CURS 1 5 martie 2008

Istoria – se prezintă ca fiind ştiinţa socială care cercetează, în succesiunea lor istorică şi starea
lor, condiţiile de viaţă ale oamenilor, relaţiile sociale, formele juridice şi de stat, cu
suprastructura lor, respectiv filosofia, religia, arta şi altele.
Obiectul propriu de studiu al „Istoriei statului şi dreptului românesc” vizează analiza normelor
juridice ce pot fi scrise (legi) şi nescrise (cutume), instituţiile juridice privite în ansambluri
uniatre de norme juridice, precum şi concepţiile juridice îmbrăcate în formele doctrinei şi a
teoriei statului şi a jurisprudenţei.
Materia are o metodă proprie de studiu deoarece caracterul său interdisciplinar îi oferă
posibilitate folosirii unor date din domeniul altor ştiinţe auxiliare: geografia – delimitarea
teritoriului; filologia – etimologia unor cuvinte şi expresii.
Ştiinţele istorice auxialiare: arheologia – ce se ocupă cu descoperirea, studiul şi valorificarea
istorică a rămăşiţelor păstrate în pământ; paleografia – ştiinţa cercetării documentelor în original,
în ideea stabilirii treptei de dezvoltare a autorilor documentului.

Studiul originilor daco-romane a statului şi dreptului românesc

Organizarea geto-dacilor în perioada prestatală.

Pe teritoriul de azi al României avem atestări istorice care confirmă existenţa unor prime forme
de organizare, respectiv a ginţilor matri-liniare, ce reprezintă uniuni cu caracter persoanl conduse
de femeile cele mai în vârstă, datorită rolului precumpănitor avut în viaţa colectivităţii, dar şi
organul de conducere colectivă al ginţii reprezentat de Sfatul comunităţii ca o adunare
democratică a membrilor săi, fie bărbaţi sau femei, cu un drept de vot egal.

Sistemul normativ era alcătuit din norme de conduită obligatorii pentru toţi membri colectivităţii.
Începând cu sec. al XI-lea şi până în sec. al V-lea BC, în zona noastră geografică s-au aşezat
triburile daco-tracice. Ca urmare, dar şi datorită folosirii uneltelor din fier, în urma cărora au
realizat o mai mare productivitate, meşteşugurile şi comerţul încep să se dezvolte treptat ducând
la crearea primelor elemente ale proprietăţii private.
Procesul de teritorializare începe să fie marcat de existenţa unor centre urbane – dave – iar
populaţia în aceste centre nu mai respectă organizarea gentilică, astfel încât comunitate se
transformă în comunitate vicinală – bazată pe vecinătate.
Acumularea progresivă a unor bogăţii determină şi polarizarea societăţii prin formarea a două
clase sociale, respectiv aristocraţi şi oameni de rând.
Stadiul de evoluţie al societăţii geto-dacice a fost marcat de existenţa unor relaţii de producţie în
transformare de tip comunitar într-o formaţiune politico-socială cu interese contrare în care
elementul muncii aservite de tip sclavagist nu a reprezentat o caracteristică. Pentru formarea
statului dac, în afară de factorii interni amintiţi, un element de influenţă pozitivă l-a constituit şi
existenţa primelor oraşe-state de tip sclavagist, respectiv a cetăţilor greceşti de la Marea Neagră,
care în sec. al VIII-lea BC au cunoscut, ca organizare, regimul oligarhic, apoi a democraţiei
sclavagiste. La aceste elemente s-a adăugat şi prezenţa sciţilor şi a celţilor, care au cunoscut ca
organizare democraţia militară şi care s-au amplasat pe teritoriul locuit de geto-daci.
Pe fondul existenţei acestor tansformări interne la care s-au adăugat şi influenţele externe
menţionate au determinat încheierea procesului de unificare a formaţiunilor şi contopirea lor prin
crearea unui teritoriu comun. Astfel, forma de organizare politică a societăţii a fost reprezentată
de democraţia militară.
Conflictul dintre armatele lui Dromihete cu cele ale regelui Lisimah – urmaş al lui Alexandru
Macedon – 292 BC – s-a terminat cu înfrângerea armatei macedonene; cu toate acestea,
Dromihete a ordonat ca adversarul său să nu fie ucis, determinându-l să încheie o pace în condiţii
avantajoase pentru daci, constând în restituirea teritoriului ocupat şi abţinerea pe viitor de la alte
acte de agresivitate – primul tratat internaţional.
Istoricul Iustius a menţionat luptele purtate de geţii conduşi de regele Oroles împotriva
bastarnilor când acesta şi-a pedepsit oamenii pentru pierderea unei lupte, apoi i-a iertat după ce
duşmanii au fost înfrânţi.
Istoricul Pompeius Trogus – aminteşte de creşterea puterii pe vremea regelui Robobostes într-o
regiune a Transilvaniei de azi.
Din prezentarea acestor texte istorice rezultă că în societatea geto-dacă atribuţiile de conducere
socială aparţin poporului înarmat ce participă la toate luptele, popr condus de regi care-şi
exercită prerogativele de şefi militari ai unor triburi bazate pe democraţia militară.
Prin sec. al II-lea BC, aristocraţia a fost nevoită să-şi păstreze poziţiile dominnate şi ca atare se
puen capăt democraţiei militare, adunarea poporului devenind un simplu organ consultativ, sfatul
bătrânilor – organ prin excelenţă aristocratic – ajunge să deţină puterea şi îşi alege din rândurile
sale şeful.
Dorinţa regilor de a-şi menţine permanent poziţia dominantă şi chiar să o transmită ereditar,
sprijinit fiind de o aristocraţie gentilică, subliniază trecerea societăţii geto-dace de la o organizare
gentilică la cea politică.

Normele de conduită ale geto-dacilor în perioada democraţiei militare

Pentru perioada amintită, relaţiile sociale erau reglementate doar de normele de conduită
acceptate de către toţi membri societăţii ca o menţinere a vechilor reguli ale comunităţii
gentilice. Proprietatea era menţinută sub vechea formă a stăpânirii în comun, dar Herodot
menţionează că fiii puteau cere părinţilor lor delimitarea părţii ce li se cuvenea din proprietatea
comună, ceea ce înseamnă că începe dă fie cunoscută proprietatea privată.
Schimbul produselor a apărut ca urmare a creării unui plus şi ca o formă de circulaţie a
bunurilor. La început s-a prezentat sub forma înmânării unor daruri, iar apoi să se procedeze la
schimbul propriu-zis.
Învoielile între părţi erau îmbrăcate în forma jurământului însoţit de unanumit ceremonial.
Părţile turnau vin într-o cupă, după care amestecau câteva piăcturi de sânge şi apoi înmuiau
armele după care consumau amestecul.
Familia – unii autori spun că familia era poligamă; alţii susţin că familia era consolidată, femeia
fiins totuţi subordonată – familia monogamă.
Sistemul punitiv reprezenta o transpunere a principiului reciprocităţii, a Legii talionului, cu
scopul apărării normelor de convieţuire.
CURS 2 12 martie 2008

STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

Organizarea statului geto-dac.

Datorită transformărilor de ordin economic, ca urmare a perfecţionării uneltelor de fier care au

determinat o creştere intesivă a schimburilor interne, dar şi a celor externe, mai ales în ce
priveşte raporturile comerciale cu grecii şi romanii, dezvoltarea socială s-a prezentat în
polarizarea tot mai accentuată în cele două clase: cei bogaţi şi cei săraci, diferenţiere socială
realizată în cadrul unui proces istoric complex.

Statul dac s-a format în timpul regelui Burebista, care, potrivit istoricului Strabo, i-a adunat pe
toţi ceto-dacii sub autoritatea sa, i-a disciplinat şi i-a deprins cu ascultarea poruncilor întemeind o
mare stăpânire, recunoscută de toţi vecinii, inclusiv de romanii aflaţi în plină expansiune
militară. Sub conducerea lui Burebista, statul dac s-a consolidat, ajungând, datorită victoriilor
militare, să cuprindă teritoriul între Dunărea Mijlocie (zona Budapestei de azi) la vest, Carpaţii
Păduroşi la nord (zona Slovaciei), zona de dincolo de Nistru la est şi lanţul Balcanilor la sud.

În privinţa formei de stat, statul dac s-a prezentat ca şi o monarhie, puterea supremă fiind
deţinută de rege, iar succesiunea la tron fiind, de regulă, ereditară. A fost cunoscută preluarea
moştenirii şi pe linie agnatică, potrivit căreia unchiul patern avea întâietate la tron faţă de
descendenţii regelui defunct.

Regele era ajutat în exercitarea prerogativelor sale de către un vice-rege, ales, deseori, din rândul
preoţimii (Deceneu), precum şi dee dregătorii aleşi dintre aristocraţi sa oameni de arme şi care
exercitau atât atribuţii civile, respectiv supravegheau pe cei care lucrau pământurile, dar şi
atribuţii militare, concretizate în supravegherea fortificaţiilor dacice.
Existenţa acestui sistem de organizare a dregătoriilor confirmă existenţa unei împărţiri a
teritoriului şi a populaţiei în unităţi adminsitrative, dublată de interesul protejării formelor de
proprietate existente, respectiv a latifundiilor, precum şi a obştilor teritoriale.
Organizarea militară cuprindea în rândurile oştirii pe toţi bărbaţii capabili de luptă, grupaţi în
detaşamente ce corespundeau vechilor structuri gentilico-tribale, având căpetenii proprii, dar care
erau conduşi de către dregători investiţi cu atribuţii militare de către rege.

Un rol iportant îi revenea puterii religioase, preoţii devenind sprijinitorii oficiali ai regelui,
întrucât aceştia erau interesaţi, ca alături de vârfurile aristocraţiei, să acrediteze ideea că legile
sunt de origine divină. Mariipreoţi deţineau şi atribuţiile unui vice-rege. Invocând origine divină
a legilor şi asigurând aplciarea lor, preoţii au constituit principlaul factor prin intermediul căruia
s-a elaborat, în sens formal şi s-a impus, sistemul de drept geto-dac.

DREPTUL GETO-DAC
Clasa dominantă în formare a apreciat că unele dintre vechile obiceiuri din perioada democraţiei
militare le sunt utile şi, ca atare, au fost menţinute în prezenţa noilor cerinţe ale vieţii economice
şi sociale, sub forma cutumei (drept nescris).
În timpul domniei lui Burebista au fost emise legi de către autoritatea de stat şi care cuprindeau
porunci ale regelui, prin care s-au introdus norme de drept noi şi care s-au păstrat până în sec. VI
AD.
Despre natura legilor scrise, istoricul Diodorus Siculus a menţionat că acestea au fost inspirate de
zei, desprinzându-se caracterul religios al primelor norme juridice ale geto-dacilor, explicându-se
astfel şi concentrarea puterii statale în cea religioasă.

INSTITUŢIILE JURIDICE
Deşi vechile legi prin care au fost reglementate instituţiile juridice nu au fost păstrate, pe baza
unor surse istorice şi a urmelor imprimate normelor de drept ulterioare suntem în măsură a
reconstitui acele dispoziţii legale.
1. Proprietatea. În perioada de formare a statului geto-dac şi în prezenţa tot mai accentuată a
diferenţierii sociale, comunitatea sătească reunea marea proprietate privată cu proprietatea
colectivă a obştii teritoriale. Din spusele lui Horaţiu rezultă că la daci existau „ogoare
nehotărnicite” aflate în proprietate obştească, pământ ce era împărţit în loturi atribuite prin rotaţie
pe câte 1 an folosinţei individuale a fiecărei familii. Oricum, casa şi ograda, uneltele de muncă şi
vitele se aflau în proprietate privată. Alături de marile moşii regeşti, nobilimea poseda şi ea
pământuri întinse, cirezi şi turme pe care le lucra nu numai cu sclavi, ci şi cu unii dintre acei
ţărani care formau plebea (comati).
2. Familia. Pe măsură ce se adânceau diferenţierile sociale întărindu-se, implicit, şi poziţia
economică a şefului de familie, monogamia se menţinea şi pentru considerentul nevoii ca
bărbatul să poată transmite prin moştenire bunurile sale unei anumite clase de moştenitori
(moştenitori rezervatari şi ordinari). Pe Columna lui Traian apar scene cu revenirea dacilor la
vetrele lor după încheierea războiului cu romanii şi unde sunt însoţiţi de o femeie şi copii.
Horaţiu arată că familia dacă era patrilocală şi patriliniară, ceea ce înseamnă că soţia locuia la
bărbat, iar descendenţa se stabilea după tată. La încheierea căsătoriei, soţia era înzestrată. Deşi,
uneori, s-a practicat şi cumpărarea, probabil, fictivă.
3. Dreptul penal. Ca un corolar al existenţei unei monarhii sclavagiste dacice, principalele
dispoziţii prevedeau apărarea statului şi a proprietăţii private. Deşi formal atribuţiile realizării
justiţiei au fost preluate integral de către organul statului, în practică, mai ales, în cazurile de
vătămare corporală a continuat să se aplice sistemul răzbunării sângelui (Ovidiu – Tristele).
Procedura de judecată, arată Iordanus, referindu-se la regele Commosycus, arată că a fost şi mare
judecător, întrunind astfel şi calitatea de judecător suprem, pe lângă cea de mare preot pe care o
avea.

STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA PROVINCIE ROMANĂ

ORGANIZAREA DE STAT A DACIEI PROVINCIE ROMANĂ
1. Structura provinciei. Provincia Dacia, aşa cum a fost organizată de Traian, avea graniţa de
apus la confluenţa Tisei cu Dunărea, spre nord graniţa urma linia Mureşului, în amonte până la
Deva de azi, de unde urca prin Munţii Apuseni până la Zalău, urmând apoi o linie paralelă cu
Someşul până la Pasul Oituz. Spre est şi sud-est hotarul continua pe versantul transilvan al
Carpaţilor Meridionali, apoi cobora pe Valea Oltului până la Dunăre.
Constituită ca provincie romană, Dacia s-a menţinut în aceste limite geografice până în anul 117
AD, când, după moartea lui Traian, izbucneşte o mare răscoală a populaţiei autohtone, la care s-
au adăugat atacurile dacilor liberi. Drept urmare, Hadrian, promotor al unei politici defensive, a
dat o nouă organizare Daciei Romane, împărţind-o în două provincii distincte: Dacia Inferior şi
Dacia Superior.
Dacia Inferior a cuprins: Oltenia şi porţiunea transilvană dintre Olt şi Carpaţi, iar Dacia Superior
celelalte teritorii ale fostei provincii unitare.
Hadrian, în 120-128 AD, mai face o reformă, aşa cum rezultă dintr-o diplomă militară
descoperită la Gherla, în urma căreia desprinde din Dacia Superior teritoriul aflat la nord de
Arieş şi de Mureşul superior constituind Dacia Porolissensis.
Ultima reorganizare a provinciei a avut loc în anul 168 AD, când Marcus Aurelius a contopit
Dacia Superior cu Dacia Inferior şi a format Dacia Apulensis, iar după 1 an a desprins din
aceasta partea de vest a Banatului formând Dacia Malvensis.
2. Conducerea provinciei. Dacia Romană era condusă de un guvernator ca reprezentant al
împăratului cu titlul de „Legatus Augusti Pro praetore” ce era ales din rândul membrilor
ordinului senatorial cu grad consular. Investit cu „imperium”, guvernatorul avea, după împărat,
cea mai mare competenţă asupra toturor locuitorilor provinciei, funcţie ce se prezenta: ius
edicenti – dreptul de a emite edicte, de a legifera pentru perioada în care guevrna; atribuţii
administrative; atribuţii judecătoreşti, cu dreptul de a pronunţa şi pedeapsa capitală – ius gladi;
atribuţii militare – în măsura în care avea sub comandă şi unităţi armate; atribuţii financiare,
constând în supravegherea procuratorului financiar al fiecărei provincii.
CURS 3 19 martie 2008

După prima reorganizare a provinciei între anii 118-119 de Hadrian, Dacia Superior ocupă un loc
mai important, fiind condusă tot de un Legatus Augusti Pro Praetore, numit dintre membrii
ordinului senatorial, iar conducerea Daciei Inferior şi a Daciei Porolissensis a revenit
Procuratorului Augusti ce exercita puteri militare, adminstrative şi judiciare. Deşi au fost
organizate separat, din punct de vedere administrativ, ca urmare a reformei lui Marcus Aurelius
în 168 AD, cele trei provincii s-au aflat sub autoritatea guvernatorului Daciei Appulensis. Acesta
este numit Legatus Augusti Pro Praetoree Trium Daciarum şi avea atribuţii de comandă supremă
a armatei, administrative şi judiciare.

Consiliul provincial sau Consiliul Trium Daciarum era o adunare provincială formată din
delegaţi ai oraşelor care se întruneau o dată pe an la Sarmisegetuza şi care a apărut ca un organ
exponenţial al intereselor noii stăpâniri, fiind condusă de pretorul cultului imperial din provincie.

Deşi atribuţiile sale priveau conducerea politică, administrativă sau juridică, acţiunile priveau
probleme de ordin general ale oraşelor şi ale provinciei şi susţineau de multe ori interesele lor
contra administraţiei imperiale. De fapt, acest consiliu a fost creat în ideea susţinerii cultului
împăratului ca simbol al puterii romane.

Organizarea financiară sau administrativ-financiară era coordonată de procuratorul financiar al

Daciei Superior şi al Daciei Appulensis, aflat în subordinea Legatului Imperial. Pentru Dacia
Inferior şi Dacia Porolissensis, aceste atribuţii reveneau procuratorilor prezidiali, iar din 168 AD
pentru Dacia Porolissensis atribuţiile financiare au revenit procuratorului financiar.

Ceea ce este important în organizarea financiară a Daciei este faptul că era asemănătoare cu
aceea din celelalte provincii, veniturile realizându-se din domeniile publice, dările provinciale,
impozite directe, taxe pentru transfer de proprietate, iar cheltuielile priveau nevoile cultului,
lucrările publice, armata, aprovizionarea capitalei şi administraţia.
În vederea stabilirii impozitelor, se făceau recensăminte din cinci în cinci ani de către magistraţii
specializaţi.

Impozitele directe, cunoscute sub termenul de tributa, priveau impozitele financiare, dările
funciare (capitatio terene, stipendium, iugatioa) şi care grevau toate terenurile particulare,
deoarece asupra pământului din provincie cetăţeanul avea doar drept de folosinţă sau de
posesiune, pe când proprietatea aparţinea împăratului. În această categorie era cuprins impozitul
personal sau capitatia şi care era plătit atât de cetăţeni, cât şi de peregrini.

Impozitele indirecte (portoria( se încasau pentru produse şi călătorii, atât la trecerea frontierelor,
circumscripţiei vamale a Ilyriei (Portorium Ilyriei) dinc are făcea parte şi Dacia, cât şi taxe
speciale pentru intrare în oraşe, pentru trecerea podurilor sau folosirea principalelor căi de
comunicaţie. Ele erau percepute de oficiile aflate în interiorul provinciei sau la graniţele sale şi
care purtau denumirea de stationes.

Organizarea armatei. Trupele romane staţionate în Dacia alcătuiau o armată unică – Exercitus
Daciae – formată din legiuni, trupe auxiliare, cohorte şi trupe neregulate.

Din punct de vedere teritorial-adminsitrativ, Dacia provincie romană a fost organizată de fapt
ca şi alte provincii din Imperiul Roman, în aşezări urbane şi rurale. Conducerea supremă a
unităţilor urbane, fie colonii sau municipii, era asigurată de un sfat orăşenesc – ortodecuriorum,
asemănător senatului roman. Numărul decurionilor era fix, stabilit prin actul de întemeiere al
localităţii şi în a căror competenţă era coordonarea activităţii administrative şi fiscale,
problemele edilitare, întreţinerea cultului împăratului.

Magistraţii civili superiori – denumiţi în colonii duum viri iure dicondo, iar în municipii
quaturviri, aveau atribuţii de ordin executiv şi judiciar.

Edilii ca magistraţi municipali aveau rolul de a asigura poliţia oraşelor, aprovizionarea

pieţelor şi întreţinerea clădirilor publice, pe când chestorii conduceau administraţia finanţelor şi
bunurilor oraşelor, având în subordine un aparat funcţionăresc constituit din secretari şi alţi
slujbaşi mărunţi.

Aşezările rurale. Cea mai mare parte a populaţiei din Dacia trăia în localităţi rurale, organizate
după modelul roman, fie în forma tradiţională a obştilor teritoriale. Satele organizate potrivit
sistemului roman se împart în pagus (reprezentau localităţile rurale situate pe teritoriul dependent
de colonii şi, prin urmare, aşezarea nu avea o conducere proprie) şi vicus (celelalte aşezări rurale
din afara teritoriilor sau din regiuni lipsite de oraşe purtau acest nume şi, deşi erau organizate
potrivit modelului roman, locuitorii lor erau atât cetăţeni, cât şi peregrini). În jurul castrelor s-au
format aşezări numite canabe, constituite din meşteşugari, negustori sau bancheri ce însoţeau
trupele şi de către veterani cu membrii familiilor lor.

Instituţiile juridice ale Daciei provincie romană. Vom studia instituţiile juridice ale
peregrinilor, atât cei obişnuiţi a căror cetăţi nu au fost desfiinţate din punct de vedere politic, ei
având posibilitatea de a intra în raporturi juridice cu cetăţenii romani, cât cei a căror cetăţi au fost
desfiinţate total, neavând nici un fel de drept politic, ei înşişi având o liberate precară.

Proprietatea. După cucerirea Daciei, întregul ei teritoriu a fost transformat în ager publicus
făcându-se o repartizare a pământului cultivabil pe centurii. Pământul confiscat a revenit
împăratului, din care el a vândut o parte legiunilor, veteranilor şi trupelor cantonate în provincie,
dar ;i coloniştilor. Din punct de vedere juridic, dreptul de proprietate asupra acestui domeniu l-a
avut doar împăratul, locuitorii provinciei având doar o stăpânire limitată dedusă noţiunii de
possesio şi usufructus pentru care aceştia plăteau un suport financiar – capitaio terrena – dar nu-l
puteau dobândi în nici un mod specific cetăţeanului roman. Mai târziu, s-a corectat neaplicarea
uzucapiunii prin edictului guvernatorului de provincie – Longi temporis prescriptio şi prin care
peregrinii ce au dobândit un just titlu pe un fod funciar şi l-au stăpânit 10-20 de ani au fost
apăraţi împotriva oricăror pretenţii de posesiune.
Capacitatea juridică a persoanei. Înainte de 212 AD, când a fost emisă Constituţia lui
Carracala şi prin care s-a acordat dreptul de cetăţenie peregrinilor, locuitorii liberi ai Daciei erau
împărţiţi în trei categorii: cetăţeni romani, latini şi peregrini. Latinii aveau o poziţie intermediară
între cetăţeni şi peregrini, ei provenind din populaţia urbană. Nu beneficiau de toate drepturile
politice, dar aveau aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi romanii (ius comerci), nu se bucurau însă
de ius conubi. Despre peregrini se impune a se face precizarea că prin edict s-a acordat cu
largheţe drept de cetăţenie acestora, dar şi după dobândirea noului statut ei continuau a respecta
propriile norme juridice.

Familia. În ceea ce-i priveşte pe peregrini, nu aveau dreptul să contracteze între ei o căsătorie
legală conform dreptului roman, ci numai potrivit legii lor naţionale. Pentru o parte, unirea lor
era reglementată de dreptul popoarelor (ius gentium).

Sclavii din Dacia. Sclavii nu puteau încheia o căsătorie, convieţuirea lor reprezenta doar un
simplu fapt şi nu un matrimoniu. S-au cunoscut situaţii prin care s-au unit robi cu femei libere,
peregrine sau dezrobite în care primii aveau calitatea de servi publici, care, datorită funcţiilor
deţinute în aparatul de stat au dobândit o avere persoanlă importantă. În privinţa urmaşilor, Gaius
arată că, potrivit dreptului popoarelor, dintr-o femeie sclavă şi un om liber se naşte un sclav,
dintr-o femeie liberă şi un sclav se naşte un om liber.

Obligaţii şi contracte. Urmele materiale ce confirmă aplicarea dreptului roman în Dacia se

materializează în existenţa celor 25 de tăbliţe cerate descoperite în minele de aur de lângă Roşia
Montană. Dintre cele 25 de tăbliţe, 14 sunt citibile şi prezintă un conţinut juridic variat, cele mai
multe fiind contracte consensuale: 4 contracte de vânzare-cumpărare, 3 de închiriere, 1 de
asociere, 1 de dizolvare a unui colegiu. din contractele reale 3 sunt de împrumut, 1 de depozit şi
1 reprezintă însemnări de venituri şi cheltuieli.

În Dacia provincie romană predominau contractele consensuale ca formă mai evoluată în

sistemul de obligaţii; exista un sclavaj domestic, concretizat în vânzarea de sclavi; închirierea
forţei de muncă pentru lucrul în mină şi introducerea unor clauze de penalizare convenţională în
caz de dol a unei părţi contractante.
În Dacia s-a aplicat dreptul roman nu numai între cetăţeni, ci şi între peregrini.

Infracţiuni şi pedepse. Caracteristic lumii antice, s-a menţinut caracterul privat al sistemului
penal, astfel încât statul a intervenit într-un număr limitat de infracţiuni (delicta publica): înalta
trădare, delapidarea şi luarea de mită.

Pedepsele erau capitale, necapitale sau decăderi din drepturi.

Procedura de judecată. Peregrinii erau judecaţi de guvernatorul provinciei sau reprezentantul

său, care putea rezolva cauza singur sau o trimitea spre soluţionare unui judecător unic sau
judecători multipli. Prin ficţiune, în litigiile dintre un cetăţean roman şi un peregrin, pentru ca
părţile să fie egale în drepturi, peregrinul era considerat cetăţean roman.
CURS 4 26 martie 2008

STATUL ŞI DREPTUL DE LA PĂRĂSIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI ŞI PÂNĂ LA

FORMARE STATULUI NAŢIONAL ROMÂN

ORGANIZAREA SOCIAL-POLICITĂ ŞI NORMELE JURIDICE LA ROMÂNI (275 – sec. al

X-lea)

După retragrea romanilor din teritoriul de la nordul Dunării, populaţia daco-romană şi-a
continuat existenţa în întregul spaţiu geografic al vechii Dacii, respectiv în acele leagăne de
formare a unor relaţii noi de producţie - cele feudale - în vechile comunităţi vicinale (săteşti).

De altfel, în afara argumentului istoric dedus din imposibilitatea comasării întregii populaţii în
sudul Dunării, la care se adaugă şi cel de ordin logic al absurdităţii “strămutării” populaţiei aflate
în dacia Romană, se mai găsesc şi alte dovezi arheologice, numismatice, instituţionale care
confirmă persistenţa elementului daco-roman. De la acele aşezări cu case izolate de tip
„starivlah” din nordul şi estul ţării şi până la structura milenară a familiei tradiţionale ce nu
includea persoane străine (sclavii) sau a instituţiei judelui cu funcţia de judecător (judes unus), ca
şi în procedura romană distinctă de cea din Balcani determină formarea unei concluzii care a
dovedit existenta unei populaţii autohtone pe vechiul teritoriu al Daciei şi a existenţei unei
structuri noi cu trecere spre sistemul feudal.

Noile relaţii de producţie s-au format prin continua descompunere a obştilor teritoriale la care s-
au adăugat infulenţa populaţiilor migratoare, fie germanice, slave sau asiateice, cât şi a dreptului
roman-bizantin folosit în vechiul teritoriu romanizat al Dobrogei.

Organizarea politică. De la primele atestări ale existenţei cnezatelor şi voievodatelor şi

până la formarea statelor feudale româneşti. Pentru perioada până la atestarea primelor
cnezate şi voievodate ,forma specifică de organizare a rămas obştea sătească teritorială de tradiţie
dacică la care se adaugă şi valenţa politică, întrucât, în urma asocierii uniunilor de obşti
teritoriale, în scop de apărare, căpeteniile militare – voievozii şi ducii – sau chiar cele civile –
cnezii si juzii - şi-au permanentizat atribuţiile transformând autoritatea cu care au fost investiţi în
putere politică.

Izvoarele din perioada analizată atestă pentru Transilvania existenţa a trei formaţiuni statale
locale: în Crişana –cu nucleul central la Biharia, cuprinzând teritoriul între Someş şi Mureş,
condus de Menumorut, în Banat - între Mureş şi Dunăre – condus de Glad, care avea reşedinţa în
cetatea Cuvin, cel de-al a treilea, cu nucleu central la Dăbâca, cuprindea Transilvania propriu-
zisă, fiind condus de ducele Gelu.

Pentru Dobrogea, se constată existenţa unor state de tip feudal, având în frunte jupani, ca şi acel
jupan Dimitrie, amintit în inscripţia dataând din 943 descoperită la Mircea Vodă (jud.
Constanţa).

Diploma Cavalerilor Ioaniţi, emisă în anul 1247, a atestat că în schimbul ajutorului dat regelui
ungar Bella, acestora li s-a dăruit Ţara Severinului, împreună cu Cnezatele lui Ioan şi Farcaş,
până la Olt şi în afara ţării voievodului Litovoi, ce era lăsată românilor, ca şi până atunci, la fel
ca şi Ţara lui Seneslau, la est de Olt.

În priviinţa regiunilor de la est de Carpaţi, în Moldova, teritoriul care a fost expus atacurilor din
răsărit, izvoarele poloneze amintesc de „o ţară a brodnicilor” cu centrul la Baia, “o ţară a
Bârladului” ce dispunea de o armată de mii de oşteni. Pentru această zonă (sudul Moldovei)
populaţia autohtonă, împreună cu cumanii, au constituit un organism politic cu numele de
Cumania, cuprinzând sudul Moldovei şi estul Munteniei, cu centrul la Milcov, unde după
încreştinarea cumanilor de către reprezentanţii regelui maghiar s-a înfiinţat o episcopie ca
avanpost a expansiunii maghiare spre est.

Transilvania se găsea în plin process de constituire a formaţiunilor feudale şi a supotat în două

rânduri atacurile triburilor ungare care abia după o a doua pătrundere (sec. al XI-lea) şi
înfrângerea căpeteniilor locale a început organizarea după sistemul feudal propriu.
În ceea ce priveşte teritoriul situate la sud de Carpaţi, unificare politică a fost realizată de către
voievozii locali cu ajutorul unor stăpâni de domenii, denumiţi în Diploma Cavalerilor Ioaniţi
„Majores Terrae”, recunoscându-i-se unuia dintre ei calitatea de căpetenie. Este vorba de
Basarab, fiul lui Tihomur, care a reuşit înre anii 1325 şi 1328, după o ultimă luptă cu tătarii, să-şi
întindă hotarele până aproape de hilia, incluzând şi vechea formaţiune politică a Cumaniei.

Sec. al XIII-lea aduce căpeteniilor locale din Dobrogea o autonomie ce nu a putut fi desfiinţată
de Bizanţ. încercând să sistematizăm problemele prezentate, se poate ajunge la o singură
concluzie: statele medievale româneşti s-au format prin coagularea unor elemente ce preanunţau
noţiunile de stat, populaţie,teritoriu, conducere proprie în cadrul vechilor comunităţi vicinale
româneşti. Printr-un proces de subordonare voluntară s-a ajuns la centralizarea puterii în mâna
unui conducător.

Aceste trăsături concretizate şi în existenţa triadei politice medievale, respectiv domni – sfat
domnesc – marea adunare a ţării, existenţa în sfatul domnesc a unor căpetenii de districte
teritoriale, dreptul la proprietate al domnului asupra pământului – ceea ce a imprimat imunităţilor
feudale alte elemente proprii, duc la o singură idée – cea a existenţei unor state medievale
româneşti care au prezentat o serie de particularităţi faţă de statele existente în alte zone
geografice şi care au avut la bază idea statală.

Vechiul sistem normativ vicinal – ius valahicum. Sistemul juridic al obştilor săteşti. în
fostele teritorii cucerite ale romanilor, după retragerea acestora, a persistat existenţa obştei
teritoriale proprii populaţiei dacice, precum şi a unui sistem juridic propriu cu unele influeţe
exterioare. Persisteţa unor elemente din sitemul juridic roman s-a datorat pe de o parte,
inexistenţei unui stat autohton organizat şi a unei puternice pături conducătoare proprii, şi, pe de
altă parte, existenţa în continuare a unor norme din dreptul roman provincial aplicat romanilor
colonizaţi şi, în parte, peregrinilor.

O serie de norme ce reprezentau voinţa întregii colectivităţi şi a cărei forţă de constrângere era
asigurată de obşte în totalitatea ei s-au transformat din reguli de drept scris în norme juridice
cutumiare.
Ca structuri organizatorice, comunităţile vicinale erau conduse de un cneaz sau jude, cu multiple
atribuţii – administrative, judiciare, fiscal şi care era ajutat de un mare sfat alcătuit din fruntaşi,
de regulă cei mai bătrâni şi care era convocat ori de câte ori era nevoie.

Din punct de vedere administativ, satul avea un hotar delimitat mai ales prin semen natural,
având un loc de trecere unde se găseau de obicei jitanii ce preluau o parte din recolta ce se
transporta spre sat, spre nevoile comune.
CURS 5 2 aprilie 2008

Pe lîngă rudenia naturală şi cea prin alianţă, găsim o formă de rudenie spirituală născută fie din
satisfacerea unor nevoi patrimoniale (ex. înfrăţirea pe moşie pentru a crea efecte patrimoniale),
sociale (ex. fraţi de cruce) sau superstiţii (ex. înfrăţirea lunaticilor).

Familia tradiţională românească a fost cunoscută sub tipul “butuc” (ex. familia souchet),
caracterizată prin plecarea copiilor după încheierea căsătoriei la propria lor gospodărie, cu
excepţia celui mai mic ce moştenea căminul.

De obicei, căsătoria se încheia urmând ordinea între copiii unei familii şi se respecta regula ca
vârsta mirelui să fie mai mare decât a miresei. La încheierea căsătoriei se obişnuia să se împartă
unele bunuri copiilor, iar restul bunurilor părinţilor se împărţea la moartea acestora, fetele având
şi ele vocaţie succesorală.

Proprietatea viza, mai ales, stăpânirea pămîntului, ceea ce, mai tîrziu, va deveni proprietatea
funciară şi care prezenta un dublu caracter. Primul era prorpietatea individuală asupra
pământului şi cea obştescă asupra celorlalte terenuri, cunoscându-se dreptul de preferinţă în caz
de înstrăinare în favoarea rudeniilor sau vecinilor.

Obligaţiile reciproce erau determinate fie de diferite ceremonii (cununii, botez – evenimente
când se ofereau daruri reciproce), de diverse activităţi (ex.strângerea recoltei, construirea unei
case, când participau rudeniile şi chiar alţi memri ai obştei) sau situaţii de excepţie, respective
organizarea nunţilor sau ceremonia de înmormântare.

În situaţiile vânzării unui bun imobil, era necesar consimţământul rudeniilor sau a vecinilor
(protimisis) la cumpărarea acestora.

S-au cunoscut arvuna prestabilită într-o anumită proporţie din preţ sub forma cotei de ¼ sau 1/3
(repezintă un avans din preşul final) şi adălmaşul, care se făcea după plata preţului şi pentru
publicitate.
Infracţiunile vizau, de obicei, familia şi proprietatea, iar sancţiunile erau de ordin moral pentru
primele şi de ordin material pentru ultimele. Cea mai gravă sancţiune consta în excluderea din
obşte ce reprezenta o moarte civilă, determinând vinovatul să părăsească colectivitatea.

Probele erau concretizate în procedura “jurământului cu brazda în cap” care consta în prestarea
jurământului pe un săculeţ de pământ şi prezenţa conjurătorilor şi reprezintă alături de celelalte
instituţii analizate, ceea ce am conturat deja, prin existenţa unui sistem normativ tradiţional al
obştilor săteşti format dintr-un îndelungat proces istoric.

PERIOADA STATULUI ROMÂNESC ŞI A DREPTULUI FEUDALISMULUI DEZVOLTAT

Caracterizare generală. Pentru a analiza structura statală caracteristică acestei perioade se

impune a menţiona condiţiile istorice ce au dus la formarea statelor feudale româneşti de sine
stătătoare.

Dacă până la sfîrşitul sec. al XI-lea atacurile maghiarilor nu au dus la cucerirea integrală a
Transilvaniei, după această dată acţiunea lor s-a materializat integral ajungându-se la organizarea
ei ca un voivodat – instituţie tipic românească, drept o entitate autonomă şi care prefigurează
explicaţia că voivodatul a reprezentat o ţară majoritar românescă din punct de vedere etnic, dar
încadrată politic Regatului Ungar. Această concluzie este confirmată şi de împrejurarea că tot
timpul voivodatul Transilvania s-a manifestat ca o formaţiune politico-statală autonomă în raport
cu Ungaria.

În ceea ce priveşte Ţara Românească, în urma bătăliei de la Posada (1330) s-a realizat unirea sub
o singură conducere politică a tuturor formaţiunilor statale existente de către Basarab I, urmând a
fi înglobate, ulterior, întreaga Oltenie şI Muntenia. Treptat procesul istoric va continua ducând la
consolidarea statului feudal Tara Românească, atât prin extidnerea teritoriilor sale şi încheierea
de înţelegeri în exterior (ex. cu regale Ungariei), cât şi prin iniţierea unor activităţi interne, cum
ar fi: punerea bazei Mitropoliei Ţării de rit ortodox la 1359 de către Nicolae Alexandru,
activităţile lui Vlaicu Vodă, care a fost nevoit să accepte suzeranitatea regelui Ludovic al
Ungariei pentru a-şi asigura protecţia in calea pericolului turcesc şi, prin urmare, i-a fost
recunoscută ţării calitatea de stat de sine stătător, primind şi două feude: Făgăraşul şi Amlajul.
Politica înţeleaptă dusă de Mircea cel Bătrân (1386-1418) atît pe plan intern, cât şi pe plan extern
a dus la consolidarea statului şi la creşterea prestigiului său internaţional.

În ceea ce priveşte Moldova, aceasta se consideră a se fi format ca stat feudal la 1359, când
Bogdan, venit din Maramureş, i-a înlăturat pe urmaşii lui Dragoş şi nu a mai recunoscut
suzeranitatea regelui ungar. Trebuie remarcat că la acea dată, condiţiile economice, sociale şi
politice existente au condus la centralizarea politică şi la formarea statutlui feudal, nefiind omisă
şi contribuţia negustorilor genovezi. Chiar şi după moartea lui Bogdan (1365), regele ungar a fost
nevoit să recunoască ruperea raportului de vasalitate cu această ţară, asupra căreia a deţinut
controlul prin formarea acelei „mărci militare” la est de Carpaţi şi care a avut menirea de a apăra
regatul ungar de atacurile tătarilor.

Referitor la Dobrogea, putem aminti ca elemente ce au influenţat procesul de formare a statului

feudal ca fiind răscoala Asăneştilor împotriva Bizanţului (1186) şi întemeierea Imperiului Vlaho-
Bulgar, consolidate, mai ales, în timpul conducerii lui Ioniţă, cunoscut de greci sub numele de
Kaliones. În sec. al XIV-lea, conducătorul statului a fost Balica, care a dobândit titlul de despot,
urmat de Dobrotici, care l-a determinat pe împăratul bizantin Ioan Paleologul să-i recunoască
autonomia. După ce fiul acestuia Ivancov a încheiat pace cu Imperiul Otoman şi separat un tratat
comercial cu genovezii stabiliţi la Vicina în 1388, Mircea cel Bătrîn a învins două oştiri turceşti
şi, ca urmare, a unit Dobrogea cu Ţara Românească. După 1417, Dobrogea a fost reocupată de
Imperiul Otoman, în care va rămîne pînă la 1878, când prin Congresul de la Berlin se recunoaşte
independenţa României şi drepturile sale asupra Dobrogei.

Din cele expuse resultă că formarea statelor feudale româneşti de sine stătătoare a apărut ca un
rezultat firesc derivate din ascendenţa concomitentă, pe toate planurile, a acelor noţiuni ce au
caracterizat aceste entităţi.

Cu toată existenţa separată a ţărilor române, niciodată nu s-au pus la îndoială ideile comunităţii
de neam, cultură sau tradiţii, toate mergând spre ideea realizării unităţii naţionale.
Organizarea de stat a ţărilor române.

Atât în Ţara Românescă, cât şi în Moldova, întâlnim următoarele organe centrale:

- domnul – asemănat în multe din componentele sale cu modelul bizantin, uneori voivod
(tux), alteori stăpân (dominus), dădea expresie maiestăţii feudale şi venea la tron pe baza
principiului ereditar-electiv, fiind ales de boieri din rândul celor fără de copii pentru
evitarea constituirii de familii domnitoare.
CURS 6 9 aprilie 2008

Tot boierimea a fost aceea care, participând la conducerea ţării, a limitat puterea domnului,
acesta neavând o autoritate absolută. Prerogativele domneşti erau concretizate în rezultatele
materializate din calitatea de şef al întregii administraţii a ţării, avânnd dreptul de a convoca
Sfatul Domnesc. Totodată, acesta a fost unicul legiuitor al ţării, capul oştirii şi judecător suprem.
De asemenea, domnul avea un drept de proprietate asupra întregului teritoriu al ţării (dominium
eminens), dar şi o proprietate reală asupra domeniilor domneşti şi a celor fără stăpân (dominiul
plenum) şi dreptul de a bate monedă.

Pentru Transilvania, în lipsa voivodului, avea prerogative asemănătoare domnului din celelalte
ţări române, un vice-voivod, iar după organizarea provinciei ca principat autonom sub
suzeranitatea turcească (1541) a fost condusă de un principe ales de Dietă şi apoi confirmat de
Înalta Poartă.
- Adunările de Stări – ca organe reprezentative ale orânduirii feudale, ele s-au prezentat
sub diferite denumiri: Sobor, Marele Sobor, Sfatul de Obşte, Adunarea Obştească,
provenind din vechile Sfaturi de Obşte ale comunitţii teritoriale şi având atribuţii politice
ca alegerea domnului, precum şi atribuţii judiciare.
- Sfatul Domnesc, format din marii boieri, cu care domnul se consulta în problemele
privind conducerea ţării şi care a luat fiinţă încă de la constituirea lor ca state de sine
stătătoare. Compoziţia a evoluat de la o majoritatea de boieri fără dregătorii (sec. al XIV-
lea – sec. al XV-lea), trecându-se apoi la o majoritate de dregători (a doua parte a sec. al
XV-lea), ca să se ajungă la o compunere exclusivă din dregărori (sec. al XVI-lea – sec. al
XVII-lea). Sfatul Domnesc avea multiple atribuţii: politice, judirice, financiare, militare,
bisericeşti pe care le exercitau în şedinşe fie publice, fie secrete, în funcţie de natura
problemelor dezbătute.
În Transilvania, după 1541, principii îşi exercitau prerogativele fiind ajutaţi de un
consiliu alcătuit din 21 de persoane, iar după includerea ei în Imperiul Austriac s-a
prevăzut ca pe lângă Guvernator să funcţioneze un consiliu intim, compus, la început din
12 persoane, care apoi se transformă, din 1693, într-un organ mai larg alcăuit din
 Guvernator, Comandantul Suprem al trupelor, şeful cancelariei, responsabilul tezaurului,
preşedintele Dietei şi un număr de consilieri intimi numiţi Concilium Decemvirale.
- Dregătoria – ca denumire tipic feudală – s-a caracterizat, pe de o parte, prin lipsa unei
atribuţii băneşti, recompensarea dregătorilor pentru activitatea lor făcându-se prin donaţii
de moşii, prin acordarea de imunităţi şi din veniturile slujbei respective. Pe de altă parte,
dregătoria s-a caracterizat prin organizarea ierarhică, cu subordonare atât pe vertical, cât
şi pe orizontal. Pe plan vertical, toţi dregătorii erau supuşi domnului, cu existenţa unei
ierarhii în cadrul dregătoriilor: marii dregători şi micii dregători. Orizontal, fiecare mare
dregător a avut în subordine o serie de slujbaşi şi după activitatea pe care au desfăşurat-o
s-au împărţit în cei care serveau interesele ţării (vornic, logofăt, vistiernic) şi cei care îl
serveau pe domn (spătar, postelnic) şi dregătorii teritoriali (Banul Craiovei, Portarul
Sucevei).
În Transilvania, iniţial voivodul se folosea de dregătorii cu menirea de a asigura
activitatea Cancelariei, iar după 1541 principele conducea ţara cu ajutorul unui Consiliu
alcătuit din mai mulţi dregători centrali, ale căror atribuţii erau asemănătoare cu ale celor
din Ţara Românească şi Moldova: prefectul curţii – magister curiae, spătar – gladifer,
logofăt – summus cancelarius et secretarias.
Organizaea administraţiei în ţările române

Pentru perioada supusă analizei, se remarcă exitenţa unei organizări local-administrative proprii,
care s-a manifestat în Ţara Românească sub forma judeţului, ca element derivat din obştile
teritoriale, având în frunte o căptenie ce reprezenta o continuitate instituţionalăa judex-ului
roman, iar în Moldova se remacă existenţa ţinuturilor constituite pe baze geografice sau
desprinse din cetăţile existente sau curţile domneşti şi care erau conduse de pârcălabi, ţinuturile
ce cuprindeau şi cetăţi, sau de către sudeţi pentru restul teritoriului.

Aceşti dregători ai puterii centrale au fost investişi cu largi atribuţii administrative, judecătoreşti
şi fiscale.
Tendinţa de centralizare a administraţiei, caracteristică domniilor fanariote, a determinat
modificări în structurile ţinuturilor astfel că prin reforma din 1741 pârcălabii de judeţ au fost
înlocuiţi cu câte doi ispravnici, investiţi cu autoritate deplină, dar limitată la satele din ţinut.

Satele au fost alcătuite fie din aşezări cu populaţie liberă şi care aveau organe proprii – cnezii şi
juzii săteşti, fie cu populaţie dependentă, unde conducerea aparţinea proprietarului (domn, boier
sau biserică).

Organizarea adminsitrativ-teritorială a Transilvaniei s-a concretizat în existenţa districtelor

româneşti a comitatelor nobiliare, a scaunelor secuieşti şi a scaunelor săseşti.
a) Districtele româneşti – ca instituţie politică-administrativă se prezenta cu un conţinut
diferit faţă de cnezate şi voivodate, fiind grupate în trei tipuri de către istorici:
a. Districte cu vaste teritorii de tipul „ţărilor”: Ţara Oaşului, Ţara Făgăraşului, Ţara
Haţegului şi care au rezistat până târziu presiunii regalităţii ungare
b. Districte concentrate în anumite zone geografice – istorice şi, de obicei, în
depresiuni, prezentând particularităţi importante
c. Izolate sau răzelţe aflate în diferite zone ale Transilvaniei.
Cea mai relevantă dovadă a autonomiei românilor în aceste zone o reprezintă
funcţionalitatea adunărilor (congregaţii districtuale), în calitate de organe de conducere
ele ajungând să constituie un element de manifestare continuă a unităţii românilor.
b) Comitatele nobiliare, provenite din vechile stăpâniri gentilice, au funcţionat ca instituţii
politico-adiministrative, având în frunte un comite, ajutat de un vice-comite şi de doi juzi
nobiliari, aleşi de către nobili. Până la începutul sec. al XVI-lea, datorită amplificării
activităţii administraţiei şi justiţiei, pe lângă cei enumeraţi au mai fost adăugaţi şase
asesori (nobili) şi mai târziu un notar.
c) Scaunele secuieşti, formate pe pâmântul atribuit secuilor, ele au reprezentat organele
administrativ-judecătoreşti proprii acestora, fiecare dintre cele şapte existente fiind
condus de către un căpitan scăunal ce avea atribuţii de conducător al armatei şi de către
judele scăunal. După 1426 apare cel de-al treilea demnitar – judele regal – ca
reprezentant al comitelui secuilor având mai multe sarcini, între care şi supravegherea
justiţiei scăunale. Obştea secuilor (Universitas Siculorum), constituită din toate scaunele
 secuieşti, era condusă de un comite – comes siculorum – numit şi revocat de rege din
rândul nobililor maghiari.
d) Scaunele săseşti – în număr de opt – prin Diploma Andreiană (1224) – teritoriile locuite
de către saşi s-au reorganizat în scaune ca unităţi administrativ-judiciare, în fruntea cărora
se găsea un jude regal, numit de rege şi un jude scăunal, ales de obştea scaunelor şi era
subordonat primului.
Din punctul de vedere al organizării locale, teritoriile ţărilor române a fost împărţit în
oraşe şi sate. Oraşele româneşti au existat sub forma unor colectivităţi privilegiate
conduse de organe administrative numite de către domni – vornicul de târg sau pârcălabul
– dar cât şi cele alese de colectivitatea orăşenilor – pârcălabii pentru Ţara Românească
sau soltuzul pentru Moldova, având în ambele ţări ca organ suprem adunarea generală a
orăşenilor.

În Transilvania, oraşele, ce se bucurau de o oarecare autonomie, erau conduse de un consiliu

orăşenesc alcătuit din 12 cetăţeni aleşi din păturile bogate ale orăşenilor şi de un primar
(burgermeister).

Satele erau conduse de organele lor proprii cu atribuţii ce acopereau întreaga viaţă a locuitorilor.
Obştea a fost instituţia administrativă ce reprezenta satul faţă de domnie sau stăpânire până la
1864 când s-a creat prin lege comuna administrativă pentru satele din Moldova şi Ţara
Românească.

În schimb, în satele din Transilvania se păstrează vechea organizare a obştei săteşti, caracteristică
populaţiei româneşti, aşa încât, conducerea colectivităţii era asigurată de un jude sau un cneaz,
care, ulterior, a primit din partea organelor centrale o serie de atribuţii pe care le exercita
conform vechiului drept românesc.
CURS 7 16 aprilie 2008

Organizarea judecătorească. Analizând din punct de vedere al exercitării activităţii statului, se

poate ajunge la o singură concluzie – că s-a concentrat în mâna organului suprem aflat în ierarhia
socială. Nu se exclude nici rolul pe care l-a jucat ierarhia în structura socială, a stăpânului feudal
sau a dregătorului domnesc, vis-a-vis de ţăranul aservit.

În Ţara Românească şi Moldova puterea judecătorească era exercitată de domnul ţării, ce avea o
competenţă generală, teritorială şi materială; de anumiţi dregători centrali sau locali; de unele
organe orăşeneşti sau de breaslă (justiţia orăşenească); de stăpânul feudal; obştea sătească şi de
clerici.

În Transilvania, au fucnţionat atât instanţe generale sau speciale ale statului, cât şi instanţe de
judecată specifice Transilvaniei, laice sau ecleziastice, compuse fie din elemente româneşti, fie a
celorlalte naţionalităţi.

Caracterizarea generală şi izvoarele dreptului feudal. Dacă în feudalism ierarhia socială era
determinată de existenţa dreptului de proprietate asupra mijloacelor de producţie, condiţionată de
subordonarea unei clase socaile care era lipsită de acest drept, induce teza existenţei unui
pronunţat caracter de clasă, concretizat în regula feudală „că la faptă egală,pedeapsă diferită”, în
funcţie de clasa socială din care proveneau fie infractorul, fie victima.

Exprimând voinţa clasei dominante, dreptul acestei perioade istorice a fost unul cutumiar, având
izvorul formal cutuma şi legea.
A. Cutuma sau obiceiul juridic a reprezentat izvorul principal al dreptului feudal şi mult timp a
fost preponderent faţă de legea scrisă. De fapt, cutuma a reprezentat obiceiul pământului sau
vechea lege românescă cunoscută în Ţara Românească şi Moldova sub numele de pravo, zacon şi
obiciai, iar în Transilvania – ritus, lex, just sau lex olahorum.
B. Legea scrisă a fost cunoscută şi sub numele de pravilă pentru Ţara Românească şi Moldova,
iar pentru Transilvania legea constitutio sau decret. Procesul elaborării unor legi în ţările române
s-a realizat treptat prin traducerea şi adoptarea unor legi scrise din alte legislaţii, ca ulterior să se
înlocuiască vechea lege românească.

La început s-a preluat şi s-a copiat o culegere de legi bisericeşti bizantine, completate şi cu
elemente de drept penal şi de drept civil, cea mai cunoscută fiind Sintagma lui Matei Vlastarie,
iar în Ţara Românească cel mai vechi manuscris de pravilă slavonă l-a reprezentat Zahornicul.

După aproximativ un secol, la 1545, s-a tipărit, la iniţiativa domnitorului Radu Paisie Pravila
Sfinţilor Apostoli ce conţinea şi noţiuni laice.

Sec. al XVI-lea s-a remarcat prin traducerea primelor cărţi de lege în limba română
(Nomocanoanele), ce reprezentau pravile bisericeşti cu reglementări de drept civil şi penal. În
sec. al XVII-lea s-au tipărit Marile Pravile Româneşti: Pravila de la Govora sau Pravila Mică
(1640), Cartea Românească de Învăţături de la Pravilele Împărăteşti (Iaşi, 1646), editată din
dispoziţia lui Vasile Lupu şi care a reprezentat prima lege laică oficială promulgată şi investită
cu autoritate legală; Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare, tipărită la Târgovişte (1652).

Caracteristicile izvoarelor de drept:

- Se desprinde ideea comunităţii de neam, urmând a avea un rol important în formarea
dreptului românesc
- Reflectă caracterul de clasă privind protejarea bunurilor stăpânilor feudali faţă de
subordonarea totală a ţăranilor prin legarea de glie
- Inegalitatea între persoane e reflectată
o Clasa stăpânitoare – denumită cu respect: cei de rudă aleasă, domni bogaţi sau
boierime
o Ci asupriţi numiţi săraci, cei mici, om de jos
- Reflectă inegalitatea de clasă şi în administrarea probelor, aşa încât „oamnii de jos şi cei
proşti să nu se crează, iar oamenii buni şi vestiţi de credinţă să se crează şi să nu se
certe”, lucru evident şi în materie penală, materializat în regimul diferit de sancţionare a
faptelor. Mai târziu, boierilor li s-a stabilit prin lege posibilitatea de a răscumpăra prin
bani pedeapsa – Ţara Românească şi Moldova. Pentru Transilvania, cutuma şi legea s-au
 concretizat sub forma decretelor regale emise începând cu regele Ştefan şi vizau toate
domeniile vieţii statului până la acordarea privielgiilor regale sau princiare.

Statutele, între care amintim, statutele orăşeneşti ale saşilor şi Constituţiile secuilor, au
reprezentat izvoare juridice speciale pentru că aveau valoare juridică pentru un anumit teritoriu şi
priveau un anumit grup social. Cea mai mare codificare a fost reprezentată de Codificarea lui
Ştefan Verboczi la 1517 despre care s-a afirmat că a fost scrisă cu „sânge de iobag”, întrucât
conţinea măsuri deosebit de drastice stabilite de nobilimea maghiară împotriva ţărănimii care a
fost condamnată la o totală şi veşnică iobăgie.

Tripartitul cuprinde, în partea introductivă, expunerea de principii juridice (Prologus) şi mai are
trei părţi, reprezentând drepturile persoanelor, a bunurilor şi acţiunilor, iar înaceastă ultimă parte
sunt cuprinse şi obiceiurile locale ale Transilvaniei. Lucrarea a fost modificată la 1553, devenind
Quatrupartit.

Prin Diploma Leopoldină – 1691 – se confirmă cu putere de lege toate actele normative din
Transilvania, o importanţă tot mai mare revenind actelor normative imperiale.

INSTITUŢIILE JURIDICE

Proprietatea şi dreptul de proprietate. Pentru acest moment istoric, s-a deosebit proprietatea
feudalului ce se materializa asupra mijloacelor de producţie şi pământului; proprietatea
producătorului direct, fie ţăran liber cu pământ, fie dependenţi; a orăşenilor care vizau doar
mijloacele de producţie.
a) După modalitatea în care a fost dobândită, s-au cunoscut următoarele tipuri de proprietate:
- proprietatea moştenită denumită „ocină” sau „dedină”, formată în etapa naşterii şi
dezvoltării relaţiilor feudale, respectiv în timpul încare s-a produs dezagregarea unor
obşti, proprietatea întărită de actele domneşti şi care a fost transmisă eredilor. Titularul
dreptului avea facultatea de a dispune de această proprietate cu o singură condiţie de a nu
încălca proprietatea domnească.
 - proprietatea donativă, apărută ulterior formării statelor de sine stătătoare şi reprezenta o
apreciere de ordin material făcută de domn pentru faptele supuşilor săi.
- proprietatea obţinută ca urmare a încheierii unor acte juridice inter vivos şi mortis
causa, iar ca moduri originale de dobândire a proprietăţii s-au mai cunoscut desţelenirea,
defrişarea şi lăzuirea pământului.
Pentru Transilvania, în afară de modurile de dobândire menţionate s-a mai cunoscut şi
prescripţia.
b) După titularul dreptului de proprietate, în Ţara Românească şi Moldova a existat proprietatea
domnească, caracterizată prin trei elemente:
- dominium eminens (drept suprem asupra întregului teritoriu al ţării)
- dominium utilae (materializat în dreptul de proprietate ca domn al ţării asupra moşiilor
confiscate, a subsolului, terenuri de vânătoare)
- dominium personal, care îi aparţinea în calitate de boier.
În Transilvania, pe lângă proprietatea regelui Ungariei, materializată în cele trei
componente arătate, a mai existat şi o proprietate a principelui, iar mai târziu, o
proprietate a fiscului.
În cele trei ţări române au mai existat, pe lângă proprietatea domnească, şi proprietatea stăpânilor
feudali fie laici sau clerici şi care s-a format prin moşteniri şi danii.

Proprietatea moştenită, denumită ocină ori dedină şi allodium în Transilvania s-a format în
perioada de naştere şi dezvoltare a relaţiilor feudale, iar proprietatea dobândită prin danie,
denumită ohadă şi visluşenie în Ţara Românească şi Moldova şi donaţie în Transilvania datează
din perioada posterioară formării statelor feudale.

Gratificarea acordată de şeful statului unui boier – imunitatea, care s-a concretizat în acordarea
unor privilegii fiscale în baza cărora beneficiarul era scutit de plata dărilor şi de diferite slujbe,
avea atribuţii judiciare pe domeniul său sau comerciale – scutorea de taxe vamale şi fiscale sau
dreptul de a strânge vămi.

Formularea adoptată de cancelariile domneşti prin care se recunoşteau scutirile acordate erau
întârite de formula „să-i fie ocină şi ohadă şi uric cu tot neamul”.
Proprietatea perioadei feudale a reprezentat-o cea indiviză, fiind proprietatea ţăranilor liberi.
Aceştia aveau posibilitatea de a cumpăra cota co-indivizionarilor înaintea unor terţi şi drept de
răscumpărare când nu au fost anunţaţi de tranzacţie s-au s-a atacat actul respectiv.

Proprietatea iobagilor era concretizată în dreptul de proprietate asupra inventarului agricol,

bunuri de uz casnic şi unele imobile dobândite prin naştere sau cumpărare şi aveau doar drept de
posesiune asupra terenului arabil.
CURS 8 23 aprilie 2008

Persoanele. Monumentele dreptului feudal pe care deja le-am amintit, au recunoscut tuturor
persoanelor fizice calitatea de persoană, posibil subiect de drepturi şi obligaţii, capacitatea
juridică fiind stabilită într-un raport inegal determinat de poziţia socială. Clasa stăpânitorare s-a
bucurat de toate drepturile, având puţine obligaţii, de exemplu: cea militară sau cea de loialitate
faţă de conducerea centralizată a statutului. În schimb iobagii au avut o capacitate juridică
limitată de dreptul stăpânului asupra proprietăţii lui, ei neavând nici un drept politic.

Aservirea ţăranului a fost atât de oridn economic, materializată în renta feudală, alcătuită din
totalul obligaţiilor prestate stăpânului pământului, cât şi cea persoanlă (supuşenie), incluzând
renta în muncă, darea în natură (în cotă de 1/10 – zeciuiala) sau renta în bani.

Treptat, boierii au pretins mărirea şi volumul dijmei, împrejurare ce a dus la sărăcirea

gospodăriilor ţărăneşti, ajungându-se ca aceştia să obţină desfiinţarea dreptului de strămutare,
confirmat de Legământul lui Mihai Viteazul (1595) şi de Hrisovul lui Miron Vodă Barnovschi
(1628).

Situaţia juridică a ţăranilor cu învoiala pentru Ţara Românească şi Moldova şi cea a jelerilor în
Transilvania nu a diferit cu nimic de situaţia ţăranului dependent, astfel că actele legislative,
începând cu sec. al XVIII-lea, nu au mai făcut distincţie semnificativă între aceste categorii
sociale. Aflaţi pe ultima treaptă a scării scociale, robii au avut o situaţie juridică inferioară, fiind
lipsiţi de orice drepturi, ajungându-se chiar să fie vânduţi separat, nu ca şi membri de familie.

Ca o clasă de mijloc, aflată între stăpânii feudali şi cei asupriţi, s-a aflat ţărănimea liberă şi
orăşenii, care erau supuşi doar conducerii de stat şi se bucurau de anumite drepturi, dar şi de mai
multe obligaţii.

Familia. Ca structură, familia s-a prezentat ca şi „familie butuc”, ce era precedată de

formalitatea obligatorie a logodnei, considerată ca o promisiune, ocazie în care se lua
consimţământul viitorilor miri, a părinţilor, fixându-se, totodată, data căsătoriei, participând cu
toţii, apoi, la o petrecere. După verificarea îndeplinii unor condiţii – vârsta: 14 ani pentru băieţi,
12 ani pentru fete, consimţământul celor care se căsătoreau, eventualele impediemnte (ex:
rudenia de sânge, deosebirea de credinţă) – căsătoria se celebra în public, în faţa autorităţii
bisericeşti ce avea calitate de ofiţer de stare civilă.

Dacă în dreptul cutumiar zestrea era formată în proporţii egale pentru cei doi tineri, în legea
scrisă constituirea zestrei îi revenea familiei fetei, dar în condiţiile administrării ei de către soţ şi
cu condiţia redobândirii zestrei de către femeie dacă în cazul „despărţeniei” nu a fost vinovată.

Puterea părintească era dobândită asupra copiilor născuţi din căsătorie, dar între părinţi şi copii
existau şi obligaţii de reciprocitate (ex. obligaţia de întreţinere, dreptul de corecţie sau opunerea
la încheierea unor acte ilegale).

Legăturile de familie s-au putut cera prin adopţie, ce echivalează cu situaţia în care o persoană
fără urmaş a creat pentru o altă persoană situaţia de copil legitim sau înfrăţirea (cel supravieţuitor
prelua proprietăţile înfrăţitului decedat).

Instituţia tutelei a avut menirea de a suplini lipsa de capacitate a unei persoane şi ea a fost pentru
Transilvania legitimă, pentru că a fost dată potrivit regulilor moştenirii de sânge, testamentară
(orânduită de tată) şi dativă (instituită din oficiu). Pentru Ţara Românească şi Moldova, după
dreptul scris, tutela a fost testamentară şi dată de domn.

Modalităţi de stingere a raporturilor de familie au fost:

- moartea naturală sau civilă
- divorţul
- emanciparea copilului
- căsătoria înainte de majorat
- captivitatea

Obligaţiile. În feudalism, nevoile rezervei feudale erau asigurate de activitatea ţăranilor aserviţi,
obligaţiile prinvite din punct de vedere juridic având o aplicare mai puţin întinsă, iar pe măsură
ce s-a dezvoltat economia marfă-bani, acestea s-au conturat sub forma contractului şi delictului.
Cel mai important contract a fost cel de vânzare-cumpărare şi care putea privi pământul,
persoane sau alte bunuri, preţul fiind stabilit cu precizie, fie în natură, fie în bani.

Pe măsură ce comerţul s-a dezvoltat tot mai mult, determinat de creşterea producţiei şi nevoia
plasării acesteia pe piaţă, s-a constatat folosirea tot mai frecventă şi a contractelor de împrumut,
care, fixând şi dobânzi, au determinat dezvoltarea capitalului cămătăresc.

S-a ajuns la amplificarea obiectului contractului de închiriere care a cuprins atât închirierea unor
imobile din oraşe, cât şi arendarea de livezi şi păşuni din mediul rural. Ca şi garanţii reale s-a
cunoscut zălogul, cu privire, în special, la pământ, iar cele personale au stabilit ca eventualul
chezaş (garant) să preia datoria în caz de neplată a celui îndatorat.

Reflectarea modificărilor din producţia feudei excedentă a determinat desfacerea produselor pe

piaţă, stabilind reguli privind răspunderea civilă cu cele două forme: contractuală şi delictuală.

Succesiunea. Trăsătura esenţială a perioadei feudale a reprezentat-o apărarea bunurilor ce

constituiau proprietatea feudală sub toate formele ei şi care apoi s-a reflectat în modul diferenţiat
de culegere a succesiunii de către diferite clase de moştenitori.

Moştenirea legală se oferea descendenţilor ca urmaşi direcţi ai defunctului, ascendenţilor,

colateralilor şi soţiei supravieţuitoare din care împreună cu defunctul au rezultat copii. Cu toate
acestea, s-a insistat asupra respectării principiului primo geniturii şi a masculinităţii, dar situaţia
s-a prezentat diferit pentru cele două ţări române. Pentru Ţara Românească, numai în lipsa unui
băiat, uneori, erau accepatate şi fetele, folosindu-se o ficţiunie prin care erau recunoscute juridic
drept băieţi. În Moldova, fetele participau în mod egal alături de băieţi la succesiune,
recunoscându-se şi instituţia siniforaua, ce consta într-o nouă împărţire a moştenirii, când se
raporta şi zestrea primită de fată anterior.

Moştenirea era oferită rudelor până la a opta spiţă şi se împărţea prin înţelegere pe cale
judecătorească, după scăderea pasivului succesoral (crenaţe ale defunctului).
În Transilvania, dreptul scris a tratat succesiunea după reguli ce vizau fie categoria socială din
care provenea defunctul, fie categoriile de bunuri ce formau succesiunea (Tripartitul
luiVerboczi).

Exemple de bunuri moştenite:

- imobile – care revenea fiului maimic
– actele privind dreptul de moşie reveneau fiului cel mare
- arme – descendenţi
– soţie supravieţuitoare

Moştenirea testamentară era recunoscută sub formele „lăsare cu limbă de moarte”, recunoscută
atât de dreptul cutumiar, cât şi de legea scrisă. Contractul solemn era dat de formularea lui fie în
scris, fie oral în prezenţa unor persoane care prezentau o autoritate morală (preoţi, călugări,
domni) şi întărirea lui cu anumite formulări care să asigure respectarea dorinţei testatorului (se
foloseau blestemele).

Totuşi, pentru a se da eficienţă voinţei autorului, se impunea ca moştenitorii să fi împlinit o

anumită vârstă (12 ani fetele, 14 ani băieţii) şi beneficiarul să fi fost născut şi să nu fi avut o
atitudine necorespunzătoare faţă de defunct. Deşi dreptul cutumiar nu recunoaşte existenţa
rezervei succesorale, în legile scrise ea a fost reglementată în mod precis (Codificare
„Îndreptarea legii” – glava 282).

Drept penal. Trăsătura caracteristică a perioadei respective, adică protejarea proprietăţii

feudalului, a fost apărată şi pe calea constrângerii oferite de stat prin intermediul dreptului penal.

Infracţiunea. În funcţie de valoarea socială căreia i s-a adus atingere, atât dreptul cutumiar, cât
şi legea scrisă au stabilit pentru Ţara Românească şi Moldova „vini mari şi vini mici”. Ca
infracţiuni mari au fost considerate:
- trădarea domnului
- nesupunerea la poruncă domnească
- infracţiuni îndreptate împotriva proprietăţii (furtul, tâlhăria, etc)
 - infracţiuni îndreptate împotriva persoanei, a vieţii şi integrităţii corporale (omor, răniri
corporale)
- infracţiuni îndreptate împotriva moralei şi religiei (răpitul fetelor şi femeilor, violul,
adulterul sau necăsătoria), restul fiind considerate vini mici.
În Transilvania, infracţiunile au fost împărţite:
- vina trădării (nota infidelitatis)
- infracţiuni supuse pedepsei capitale (capitalis sententia)
- fapte de mică silnicie (minoris actes potentati).

Datorită modificărilor apărute în structurile economice şi ca urmare a intensificării operaţiunilor

comerciale, au fost socotite drept infracţiuni falsul de monedă, falsul de acte, neplata
impozitelor, etc.

Pedeapsa. Sancţiunea aplicată pentru încălcarea unor valori a purtat amprenta naturii clasei
dominante, prezentându-se sub diferite forme: de la pedeapsa capitală, concretizată în tragerea
înţeapă, turnarea de plumb topit în gură sau decapitare, la pedepse obişnuite materializate în
mutilări, înfierări sau bătăi.
CURS 9 7 mai 2008

Cu toate acestea, a funcţionat pe deplin principiul „la faptă egală, pedeapsă diferită”, boierii
având posibilitatea răscumpărării pedepsei printr-o sumă de bani numită gloabă, fiind exceptată
de la acest regim doar trădarea. Este de remarcat că dreptul feudal românesc a prezentat
caracterele ce i-au conferit o fineţe nemaiîntâlnită în alte legislaţii. Astfel, dreptul penal a făcut
deosebirea prin sancţiunea aplicată între faptele săvârşite cu vinovăţie faţă de cele comise din
culpă. Totodată au beneficiat de un regim sancţionatoriu mai blând – tăinuirea, dar şi de unul mai
sever – recidiva.
Procedura de judecată.amprenta orânduirii feudale a fost materializată şi asupra procedurii de
judecată, care, însă, nu se desfăşura în faţa unor instanţe speciale. Totuşi, judecata în faţa
domnului presupunea un caracter solemn, formalismul şi drepturile largi ale jduecătorilor
caracterizând restul instanţelor investite cu sarcina judecării cauzelor. Părţile ce se judecau erau
nevoite să-şi dovedească susţinerile lor prin probe, care în dreptul feudal puteau fi orale
(mărturisirea, depoziţiile martorilor, cunoscându-se conjuratoria, care se declara în legătură cu
realiteate pretenţiilor părţii ce l-a propus, jurământul „cu brazda în cap”, jurământul „cu
pământul în opincă” utilizate în procesele de proprietate) şi scrise, prezumţii şi care toate tind
spre confirmarea unei note moderne dreptului feudal.

În Transilvania s-au uzitat ca probe în penal şi ordaliile (proba fierului înroşit).

În orice materie în care ar fi fost judecat, instanţa finaliza procesul printr-o hotărâre (carte de
judecată) sau încheiere a Divanului şi care cuprindeau elementele sentineţlor de azi şi care
puteau fi apelate la o instanţă superioară, în anumite condiţii.

Dreptul feudal nu a cunsocut autoritatea lucrului judecat, dar prin anumite procedee – zavesca
(modalitatea prin care cel ce a pierdut procesul plătea domnului pentru reluarea judecăţii) şi
hieria (procedeul prin care cel ce a câştigat procesul plătea pentru a i se asigura dreptul câştigat
prin hotărâre) – se plăteau anumite sume de bani pentru a se cere rejudecarea procesului, ceea ce
a reprezentat o sursă de venit pentru stat.
O situaţie specială a fost creată pentru acei cetăţeni români care fiind păgubiţi de străini aveau
posibilitatea de se despăgubi după obţinerea unei hotărâri domneşti de la oricare străin ce
provenea din aceeaşi ţară cu debitorul, urmând ca acesta, pe baza actelor justificative, să-l
urmărească acasă pe debitor.

ETAPA MONARHIEI CENTRALIZATE CU ABSOLUTISM ŞI ÎNCEPUTURILE APLICĂRII

UNOR PRINCIPII MODERNE ÎN ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ŢĂRILOR
ROMÂNE

Scurtă privire asupra situaţiei economice şi sociale. Din perioada pe care am supus-o analizei,
s-au constatat primele semne concrete în dezvoltarea forţelor de muncă cu consecinţa accentuării
producţiei ce se orientează acum spre relaţiile de schimb, ducând la amplificarea operaţiunilor
comerciale. Întrucât potenţialul economic al moşiilor devine tot mai dominant s-a dat posibiliteta
reală a apariţiei primelor forme de producţie capitalistă. Pe măsură ce în mâinile celor care au
acumulat valori importante rezultate din exploatarea monopolurilor seniorilor şi a rezultatelor
cămătăriei se ajunge la accentuarea diferenţelor între clasele sociale, ţăranii fiind tot mai mult
deposedaţi de pământurile lor. Situaţia ţăranilor s-a înrăutăţit de la zi la zi şi datorită creşterii
progresive a obligaţiilor în muncă, ajungând ca pe cale de lege să se stabilească numărul zilelor
de clacă, dar şi volumul de muncă pentru o asemnea zi. Dacă în Moldova s-a ajuns în 1777 la 12
zile de clacă, în Ţara Românească ele au fost astabilite prin Pravilniceasca Condidă (1780) şi
Legiuirea Caragea (1818) la 12 zile plus o zi pentru plug şi câte un car de lemne.

Deşi prin Regulamentele Organice se fixează claca la 12 zile, cu toate vitele o zi la plug plus mai
multe multe transporturi, ea depăşea valoarea estimată, ajungând la câte 120 de zile pe an în
anumite sate.

În Transilvania s-au menţinut sarcinile feudale, ajungându-se la 200 de zile de robotă şi spoirea
celor fiscale.
Aceste împovărări excesive au determinat mişcările de la 1784 în Transilvania – răscoala
condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, în Ţara Românească la 1821 – revoluţia lui Tudor
Vladimirescu.

Sub influenţa ideilor reformatoare ale Franţei, chiar şi reprezentanţii burgheziei orăşeneşti susţin
idei inovatoare care să conducă la dezvoltatea noilor relaţii sociale şi organizarea ţării pe baza
unor idei progresiste. Revoluţia de la 1848 din cele două ţări române prin actele emise sub
denumirea „Doleanţele partidei naţionale” în Moldova şi „Proclamaţia de la Islaz” în Ţara
Românească cuprind dispoziţii referitoare la organizarea unui stat modern democratic supus unui
parlament ales de către cetăţeni egali în drepturi şi datorii şi exclus dominaţiei străine. Ca urmare
a depoziţiilor stabilite de Convenţia de la Paris (1858), la alegerile elective din ianuarie 1859 prin
care s-a dat materializare voinţei popoarelor din cele două ţări şi prin alegerea ca domn unic a lui
Alexandru Ioan Cuza s-a dat posibilitatea desăvârşirii într-o uniune reală, s-a modernizat viaţa
politică, dar şi instituţiile juridice.

În Transilvania, după anexarea la Imperiul Austriac şi devenirea ca Principat cu organe proprii

de conducere, dublaţi de cele mai reacţionare elemente ale Dietei după 1790, aceasta nu a mai
fost convocată, Principatul fiind condus direct de Cancelaria Aulică de la Viena.

Organizarea judecătorească. Deşi până la Regulamentele Organice au existat tendinţe de

modernizare, justiţia nu a putut fi separată complet de administraţie, cu toată dorinţa de
specializare a personalului desemnat în acest scop. Domnitorul Constantin Mavrocordat, prin
măsurile luate în 1730-1731 în Ţara Românească şi în 1741-1743 în Moldova, a stabilit ca
instanţe de judecată isprăvnicia şi judecătoria de judeţ, dar şi divanul domnesc şi divanul
extraordinar, creând o categorie de judecători de profesie ca salariaţi ai statului, rânduiţi pe lângă
fiecare isprăvnicie, împrejurare ce poate fi considerată ca un început de separare a puterilor în
stat.

În 1775, Alexandru Ipsilanti a stabilit drept instanţe pe lângă ispravnicie şi judecătorie de judeţ
cele două departamente de câte 8, respectiv 7 secţii ale aceleiaşi instanţe competente a judeca în
primă instanţă cauzele marilor boieri şi apelurile împotriva hotărârilor instanţelor de judeţ.
Divanul veliţilor boieri judeca în primă instanţă pricinile între marii proprietari feudali; în prim
apel cauzele pierdute în primă instanţă erau judecate de cele două departamente, în al doilea apel
cauzele judecate în prima apelaţiune la cele două departamente, iar ca instanţă supremă era
Divanul domnesc.
CURS 10 14 mai 2008

INSTITUŢIILE JURIDICE
DREPTUL CIVIL

1. Proprietatea. Tendinţa caracteristică a acestei perioade a constat în degrevarea moşiei de

sarcinile feudale, aceasta implicând limitarea dreptului de folosinţă a ţăranului în ideea
proclamării dreptului de proprietate ca un drept absolut. În acest scop se pune accent pe
exploatarea intensivă a pământului arabil, trecându-se la agricultura excesivă a cerealelor.

Cu toate acestea, statul a intervenit prin Regulamentele Organice limitând dreptul de

proprietate al stăpânului moşiei asupra unei treimi din moşie şi, pentru prima dată, nu se
mai vorbeşte de stăpânirea pământului ci de dreptul de proprietate. În legătură cu
bogăţiile subsolului, Regulamentele Organice au instituit dreptul de proprietate al
titularului proprietar al terenului de suprafaţă, cu excepţia sării, care a devenit monopol al
statului. Pentru evaluarea proprietăţii, o reglementare importantă a reprezentat-o şi
desfiinţarea dreptului de tip feudal al conducătorului statului (dominium eminens), dar, în
schimb, a fost creată lista civilă a domnului, a fost introdusă contabilitatea publică şi
controlul bugetului prin adunarea obştească obişnuită.
2. Persoanele şi familia. Situaţia juridică a persoanelor a fost reglementată pe baza
concepţiei feudale, având la bază categoria socială, astfel că persoanele fizice au fost
categorisite după criterii feudale „după noroc: în slobozi, robi şi sloboziţi”.

Pentru Transilvania, Iosif al II-lea a hotărât înainte de marea răscoală a lui Horea, Cloşca
şi Crişan, să desfiinţeze dependenţa personală, măsură care a fost luată prin „Patenta
pentru desfiinţarea iobăgiei”.

Chiar dacă nu a dus în practică la un rezultat aşteptat, ulterior, în cadrul Regulamentelor

Urbane s-a consfiinţit dreptul de liberă mutare al iobagilor, dar în nişte condiţii greu de
realizat.
Pentru Ţara Românească şi Moldova, situaţia robilor s-a găsit la dispoziţia stăpânului
care aproba căsătoria lor şi, cu toate acestea, copiii moşteneau doar condiţia mamei lor.
Vânzarea robilor a fost condiţionată şi pentru că aceştia au devenit nerentabili, treptat au
fost eliberaţi.

În această perioadă, situaţia s-a caracterizat printr-o politică de fiscalitate excesivă, care
s-a materializat prin o dare fixă – bir, plătită în patru rate. Un loc important l-au mai
ocupat şi dările indirecte provenite din taxele şi veniturile ocnelor concesionate de stat.
Pentru prima dată a fost adoptat sistemul bugetului bazat pe prinicipii moderne de
organizare, având la bază asigurarea unui echilibru între cheltuielile publice şi veniturile
fiscale. Valabilitatea bugetului a fost consfiinţită prin aprobarea organului reprezentativ,
respectiv de către Obşteasca Adunare Ordinară. Prin Regulamentele Organice s-a iniţiat
întocmirea recensământului la un interval de 7 ani şi s-au desfiinţat vămile interioare.

Pentru Transilvania, obligaţiile către stat s-au amplificat, ceea ce a dus la înrăutăţirea
situaţiei populaţiei din această zonă.

În Ţara Românească şi Moldova, pentru prima dată s-a pus în discuţie existenţa unor
persoane juridice denumite fie tovărăşii sau persoane moraliceşti, reglementându-se
responsabilitatea unică a participanţilor la efectele juridice.

În legătură cu familia, s-a cunoscut logodna „cuvântarea de tocmeală a nunţii”, care a

avut importanţă mai ale pentru stabilirea responsabilităţii la repararea pagubelor cauzate
prin desfacerea ei. Referitor la vârstă, logodna se putea realiza numai după împlinirea
vârstei de 14 ani la băieţi si 12 la fete. Căsătoria, apreciată de dreptul scris ca o
„tocmeală” a fost supusă unor condiţii privind încheierea acesteia de către persoane de
aceeaşi condiţie.

În ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei, legislaţia a stabilit motive atât în sarcina femeii,
cât şi în cea a bărbatului. Zestrea se pierdea îm cazul adulterului soţiei sau în lipsa
 copiilor, aceasta rămânând bărbatului. În raporturile dintre soţi, s-a consacrat criteriul
răspunderii personale, atât în materia civilă, cât şi în cazurile penale.

Legat de creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copiilor, s-a stabilit obligaţia

suportării acesteia de către părinţi. În priviinţa înfierii, au fost stabilite condiţiile in care
se putea realiza, apreciindu-se că raporturile între înfietor şi înfiat erau aceleaşi ca între
păriţi şi copiii lor legitimi.
3. Obligaţiile. În materia obligaţiilor, se constată existenţa unei reglementări mai ample şi
foarte apropiate de ceea ce reprezintă noţiunea modernă a acestui termen. Izvoarele
obligaţiilor au fost reprezentate de lege, contract, delict. Referitor la contracte, denumite
sub termenul de „tocmeală”, a existat o clasificare în forma contractelor scrise şi nescrise
sau unilaterale sau bilaterale.

Între condiţiile cerute pentru valabilitatea contractului s-au pretins:

a) Proprietatea bunului pentru care părţile încheiau contractul
b) Consimţământul neviciat al părţilor
c) Lucrul să fie în commercium
d) Să existe sau să se respecte cauza civilă.

Tipuri de contracte:
a) Vânzarea-cumpărarea: cerinţa legii pretindea încheierea în scris sau verbal; se
pretindea predarea bunului în momentul încheierii acestui act. Înainte de vânzarea sau
cumpărarea unui bun a fost prevăzută obligaşia îndeplinirii unei proceduri de
publicitate controlată de către stat. Aceasta avea raţiunea de a permite celor care ar fi
avut pretenţii asupra imobilului de a interveni înainte de semnarea actului.
b) Locaţiunea
c) Împrumutul: pentru valabilitatea lui s-a pretins întocmirea în formă scrisă; înscrierea
numelui părţilor şi încheierea în prezenţa a 3 martori. Dobânda a fost fixată la 10% pe
an, interzicându-se dobânda la dobândă.
d) Depozitul
e) Schimbul
 f) Comodatul
g) Societatea
Contractul de închiriere s-a dezvoltat într-un mod deosebit şi ţinând seama de interesul
stăpânilor de moşii, s-a folosit tot mai mult şi conceptul de arendare a moşiilor. Referitor
la garanţii, în materie de contracte s-a cunoscut forma zălogului; în cazul neplăţii sumei
stabilite, zălogul era scos la licitaţie publică, iar din suma obţinută se onorau creanţele
creditorilor.
4. Succesiunile. Legislaţia etapei istorice a cunoscut succesiunea legală şi cea testamentară.

a) Succesiunea legală. Au fost menţinute cele trei clase de moştenitori: descedenţii,

ascendenţii şi colateralii până la a 8-a spiţă. În Ţara Românească a fost aplicat
principiul masculinităţii, iar în Moldova intrau în concurs moştenitori fără nici o
diferenţă. Înfiaţii au fost asimilaţi copiilor legitimi şi au intrat în calculul succesoral,
având aceeaşi valoare ca şi cei legitimi.

Moştenirea vacantă revenea statului prin diferite instituţii şi organe: şcoli, spitale sau
cutia milei.
b) Testamentul trebuia înscheiat în formă scrisă, dar era acceptată şi forma orală în
prezenţa unor martori. În testament se putea institui moştenitor, dar şi să se procedeze
la dezmoşteniri în cazurile expres prevăzute de lege.

Rezerva succesorială. După legislaţia existentă în vigoare la acea dată, s-a stabilit că o
parte a averii defunctului nu va fi inclusă îndreptul de dispoziţie al lui de cuius în
momentul în care acesta are moştenitori.