii permanenţi în serviciul politiei generale a statului erau
sergenţii de oraş.
Pentru buna administrare a justiţiei s-a adoptat Regulamentul cu privire la
serviciul portăreilor de la tribunale. Aceştia formau un corp special şi auxiliar al
ordinului judecătoresc. Ei erau funcţionari publici, şi aduceau la îndeplinire toate
titlurile executorii ale instanţelor judecătoreşti, făceau proteste pentru cambii,
somaţii, comandamente, notificări şi toate actele procedurale de executare.
În anul 1901 s-a adoptat legea asupra învăţământului secundar şi superior,
precum şi asupra învăţământului primar şi normal. Învăţământul primar era
obligatoriu şi gratuit, părinţii sau tutorii copiilor erau obligaţi a-i trimite la scoală la
împlinirea vârstei de şapte ani.
Impozitele aplicabile contribuabililor erau în primul rând directe şi anume:
impozitul funciar, unificat prin legea din martie 1885, prin care toate proprietăţile
imobiliare, urbane şi rurale erau supuse unui impozit funciar a cărui câtime era
stabilizat distinct prin lege, şi impozitul asupra veniturilor mobiliare, introdus de
abia în anul 1906, impozitul pe veniturile din comerţ, industrie şi meserii, şi
impozitul pe salariu.
Ca impozite indirecte erau: impozitul vamal, cea dintâi lege fiind din 1875, în
anul 1906 fiind adoptată o nouă lege în materie, taxele de consumaţie, cum a fost
legea din 1882 privind impozitarea veniturilor realizate din băuturile spirtoase.
Perceperea impozitelor, înainte de anul 1867 se făcea de către pârcălabi şi sub
casieri numiţi de Ministrul de Finanţe, iar după această dată de perceptori.
O lege din anul 1864 a înfiinţat Direcţia contribuţiilor directe, iar în anul
1882, legea despre constatarea contribuţiilor. Potrivit acestuia din urmă, se făcea un
recensământ general pe o perioadă de cinci, asupra contribuţiilor, în baza rolului sau
altor titluri de constatare conform legilor, după care se stabilea contribuţia şi
celelalte taxe ca venituri publice ale statului, judeţelor sau comunelor.
Urmărirea veniturilor statului a impus adoptarea la 21 ianuarie 1895 a Înaltei
Curţi de Conturi, cu o competenţă generală asupra întregului teritoriu al României.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E.Cernea, E.Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1993;

2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997;
3. D.Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998;
4. D.Ţop, I.Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Târgovişte, 1999.
5. V.Popa, A.Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti, 1999.
6. D.Ţop, Istoria dreptului şi statului românesc, Târgovişte, 2005.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Legislaţia cu caracter reformator a lui Al. I. Cuza

MODELE DE TESTE

1. Prima constituţie a Ţărilor Române a fost elaborată în anul:

a. 1714
b. 1866
c. 1881

2. Secularizarea averilor mânăstireşti a fost dispusă în vremea lui:

a. Al. I. Cuza
 b. Carol I
c. Ferdinand I

3. România a devenit regat în anul:

a. 1877
b. 1878
c. 1881

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE

1. Punctul b
2. Punctul a
3. Punctul c

Capitolul VII
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ
A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
1
2
31. Cuprins
4 2. Obiectiv general
5 3. Obiective operaţionale
6 4. Bibliografie selectivă
7 5. Temă de reflecţie
8 6. Teste
 1 7. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins
 Făurirea statului naţional unitar român.
Unificarea teritorială şi administrativă
 Premise constituţionale şi legislative ale organizării
administrative
 Organizarea aparatului de stat la nivel central şi local
 Dreptul administrativ şi legislaţia în materie administrativă în
perioada regimurilor dictatoriale

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind făurirea

statului unitar român, premisele constituţionale şi legislative
ale organizării administrative, organizarea aparatului de stat
la nivel central şi local, precum şi legislaţia în materie
administrativă în perioada regimurilor dictatoriale
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind
conceptul de unificare teritorială, premise constituţionale ale
organizării administrative

1. Făurirea statului naţional unitar român.

Unificarea teritorială şi administrativă

 Statul naţional unitar român a fost făurit în cadrul unui proces revoluţionar,
Faurirea statului prin lupta eroică a întregii naţiuni din vechea Românie, din Banat şi Transilvania,
national unitar roman din Basarabia şi Bucovina.
Vechea Românie şi-a adus contribuţia, din plin, prin participarea, în cadrul
primului război mondial, începând cu 15 august 1916, la lupta împotriva puterilor
din centrul Europei şi la eliberarea teritoriilor româneşti, în baza tratatului încheiat
cu Antanta.
 Românii din Banat, Transilvania, Basarabia şi Bucovina şi-au adus, la rândul
lor, contribuţia la înfăptuirea Marii Uniri, prin lupta neobosită pe care au dus-o
împotriva dominaţiei străine, prin hotărârile democratice pe care le-au adoptat în
cadrul unor mari adunări populare. Marile adunări populare de la Chişinău, Cernăuţi
şi Alba-Iulia au fost convocate de către organisme proprii de conducere, constituite
cu participarea întregului popor şi cu respectarea principiilor democratice.
Astfel, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării pune problema unirii Basarabiei cu
România. Unirea urma să se facă pe următoarele baze: Basarabia îşi păstra
autonomia provinciala, având în frunte un Sfat al Ţării, ales prin vot universal, egal,
direct şi secret; legile privind organizarea locală rămân în vigoare şi vor putea fi
schimbate de Parlamentul României numai după ce la lucrările acestuia vor lua
parte şi reprezentanţi ai Basarabiei; doi reprezentanţi ai Basarabiei, desemnaţii de
Sfatul Ţării vor intra în Consiliul de Miniştrii al României. Hotărârea unirii cu
România a fost salutată şi recunoscută ca legitimă de Anglia, Franţa, Italia,
guvernul Rusiei Sovietice a ignorat aceasta hotărâre şi chiar şi-a exprimat protestul
faţă de „anexarea” Basarabiei.
În aceste condiţii la 27 noiembrie 1918 a fost votată unirea necondiţionată a
Basarabiei cu România. În Transilvania, după ce la 12 octombrie reprezentanţii
Partidului Naţional Român au proclamat dreptul naţiunii române la
autodeterminare, şi după ce aceasta a fost prezentată în Parlamentul de la
Budapesta, s-a constituit Consiliul Naţional Român, format din reprezentanţi ai
Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social-Democrat.
Consiliul Naţional Român Central a creat Consiliul Militar Central, investit cu
asigurarea ordinii sociale. În subordinea acestor organisme se aflau consiliile
naţionale şi gărzile naţionale judeţene, cercurale şi comunale, formate prin alegeri
democratice din rândurile tuturor categoriilor sociale.
La adunările de alegere a deputaţilor pentru Marea Adunare Naţională,
reprezentanţii poporului au fost aleşi pe circumscripţii electorale pe baza votului
universal, având mandatul de a exprima voinţa naţiunii române suverane cu privire
la viitorul sau politic.
Adunările legislative şi guvernele provizorii constituite de către reprezentanţii
poporului, care au exercitat atribuţiuni de conducere politică şi administrativă în
perioada de tranziţie către formarea unui aparat de stat unic s-au bucurat de
concursul întregii populaţii în asigurarea ordinii publice şi a bunei desfăşurări a
vieţii social-economice.
Situaţia românilor din Bucovina se înrăutăţise în toamna anului 1918, când
Austro-Ungaria practic se prăbuşise. Întrucât Ucraina ridica pretenţii de stăpânire a
acestei provincii româneşti, din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor s-a
convocat la 27 octombrie 1918 o adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti
din această provincie, adunarea ce a decis unirea cu teritoriile locuite de românii din
Austro-Ungaria.
S-a ales un Comitet executiv şi un Consiliu Naţional, în frunte cu Iancu
Flondor. La Cernăuţi la data de 28 noiembrie, Congresul General al Bucovinei, la
propunerea lui Iancu Flondor a votat unirea „necondiţionată pentru vecie a
Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României”.
 Hotărârile de unire a celor trei străvechi provincii romăneşti au fost
promulgate ulterior prin decrete regale: la 27 noiembrie pentru Basarabia, la 18
decembrie pentru Bucovina şi la 24 decembrie pentru Transilvania.
În perioada imediat următoare, statul român a avut, ca principală preocupare,
pe plan extern, recunoaşterea prin tratate internaţionale a făuririi statului naţional
unitar, iar pe plan intern unificarea administrativă şi legislativă.
Dacă procesul unificării teritoriale şi administrative s-a desăvârşit încă din
anul 1920, procesul unificării legislative a fost de mai lung durată, prelungindu-se,
în unele domenii, până în preajma celui de al doilea război mondial.
În domeniul dreptului administrativ, chiar mai mult decât în alte ramuri de
drept, s-a pus problema unificării reglementarii juridice, ceea ce echivala cu
unificarea aparatului de stat la nivel central şi la nivel local.
În Transilvania, Basarabia şi Bucovina, anumite atribuţii erau exercitate de
către organele proprii de conducere ale provinciilor care s-au unit cu ţara. Sfatul
ţării menţinuse în Basarabia în vigoare legea Oficiilor Guberniale care conferea
guvernatorului puteri mari nu numai în administraţie, dar şi judiciare, acesta putând
interveni în justiţie, luând din competenţa instanţelor anumite fapte.
După unirea cu România, administraţia supremă a Basarabiei o înfăptuia
ministrul Basarabiei, şi numai după multă stăruinţă s-a renunţat la Legea Oficiilor
Guberniale.
Prin decretele regale din iunie-august 1919, au fost puse în vigoare, în
Basarabia Codul penal, Codul de procedură penală, Codul comercial, Legea
divorţului şi partea întâi a Codului civil, cu excepţia actelor de stare civilă care au
rămas în competenţa preoţilor până în anul 1928.
După unire în Basarabia a fost organizat şi sistemul judecătoresc conform
legislaţiei române, şi anume judecătorii de pace (de ocoale) în circumscripţii
(sectoare), iar în fiecare judeţ câte un tribunal, la Chişinău funcţionând Curtea de
Apel.
În Transilvania serviciile publice au fost conduse de cate Consiliul Dirigent,
iar în Bucovina de către directorate şi secretariatele de servicii. Aceste atribuţii au
fost fixate prin decretul-lege din 26 decembrie 1918 pentru Transilvania şi prin
decretul-lege din 1 ianuarie 1919 pentru Bucovina şi Basarabia.
Afacerile străine, armata, căile ferate, poşta, telegraful, circulaţia financiară,
vămile, împrumuturile publice, siguranţa statului intrau în competenţa guvernului
central, în care provinciile unite erau reprezentate printr-un număr de miniştrii.
La 4 aprilie 1920 a fost dizolvat Consiliul Dirigent al Transilvaniei precum şi
directoratele şi secretariatele de servicii din Basarabia şi Bucovina punându-se
capăt definitiv formelor regionale de conducere.
Menţinerea unor asemenea forme administrative nu se mai justifica în
condiţiile funcţionarii unui parlament unic, ales de către toţi cetăţenii României.
După desăvârşirea procesului de creare a României mari în ţară existau patru
sisteme de organizare administrativă. Astfel, în Basarabia funcţiona sistemul rusesc,
în Bucovina, sistemul austriac, iar în Transilvania, sistemul maghiar, la care se
adaugă sistemul vechii Românii.
Era imperios necesară o unificare administrativă, atât la nivel central cât şi
local. Unificarea administrativă şi legislativă s-a făcut pe două căi: prin extinderea
 unor legi din vechiul regat şi printr-o acţiune de modificare treptată a domeniului
variat al legislaţiei administrative, fie că era vorba de cele ce reglementau
administraţia de bază, fie administraţia complementară, lucrări de modificare care
au început din anul 1920, prin crearea de noi ministere, ca: Ministerul Muncii,
Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirii sociale, Ministerul Cultelor şi Artelor, Ministerul
Comunicaţiilor, altele fiind reorganizate.
În administraţia locală de asemenea era necesară o unificare, care s-a făcut
treptat până în anul 1925, când a fost adoptată legea despre unificarea
administrativă şi care a stabilit extinderea modelului administrativ din vechiul
Regat bazat pe auto administrarea şi finanţarea unor organe eligibile.
Prin încoronarea lui Ferdinand la Alba-Iulia în octombrie 1922 ca rege al
tuturor românilor a consfinţit unirea politică şi spirituală a românilor într-o singura
naţiune, urma însă acum o vastă operă de unificare legislativă, inclusiv în domeniul
administraţiei centrale şi locale, a adaptării aparatului de stat noilor condiţii social
istorice.

2. Premise constituţionale şi legislative ale organizării administrative

 În anul 1923 s-a adoptat o noua Constituţie. Adoptarea ei a fost impusă de

realitatea făuririi statului naţional unitar, de schimbarea raportului de forţe dintre
Premise
constitutionale si
clase, de luptă pentru consacrarea unui sistem mai avansat de drepturi şi libertăţi.
legislative ale În elaborarea noii constituţii s-a pornit de la textele celei din anul 1866, dintre
oorganizarii care, aproximativ 60% au fost preluate, ceea ce a făcut să se afirme, ca în realitate,
administrative Constituţia din 1923 este doar o modificare a constituţiei din anul 1866.
Constituţia, publicată la 29 martie 1923 în Monitorul Oficial nr. 282 cuprindea
opt titluri şi 138 de articole.
Consfiinţând făurirea statului naţional unitar, noua lege fundamentală
prevedea în titlul I că Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil,
împărţit din punct de vedere administrativ în judeţe, judeţele fiind împărţite în
comune.
Numărul, întinderea şi subdiviziunile teritoriale erau stabilite conform legilor
de organizare administrativă. Teritoriul României era declarat inalienabil.
Legea fundamentală din 1923 a consfinţit ca formă de guvernământ monarhia
constituţională cu regim democratic parlamentar.
În titlul al treilea sunt cuprinse dispoziţii constituţionale prin care se consacra
separaţia puterilor în stat, activitatea legislativă urma să fie exercitată de rege şi
reprezentantă naţionala, cea executivă de către rege şi guvern, iar cea judiciară de
către instanţele judecătoreşti.
Puterea executivă era încredinţată regelui, şi exercitată de guvern în numele
regelui, organele administraţiei centrale fiind ministerele conduse de miniştrii.
Prerogativele executive ale regelui nu erau prea mari, fiind expres prevăzute
în Constituţie: numirea sau confirmarea în funcţii publice; întocmirea de
regulamente pentru executarea legilor, conferirea de grade militare şi conducerea
armatei, acorda decoraţii, bătea monedă, încheia convenţii cu alte ţări, convenţii ce
trebuiau să fi aprobate de Parlament.
 Actele prin care regele îşi exercita prerogativele sale se numeau decrete
regale; cum dispoziţiile constituţionale precizau că persoana regelui este inviolabilă,
iar miniştrii sunt răspunzători, aceste acte emanate de la rege nu aveau tărie
legislativă dacă nu erau contrasemnate de un ministru, din momentul semnării
actului, răspunderea apăsa numai asupra ministrului.
În caz de punere sub acuzare, miniştrii se aflau sub jurisdicţia Curţii de
Casaţie. Miniştrii nu puteau fi membrii ai adunărilor legislative, dar participau la
dezbaterea proiectelor de legi fără drept de vot.
Miniştrii aveau o triplă răspundere pentru actele lor: politică, faţă de puterea
legislativă, penală, căci, conform art. 98, orice cameră a parlamentului şi chiar
regele putea cere punerea sub acuzare a miniştrilor, şi civilă, faţă de orice persoană
vătămată de un decret sau o dispoziţie, ce încalcă Constituţia şi atrăgea despăgubiri
băneşti.
Miniştrii întruniţi alcătuiau Consiliul de Miniştrii, care era prezidat de un
preşedinte, în persoana celui însărcinat de rege cu formarea guvernului. Guvernul,
Consiliul de Miniştri, da hotărâri numite jurnale ale Consiliului de Miniştrii pe
chestiunile de naturalizare, schimbarea denumirilor unor localităţi autorizarea
funcţionarii unor persoane juridice străine pe teritoriul României.
Ministerele reprezentau organele administrative centrale care activau într-un
anumit domeniu, şi erau structurate în departamente şi subsecretariate de stat. Nu
putea fi prim-ministru decât cel care este român sau naturalizat român. Membrii
familiei regale nu putea fi miniştrii.
Prin legile din anul 1929 se înfiinţează Directorate ministeriale locale în
număr de şapte, cu sediul la Bucureşti, Iaşi, Chişinău, Craiova, Timişoara, Cluj şi
Cernăuţi.
Fiecare minister avea câte un directorat în cele şapte centre. Crearea lor s-a
motivat prin necesitatea soluţionării mai urgente, operative a problemelor
locale, fără să mai ajungă la minister. Directorul ministerial avea în subordine şi
prefecţii judeţelor din directorat.
Doctrina juridică şi Constituţia din anul 1923 se bazau pe concepţia de auto-
administrare şi descentralizare. Astfel, art. 41 menţiona că judeţele şi comunele au o
sferă de atribuţii cuprinzând interese locale asupra cărora organele lor au un drept
de reglementare şi organizare.
Art. 108 arăta că organele de decizie sunt pluri personale, alcătuite din
membrii aleşi de către cetăţenii localităţii respective, prin vot universal, egal, direct
şi secret, acestea urmând a fi organizate prin legi, având la bază descentralizarea
administrativă. Judeţele şi comunele aveau dreptul de a stabili şi încasa impozite,
maximul cărora era fixat prin lege.
În administraţia locală s-a trecut de asemenea la unificare, care s-a făcut
treptat până în anul 1925 când a fost adoptată legea despre unificarea
administrativă, prevăzând organizarea unor comune din câteva sate, administraţia
comunală fiind într-unul din aceste sate, ca reşedinţă a comunei.
A urmat apoi Legea din anul 1929, de organizarea administrativă, adoptată de
guvernul ţărănist, stabilind că toate comunele pot fi împărţite în sectoare, care de
asemenea urmau a se bucura de personalitate juridică, satele dintr-o comună fiind
declarate sectoare, aveau şi o conducere a lor.
 Constituţia a păstrat sistemul de instanţe judecătoreşti competente în materie
de contencios administrativ, adică în drept de a se pronunţa asupra legalităţii actelor
administrative.
Legea contenciosului administrativ din anul 1925 a indicat curţile de apel ca
fiind competente a anula actele ilegale şi a judeca cererile de despăgubire, dar a
scos de sub controlul judiciar actele de guvernământ şi comandament militar şi
chiar actele administrative ale Preşedinţilor corpurilor legiuitoare, în 1929 această
prevedere fiind declarată neconstituţională.
În perioada anilor 1927-1930 a funcţionat, conform prevederilor
constituţionale, instituţia regentei. Instituţia regentei a fost determinată de
renunţarea lui Carol, fiul cel mare al regelui Ferdinand, la prerogativele de
moştenitor al tronului.
În ianuarie 1926 Corpurile legiuitoare au ratificat actul renunţării,
proclamându-l moştenitor pe Mihai, fiul lui Carol. Totodată a fost creată o regentă,
constitută din trei persoane, care urma să-şi exercite prerogativele, în eventualitatea
în care Mihai ar fi ajuns rege înaintea majoratului.
Regenta a început să-şi exercite atribuţiile din iunie 1927, ca urmarea morţii
regelui Ferdinand. În anul 1930, Carol a revenit în ţară şi s-a proclamat rege, astfel
încât regenta şi-a încheiat activitatea.
Dacă în primii ani după făurirea statului naţional unitar, viaţa politică, a fost,
în fapt, dominată de către Partidul Naţional Liberal, iar după anul 1926 s-a realizat
o importantă regrupare de forţe, conducerea statului fiind exercitată alternativ de
către două mari grupări politice: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional
Ţărănesc, aşa numitele „partide istorice”.

3. Organizarea aparatului de stat la nivel central şi local

 În anul 1929, după venirea la putere a naţionalei ţărăniştilor, s-au adoptat noi
legi de organizare administrativă, atât în plan central, cât şi pe plan local. În privinţa
Organizarea
aparatului de organizării administraţiei centrale este de menţionat, Legea pentru
stat la nivel organizarea ministerelor, din 2 august 1929 care viza atât crearea unui cadru
central si local general de organizare a ministerelor cât şi centralizarea administraţiei.
Dacă până în anul 1929 se adopta o lege specială pentru organizarea fiecărui
minister de data aceasta toate ministerele au fost organizate într-un sistem unitar.
Una din inovaţiile legii a fost crearea subsecretariatelor de stat în cadrul
ministerelor existente. Subsecretarul de stat era un adjunct al ministrului care
executa acele atribuţii pe care i le dădea ministrul.
Subsecretariatele de stat au fost create pentru asigurarea unor noi posibilităţi
de plasare a vârfurilor partidelor politice, ca şi pentru înfăptuirea politicii de
centralizare administrativă. Pe lângă miniştrii secretari de stat, titulari de portofolii,
puteau face parte din guvern şi miniştrii secretari de stat fără portofolii.
Legea mai prevedea ca serviciile statului sunt grupate pe următoarele zece
ministere: Ministerul de Interne, Ministerul de Externe, Ministerul de Finanţe,
Ministerul de Justiţie, Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Ministerul
Armatei, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Ministerul de Industrie şi Comerţ,
Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Ministerul Muncii, Sănătăţii şi
Ocrotirii Sociale.
Din anul 1934 numărul ministerelor creşte, prin scindarea celor existente, cum
a fost cazul Ministerului Instrucţiunii şi a Cultelor şi Artelor sau prin crearea de noi
ministere, cum ar fi: Ministerul Cooperaţiei, Ministerul Armamentului, Ministerul
Aerului şi Marinei.
Fiecare minister cuprindea un număr de direcţii, direcţiile erau compuse din
servicii, serviciile din secţii, iar secţiile din birouri. Unele direcţii şi servicii erau
comune tuturor ministerelor, cum ar fi: direcţia personalului, direcţia contabilităţii,
secretariatul general etc., iar altele specifice fiecărui minister, cum ar fi serviciul de
contra informaţii, serviciul de relaţii cu publicul etc.
Legea reproducea textul constituţional conform căruia regele desemna
persoana care urma să formeze guvernul, îi numea şi revoca pe miniştrii.
Pe plan local, până în anul 1922 s-au luat o serie de măsuri în direcţia
unificării denumirilor circumscripţiilor organelor locale şi funcţionarilor, iar la 14
iunie 1925 s-a adoptat legea pentru unificare administrativă.
Prin faptul că a pus capăt stării de provizorat, că a stabilit un sistem unitar de
organizare teritorială a statului naţional, că a prevăzut constituirea unor organe
locale în principal eligibile, legea din anul 1925 a marcat un progres faţă de trecut,
contribuind la întărirea unităţii statului.
Conform legii, teritoriul României se împărţea, din punct de vedere
administrativ, în judeţe şi comune. Judeţul avea o dublă calitate: el era o unitate
administrativă descentralizată cu personalitate juridică, dar şi o circumscripţie
teritorială, în care funcţionau servicii administrative exterioare ale unor ministere.
Ca unitate administrativă, judeţul avea următoarele organe: consiliul judeţean,
organ colegial deliberativ, alcătuit din membrii aleşi de toţi alegătorii judeţului şi
din membrii de drept, reprezentanţi ai unor profesii sau funcţii sociale,
administrative.
Organul executiv în judeţ era prefectul, reprezentant al guvernului în judeţ,
care era numit prin decret regal. El era în subordinea ministrului de interne,
urmărind realizarea hotărârilor consiliului judeţean.
În administraţia locală, în general, şi în cea judeţeană, în special, s-a introdus
delegaţia permanentă a consiliului judeţean, aleasă de membrii consiliului, şi un
preşedinte ales de consiliu, iar din anul 1931 preşedintele delegaţiei permanente
fiind prefectul.
Comunele se împărţeau în două categorii: urbane şi rurale. Comunele rurale se
puteau forma din unul sau mai multe sate, în funcţie de numărul locuitorilor pe care
îl aveau. Întrucât, de regulă, populaţia sătească nu depăşea câteva sute de
locuitori, pentru formarea unei comune era necesar să se asocieze un număr mare de
sate.
Legea din anul 1925 a organizat o conducere foarte costisitoare a comunei, iar
cele mai multe dintre sate au pierdut dreptul de a se conduce, astfel încât sătenii
trebuiau să facă deplasări lungi şi costisitoare până în satul de reşedinţă, fapt ce a
provocat nemulţumiri, întrucât secole de-a rândul satele româneşti au avut o
organizare şi o conducere proprie.
 România acelor vremuri era un stat format în mare majoritate din ţărani, cel
puţin 80% din populaţie o formau plugarii aşezaţi în centrele de populaţie care erau
satele româneşti.
Organizarea administrativă a unui astfel de stat este totdeauna caracterizată
prin modul în care s-a organizat administraţia rurală. În Ardeal, în Bucovina şi în
Basarabia, sub regimurile în care s-au aflat aceste provincii, până Unirea din 1918,
centrul natural al populaţiei era satul care constituia în acelaşi timp şi unitatea
administrativă fundamentală.
Organizarea satelor varia, în Transilvania, satele formau o „comună politică”,
în fruntea căreia se găsea un primar ales de totalitatea alegătorilor, iar alte persoane
necesare funcţionării comunei, notar, medic etc., erau numite de organul executiv,
în mare parte colectiv.
În Bucovina, satul constituit în comună se prezenta, nu numai ca o unitate de
administraţie locală, dar şi ca un organ al statului. Legea administrativă austriacă nu
cunoştea deosebirea între comunele rurale şi urbane, ele se bucurau de o asemenea
independenţă, încât, cu excepţia oraşului Cernăuţi nu aveau nici poliţie de stat, ci o
poliţie proprie.
Fiecare sat din Basarabia constituia o unitatea administrativă cârmuită după
principii democratice.
În vechiul regat nu era cu putinţă a se transforma fiecare sat într-o unitate
administrativă, fiecare centru de populaţie rurală putea forma o astfel de structură
numai cu condiţia ca satele prea mici şi prea sărace să se mărginească la o
organizare rudimentară care să reclame o cheltuială cât mai mică şi în acelaşi timp
să grupeze satele în unităţi administrative capabile să asigure cerinţele gospodării
satelor.
De aceea în anul 1929 s-a dat o nouă lege administrativă, potrivit căreia
comunele rurale puteau fi formate dintr-un număr mai mic de sate, în felul acesta
organizându-se o mai bună legătură între săteni şi organele administrative
comunale.
Lega din anul 1925, prevedea ca mai multe comune rurale se puteau asocia
pentru a-şi acoperi cheltuielile. Comunele urbane erau centre de populaţie,
recunoscute ca atare prin lege. Ele se împărţeau la rândul lor în oraşe şi municipii.
Oraşele erau comune urbane având o populaţie mai mică de 50.000 de locuitori.
În baza legii din anul 1925, s-au organizat municipiile, care erau aşezări
urbane cu o populaţie mai mare de 50.000 de locuitori, sau chiar dacă au o populaţie
mai mică sunt declarate ca atare printr-o lege specială dată fiind importanţa lor
economică sau culturală, cu avizul Consiliului Administrativ Superior.
Prin legea din anul 1929, orice oraş cu o populaţie mai mare de 50.000 de
locuitori devenea municipiu, fără să mai fie nevoie de o lege specială.
În organizarea administrativă a Transilvaniei în perioada dominaţiei austro-
ungare, de unde legiuitorul s-a inspirat, municipiul avea o situaţie cu totul specială,
şi fusese organizată încă din anul 1886.
În categoria municipiilor intrau comitatele, diviziuni administrative
asemănătoare judeţului, care aveau sub supravegherea lor mai multe comune şi
oraşe libere. Astfel îndeplineau pe teritoriul lor drepturile municipiului, următoarele
oraşe: Oradea Mare, Arad, Satu Mare, Timişoara, Cluj şi Sibiu.
 Municipiile aveau următoarele organe de conducere: adunarea generală, ca
organ reprezentativ, din rândul căreia se alege un preşedinte, numit primar; senatul
orăşenesc, organ electiv, compus din: primar, căpitanul de poliţie, primul notar etc.
Primarul, numit „polgar meşter” era primul funcţionar al municipiului.
Comunele declarate prin legea specială, staţiunii balneo-climaterice pot obţine
recunoaşterea de comune urbane prin iniţiativa consiliului comunal cu aprobarea
comitetului local de revizie şi confirmarea directorului ministerial.
Potrivit art. 6 din legea din 1929, satele care fac parte dintr-o comună rurală
sunt considerate din punct de vedere administrativ ca sectoare ale comunei. Aceste
sate erau de două categorii, în funcţie de populaţie, sate mici cu o populaţie de până
la 600 de locuitori, şi peste acest număr, sate mari.
În concepţia legiuitorului de la 1864, comuna rurală trebuia să aibă cel puţin
100 de familii sau 5.000 de locuitori. Prin Legea din anul 1904, satul era o
subdiviziune a comunei, cu cel puţin 100 de locuitori, sub acest număr aşezarea era
denumită cătun.
Cătunul nu avea o organizare proprie, interesele sale erau reprezentate de
Sfatul satului cel mai apropiat, la cărui alegere participau şi reprezentanţi ai
cătunului.
Legea pentru unificarea administrativă din anul 1925 nu acorda viaţă proprie
satelor româneşti, pe care le îngloba în comună rurală. Satele şi comunele rurale
situate la cel mult 3 km. de marginea municipiilor sau oraşelor puteau fi declarate
comune suburbane.
Comunele urbane se puteau împărţi în sectoare, prin hotărârea consiliului
comunal, cu aprobarea directorului ministerial. Legea nu arată cum se administrau
sectoarele, însă, ca persoane juridice de drept public trebuiau să aibă organe de
conducere care să lucreze în numele lor şi care să le administreze patrimoniul.
Satele şi comunele nu puteau avea decât un singur nume oficial, iar
schimbarea acestui nume nu se putea face decât cu încuviinţarea Consiliului de
Miniştrii, după referatul ministrului de interne.
Potrivit art. 18 din legea din anul 1929, orice teritoriu din cuprinsul României
trebuia să aparţină unei comune. Comuna îşi exercita autoritatea asupra întregului
teritoriu ce-i aparţinea.
Comuna rurală trebuia să aibă cel puţin 310.000 de locuitori. În cazul în care,
din cauza depărtării dintre sate, nu era cu putinţa a se forma o comună cu un
asemenea număr de locuitori, se puteau constitui comune rurale şi cu un număr mai
mic de locuitori, dintr-un singur sat, sau mai multe, prin hotărârea consiliului
judeţean, avizată de directorul ministerial.
Administraţia comunelor rurale era încredinţată unui consiliu comunal, ca
organ deliberativ, primarul comunei şi delegaţia consiliului comunal ca organe
executive.
Alegerea şi constituirea acestor organe diferea în funcţie de comunele formate
din mai multe sate sau dintr-un singur sat.
Consiliile comunale aveau ca principale atribuţii alegerea primarului, a
delegaţiei permanente şi a candidaţilor de primar pentru municipii. De asemenea,
ele aveau iniţiativa şi decizia în probleme de interes local: învăţământ, întreţinerea
drumurilor publice, edilitare, poliţia drumurilor, întocmirea unor regulamente.
 În intervalele dintre sesiunile consiliului comunal îşi desfăşura activitatea
delegaţia permanentă ca organ consultativ al primarului. În fruntea administraţiei
comunale se afla primarul, care executa hotărârile consiliului comunal şi ale
delegaţiei permanente comunale.
Fiecare comună putea înfiinţa serviciile pe care le considera necesare:
administrativ, tehnic, economic, financiar, statistic, sanitar etc. Satele care făceau
parte dintr-o comună rurală erau considerate sectoare ale comunei.
În această calitate, satele asociate într-o comună se bucurau de conducere
proprie. Satele cu o populaţie de până la 600 de locuitori se puteau administra fie
prin adunarea sătească, fie prin consiliu sătesc.
Adunarea sătească era alcătuită din toţi membrii satului, care erau capi de
familie şi aveau vârsta de cel puţin 25 de ani. În fruntea adunări sau consiliului
sătesc se afla un primar, care era ajutat la îndeplinirea funcţiilor sale de străjerii
satului, care se alegeau pe o perioadă de un an şi de încasatori comunali.
Administraţia judeţelor se afla sub conducerea prefectului, care executa
hotărârile consiliului judeţean şi ale delegaţiei permanente judeţene. Consiliul
judeţean era compus din trei cincimi membrii aleşi şi două cincimi membrii de
drept. Acest consiliu era competent să decidă, conform legii în problemele de
interes judeţean. În fiecare judeţ funcţionau comisii de specialitate, iar raportorii
acestora formau delegaţia permanentă judeţeană. Ea desfăşura o activitate
permanentă şi se afla sub preşedinţia prefectului.
Delegaţia permanentă judeţeană îndruma, supraveghea şi controla activitatea
serviciilor judeţene şi a comunelor din judeţ.
Judeţele cuprindeau un anumit număr de plaşi, stabilite de către Ministerul de
Interne, după consultarea consiliului judeţean. Conducerea plăşii era exercitată de
un pretor, numit prin decizie ministerială, repartizat în cadrul judeţului de către
prefect.
Pretorul era ofiţer de poliţie judiciară şi şeful poliţiei din cadrul plăşii, atribuţii
ce pot fi considerate o reminiscenţă a confuziunii de atribuţii administrative şi
judiciare a vechilor dregători. În privinţa organizării financiare centrale şi locale,
este de amintit legea pentru unificarea contribuţiilor directe şi pentru înfiinţarea
impozitului pe venit global, impozit ce va fi înlocuit în anul 1934 cu „supracotă”.
Aparatul fiscal a fost organizat în perioada interbelică după principiul
separării celor două atribuţii de bază: constatarea impunerilor şi mânuirea lor.
Reforma din anul 1929 împărţea funcţionarii fiscali în cei aparţinând
administraţilor de constatare şi cei ai administraţilor de încasări şi plăţi.

4. Dreptul administrativ şi legislaţia în materie

administrativă în perioada regimurilor dictatoriale

 Prin Constituţia din anul 1938, regele a fost decretat, unicul şef al activităţii
executive, pe care a realizat-o prin guvernul său, fiind luate şi alte măsuri în
Dreptul legătură cu aparatul administrativ, fie el central, fie local.
administrativ in
perioada
În cadrul guvernului şi al aparatului central al administraţiei de stat au fost
regimurilor create o serie de ministere şi de instituţii centrale, altele au fost reorganizate. Astfel,
dictatoriale a fost înfiinţat Consiliul de Coroană, cu caracter permanent, ca organ consultativ a
fost reorganizat Consiliul Superior Economic, căruia i s-au lărgit atribuţiile,
Ministerul Industriei şi Comerţului s-a transformat în Ministerul Economiei
Naţionale, având sarcini sporite legate de îndrumarea, coordonarea şi stimularea
forţelor de producţie.
Războiul care se apropia cu paşi repezi a determinat crearea Ministerului
Înzestrării Armatei, s-a reorganizat Prefectura Poliţiei Capitalei, şeful acestei
instituţii fiind asimilat cu ministru subsecretar de stat şi a fost adoptată, în anul
1938, legea jandarmeriei.
De la adoptarea legii privind administraţia locală din anul 1929, în decurs de
zece ani au mai fost elaborate încă unsprezece modificări în materie. Deşi noile
reglementări au lăsat pe mai departe judeţul şi comuna ca unităţi administrative cu
personalitate juridică, s-au adus şi unele inovaţii.
Astfel, au sporit atribuţiile prefectului de comisar al Guvernului şi şef al
poliţiei, putând lua, în această calitate, toate măsurile privind respectarea ordinii şi
liniştei publice. S-a creat pe lângă prefect un organ ajutător, Consiliul de Prefectură,
iniţial organism consultativ şi din anul 1936, organism administrativ.
Din anul 1936, primarii erau aleşi de către consiliile comunale din rândul
consilierilor aleşi, iar potrivit legii din 14 august 1938, era numit de prefect pe o
perioadă de şase ani.
Consiliul comunal era compus din membrii de drept şi membrii aleşi,
mandatul primilor fiind de şase ani. Acest organ avea drept de decizie.
Din anul 1938 a fost înfiinţat şi ţinutul, ca unitate administrativă mai mare
decât judeţul, condus de un rezident regal, numit prin decret regal, la propunerea
Ministrului de Interne.
La nivelul ţinutului funcţiona un consiliu ales de consiliile comunale din ţinut
şi completat cu membrii de drept dintre funcţionarii ţinutului rezidentul regal avea
rang de ministru subsecretar de stat, el trebuia să fie licenţiat sau ofiţer cu grad de
general având vârsta de peste 35 de ani.
Din anul 1938 se intensifica caracterul autoritar şi birocratic al administraţiei
locale. Toţi demnitari aparatului administrativ central sau local erau numiţi la
propunerea sau direct de Ministerul de Interne, fără consultarea electoratului.
Judeţul şi plasa devenind unităţi fără personalitate juridică.
În perioada următoare, în afară de faptul că Conducătorul statului era şi
preşedintele Consiliului de Miniştrii şi că miniştrii erau numiţi de către acesta, Ion
Antonescu şi-a desemnat şi un „înlocuitor”, ca vicepreşedinte al Consiliului de
Miniştrii, în persoana lui Mihai Antonescu.
Au fost create în cadrul aparatului de stat, organe şi organizaţii conduse
grupuri elitariste, cum ar fi: Consiliul de Cabinet, Ministerul propagandei naţionale,
Oficiul de muncă şi lumină, Grupul etnic german, Munca tineretului român etc.
Pe plan local s-a revenit la organizarea pe judeţe şi comune, fiind desfiinţata
legea din anul 1938, dar pe principii totalitare, prefectul era numit, destituit sau
revocat prin decret al Conducătorului statului, fiind preferaţi ca demnitari în această
funcţie, militarii de carieră.
Urmare a pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia şi
Bucovina de nord şi ţinutul Herţei au fost cedate Rusiei sovietice, şi anexate
acesteia, populaţia românească fiind împărţită în două republici Ucraina şi
Moldova.
Organele locale ale R.S.S.M., conform Constituţiei din anul 1940, fiind:
sovietele judeţene, raionale, orăşeneşti şi săteşti, fiind desfiinţate judeţele, noile
unităţi administrative, raioanele fiind subordonate direct organelor republicane.
Sistemul organizării administrative a fost completat printr-o serie de legi
privind crearea Consiliului legislativ, care avea misiunea de a examina şi întocmi,
din însărcinarea Guvernului, proiecte de legi, proiecte de regulamente şi ordine;
Consiliul Superior Administrativ, care îşi desfăşura activitatea în cadrul
Ministerului de Interne, exercitând atribuţii legate de coordonarea, îndrumarea şi
controlul activităţii comunelor şi judeţelor; Casa pensiilor, care era instituţia de stat
care gestiona sumele de bani folosite la pensiile funcţionarilor statului.
Statul a manifest o deosebită preocupare pentru crearea unui statut al
funcţionarilor publici, în scopul de a avea un aparat administrativ devotat
intereselor sale.
Funcţionarii publici se bucurau de numeroase avantaje faţă de alte categorii de
salariaţi. Ei se bucurau de garanţia stabilităţii în funcţie, de o salarizare
reglementată prin lege şi se bucurau de pensie.
Funcţionarii publici nu puteau ocupa, în acelaşi timp două funcţii, nu puteau
face comerţ, nu puteau sponsoriza sau arenda, nu puteau fi antreprenori sau şefi de
lucrări. La intrarea în funcţie, ei depuneau un jurământ de credinţă regelui şi legilor
ţării.
Camerele Agricole, Camerele de Muncă, cele de comerţ şi industrie aveau
dreptul de a face propuneri guvernului în legătură cu reglementarea problemelor din
domeniile respective.
În anul 1924, s-a adoptat Legea privitoare la organizarea judecătorească,
instanţele judecătoreşti fiind: judecătoriile, urbane, rurale şi mixte; tribunalele
judeţene; curţile cu juri, câte una pe lângă fiecare tribunal; curţile de apel, în număr
de douăsprezece, cu una sau mai multe secţii, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
instanţa supremă, cu competenţă generală, formată din trei secţii.
În anul 1937, a fost adoptat Codul justiţiei militare, ale cărui dispoziţii s-au
aplicat nu numai militarilor, ci şi persoanelor civile, datorită unor legi cum ar fi cea
privind starea de asediu, care asimila activitatea civililor cu a militarilor.
Procedura contenciosului administrativ a căpătat o nouă reglementare. Art.
107 al Constituţiei din anul 1923 preciza că „contenciosul administrativ este în
căderea puterii judecătoreşti, potrivit legii speciale”.
În anul 1925 a fost elaborată legea contenciosului administrativ care a statuat
că în această materie nu puteau judeca decât Curţile de Apel şi Curtea de Casaţie,
instanţele cele mai potrivite pentru un asemenea lucru.
În această perioadă, anterioară celui de-al Doilea Război Mondial, au fost
organizate instanţe administrative. Astfel, prin Legea pentru organizarea curţilor
administrative din 15 martie 1939 a fost înfiinţată Curtea Superioară
Administrativă, cu sediul în capitala ţării şi alte 10 curţi administrative, câte una în
fiecare ţinut, cu sediul în oraşul reşedinţă de ţinut. Ele au funcţionat până în anul
1948, când au fost desfiinţate.
 Încă din anul 1941, au fost create instanţe militare speciale compuse din
generali numiţi de Ministerul de Război, iar în cazuri grabnice de Comandamentul
Armatei sau al Corpului de armată, unde fapta a fost comisă, aparatul de stat
caracterizându-se în preajma izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial prin
birocratizare şi militarizare.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Ion Antonescu a concentrat în
mâinile sale întreaga conducere a Statului, a devenit unicul legiuitor al ţării, a fost
decretat unic şef al activităţii administrative, preluând cele mai importante
prerogative avute anterior de monarhie.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1993;

2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997;
3. D. Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998;
4. D.Ţop, I Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Târgovişte, 1999.
5. V.Popa, A. Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti, 1999.
6. D.Ţop, Istoria dreptului şi statului românesc, Târgovişte, 2005.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Unificarea legislativă şi administrativă

MODELE DE TESTE

1. Legea contenciosului administrativ a fost elaborată la iniţiativa:

a. partidului conservator
b. partidului naţional ţărănesc
c. partidului naţional liberal
 2. Legea răspunderii ministeriale a fost elaborată în anul:
a. 1924
b.1929
c. 1933

3. Constituţia României din anul 1938 a fost:

a. a treia constituţie
b. a doua constituţie
c. a patra constituţie

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE

1. Punctul c
2. Punctul b
3.Punctul a

Capitolul VIII

ADMINISTRAŢIA ÎN PERIOADA RESTAURĂRII

REGIMULUI DEMOCRATIC ŞI PARLAMENTAR
1
2 1. Cuprins
3 2. Obiectiv general
4 3. Obiective operaţionale
5 4. Bibliografie selectivă
6 5. Temă de reflecţie
 7 6. Teste
8 7. Răspunsuri şi comentarii la teste

 Cuprins
 Restabilirea guvernării democratice
 Reorganizarea administraţiei centrale
şi locale pe principii democratice
 Organizarea administrativă a României după proclamarea ca
republică populară

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind restabilirea

guvernării democratice, reorganizarea administraţiei centrale şi
locale, organizarea administrativă a României după proclamarea
ca republică populară
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază referitoare
la organizarea administrativă a României după proclamarea ca
republică populară

1. Restabilirea guvernării democratice

 Actul de la 23 august 1944, numit insurecţie armata de către doctrina

comunistă, în fapt trecerea României de partea Aliaţilor a însemnat nu numai
Restabilirea
guvernarii încheierea unei epoci şi de apropiatul sfârşit al celui de al Doilea Război Mondial,
democratice ci şi începutul unei noi perioade, care a adus România în sfera de interese a
U.R.S.S.
În această perioadă de restaurare a democraţiei parlamentare, care a durat până
la înlăturarea monarhiei constituţionale la 30 decembrie 1947, în paralel cu regimul
parlamentar, virtual interesat prin actul politic de la 23 august 1944 şi devenit real
prin alegerile din 19 noiembrie 1946, s-au manifestat tot mai puternic forţele
politice de stânga, cu caracter radical.
Lichidarea partidelor politice, cu tradiţie istorică a dus la dobândirea puterii
politice de către Partidul Comunist, în minoritate numerică, resimţită şi după
primirea în rândurile sale a foştilor legionari, a dus la instaurarea, la început, a
unui guvern de largă concentrare democratică, în urma unor alegeri puternic
contestate de opoziţie.
Prin decretul constituţional nr. 1626 din 31 august 1944 a fost repusă în
vigoare Constituţia din 1866 şi parţial cea din anul 1923.
Trăsătura fundamentala a evoluţiei aparatului de stat în această etapă a
constituit-o democratizarea lui, materializată într-o serie de măsuri legislative
referitoare la desfiinţarea organelor şi organismelor de stat create în timpul
 dictaturii militare, de democratizare şi de epurare a aparatului de stat de elemente
compromise, ca şi crearea unor noi componente ale aparatului de stat cerute de
procesul de înnoire.
În perioada de după 23 august 1944, până la 6 martie 1945, s-au succedat la
conducerea României, trei guvernări. Deşi burghezo-moşierimea deţinea poziţii
majoritare, au fost adoptate măsuri care au înclinat România spre politica URSS şi a
comunismului.
În condiţiile create prin instaurarea guvernului cu pronunţat caracter
muncitoresc-ţărănesc, la 6 martie 1945, statul intervine tot mai mult în diferite
domenii, în cel economic, prin evidenţă, controlul şi dirijarea producţiei,
urmărindu-se nu numai refacerea şi redresare economică a ţării, ci şi pregătirea
terenului trecerii ei la forme de organizare socialistă.
Prin reglementarea alegerilor parlamentare, în anul 1946, s-a reorganizat
Parlamentul României, în sensul că devenit unicameral, prin desfiinţare Senatului,
dreptul de vot a devenit universal, femeile dobândind nu numai drept de vot ci şi
posibilitatea de a fi alese în Adunarea Deputaţilor.
Sub acest regim electoral au fost organizate alegerile din 19 noiembrie 1946,
în care Blocul Partidelor Democratice au obţinut 347 din totalul de 414 mandate în
Adunarea Deputaţilor, rezultate contestate de numeroşi oameni politici.
La 25 august 1947, Parlamentul a ratificat Tratatul de pace dintre România şi
Puterile Aliate şi Asociate, act de o importanţă deosebită pentru statutul de Drept
internaţional al ţării. Deşi recunoaşterea aportului substanţial adus la războiul anti-
fascist de ţara noastră, nu a fost apreciat la reala sa valoare.
După instaurarea guvernului cu pronunţat caracter muncitoresc-ţărănesc, faţă
de măsurile urmărite de acesta, regele a refuzat orice colaborare aşa numita „grevă
regală”, mai mult, cerând la 20 august 1946 chiar demisia întregului guvern.
Monarhia constituţională devenise, în concepţia guvernelor de asemenea
sorginte, o piedică în calea făuririi societăţii socialiste. Drept urmare, la 30
decembrie 1947, prin legea nr. 363 a fost abolită monarhia şi proclamată Republica
Populară Română.
Au fost abrogate normele constituţionale, urmând ca o Adunarea constituantă
să elaboreze noua Constituţie. Activitatea executivă a fost încredinţată unui Prezidiu
al republicii, compus din cinci membrii, aleşi cu majoritate de Adunarea
deputaţilor, dintre personalităţile vieţii publice ştiinţifice şi culturale ale României.
Promulgarea legilor a aparţinut Consiliului de Miniştri.

2. Reorganizarea administraţiei centrale

şi locale pe principii democratice

 Întregul aparat de stat, în această perioadă, a fost supus unui profund proces
de transformare şi democratizare. Prin diferite măsuri, Consiliul de Miniştrii a fost
Reorganizarea
administratiei reorganizat de mai multe ori.
centrale si locale Au fost desfiinţate o serie de ministere, subsecretariate de stat şi instituţii
pe principii centrale similare, precum: Ministerul Propagandei Naţionale, Ministerul Înzestrării
democratice Armatei, Subsecretariatul de stat al romanizării etc.
 S-au înfiinţat ministere noi, precum: Ministerul Asigurărilor Sociale,
Ministerul Comunicaţilor, Ministerul Cooperaţiei etc. O serie de ministere au fost
reorganizate şi „epurate” de elemente considerate ostile procesului democratizării,
precum: Ministerul Economiei Naţionale şi Ministerul Apărării Naţionale.
În anul 1945, la nivel central, au fost create: Consiliul interministerial
economic, transformat apoi în Consiliul Superior al Economiei Naţionale, însărcinat
cu planificarea, coordonarea şi aplicarea politicii economice a guvernului, iar la
nivel local, oficiile economice şi organele de control cetăţenesc pe lângă prefecturi.
În privinţa organelor administraţiei locale, a avut loc, imediat după război,
înlăturarea prin forţă a primarilor şi prefecţilor vechiului regim şi înlocuirea lor cu
noi elemente, acţiune ce s-a desfăşurat fără acordul guvernelor aflate la conducere.
În regiunile eliberate din Transilvania, vechiul aparat al administraţiei s-a
retras odată cu armata germană şi cu cea hortystă. Au fost elaborate pe parcursul
anului 1944 mai multe decrete privitoare la purificarea administraţiei publice.
Cât priveşte organizarea local-administrativă, s-au menţinut vechile forme de
organizare, comuna şi judeţul, cu plasa ca organ intermediar. În martie 1945, s-a
dispus desfiinţarea rezidenţelor regale şi reorganizarea prefecturilor, în sensul că
prefecţii puteau fi şi dintre titraţii universitari, în vârstă de cel puţin 31 de ani, care
s-au distins printr-o activitate publică, fără a avea grad militar, urmărindu-se
îndepărtarea prefecţilor militari.
Pe linia organizării administraţiei la nivel central au fost înfiinţate Oficiile
industriale, ca societăţi anonime pe acţiuni, create de Consiliul de Miniştri, la
propunerea Ministerului Industriei şi Comerţului cu avizul altor departamente.
Acestea au fost conduse de către un consiliu de administraţie compus din
reprezentanţi ai statului şi ai acţionarilor.
S-a constituit, tot la nivel central, Comisiunea pentru redresare economică şi
stabilizare monetară, cu sarcina de a elabora, edicta, organiza şi controla, măsurile
necesare îndeplinirii programului de restructurare economică.
Anul 1947 a cunoscut şi măsuri importante pe linia organizării administraţiei
locale, revestind şi viitoarea reformă administrativă. În martie s-au desfiinţat
comitetele locale şi consiliile de plasă, create în anul 1945 cu scopul înfăptuirii
reformei agrare, iar în luna aprilie s-au constituit Comisii interimare la judeţe şi
comune, care urmau a funcţiona până la alcătuirea consiliilor comunale şi judeţene.
Aceste Comisii interimare au avut o sferă largă de atribuţii, iniţiativa şi
deliberarea în toate chestiunile de interes local, măsuri privind aprovizionarea
populaţiei şi combaterea speculei.
Epurarea administraţiei publice adoptată în anul 1944, a continuat prin
reformularea prevederilor Legii din martie 1945 cu privire la categoriile celor ce
urmau a fi îndepărtaţi din aparatul de stat, elaborându-se, în anul 1946 Statutul
funcţionarilor publici şi Statutul salariaţilor comunali.
În privinţa organizării judecătoreşti, Decretul nr. 1318 din anul 1945 pentru
urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau crime de război a creat
Tribunalul Poporului ca instanţă de judecată, iar sub aspect organizatoric au fost
introduşi asesorii populari în completul de judecată.
S-a constituit şi un grup de acuzatori publici de către Ministerul Justiţiei cu
atribuţii de cercetare şi instrumentare, numiţi prin decret regal şi conduşi de un
 acuzator-şef. S-a creat şi Curtea specială pentru criminali de război, ca instanţă de
judecată, compusă din judecători desemnaţi de Ministerul Justiţiei, prin tragere la
sorţi dintre magistraţi, şi din judecători aleşi de cetăţenii români, membri ai
grupărilor politice.
Întreaga procedură de judecată din această perioadă s-a bazat pe principiul
accelerării judecăţii, iar prin legi speciale, s-a stabilit ca anumite fapte considerate
infracţiuni să fie judecate fie la locul săvârşirii faptei sau la sediul Primăriei sau a
circumscripţiei de poliţie, cum a fost Legea din anul 1945 pentru reprimarea
speculei ilicite şi a sabotajului economic, dispoziţii de ordin procedural preluate şi
de alte acte normative ulterioare.

3. Organizarea administrativă a României

după proclamarea ca republică populară

Proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947 a marcat

 trecerea ţării într-o nouă etapă, aceea a revoluţiei socialiste, însemnând schimbarea
Organizarea esenţei şi conţinutului statului şi a unor transformări radicale în modul de
administrativa a
organizare şi exercitare a puterii.
Romaniei dupa
proclamarea ca Statul a devenit un stat de tip socialist, de dictatură a clasei muncitoare, cu
republica populara obiective principale de creare a proprietăţii socialiste ca proprietate a întregului
popor, făurirea sectorului socialist în industrie, planificare economică şi organizarea
pe baze socialiste a agriculturii, obiective ce au putut fi aduse la îndeplinire prin
naţionalizarea principalelor mijloace de producţie prin Legea din 11 iunie 1948 şi
prin creşterea considerabilă a rolului statului în toate sectoarele de activitate.
Constituţia din 13 aprilie 1948 consacră principiul ca întreaga putere emană
de la popor şi aparţine poporului, munca fiind considerat factor de bază al vieţii
economice, care urma să se desfăşoare în mod planificat, sub conducerea Partidului
Muncitoresc Român şi prin sistemul socialist al organelor statului, sistem având la
bază organele puterii de stat, Marea Adunare Naţională şi consiliile populare.
În conformitate cu prevederile constituţionale, organele statului socialist au
fost: organele puterii de stat, supreme şi locale; organele administraţiei de stat,
centrale şi locale; justiţia şi procuratura.
Organele administraţiei de stat au fost: Consiliul de Miniştrii, ministerele şi
celelalte instituţii centrale administrative de pe lângă guvern şi comitetele executive
ale sfaturilor populare, pe plan local.
În exercitarea atribuţiilor sale ca organ executiv central, Consiliul de Miniştri
a elaborat hotărâri şi decizii, acte normative date în executarea legii.
Consiliul de Miniştrii, ca organ suprem al administraţiei de stat, ales şi
responsabil faţă de Marea Adunare Naţională, era alcătuit din ministere şi alte
organe ale administraţiei de stat, ca organe de specialitate.
În plan local funcţionau comitetele executive ale consiliilor populare, organe
cu competenţă administrativă generală şi secţiile comitetelor executive, ca organe
de specialitate pe plan local.
Constituţia din anul 1948 a consacrat organizarea teritorială existentă în judeţe
şi comune, la care s-a adăugat ca nouă unitate teritorială, regiunea, lăsându-se
posibilitatea, ca prin lege, organizarea administrativ-teritorială să fie modificată,
lucru care s-a petrecut prin Legea nr. 5 din 1950, care a introdus raionarea
administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române
Fiind stabilita noua organizare administrativ-teritorială în regiuni, raioane,
oraşe şi comune.
În ceea ce priveşte organizarea judecătorească, Legea nr. 5 din 1952 arată că
principala sarcină a justiţiei este apărarea orânduirii socialiste, a drepturilor
oamenilor muncii, a întreprinderilor şi instituţiilor de stat.
Prin legea nr. 6, tot din anul 1952, a fost creată Procuratura Republicii
Populare Române, cu atribuţii specifice Statului socialist. Au fost create ca organe
jurisdicţionale obşteşti, comisiile pentru soluţionarea litigiilor de muncă şi consiliile
de judecată tovărăşească.
Pentru soluţionarea litigiilor patrimoniale dintre organele, instituţiile şi
organizaţiile economice de stat, a fost creat, prin Legea nr. 5/1954, Arbitrajul de
Stat. Prin Decretul nr.79/1950 s-au creat Notariate de stat, a căror activitate va fi
reglementată în mod minuţios în perioada următoare. În domeniul financiar, s-a
reglementat pe baze noi bugetul, Legea nr. 3 din anul 1949 arătând că cele mai
importante cheltuieli erau destinate economiei naţionale.
În anul 1952 a fost înfăptuită reforma bănească menită să ridice importanţa şi
rolul banilor în economia naţională. Prin Decretul nr. 509 din anul 1955, impozitul
pe cifre de afaceri a fost înlocuit, mai întâi cu impozitul pe circulaţia produselor şi
apoi cu impozitul pe circulaţia mărfurilor.
Totodată a fost reglementat un nou mod de repartizare a beneficiilor
întreprinderilor de stat, s-a reorganizat sistemul bancar prin crearea unor bănci
specializate pe ramuri de activitate.
Constituţia Republicii Populare Române din anul 1952 a consacrat
consolidarea puterii democrat-populare. Ea proclamă România, ca stat al oamenilor
muncii de la oraşe şi sate, unitar independent şi suveran, în care baza puterii
populare o reprezenta alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, rol
conducător avându-l clasa muncitoare.
Constituţia consacra existenţa a trei sectoare în economia naţională: sectorul
socialist, cu rol conducător în economie şi reprezentând baza puterii de stat; sectorul
micii producţii, sprijinit de stat şi sectorul particular – capitalist, faţă de care Statul
aplică o politică consecventă de îngrădire şi eliminare treptată.
Înlocuirea aparatului de Stat existent cu unul nou s-a realizat prin modificările
aduse legilor de organizare judecătorească şi de organizare şi funcţionare a
Parchetului, reglementarea organizării şi funcţionarii Prezidiului Marii Adunări
Naţionale, a Ministerului Justiţiei, înfiinţarea şi organizarea Direcţiei Generale a
Securităţii Poporului.
Legea nr. 17 din anul 1949 a reglementat în detaliu organizarea şi
funcţionarea Sfaturilor populare şi a comitetelor lor executive, ulterior prin Legea
nr. 6 din 1957 a fost modificat modul de organizare şi funcţionare a organelor locale
ale puterii, lărgindu-se competenţa acestora.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1993;

2. Marcu Liviu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997;
3. Dan Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998;
4. Dan Ţop, Iulian Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Târgovişte, 1999.

TEMĂ DE REFLECŢIE
Restabilirea guvernării democratice

MODELE DE TESTE

1. România a fost proclamată republică populară în anul:

a. 1949
b. 1948
c. 1947

2. Organizarea administrativă a României ca republică populară a fost în:

a. regiuni şi raioane
b. judeţe şi comune
c. ţinuturi, oraşe şi comune

3. Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie a avut loc în anul:

 a. 1945
b. 1948
c. 1950

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE

1. Punctul c
2. Punctul a
3.Punctul b

Capitolul IX

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ A ROMÂNIEI

ÎN PERIOADA REGIMULUI SOCIALIST
1
2 1. Cuprins
3 2. Obiectiv general
4 3. Obiective operaţionale
5 4. Bibliografie selectivă
6 5. Temă de reflecţie
7 6. Teste
8 7. Răspunsuri şi comentarii la teste
 Cuprins

 Sistemul organelor statului socialist

 Organele administrative ale statului socialist
 Organizarea administrativ-teritorială
şi financiară a statului socialist

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind sistemul

statului socialist, organele administrative ale acestuia,
precum şi organizarea administrativ-teritorială şi
financiară a statului socialist.
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază
referitoare la organizarea administrativ-teritorială şi
financiară a statului socialist

1. Sistemul organelor statului socialist

Statul socialist era considerat în doctrina politică vremii o organizaţie politică

 a întregii populaţii, a oamenilor muncii de la oraşe şi sate, toţii membrii societăţii
Sistemul organelor participând la activitatea politică şi administrativă în stat.
statului socialist Adoptarea Constituţiei din 21 august 1965 şi proclamarea Republicii
Socialiste România urma să consfinţească victoria deplină a socialismului, lărgirea
bazei economico-sociale a puterii de stat, saltul calitativ produs în esenţa Statului,
devenit organizaţia politică a întregului popor în frunte cu clasa muncitoare,
reprezentând „cadrul constituţional adecvat al desăvârşirii construcţiei socialiste şi
al pregătirii condiţiilor pentru trecere la comunism”.
Aceste deziderate au format obiectul mai multor Conferinţe Naţionale ale
forului conducător al societăţii româneşti, Partidul Comunist Român. În anul 1972,
într-un asemenea cadru s-a subliniat necesitatea conducerii unitare a societăţii pe
baza principiilor centralismului democratic, pe îmbinarea conducerii unitare cu
lărgirea continuă a autonomiei organelor teritorial-administrative şi a
unităţilor economico-sociale, în realitate însă, accentuând caracterul totalitar al
regimului prin sporirea rolului Statului – Partid.
Strategia şi orientările generale ale politicii interne şi externe a acestui regim
au fost dezvoltate în Programul Partidului Comunist Român de făurirea societăţii
multilateral dezvoltate, care, pe o perioadă de 20 până la 25 de ani, începând cu
anul 1974, a prezentat principiile generale ale societăţii socialiste multilateral
dezvoltate, alături de o serie de cerinţe esenţiale ale trecerii la comunism.
 În orânduirea socialistă, prin organe de stat se înţelegeau „acele forme
organizatorice ale oamenilor muncii, constituite din deputaţi şi funcţionari, prin
intermediul cărora se exercita şi se realizează puterea poporului”.
Totalitatea organelor de stat formau puterea publică şi aparatul de stat sau
sistemul organelor statului. Activitatea acestor organe de stat cunoştea ca forme
fundamentale: activitatea de exercitare a puterii, înfăptuită de organele puterii de
stat; activitatea executivă, realizată de organele administraţiei de stat; activitatea de
înfăptuire a justiţiei şi de respectare a legilor, coordonată de către organele
judecătoreşti şi de cele ale procuraturii.
Activitatea executivă, ca formă fundamentală de activitate a statului socialist,
consta în conducerea proceselor sociale la un nivel inferior faţă de activitatea de
exercitare a puterii de stat, prin executarea în concret a legilor şi a celorlalte acte
normative.
Organele administraţiei de stat care înfăptuiesc o asemenea activitate se afla în
relaţii directe sau indirecte de subordonare faţă de organele puterii de stat, întreaga
lor activitate fiind desfăşurata în concordanţă cu direcţiile ce îi sunt imprimate de
deciziile organelor puterii de stat, care iau forma legilor Marii Adunări Naţionale, a
decretelor Consiliului de Stat şi a decretelor prezidenţiale, iar pe plan local a
hotărârilor consiliilor populare.
Sistemul organelor statului socialist era organizat pe principiul subordonării
ierarhice a fiecărei forme de activitate faţă de puterea de stat.

2. Organele administrative ale statului socialist

Organele administraţiei de stat socialiste erau constituite în vederea realizării

 puterii de stat şi înfăptuiau activitatea executivă, considerată formă fundamentală a
Organele activităţii de stat, subordonată activităţii de exercitare a puterii de stat.
administrative ale După competenţa lor materială, aceste organe se împărţeau în organe
statului socialist
administrative de stat cu competenţă generală, precum Consiliul de Miniştrii,
comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare, şi organe cu competenţă
specială, ministerele, celelalte organe centrale ale administraţiei de stat şi organele
locale ale administraţiei de stat.
Consiliul de Miniştrii, sau guvernul Republicii Socialiste România era organul
suprem al administraţiei de stat, care înfăptuia conducerea generală activităţii
executive pe întreg teritoriul ţării.
Fiind ales de către Marea Adunare Naţională în prima sa sesiune, Consiliul de
Miniştrii funcţiona pe întreaga durată a legislaturii şi era alcătuit din: primul
ministru; prim-viceprim-miniştrii; viceprim-miniştrii; miniştrii; miniştrii secretari
de stat, preşedinţii altor organe centrale ale administraţiei de stat, precum şi
preşedinţii unor organisme specifice organizării socialiste ( Uniunea Naţională a
Cooperativelor Agricole de Producţie; Consiliul Naţional al femeilor etc.).
Consiliul de Miniştrii, îşi desfăşura activitatea potrivit principiului conducerii
colective, cu scopul de a stabili măsuri generale pentru aducerea la îndeplinire a
politicii interne şi externe, de coordonare a ministerelor şi a organelor centrale ale
administraţiei de stat, a comitetelor şi birourilor executive.
 În exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul de Miniştrii adopta hotărâri, pe baza
şi în executarea legilor.
Ministerele erau considerate organe centrale ale administraţiei de stat care
realizau politica partidului comunist şi a statului socialist în ramurile sau domeniile
pentru care au fost înfiinţate, prin conducerea, îndrumarea şi controlul unităţilor
economice şi a instituţiilor de stat aflate în subordinea lor.
Activitatea ministerelor se desfăşura pe principiul muncii colective Decretul
nr. 76/1973, instituind ca organe de conducere colectivă a ministerului: consiliul de
conducere şi biroul sau executiv.
Consiliul de conducere adopta hotărâri, în baza cărora ministrul emitea ordine,
instrucţiuni sau regulamente, acte juridice date în baza şi în vederea executării legii.
Alături de ministere, pe plan central îşi desfăşurau activitatea şi alte organe
centrale ale administraţiei de stat, cum ar fi: Banca Naţională şi băncile specializate
pe ramuri de activitate economică, inclusiv CEC-ul, Arbitrajul Central de Stat,
Departamentul Cultelor, Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport.
Un loc aparte în subsistemul organelor administraţiei de stat revenea organelor
Consiliului de Miniştri, categorie în care intrau Consiliul financiar-bancar, Consiliul
de coordonare a activităţii de investiţii, Comisia republicană de rezerve geologice
etc.
În judeţe, municipii, oraşe şi comune funcţionau ca organe ale administraţiei
de stat, cu competenţa generală, comitele sau birourile executive ale consiliilor
populare, care asigurau în unităţile administrativ-teritoriale executarea legilor şi a
altor acte normative.
Dintre deputaţii consiliilor populare erau aleşi membrii comitetelor sau
birourilor executive, având în frunte un preşedinte, ajutat de un secretar numit de
consiliul popular, cu acordul organului administraţiei de stat ierarhic superior.
În competenţa comitetelor sau birourilor executive intrau, aducerea la
îndeplinire a prevederilor legii şi a celorlalte acte normative ale organelor
superioare, executarea hotărârilor consiliilor populare, elaborarea planului
economic şi a bugetului local etc.
Pe lângă organele locale ale administraţiei de stat cu competenţa generală,
consiliile populare organizau potrivit legii, organe de specialitate ale administraţiei
de stat în domeniile: financiar, agricol, turism, învăţământ, cultură şi sănătate.
În exercitarea atribuţiilor, în domeniul pentru care au fost constituite, organele
locale de specialitate ale administraţiei de stat emiteau dispoziţii, care trebuiau să
fie conforme cu legea.
Activitatea de înfăptuire a justiţiei era încredinţată organelor judecătoreşti, al
căror sistem integra: Tribunalul Suprem, tribunalele judeţene, judecătoriile şi
tribunalele militare.
Organele de procuratură erau constituite în următorul sistem: procurorul
general, Procuratura generală, procuraturile judeţene, procuraturile locale şi
procuraturile militare, subordonate ierarhic, organele superioare putând-se substitui
organelor inferioare în realizarea atribuţiilor conferite de lege.
Procurorul general, ales şi revocat de către Marea Adunare Naţională,
răspundea în faţa organului suprem al puterii de stat pentru întreaga activitate a
organelor de procuratură, iar pe plan local, procurorul-şef al procuraturii judeţene,
 ales de consiliul judeţean, răspundea în faţa acestuia cu privire la modul în care
organele de procuratură locală asigurau respectarea legii.

3. Organizarea administrativ-teritorială şi financiară a statului socialist

 În anul 1968 a fost înfăptuită o nouă organizare administrativ-teritoriala, în

judeţe, oraşe şi comune a teritoriului României. Conducerea judeţelor era asigurată
Organizarea de Consiliile populare judeţene, care erau subordonate Consiliului de Miniştrii.
administrativ-
teritoriala si
Prin Legea nr. 57 din anul 1968 de organizare şi funcţionare a Consiliilor
financiara a statului populare a fost sporită competenţa Consiliilor populare judeţene şi ale municipiului
socialist Bucureşti.
Pentru asigurarea unei conduceri şi îndrumări unitare a activităţii organelor
locale ale puterii şi administraţiei de stat şi pentru creşterea rolului consiliilor
populare şi al deputaţilor acestora, în anul 1976 au fost create Congresul consiliilor
populare judeţene şi al preşedinţilor consiliilor populare, Camera legislativă a
consiliilor populare, judeţene şi a preşedinţilor consiliilor populare, Conferinţa pe
ţară a preşedinţilor consiliilor populare şi conferinţele judeţene ale deputaţilor
consiliilor municipale, orăşeneşti şi comunale.
Consiliile populare judeţene, al municipiului Bucureşti, municipale şi ale
sectoarelor municipiului Bucureşti alegeau comitate executive, iar consiliile
populare orăşeneşti şi comunale, birouri executive.
Comitetele şi birourile executive erau alese de consiliile populare dintre
deputaţi acestora şi se compuneau din preşedinte, unul sau mai mulţi vicepreşedinţi
şi membri. Comitetul sau biroul executiv al consiliului popular avea un secretar
numit de consiliul popular, cu acordul organului de stat administrativ ierarhic
superior comitetului sau biroului executiv.
Comitetele executive ale consiliilor populare judeţene, al municipiului
Bucureşti, ale municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti îşi constituiau
birouri permanente, compuse din: prim-vicepreşedinte, vicepreşedinţi şi unii
membri ai comitetelor executive.
Preşedinţii comitetelor sau birourilor executive ale consiliilor populare,
municipale, orăşeneşti şi comunale erau în acelaşi timp, primarii municipiilor,
oraşelor şi comunelor.
În competenţa comitetelor sau birourilor executive ale consiliilor populare
intra, potrivit Constituţiei, aducerea la îndeplinire a prevederilor legii şi a celorlalte
acte normative ale organelor superioare, executarea hotărârilor consiliilor populare
care le-au ales, elaborarea proiectelor planului economic şi bugetului local,
conducerea, controlul şi îndrumarea activităţii comitetelor şi birourilor executive
ierarhic inferioare, a organelor locale de specialitate ale administraţiei de stat.
În realizarea atribuţiilor conferite de lege, comitetul sau biroul executiv emitea
decizii, acte juridice care aveau caracter normativ sau individual.
Legislaţia din această perioadă a avut drept obiect şi organizarea unui sistem
unitar de control şi a unor forme de control al oamenilor muncii, precum şi
delimitarea competenţei normative a organelor administraţiei de stat.
Prin adoptarea Legii nr. 1 din anul 1978 s-a realizat un cadru juridic
corespunzător desfăşurării activităţii de rezolvare a propunerilor, sesizărilor,
reclamaţiilor şi cererilor oamenilor muncii, devenit foarte uşor un mijloace de
presiune într-un regim totalitar.
Pe lângă comitetele executive ale consiliilor populare municipale şi birourile
executive ale consiliilor populare orăşeneşti şi comunale, începând cu anul 1968 s-
au creat comisii de judecată, socotite organe obşteşti de influenţare şi jurisdicţie,
alese în sesiunile consiliilor populare, constituite din 5 membrii aleşi pe o perioadă
de doi ani.
Acest gen de organe cu activitate jurisdicţională care funcţiona şi la nivelul
întreprinderilor economice, a organizaţiilor cooperatiste şi obşteşti, urmarea,
participarea oamenilor muncii la întărirea legalităţii şi educarea cetăţenilor în
spiritul legii.
În ceea ce priveşte Dreptul financiar, este de menţionat ca prin legea nr. 62 din
anul 1968 s-a reglementat amortizarea fondurilor fixe, iar prin legea nr. 72 din 1969
s-a reglementat organizarea, planificarea şi executarea investiţilor.
A fost de asemenea reglementată juridic gospodărirea mijloacelor materiale şi
băneşti ale organizaţiilor socialiste, organizarea şi funcţionarea controlului
financiar.
Un rol deosebit îl ocupa Legea finanţelor din anul 1972, concepută ca o lege
cadru a întregii organizări şi activităţi financiare în contextul conducerii şi
planificării economiei naţionale.
Prin Legea nr. 2 din 1973 a fost înfiinţată Curtea Superioară de control
financiar, ca organ al Consiliului de Stat cu atribuţii de control financiar asupra
ministerelor, băncilor şi altor organe centrale, având şi atribuţii de jurisdicţie
administrativ-financiara.
Curtea Superioară de control financiar avea în vedere trei categorii de
activităţi: activităţi de control financiar, control ce se efectua de organe proprii sau
ale Ministerului de Finanţe, putându-se dispune blocarea fondurilor şi sancţiuni
disciplinare; activităţi jurisdicţionale, judecarea unor cauze privind răspunderea
materială şi administrativă a persoanelor care îndeplineau funcţii de conducere în
organe de stat centrale şi locale, precum şi o activitate de avizare şi informare, de a
prezenta periodic constatările făcute cu ocazia controalelor şi de a propune măsuri
de înlăturare a deficienţelor semnalate.
Prin legea nr. 1 din anul 1977 a fost desfiinţat impozitul pe retribuţiile
persoanelor încadrate cu contract de munca în unităţile socialiste, iar prin Legea nr.
2, din acelaşi an, impozitul perceput asupra veniturilor agricole a fost înlocuit cu
impozitul pe terenuri.
Prin Legea nr. 29 din anul 1978 s-a introdus un regim juridic al beneficiilor
tuturor unităţilor socialiste, destinate în cointeresarea colectivelor de salariaţi, în
creşterea rentabilităţii prin sporirea beneficilor fiecărei unităţi economice.
Au fost luate şi măsuri de întărire a autogestiunii economico-financiare a
fiecărei unităţi, de elaborare de fiecare unitate a bugetului de venituri şi cheltuieli,
de introducerea de indicatori ai valorii producţiei nete şi a producţiei fizice.
Lipsa stimulentului proprietăţi private şi a iniţiativei particulare a dus la o
stare de entropie economică, agravată de incompetenţă şi birocraţie, în cadrul căreia
puterea discreţionară a partidului unic continua să imprime un caracter totalitar unui
regim ce se proclamă cu emfaza „democratic”, dar în realitate îngrădea drepturile şi
libertăţile individuale.
Acestui regim i-a pus capăt la puternica revoltă populară din decembrie 1989,
în contextul degringoladei sistemelor socialiste din Europa de est, situaţie care a
marcat începutul unor transformări de esenţă în toate sectoarele vieţii economico-
sociale şi la nivelul tuturor structurilor statului, inclusiv al organelor administraţiei
de stat.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E.Cernea, E.Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti,1993;

 2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997;
3. D.Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998;
4. D.Ţop, Iulian Preda, Istoria administraţiei publice româneşti,
Târgovişte, 1999.
5. V.Popa, A.Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti,
1999.
6. D.Ţop, Istoria dreptului şi statului românesc, Târgovişte, 2005.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Organele administrative ale statului socialist, România

MODELE DE TESTE

1. România a fost proclamată republică socialistă în anul:

a. 1962
b. 1964
c. 1965

2. Organizarea administrative-teritorială a României socialiste era:

a. judeţe şi comune;
b. judeţe, oraşe şi sate;
c. ţinuturi, oraşe şi comune.

3. Organele administraţiei centrale ale statului socialist:

a. Consiliul de miniştri
b. ministerele
c. secretariatele de stat

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE

1. Punctul c
2. Punctul a
3. Punctul a

109