ISTORIA STATULUI SI DREPTULUI ROMANESC

I. Geto-dacii in faza democratiei militare

1. Organizarea sociala a Geto-dacilor in epoca prestatala si normele de conduita ale acestora

GD fac parte din cadrul grupului etnic al Tracilor, despre care parintele istoriei Herodot spunea ca este cel mai
numeros neam dupa cel al Inzilor. Tracii au patruns pe teritoriul tarii noastre la sfarsitul neoliticului in cadrul
procesului de indo-europenizare a spatiului carpato-danubiano-pontic si au dezvoltat o stralucita civilizatie a
bronzuluipe un intins areal geografic delimitat la N de zona Pripetului, la S de Marea Egee, la E de zona Bucului
si la V de Dunarea Panonica.

In cadrul neamului tracic s-a cristalizat ca o ramura distincta GD care sunt creatorii si purtatorii epocii fierului
pe teritoriul tarii noastre. Ei reprezinta cel mai important trib tracic, atat prin material si culturii spirtuale, cat si prin
sistemul organizarii politice pe care l-au construit. Procesul de cristalizare a neamului GD in cadrul grupului etnic al
tracilor a avut loc pe un spatiu geografic vast delimitat la N de Carpatii Padurosi, la S de Muntii Balcani, la E de
Nistru si la V de Tisa, ceea ce inseamna ca GD sunt autohtoni pe acest areal geografic. Prezenta lor este mentionata
in izvoarele antice grecesti si latine inca din sec 6 i.ch. Izvoarele grecesti ii denumesc geti cu referire la triburile din
afara arcului carpatic, iar izvoarele latine ii denumesc daci cu referire la triburile intracarpatice. In realitate, este
vorba despre unul si acelasi popor intrucat Strabon, in lucrarea sa Geografia, arata ca G si D vorbeau aceeasi limba
si constituiau acelasi popor.

Istoriografia greaca si latina ne-a transmis date pretioase cu privire la modul de viata al GD, la sistemul de
realizare al conducerii sociale, la nivelul de dezvoltare economica pe care acestia l-au atins, informatii care se
coroboreaza cu rezultatele descoperirilor arheologice si care intregesc imaginea organizarii societatii GD in epoca
prestatala. Mentionam in acest sens relatarea lui Herodot, in cartea a IV-a a istoriilor sale, privind expeditia lui
Darius in stepele nord-pontice in anul 514 i.Ch., in cadrul careia regele persan a supus triburile intalnite. Singurii
care au pus o rezistenta importanta au fost GD, dupa Herodot.

Tucidide (Tuchidide), in Razboiul peloponesian, arata ca scitii si celelalte popoare din aceste tinuturi sunt
vecine cu GD, au aceleasi arme si aceleasi obiceiuri. Prin urmare, orice referire cu privire la sciti este valabila in
egala masura si cu privire la GD.

Istoricii Strabon si Arian relateaza expeditia lui Alexandru cel Mare la N-ul Dunarii in 335 î.Ch., in cadrul
careia regele macedonean a cucerit una dintre cetatile GD. O alta relatare este aceea a istoricilor Diodor din Sicilia
(Sicus) si geograful Pausanias si are ca obiect conflictul desfasurat intre Diadocu Lizima (Lysimachos) al si
Dromichete, conducatorul unui trib din Campia Munteana, conflict castigat de regele Dromichete.

Istoricul lat Iustinius descrie conflictul regelui dac Oroles cu triburile bastarnilor, iar istoricul lat Pompeius
Troppus vorbeste despre cresterea puterii GD in interiorul arcului carpatic sub regele Rubobostes (incrementa
dacorum per Rubobostem regem).

Concluziile care se desprind din toate aceste izvoare sunt intarite si din izvoarele istorice; anume ca GD sunt o
populatie sedentara, care practica agricultura pe o scara larga si edifica constructii civile si militare impresionante. In
al doilea rand, GD au dezvoltat o stralucita civilizatie a fierului in special in cadrul celei de-a 2-a varste a fierului
(Latène), caracterizata printr-o puternica dezvoltare a productiei si schimbului de marfuri. In al 3-lea rand, formele
de organizare si conducere ale societate GD prezentau trasaturile societatii gentilice aflata in ultimul stadiu al
evolutiei sale, stadiu denumit democratia militara a triburilor si uniunilor de triburi. In cadrul acestui sistem de
organizare sociala, conducerea societatii apartinea Adunarii Poporului Inarmat, potrivit principiului ca cine isi
risca viata in lupta trebuie sa csi decida, astfel incat Adunarii Poporului Inarmat lua cele mai improtante hotarari
pt viata colectivitatii. Regii mentionati in izvoarele istorice amintite (Dromichete, Oroles) nu sunt sefi de state, asa

1
cum am fi tentati sa credeti, ci simplii conducatori militari ai unor triburi si uniuni de triburi. Ei sunt alesi si revocati
de Adunarii Poporului Inarmat care le stabilea si atributiunile. Se manifesta, insa, tot mai puternic tendinta acestor
conducatori militari sprijiniti de aristocratia gentilico-tribala aflata in plin proces de formare de a-si consolida
pozitiile, de a le permanentiza, ba chiar de a le transmite cu titlu ereditar, tendinta care marcheaza trecerea de la
organizarea gentilica la organizarea politica a societatii.

In ceea ce priveste normele de conduita, in epoca prestatala, relatiile sociale erau reglementate prin norme de
conduita fara caracter juridic, norme care erau aplicate si respectate de bunavoie de toti membrii societatii fiind in
mare masura expresia interesului social general si care aveau un pronuntat caracter religios, unele dintre aceste
norme de conduita au supravietuit in timp si le regasim si in societatea feudala, ceea ce ilustreaza, continuitatea
poprului roman.

Cele mai importante reguli de conduita ale GD (reconstituite prin izvoare istorice)

Herodot arata ca fiii puteau cere si obtine de la parinti delimitarea partii care li se cuvenea din proprietatea
comunca. Ceea ce inseamna ca proprietatea privata se afla in plin proces de formare. Tot ca o expresie a acestui
proces, izvoarele mentioneaza ca furtul care este o fapta de natura a aduce atingere proprietatii private, era
considerat o f grava incalcare a regulilor de convietuire sociala.

Un alt obicei era legat de incheierea anumitor conventii sau invoieli, aceasta fiind insotita de un ritual
asemanator cu procedura infratirii din dreptul feudal. De asemenea, se practica la GD juramantul pe zeitatile
Palatului regal, denumit juramantul pe vetrele regale. Atunci cand regele se imbolnavea, se considera ca unul dintre
supusi jurase stramb si se recurgea la o procedura de aflare a celui vinovat de juramant stramb, procedura
asmenatoare in privinta dublarea numarului de ghicitori cu procedura feudala a juratorilor.

In ceea ce priveste casatoria, poetul Menandru, referindu-se la o epoca mai veche, arata ca unele triburi trace
cunosteau poligamia, insa informatiile pentru o epoca mai recenta le avem de la poetul Horatiu care arata ca,
dimpotriva, GD practicau cu f mare strictete monogamia. La sfarsitul Comunei primitive, in cadrul societatii
patriarhale, femeile aveau o pozitie sociala inferioara barbatilor, dovada pedeapsa pe care regele Oroles a aplicat-o
ostenilor sai dupa ce acestia fusesera invinsi de bastarni.

Toate aceste reguli de conduita erau respectate in chip firesc si nu prin constrangere, semnificativa fiind in acest
sens, mentiunea facuta de Aristotel, care arata ca unul dintre triburile GD, formula aceste reguli in versuri si le
invata pe de rost, cantandu-le. De asemenea, istoricul latin Iustinius arata ca scitii respecta dreptatea in chip firesc si
nu prin legi, iar Herodot mentiona ca GD erau „cei mai drepti dintre Traci”.

2. Formarea statului geto-dac

Saltul calitativ de la democratia militara la organizarea politica a fost expresia dialectica a unor acumulari
calitative pe plan economic si social. Pe plan economic, vorbim despre progresele realizate in cadrul celei de-a 2-a
varste a fierului, care a dus la dezvoltarea productiei si a schimbului de marfuri, aparitia monedei si intensificarea
circulatiei monetare, iar pe plan social, vorbim despre aparitia si adancirea stratificarii societatii, formarea marilor
latifundii apartinand aristocratiei GD. Sunt intrunite astazi cele doua criterii, pe baza carora distingem intre
societatea gentilica si stat:

 Criteriul stratificarii sociale

 Criteriul teritorial: apartenenta individului la comunitate nu se mai realizeaza in functie de rudenie, ci in
functie de teritoriul locuit

In afara acestor factori interni, formarea statului GD a fost influentata si de anumiti factori externi, cum ar fi
slabirea puterii celtilor si ilirilor in luptele cu romanii si cresterea pericolului roman, statul roman cucerind

2
Grecia, Macedonia si tinutul dintre Dunare si mare, stabilindu-si astfel limes-ul pe Dunare. Acesta este contextul in
care regele Burebista , in cursul indelungatei sale domnii a creat printr-un efort sustinut statul GD, punand capat
luptelor interne care ii divizau pe GD si intemeind, asa cum spune Strabon, „o mare stapanire” de care se temeau
toti vecinii, inclusiv romanii aflati in plina expansiune militara. Alaturi de reforma politica, constand in unirea
tuturor triburilor GD, sub o autoritate unica, regele Burebista a mai intreprins 2 reforme:

 Religioasa, constand in unificarea credintelor disparate ale triburilor GD, in cadrul unui sistem politeist
unic
 Administrativa , constand in transferarea centrului puterii GD din Campia munteana in interiorul arcului
carpatic, in zona muntilor Orastiei la Sarmizegetusa.

Statul GD era organizat dupa modelul statelor elenistice, avand la nivel central o conducere asigurata de rege,
Marele Preot si Curtea regala, iar la nivel local, 2 categorii de dregatori cum ne spune Suitas, anume unii pusi peste
treburile agriculturii (dregatori cu atributiuni administrative), iar altii din jurul regelui, impartiti la faza cetatilor
(dregatori cu atributiuni militare).

3. Esenta si forma statului GD

Dpdv al esentei sale, statul GD este un stat sclavagist incepator, cu particularitati care il apropie de statele
bazate pe modul de productie tributal; aceasta intrucat in scurta sa existenta istorica, statul GD nu s-a putut desavarsi
ca un stat scalavagist clasic, asa cum s-a intamplat cu statele grecesti sau cu Roma Antica. Si la GD a existat o
stratificare sociala pe care autori precum Dio Cassius si Iordannes o pun in evidenta, este vorba despre aristocratia
GD, ai carei membrii erau denumiti tarabostes sau pilleati si patura saraca a societatii, denumita comati sau
capillati; de asemenea, in statul GD a existat si s-a practicat sclavagismul, dar unul incepator si patriarhal, intrucat
baza productiei nu o reprezenta munca sclavilor, ci munca oamenilor saraci, dar liberi.

Grupati in obstile satesti sau pe goia, alaturi de.... ale tarabostilor, exista pe scara larga proprietatea comunca
devalmasa a obstilor satesti sau teritoriale.

Monopolul regelui GD asupra minelor de aur.

In ceea ce priveste, forma statului GD, acesta era o monarhie cu caracter militar, forma monarhica de
guvernamant este mentionata de Strabon care il denumeste imperiu, iar o inscriptie descoperita in Siria denumeste
stapanirea lui Decebal regat. De altfel, insusi imparatul Dominitian a recunoscut calitatea de rege a lui Decebal,
acordand diadema de rege; este vorba despre un regat clientelar Romei, si ne referim la situatia de dupa Primul
Razboi D-R.

4. Dreptul GD

Concomitent cu formarea statului, se formeaza si dreptul GD, alcatuit din norme juridice care iau locul vechilor
obiceiuri sau cutume nejuridice din perioada democratiei militare.

Dreptul GD s-a format pe 3 cai:

 Unele dintre vechile obiceiuri din epoca prestatala,anume acelea care s-au dovedit a fi convenabile si utile
clasei dominante a tarabostilor au fost sanctionate de catre Stat, adica învestite cu o sanctiune statala,
devenind norme juridice  asistam la o conversie a normelor de conduita din norme fara caracter juridic
(obiceiuri, cutume) la norme cu caracter juridic
 In noile conditii economico-sociale, specifice cadrului statal politic, prin repetarea unor conduite sau unor
comportamente apar noi obiceiuri juridice corespunzatoare noii forme de organizare sociale, adica
organizarea in cadrul statal

3
  Pe langa dreptul nescris, exprimat in forma obiceiului apare si dreptul scris; este vorba de un sistem de legi
date de Burebista, mentionat de Strabon si Iordannes, care arata ca aceste legi ale GD au fost adoptate in
vremea lui Burebista, acesta pretinzand ca i-au fost inspirate de zei, legi despre care Iordannes spune ca s-
ar fi transmis din generatie in generatie pana in vremea sa, in sec.6. d.Ch.

Se pare ca aceste legi nu au fost o simpla codificare a obiceiurilor juridice, cum a fost, de ex. Legea celor 12
table la romani, intrucat ele, spun autorii mentionati, cuprind porunci ale regelui (adica norme sau dispozitii noi in
mod deliberat, voit). Burebista a recurs la autoritatea religiei, atunci cand a pretins ca legile au fost inspirate de zei pt
a se face ascultat de popor si pentru a dubla autoritatea statala cu autoritatea religiei, in asigurarea respectarii legilor.
Situatie similara cu dreptul roman, unde pontifii romani se foloseau de autoritatea religiei pt a intari caracterul
obligativ al legii.

Institutiile juridice ale dreptului GD nu ne sunt cunoscute in amanunt intrucat textele vechilor legi nu ne-au
parvenit pe cale directa, insa le putem reconstitui in linii generale, pe baza unor izvoare istorice indirecte (care fac
referire la acestea) si pe baza urmelor pe care institutiile dreptului GD le-au lasat asupra dreptului de mai tarziu. Cea
mai importanta institutie a dreptului GD este institutia proprietatii. Din aceasta materie a proprietatii, GD au
cunoscut 2 forme de proprietate:

- Proprietatea privata a stapanilor de sclavi

- Proprietatea comuna devalmasa a obstilor satesti sau teritoriale

Proprietatea privata este atestata de un autor antic Criton care mentiona ca in statul GD exista mari proprietari
de pamanturi si vii. Practica vanzarii scalavilor GD pe pietele imperiului roman era f raspandita, si ca atare, obiectul
proprietatii private la GD il reprezentau pamantul, vitele si sclavii, iar titularii acestei forme de proprietate erau
tarabostii.

Proprietatea comuna devalmasa si fizionomia acesteia ne sunt cunoscute pe baza unor versuri din odele lui
Horatiu. Concluzia care se desprinde din versurile lui, pamanturile obstilor satesti sau teritoriale nu era impartit sub
aspectul proprietatii, fiind stapanit in devalmasie de membrii obstii; insa, cultivarea acestor pamanturi se realiza in
sistemul asolamentului; adica, pamantul era impartit in locuri, iar acestea erau distribuite membrilor obstei prin
tragere la sorti, realizata anual, iar in anul urmator se proceda la o redistribuire, prin acelasi sistem al tragerii la sorti.
Prin urmare, ceea ce era partajata era folosinta ternului, nu proprietatea. Operatiunea aceasta de tragere la sorti a
terenurilor era supravegheata de stat, prin intermediul dregatorilor cu atributiuni administrative .

O alta institutie reglementata de stat este institutia casatoriei. Herodot ne precizeaza ca la GD casatoria se
realiza printr-un contract si in cumpararea sotiei de catre sot de la parintii acesteia. Alte informatii referitoare la
institutia casatoriei le avem de la poetul Horatiu, care precizeaza ca GD practicau monogamia pe care o respectau
cu strictete, ei cunosteau si institutia dotei, denumita zestre, cuvant de sorginte traca, care s-a pastrat in lb romana
alaturi de termenul latin dota. In cadrul casatoriei, femeia avea o pozitie inferioara, fapt evidentiat si de poetul
Ovidiu care vorbeste despre activitatile grele pe care femeia GD trebuia sa le indeplineasca in cadrul gospodariei.

In ceea ce priveste dreptul penal, principalele dispozitii vizau apararea statului si a proprietatii private.
Mentiuni concrete avem numai in privinta adulterului, despre care poetul Horatiu ne spune ca era pedepsit cu
moartea.

In ceea ce priveste dreptul procesual, desi dpdv formal atributiile realizarii justitiei au fost preluate de
organele specializate ale statului, se mentin totodata si situatii in care transarea litigiului sau solutionarea litigiului se
realiza potrivit sistemului razbunarii private. In special, in cazurile de vatamare corporala (legea talionului).
Desfasurarea proceselor era una din preocuparile de baza a statului GD. Referindu-se la Comosycus, Iordannes ne

4
spune ca el era judecator suprem, insa, pe de alta parte, Comosycus cumula calitatile de rege si Mare Preot. De
aceea, nu putem stii cu exactitate daca elera varful ierarhiei judiciare, adica judecatorul suprem, in virtutea calitatii
de rege, sau in virtutea calitatii de Mare Preot. O referire importanta la acest domeniu procesual o avem de la
Ovidiu, care in versurile sale evidentieaza utilizarea duelului judiciar ca mijloc de solutionare a litigiilor. In ceea ce
priveste DIP, izvoarele antice atesta rolul pe care preotii GD, asemeni preotilor romani, il jucau in cadrul
ceremonialului care insotea incheierea tratatelor internationale de catre statul GD.

Organizarea de stat a provinciei romane dace

In urma razboaielor daco-romane (101-102 / 105-106), o mare parte a teritorirului locuit de GD a intrat in
componenta statului roman, ramanand in continuare locuite de dacii liberi Crisana, Maramuresul si N-ul
Moldovei. Pe de alta parte, insa, nu toate teritoriile cucerite de romani au fost incluse administrativ in provincia
romana dacica, astfel incat Muntenia, coltul S-E al Transilvaniei (Transilvania dintre Olt si Carpati), precum si
S-ul Moldovei au intrat in componenta provinciei Moesia Inferioara. Provincia Dacia a fost supusa unor
reorganizari succesive:

- 106-117 (pana la moartea lui Traian), Dacia s-a mentinut ca o provincie unitara in cadrul imperiului Roman
cuprinzand Muntenia, Banatul si Transilvania, cu exceptia Crisanei, Maramuresului.
- 117-124: la moartea imp Traian, noul imparat Hadrian intreprinde o noua reorganizare a provinciei, in
sensul ca abandoneaza S-ul Moldovei si cea mai mare parte a Campiei Muntene care erau greu de aparat si
imparte restul teritoriului ramas sub dominatie romana in 2 provincii:
o Dacia Inferioara – cuprinde coltul S-E al Transilvaniei si Oltenia
o Dacia Superioara – cuprinde Banatul si restul Transilvaniei ramas sub stapanire romana;
- 124: imparatul Hadrian desprinde din Dacia Superioara zona aflata la N de Aries si de Muresul superior,
creand o noua provincie, denumita Dacia Porolisensis
- 168-169: Imparatul Marc Aureliu realizeaza ultima reorganizare a provinciei Dacia: Dacia Superioara si
Dacia Inferioara sunt contopite intr-o singura provincie denumita Dacia Appulensis, din care este desprins
ulterior Banatul, dupa alti autori Oltenia, formandu-se o noua provincie denumita Dacia Malvensis; Dacia
Porolisensis e mentinuta in vechile sale granite;

Organele centrale de conducere ale provinciei Dacia

Dacia facea parte din categoria provinciilor imperiale, nepacificate, fiind condusa direct de imparat prin
intermediul unui reprezenant al sau, un guvernator al provinciei care purta titulatura de legatus augusti
propraetore; era recrutat dintre membrii ordinului senatorial si avea rang consular, adica fusese fost consul la Roma
si ca atare avea imperium pro consulare, adica puterea de comanda a consulului, ca atare avea depline puteri
militare, judiciare si civile.

Resedinta guvernatorului si capitala provinciei se aflau la Colonia Augusta Dacica Ulpia Traiana
Sarmizegetusa. Aceasta situatie s-a mentinut pe tot timpul domniei imparatului Traian. Dupa prima reorganizare a
provinciei, Dacia Superioara este condusa in continuare de un guvernator care purta titulatura de legatus augusti
propraetore, recrutat dintre membrii ordinului senatorial, dar de rang pretorian, adica fost pretor la Roma, el avand
dreptul de a comanda o singura legiune romana.Resedinta acestui guvernator se afla la Appulum unde rezida
Legiunea a 13-a Gemina, pe care o comanda. Capitala provinciei ramane in continuare Colonia Ulpia Traiana.
Dacia Inferioara era o provincie procuratoriana condusa de un procurator augusti, denumit si procurator prezidial,
sau in latineste praeses, apartinand ordinului ecvestru (cavalerilor) si care jus gladi, in virtutatea caruia exercita
depline puteri civile, judiciare si militare. Capitala provinciei si resedinta guvernatorului se aflau la Drobeta.

Aceeasi situatie avem si in Dacia Porolisensis, condusa si ea de un procurator prezidial, cu resedinta la

Napoca. Dupa ultima reorganizare a Daciei, in Dacia Porolisensis, atributiile guvernatorului au fost preluate de
comandantul Legiunii a 5-a Macedonica. Dacia Malvensis era condusa de un procurator prezidial cu resedinta la

5
Malva, iar guvernatorul Daciei Appulensis redobandeste importanta de odinioara, in sensul ca el redevine de rang
consular purtand titulatura de legatus augusti propraetore daciarum trium. In aceasta calitate coordona toate cele 3
provincii Dacia pe plan militar, administrativ si judiciar.

Unitatea celor 3 provincii a fost intarita si prin faptul ca din vremea imparatului Alexandru Sever, Colonia
Ulpia Traiana este denumita metropolis a celor 3 Dacii.

Un alt organ de conducere la nivel central era Concilium provinciae (Concilium daciarum trium) introdus
din vremea imparatului Marc Aureliu. Este o adunare provinciala alcatuita din reprezenanti ai oraselor din Dacia,
care se intruneau o data pe an la Colonia Ulpia Traiana in Palatul augustalilor. Membrii acestei adunari
apartineau ordinului ecvestru si ordinului depulionilor, si alegeau dintre ei un presedinte al adunarii care indeplinea
si functia de preot al cultului imperial in Dacia (sacerdos arae augusti). Aceasta adunare provinciala era, insa, un
organ consultativ cu atributiuni restranse, limitate la discutarea unor probleme de interes generale ale oraselor si
provinciilor si la sustinerea acestor interese in fata administratiei imperiale, sens in care reprezentantii oraselor
puteau adresa plangeri imparatului fata de abuzurile magistratilor provinciali. In realitate, principala sarcina a lui
Concilium provinciae era intretinerea cultului imparatului in viata, in scopul intaririi unitatii provinciilor, precum si
in scopul cresterii loialitatii si atasamentului provincialilor fata de stapanirea romana.

Organizarea financiara a provinciei Dacia

Administrarea finantelor provinciei revene unui procurator financiar cu sediul la Colonia Ulpia Traiana,
unde se centralizau toate datele de natura fiscala privind veniturile si impozitele aplicate. Acest procurator financiar
era subordonat legatului imperial al Daciei, era recrutat dintre membrii ordinului ecvestru si avea in subordinea sa
un intreg aparat fiscal. Aceasta situatie s-a mentinut in urma reorganizarilor succesive ale provinciei Dacia, in Dacia
Superioara si in Dacia Appulensis. Mai mult, in Dacia Appulensis, atunci cand locul guvernatorului imperial era
vacant, atributiile sale erau exercitate pe timpul interimatului de procuratorul financiar care actiona ca un
viceguvernator. In provinciile procuratoriene, anume Dacia Inferioara, Dacia Porolisensis si Dacia Malvensis,
atributiile financiare reveneau procuratorilor prezidiali ai acestor provincii. In Dacia Porolisensis, dupa ce
conducerea provinciei a fost preluata de comandantul Legiunii a 5-a Macedonica, atributiile financiare au fost
incredintate unui procurator financiar special.

In vederea stabilirii impozitelor erau efectuate din 5 in 5 ani recensaminte ale bunurilor si persoanelor de
catre magistrati specializati denumiti duumvirii cvinvenares. Impozitele erau de 2 categorii:

- Impozite directe (tributa)

- Impozite indirecte (vectigalia...)

Din prima categorie faceau parte tributum soli (stipendium), care insa, se platea si pe cladiri si tributum capitis, care
este un impozit personal, care era platit nu numai de catre cetatenii romani, ci si de catre locuitorii necetateni ai
provinciei.

Impozitele indirecte erau numeroase, cele mai importante fiind impozitul de 5% pe mosteniri (vicesima ereditatis) si
impozitul de 2,5% pe circulatia bunurilor si persoanelor, un fel de taxa vamala pentru incasarea careia au fost
organizate in Dacia, atat in interiorul provinciei, cat si la granita oficii vamale denumite statiomes, ele au fost
conduse la origine de sclavii imperiali, apoi activitatea de incasare a impozitelor a fost incredintata unor arendasi
denumiti conductores, iar dupa reforma lui Marc Aureliu, aceasta activitate a fost preluata de procuratori vamali,
recrutati dintre membrii ordinului ecvestru.

Organizarea locala a provinciei Dacia

In Dacia au existat 2 categorii de asezari:

6
 - Urbane
- Rurale

Asezarile urbane erau de 2 categorii:

- Colonii
- Municipii

Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor bucurandu-se de plenitudinea drepturilor civile
si politice. Mai mult decat atat, unele dintre colonii erau investite cu jus italicum, o fictiune juridica in virtutea careia
solul lor era asimilat cu solul italic si ca atare, cetatenii romani care locuiau in aceste colonii puteau exercita drept de
proprietate cviritara asupra pamantului, fiind pe cale de consecinta scutiti de plata impozitului funciar.

Muncipiile erau asezari urbane mai putin romanizate, locuitorii lor bucurandu-se de un statut juridic intermediar
intre cetateni si peregrini. Ca atare, municipiile aveau o pozitie juridica inferioara coloniilor, insa aceasta situatie era
doar teoretica pentru ca la momentul cuceririi Daciei de catre romani, distinctiile atat de clare odinioara intre colonii
si municipii incepusera sa se estompeze. Toate orasele romane, fie colonii, fie municipii, aveau o conducere
autonoma exercitata de catre cetatenii romani asemanatoare cu aceea a tuturor celorlalte orase din imperiu, toate
avand un unic model de organizare si conducere si anume, Roma. Aceasta l-a indreptatit pe Aulu Geniu (?) sa afirme
ca orasele din imperiu sunt mici efigii ale poporului roman.

Conducerea suprema a coloniilor si municipiilor era exercitata de un Consiliu municipal, organizat dupa
modelul Senatului Romei, motiv pt care se si numea Senat municipal. Membrii acestui consiliu, alcatuiat asa-
numitul ordo decuniorum, numarul lor varia intre 30 si 50, fiind stabilit prin actul de infiintare a orasului in raport de
numarul cetatenilor romani care locuiau in orasul respectiv. Membrii Senatelor municipale aveau un mandat de 5
ani, fiind desemnati, de catre magistrati specializati (duum quirii...) subsecvent efectuarii recensamantului pt ca erau
recrutati dintre cetatenii romani ingenui, avand varsta de cel putin 20 de ani si o avere de cel putin 100 000 de
sesterti.Erau preferati la desemnarea ca membri ai Senatelor municipale aceia care indeplinisera anterior
Magistraturii municipale si sacerdotale.

La Epoca stapanirii romane in Dacia, ordinul decunionilor ajunsese la apogeul dezvoltarii sale sub aspectul
puterii economice si al pozitiei politice in cadrul statului roman, dovada o inscriptie descoperita la Drobeta care
denumeste ordinul decunionilor (ordo splendisimus).

Principalele atributiuni ale Senatelor muncipale erau:

- Atribuirea de teren
- Solutionarea problemelor edilitare
- Organizarea spectacolelor si a jocurilor publice
- Ordonarea activitatii adiministrative si fiscale
- Indeplinirea obligatiilor de cult
- Cinstirea persoanei imparatului si a conducatorilor provinciei si alegerea magistratilor municipali si
sacerdotali

Conducerea executiva a oraselor era asigurata de catre magistratii municipali. Acestia erau organizati ierarhic
in varful acestei ierarhii aflandu-se magistratii superiori denumiti in colonii dumviri iure dicundo, iar in municipii ...
Alesi pe termen de un an dintre decurioni si avand atributii administrative si jurisdictionare.

Alti magistrati erau edilii insarcinati cu politia oraselor, cu aprovizionarea pietelor, intretinerea strazilor si
cladirilor si cvestorii, care se ocupau cu administrarea finantelor si bunurilor oraselor. In subordinea magistratilor
municipali se afla un intreg aparat de functionari si slujbasi marunti denumiti apparitores.

7
 Cea de-a 2-a categorie erau magistratii sacerdotali sau preotii municipali. Ei erau alesi de catre decurioni si de
asemenea, erau organizati intr-un sistem ierarhic, in varful acestei ierarhii se afla pontifex ales dintre decurioni,
urmau apoi flamines (adica preotii zeilor principali) si augurii.

(primul esalon = Senatul municipal + magistratii)

Al doilea nivel al conducerii orasului era asigurat de catre ordinul augustalilor. Din acest ordin faceau parte
oameni care nu aveau acces la magistraturile municipale. Augustalii erau alesi pe viata de catre decurioni si aveau ca
principala sarcina, aceea de a intretine cultul Romei si al imparatului in viata si de a face donatii banesti orasului
pentru sustinerea activitatii edilitare. Augustalii erau organizati intr-o asociatie la nivelul intregii provincii, cu sediul
la Colonia Ulpia Traiana, unde isi avea resedinta si conducatorul lor suprem (sacerdos aere augusti) care indeplinea
si functia de presedinte al Consiliului celor 3 Dacii.

Al 3-lea nivel era reprezentat de catre colegiile (asociatii cu caracter profesional, religios sau funerar, avand ca
scop ajutorarea reciproca a membrilor lor (Colegiul negustorilor, mestesugarilor etc). Colegiile profesionale erau
organizate dupa model militar, grupandu-i pe membrii lor in decurii si centrii. Erau conduse de un praefectus sau
magister si se puneau sub protectia unei personalitati influente a provinciei denumita patronus sau defensor.

Localitatile rurale (Sate) grupau cea mai mare parte a populatiei provinciei si erau de 2 categorii, sate
organizate dupa modelul autohton GD, sub forma obstilor satesti sau teritoriale si sate organizate dupa modelul
roman.

Satele organizate dupa modelul roman eraud e 2 categorii:

- Pagus –pagi: satele aflate pe teritoriul unor colonii locuite in majoritate de cetateni romani:
- Vicus – vici: satele erau aflate in afara teritoriului coloniilor, mai mici, locuite preponderent de necetateni.

Mai existau 2 categorii speciale de asezari rurale, anume stationes si cannabe.

Stationes = oficiile vamale, fiscale, postale, de paza si control, organizate atat in interiorul provinciilor, cat si la
granitele acestora

Cannabe = asezari rurale organizate pe langa castrele romane si locuite de mestesugari, negustori, veterani, rude si
familii ale soldatiilor.

Dreptul in provincia romana Dacia

Ca dreptul roman in ansamblul sau, dreptul aplicat in provincia romana Dacia a avut un putenric caracter
statutar, in sensul ca el consacra un statut juridic diferit pentru diversele clase si categorii sociale. Astfel, cetatenii
romani se bucurau si in Dacia, ca si la Roma de plenitudinea drepturilor civile si poltice, cu exceptia dreptul de
proprietate quiritara, pe care asa cum am vazut, il puteau exercita doar cetatenii care locuiau in coloniile investite cu
jus italicum.

Dreptul civile ale cetatenilor romani erau:

- Jus comerci (comercium) = dreptul de a incheia acte juridice valabile, potrivit dreptului civil
- Jus connubii (conubium) = dreptul de a incheia o casatorie valabila, potrivit dreptului civil
- Legis actio = dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale dreptului civil pentru valorificarea drepturilor
subiective si a pretentiilor lor legitime

Drepturile politice erau:

8
- Jus militiae = dreptul de a face parte din legiunile romane
- Jus sufragii = dreptul de a alege
- Jus honorom = dreptul de a candida la o magistratura

In raporturile dintre ei, cetatenii romani utilizau normele dreptului civil.

Cea de-a 2-a categorie erau latinii. Ei aveau un statut juridic intermediar, intre cetatenii romani si peregrini, in
sensul ca ei se bucurau de o parte dintre drepturile civile si politice ale cetatenilor romani. Astfel, aveau printre
drepturile civile jus comerci, uneori jus connubi si legis actio, iar dintre drepturile politice aveau doar jus
sufragi, nu beneficiau de jus honorum si de jus militiae.

Latinii din Dacia faceau parte din categoria latinilor ...., in sensul ca ei se bucurau de statul juridic al latinilor
coloniali, dar nu erau rude de sange cu romanii. De altfel, la epoca stapanirii romane a Daciei, statutul de latin
devenise o exceptie aplicandu-se unui numar restrans de persoane pe fondul generalizarii cetateniei romane.
Latinii utilizau in raporturile dintre ei, precum in raporturile cu cetatenii si peregrinii normele dreptului gintilor.

Cea de-a 3-a si ultima categorie o reprezentau peregrinii. Sunt categoria sociala cea mai importanta in Dacia,
deoarece in aceasta categorie intra marea masa a Dacilor cuceriti de Romani. Unii dintre ei, cum ar de ex. Dacii
care locuisera in Sarmizegetusa erau peregrini dediticii pentru ca se opusesera cu forta cuceririi romane. Ei
reprezentau o categorie inferioare de peregrini, in sensul ca nu se mai puteau bucura de dreptul lor national,
adica de cutumule lor locale si le era interzisa venirea la Roma, sub sanctiunea caderii automate in sclavie.

In raporturile cu cetatenii romani, cu latinii, precum si intre ei, peregrinii utilizau normele dreptului gintilor si in
plus, peregrinii obisnuiti puteau utiliza in raporturile dintre ei cutumele locale, adica leges morestve
peregrinorum in masura in care acestea nu contraveneau ordinii de drept romane.

In concluzie, dreptul gintilor reprezinta dreptul comun al cetatenilor, latinilor si peregrinilor, folosit pentru
reglementarea raporturilor dintre ei si care, datorita avantajelor incontestabile pe care le prezenta, a fost preluat
si utilizat si de catre cetatenii romani in raporturile dintre ei in dauna normelor dreptului civil.

Dreptul gintilor are o fizionomie aparte in raport cu dreptul civil in sensul ca este liber de forma si are ca
element central al institutiilor sale elementul subiectiv al vointei umane. Formele juridice bazate pe jus
gentium, desi diferite de cele bazate pe cele de jus civile produc totusi efecte juridice valabile chiar daca
imperfecte in raport cu formele dreptului civil.

Astfel, cetateanul roman se putea casatori in mod valabil cu o peregrina potrivit formelor prescrise de
dreptul gintilor, dar nu avea manus (puterea maritala asupra sotiei) si nu avea patria potestas deplina (putere
parintesca deplina) asupra copiilor rezultati din aceasta casatorie. Alt exemplu, forma scrisa era utilizata in
contractele incheiate intre cetateni si peregrini, insa, ea nu avea un caracter ad validitate si era utilizata doar ad
probatione. Litigiile dintre cetateni si peregrini erau deduse spre solutionare tribunalelor romane din provincie
pe baza unei fictiuni juridice si anume aceea ca peregrinul ar fi cetatean roman (si cives romanus esem).

Jus gentium ca diviziune a DPR este insa, mult mai evoluat si mult mai adaptat realitatilor economiei de
schimb decat dreptul civil. In procesul convietuirii dacilor si romanilor, in provincia Dacia, cele 3 randuieli
juridice (sisteme) – jus civile, jus gentium si cutumele locale – s-au apropiat pana la contopire in cadrul unui
proces de sinteza juridica daco-roman, dand nastere in conditiile specifice Daciei unui sistem de drept nou si
anume sistemul dreptului daco-roman. In cadrul acestui proces de sinteza juridica, influenta covarsitoare a fost
exercitata de dreptul roman, dar si dreptul local a exercitat o influenta asupra dreptului roman, in special pe 2
directii:

- Directia inlaturarii formalismului din actele juridice

9
 - Consacrarea principiului bunei-credinte

PRINCIPALELE INSTITUTII ALE DREPTULUI APLICAT IN DACIA

INSTITUTIA PROPRIETATII

O prima distinctie trebuie facuta intre proprietatea asupra pamantului si proprietatea asupra celorlalte
bunuri.

Asupra solului, in provincia romana Dacia, s-au exercitat 2 forme de proprietate : proprietatea quiritara si
proprietatea provinciala.

Proprietatea quiritara era exercitata de cetatenii romani care locuiau in coloniile investite cu ius italicum;
ca atare, ei nu plateau tributum solis asupra pamantului stapanit in proprietate, intrucat acel pamant era asimilat
solului Romei printr-o fictiune juridica.

Asupra celorlalte pamanturi, provincialii (locuitorii provinciei), cetateni si necetateni, exercitau o forma
aparte de proprietate denumita proprietatea provinciala. Potrivit unei stravechi reguli din dreptul roman, dusmanii
Romei nu aveau niciun drept si ca atare, pamanturile cucerite intrau in proprietatea statului roman cu titlul de ager
publicus. Aceste terenuri erau date in folosinta spre a fi cultivate provinciarilor care plateau in schimbul folosintei
primite asupra pamantului un impozit funciar→ tributum soli sau stipendi.

Aceasta stapanire exercitata de provinciali era extrem de dificil de incadrat din punct de vedere juridic.
Jurisconsultii romani au cautat sa o defineasca aceasta stapanire pe baza ideilor si institutiilor juridice existente la
acea data si ca atare, au considerat ca provincialii exercita asupra acestor terenuri posesia sau uzufructul. De
asemenea, ei au considerat ca provincialii puteau fi asimilati pana la un punct in privinta stapanirii exercitata asupra
pamantului cu titularii unui drept real. In realitate, examinand fizionomia acestei institutii, putem constata ca
provincialii exercitau asupra terenurilor primite in folosinta de la stat, un veritabil drept de proprietate, pe care o
denumim in mod conventional proprietatea provinciala. Provincialii puteau transmite aceste terenuri prin acte
inter vivos utilizand traditiunea, dupa cum le puteau transmite si mortis cauza, adica le puteau lasa mostenire. Prin
urmare, ei aveau toate atributele dreptului de proprietate: jus utendi (dreptul de a folosi), jus fruendi si jus abutendi
sau disponendi.

Dupa modelul uzucapiunii din dreptul civil, a fost creata pentru proprietarii provinciali o uzucapiune speciala,
denumita prescriptio longi temporis, pe care Paul si Modestin (2 mari jurisconsulti din epoca clasica) au denumit-o
prescriptio longi posesionis.

Aceasta prescriptie se deosebeste de uzucapiunea din dreptul civil sub urmatoarele aspecte:

10
 1. sub aspectul termenilor – potrivit codului decemviral, uzucapiunea are termene scurte : de 1 an pt res
mobiles (bunuri mobile) si de 2 ani pt res soli (bunuri imobile), in timp ce prescriptio longi posesionis are
termene lungi:10 ani intre prezenti si de 20 de ani intre absenti.

Prezenti – aceia care locuiau in aceeasi civitatis (oras), iar apoi aceia care locuiau in aceeasi provincie.

Absenti – aceia care locuiesc in civitas(orase) diferite, ulterior in provincii diferite.

2. sub aspectul efectelor – uzucapiunea din dreptul civil e o prescriptie achizitiva, adica un mod de
dobandire a proprietatii, in sensul ca uzucapanatul dobandeste proprietatea la implinirea termenului daca si
celelalte conditii ale uzucapiunii sunt indeplinite.

- In timp ce, precriptio longi temporis e o prescriptie extinctiva in sensul ca are ca efect respingerea
actiunii in revendicare a proprietatii provinciale de catre cel care a posedat bunul 10 sau 20 de ani. Insa
daca posesorul pierdea bunul, dupa implinirea termenului de prescriptiei, el nu-l mai putea revendica.

3. Precriptio longi temporis, spre deosebire de uzucapiune admite jonctiunea posesiilor si nu necesita just
titlu sau justa cauza (justa cauza posesionis) si nici buna-credinta.

Exista o alta forma de prescriptie a pronvincialilor, prescriptio longisimi temporis (prescriptia celei mai lungi
durate), cu termen unic de 40 de ani in vremea imparatului Ctin cel Mare, redus in vremea lui Teodosiu al II-lea la
30 de ani si care se aplica si bunurilor imperiale si ale bisericii. Prescriptio longisimi temporis era tot o prescriptie
extinctiva.

Imparatul Justinian, in demersul sau unificator, inclusiv in domeniul domeniul dreptului, a suprimat orice
deosebire dintre fondurile italice si cele provinciale, si a unificat uzucapiunea din dreptul civil cu prescriptio longi
temporis, creand urmatorul sistem: mobilele se uzucapau printr-o posesie de 3 ani (usus capio), iar bunurile
imobilele se uzucapau printr-o posesie de 10 ani intre prezenti si 20 de ani intre absenti (prescriptio longi temporis).
In ambele cazuri prescriptia era achizitiva, insa se cereau justul titlu (justa cauza posesionis) si buna credinta.

Imparat Justinian mentine prescriptio longisimi temporis printr-un sistem intermediar introdus printr-o
constitutiune imperiala, data in anul 528 d.Ch. Potrivit lui, prescriptio longisimi temporis are urmatoarea
fizionomie: daca posesorul e de buna credinta si nu a intrat in posesia bunului prin mijloace violente, devine
proprietar printr-o posesie de 30 de ani; daca posesorul nu este de buna credinta sau daca a intrat in posesia bunului
cu violenta, dupa o posesie de 30 de ani nu devine proprietar, dar poate respinge cu succes actiunea in revendicare
formulata de proprietar; daca insa pierde posesia, nu poate revendica.

11
 Aceasta figura juridica a proprietatii provinciale a dat nastere pe plan tehnicii de reglementare juridica unor
atribute si unor determinative juridice care au putut fi utilizate cu succes ulterior in vederea consacrarii proprietatii
divizate de tip feudal.

Asupra celorlalte bunuri, in afara proprietatii quiritare, locuitorii provinciei Dacia, puteau exercita si o alta
forma de proprietate, denumita proprietatea peregrina. Aceasta forma de proprietate a fost creata datorita
pragmatismului romanilor, din considerente de ordin economic, intrucat peregrinii erau principalii parteneri de
comert ai romanilor. Pe de alta parte, insa, peregrinii nu aveau jus comerci, si ca atare, ei nu aveau acces la
proprietatea quiritara. De aceea, pentru ei a fost creata aceasta noua forma de proprietate, proprietatea peregrina
protejata prin mijloace juridice create dupa modelul celor care protejau quiritara.

Spre pilda, actiunea revendicara era acordata si peregrinilor, fie prin utilizarea fictiunii juridice ca
peregrinul e cetatean ( si cives romanus esem), fie prin suprimarea din formula a sintagmei latinesti „ex iure
quiritium”. Cu aceeasi fictiune a calitatii de cetatean roman, le-au fost acordate peregrinilor actiunile furti si
damnum in juria dati, actiuni care sanctionau delictul de furt si delictul pagubei cauzate pe nedrept (damnum in
juria datum).

INSTITUTIA CASATORIEI

Erau admise casatoriile intre peregrini, totodata erau admise tutela si adoptiunea fraterna pe baza careia
s-a creat in feudalism institutia infratirii.

O alta materie reglementata in provincia Dacia este materia succesiunii. Mostenirea era deferita fie ad
intestat (conform legii), fie prin testament, materie in care peregrinii testau cu precadere in forma orala ce a dat
nastere in feudalism testamentului lasat, cum spune legea tarii „cu limba de moarte”. Totodata, aveau testament
factio pasiva, in sensul ca veneau la succesiunea cetatenilor romani.

In materia obligatiilor, Dacia romana cunoaste o reglementare amanuntita si evoluata, deoarece in Dacia
romana (ca si in celelalte provincii ale imperiului), epoca stapanirii romane se caracterizeaza printr-o dezvoltare fara
precedent a productiei si a schimbului de marfuri.

Obligatiile si in special obligatiile contractuale sunt supuse unui regim juridic extrem de complex rezultat
din impletirea unor elemente ale dreptului civil cu elemente ale dreptului gintilor si cutume locale. Forma,
elementele si efectele contractelor aplicate in Dacia ne arata faptul ca o serie de reguli si principii ale dreptului
roman au fost deviate de la menirea lor initiala, capatand in conditiile specifice Daciei functii si finalitati noi. Acest
fenomen este ilustrat intr-unul dintre cele mai importante documente ale dreptului privat roman care fac parte din
categoria textelor epigrafice, este vorba despre cripticele din Transilvania sau tablitele cerate din transilvania.

TABLITELE CERATE DIN TRANSILVANIA

12
 Tablitele au fost descoperite intre 1786 – 1855 la Alburnus Maios (Rosia Montana) intr-o mina de aur
abandonata. Au fost descoperit 25 de tablite, dar doar 14 lizibile. Cele lizibile contin diverse acte juridice: 4 contin
contracte de vanzare, 3 contracte de munca, 2 contracte de imprumut, un contract de societate, un contract de
depozit, un proces verbal prin care se desfiinta o asociatie funerara, lista care continea cheltuieli pt organizarea unui
bachet si un act care atesta obligatia unei persoane de a plati o datorie.

Aceste tablite se numesc criptice deoarece ele se prezinta sub forma unor seturi a cate 3 tablite din lemn de
brad care au scrise fetele interioare ale tablitelor 1 si 3 si ambele fete ale tablitei 2. Ele se mai numesc si tablite
cerate, deoarece suprafata lor este scobita, aceasta adancitura este acoperita cu un strat de ceara pe care s-a scris cu
ajutorul unui stilet.

Tablitele contin acte incheiate de comunitatea locala la mijlocul sec.2 d.Ch, ultimul act fiind dat 26 mai 167
d.ch. Istoricul acestor tablite l-a facut marele romanist german Theodor Momsen, care le-a tradus si public intr-o
editie criptica, aparuta la Viena si intitulata “Corpus inscriptiorum latinarum”. Momsen a sustinut, plecand de la
faptul ca ultimul act este datat 26 mai 167 d.Hr., data la care romanii se aflau in razboi cu cvazii si marcomanii, el a
spus ca locuitorii acelei asezari au ascuns in mina actele cele mai importante ale comunitatii, locuitori care s-au
refugiat din fata marcomanilor si care apoi nu s-au mai intors si astfel, actele comunitatii s-au pierdut.

Nu putem fi de acord cu aceasta opinie intrucat exploatarea minelor de aur din Mtii Apuseni a reprezentat
preocuparea esentiala a administratiei romane in Dacia, pe toata durata cuceririi romane; de aceea, e mai usor de
presupus ca numai persoana care a ascuns actele comunitatii in mina nu s-a mai intors in localitate la terminarea
razboiuluisi ca atare, actele comunitatii s-au pierdut.

Principalele acte continute in tablitele cerate din Transilvania

In contractul de imprumut creditor este o femeie peregrina, Anduena lui Vato, ceea ce inseamna o abatere de la
normele dreptului roman, intrucat potrivit dreptului roman, femeia sui iuris era considerata obstaculata din punct de
vedere intelectual, fiind pusa sub tutela perpetua a agnatilor sai, adica a rudelor sale civile si care aveau vocatia de a
o mosteni. Doar ca Anduena lui Vato incheie acest act singura, fara autoritatis tutoris (fara incunviintarea tutorelui).

In alt contract de imprumut, obligatia debitorului de a plati dobinzi la suma imprumutata rezulta dintr-p simpla
conventie de buna credinta, ceea ce nu este posibil potrivit dreptului roman, pt ca in dreptul roman, obligatia de a
plati dobinzi rezulta fie dintr-o stipulatio usurarum (adica o stipulatiune a dobinzilor), alaturata lui muutum (adica
imprumutului de consumatiune), fie dintr-o stipulatio sortis et usurarum (adica dintr-o stipulatiune a capitalului si
al dobinzilor). Stipulatiunea, insa, este un act solemn si nu o conventie de buna credinta.

Printr-un contract de depozit se realizeaza o forma exceptionala de depozit, anume depozitul neregulat, act
care este incheiat ad probatione, adica cu scopul de a proba o obligatie nascuta dintr-un alt contract incheiat,
apreciem noi, potrivit unei cutume locale.

13
 Totodata, observam ca in cripticele din Transilvania, stipulatiunea e utilizata atat pt realizarea operatiunii
juridice a imprumutului cu dobanda, cat si pt constituirea unor garantii personale, desi la vremea respectiva, dreptul
roman crease acte speciale prin care se realizau aceste operatiuni.

Un alt contract este un contract de munca prin care o persoana se angajeaza sa lucreze intr-o mina si
accepta printr-o clauza speciala inserata in cuprinsul contractului sa nu fie platit pentru zilele in care nu poate munci
din motive care nu-i sunt imputabile, spre exemplu atunci cand mina respectiva este inundata. Aceatsa clauza este o
importanta derogare de la fizionomia dreptului roman clasic.

Contractul de munca este una din formele pe care le imbraca locatiunea de servicii, care la randul ei este
unul dintre tipurile contractelor de locatiune. Problema de drept care se pune aici este aceea a suportarii riscului in
contract. Regula este in materia contractelor sinalagmatice cum este locatio operarum, ca riscul in contract se
suporta de debitorul obligatiei imposibil de executat (riscul in contract = sistemul potrivit caruia una dintre partile
contactante trebuie sa-si execute obligatia, desi cealalta parte contractanta nu si-o mai poate executa dintr-o cauza
care nu este imputabila). La origine, in epoca veche a dreptului roman, riscul in contract era suportat de locator,
adica de cel care lua initiativa inchirierii fortei sale de munca, altfel spus de catre muncitor. Insemna ca muncitorul
nu era platit, daca nu muncea din motive care nu erau imputabile.

Ulterior, in dreptul roman clasic, regula se modifica, riscul fiind preluat de catre conductor si totusi in
cripticele din Transilvania, exista o clauza derogatorie prin care locator ca debitor al obligatiei imposibil de executat
isi asigura riscul din contract. Aceasta derogare se explica prin discrepanta de statut economic si social dintre partile
contractante, discrepanta care permite proprietarului minei, adica lui conductor sa impuna locatorului chiar si clauze
derogatorii de la fizionomia dreptului roman clasic in cadrul unui veritabil contract de adeziune.

In Tripticele din Transilvania sunt continute 4 contracte de vanzare, dintrte care unul are ca obiect un sclav,
iar altul o parte dintr-o casa. Vanzarile continute Triptice au o forma diferita de cea a vanzarii consensuale romane,
desi efectele lor sunt identice. Astfel, vanzarea consensuala romana reprezinta acordul de vointa al partilor cu privire
la obiect si la pret si genereaza urmatoarele efecte. In sarcina vanzatorului, obligatia de a pastra bunul, obligatia de a
preda bunul, obligatia de garantie pentru evictiune (?) si cea pentru victi; iar in sarcina cumparatorului genereaza
obligatia de a plati pretul vanzarii. In aceste vanzari avem clauze distincte: una de cumparare, alta referitoare la pret,
o clauza distincta privind raspunderea pentru evictiune, o clauza distincta privind raspunderea pentru victi, precum si
o declaratie a garanţilor.

Tot sub aspectul formei, actele de vanzare sunt semnate nu numai de parti, dar si de martori si garanti. In
dreptul roman actele juridice se clasifica in 2 categorii: acte incheiate in forma obiectiva (semnate numai de
martori) proprii epocii vechi a dreptului roman, si cele incheiate in forma subiectiva (semnate numai de parti)
proprii epocii clasice si postclasice, preluate in dreptul roman sub influenta orientala, cu precadere greceasca.
Imprejurarea ca in Triptice actele sunt semnate si de martori si de parti si de garanti, presupune o abatere de la
exigentele dreptului roman, sau cum considera unii autori, o etapa de tranzitie de la forma obiectiva la cea
subiectiva.

Una dintre operatiunile juridice ale vanzarii se realizeaza atat prin intermediul mancipatiunii, cat si prin
intermediul contractului consensual de vanzare. Examinand, insa, mancipatiunea, vom constata ca nici una din
conditiile sale de validitate nu este indeplinita.

14
 In literatura de specialitate s-a pus intrebarea de ce aceeasi operatiune juridica se realizeaza si prin
mancipatiune, care oricum este nula datorita neindeplinirii conditiilor de forma si de fond, si prin contract
consensual. Unii au spus ca e adevarat ca mancipatiunea nu-si produce efectele, nu este valabila, dar vanzarea se
realizeaza in virtutea contactului consensual. Aceasta afirmatie e doar o constatare, nu o explicatie. Altii au sustinut
ca partile au recurs si la mancipatiune si la contractul consensual pentru realizarea aceeasi operatiuni juridice. Alti
autori precizeaza ca am fi in prezenta unei substituiri de termeni, in sensul ca din eroare partile au utilizat termenul
de mancipatiune, dar ca in realitate am fi in prezenta traditiunii, act de drept al gintilor pe deplin valabil.

Toate aceste explicatii au la baza metoda metafizica de cercetare a fenomenului juridic. Analizand, insa,
aceasta chestiune din perspectiva metodei dialectice, urmeaza sa observam ca in dreptul roman mancipatiunea este
un mod de dobandire a proprietatii, iar contractul consensual de vanzare nu e translativ de proprietate, ci
generator de obligatii, in sensul ca da nastere in sarcina vanzatorului obligatiei de a transmite vacuam posesione
tra... (linistita si utila posesiune a bunului) sau, dupa caz, obligatiei de a transmite chiar proprietatea acestuia.
Executarea acestei obligatii se realizeaza printr-un act ulterior si distinct de contractul de vanzare-cumparare care a
dat nastere obligatiei respective.

In dreptul feudal nescris (Legea tarii), vanzarea este consensuala translativa de proprietate, asa cum
evoluase ea sub influenta dreptului bizantin. Aceasta inseamna ca figura juridica continuta in Triptice este expresia
unei etape intermediare de tranzitie de la vanzarea consensuala generatoare de obligatii din dreptul roman la
vanzarea consensuala translativa de proprietate din dreptul feudal nescris.

In concluzie, din examinarea formei actelor juridice continute de Triptice, a elementelor si efectelor lor, precum
si a statului juridic al partilor contractante, se desprinde ideea ca ele nu sunt intru-totul conforme nici exigentelor
dreptului civil roman, nici exigentelor dreptului gintilor si nici macar cutumelor locale. Toate aceste acte au o
fizionomie specifica de natura sa le confere o identitate proprie ca acte juridice de drept daco-roman, oglindind
astfel, sinteza juridica daco-romana care a insotit sinteza etnico-lingvistica si institutionala.

ORGANIZAREA SOCIALA SI NORMELE DE CONDUITA IN PERIOADA CUPRINSA INTRE

RETRAGEREA AURELIANA (271-275 d.Ch) SI SEC.8-9 d.Ch

Aceasta epoca este epoca etnogenezei romanesti sia firmarii poporului roman in istorie, ca un popor cu o
identitate proprie, iar pe planul organizarii sociale este epoca obstei satesti sau teritoriale, ca forma de organizare
a populatiei daco-romane.

Retragerea aureliana nu a insemnat decat retragerea aparatului aministrativ si armatei romane, nu si a

populatiei ca a ramas pe loc si a continuat sa graviteze, in sfera de influenta si interes a statului roman. Acest
fenomen s-a manifestat nu numai cu privire la teritoriile abandonate de statul roman, dar si cu privire la teritoriile
locuite odinioare de Dacii liberi. Ca atare, procesul de romanizare inceput anterior cuceririi romane a continuat si
dupa retragerea aureliana pana in sec.6 d.Ch.

Etnogeneza romaneasca presupune 2 componente esentiale, si anume:

- Componenta romanizarii
- Componenta crestinarii

15
 Romanizarea a insemnat sinteza etnico-lingvistica si institutionala (ne referim atat la institutiile politice,
cat si la cele juridice), iar crestinarea a insotit in mod firesc componenta romanizarii, astfel incat poporul roman
s-a nascut crestin, spre deosebire de popoarele vecine care au fost crestinare ulterior.

In cadrul procesului etnogenezei romanesti distingem 2 etape:

- Etapa romanizarii dacilor si formarii poporului daco-roman: a durat pana in sec.6

- Etapa formarii poporului roman ca un popor cu o identitate proprie: intre sec.6-8 (9 dupa alti
autori).

In ceea ce priveste popoarele migratoarecare au inceputa sa se perinde in spatiile danubiano-pontice,

incepand cu sec.3, ele nu au exercitat o influenta majora in cadrul etnogenezei romanesti. O influenta mai
semnificativa au exercitat-o slavii in cea de-a 2 parte a acestui proces. Fapt evidentiat prin patrunderea in limba
romana a unor dublete slave pentru termeni de sorginte latina si traca. In raporturile dintre migratori si autohtonii
daci, acestia din urma i-a asimilat pe migratorii. (...) iar, pe de alta parte, sub aspectul organizarii sociale, migratorii
care se aflau in comuna primitiva nu au putut exercita nicio influenta asupra populatiei autohtone.

Sub acest aspect, al organizarii sociale, asistam la un proces de ruralizare al spatiului carpato-danubiano
pontic in sensul ca populatia isi continua existenta in formele traditionale de organizare sociala, existente inca
dinainte de cucerirea romana, anume obstile satesti sau teritoriale. In dezvoltarea societatii umane, obstea
reprezinta una dintre formele sale de organizare, care, la inceput, a imbracat forma obstei gentilice, iar ulterior, in
procesul de trecere de la comuna primitiva la stat, a imbracat forma obstei satesti sau teritoriale. Aceasta obste
sateasca sau teritoriala are elemente care o apropie de obstea gentilica si elemente care o apropie de organizarea
gentilica. Elementul care o apropie de organizarea gentilica este democratismul obstei teritoriale. Elementul care o
apropie de stat este criteriul teritorial al constituirii sale.

In limba romana, s-au pastrat 2 termeni pentru desemnarea obstilor satesti sau teritoriale: unul de origine
latina , anume sat (lat fosatum), si unul de sorginte traca, anume termenul de catun. Ulterior, sub influenta slava, a
patruns si un dublet de sorginte slava si anume acela de obste.

Caracterele obstei satesti sau teritoriale

 Caracterul teritorial: obstea este o asociatie de gospodarii familiale organizate pe baza unui teritoriu
stapanit in comun; termenul care desemneaza acest teritoriu este cel de mosie, cuvant de sorginte traca
care este sinonim cu cel de proprietat (de sorginte latina); pentru partea care revenea fiecarui membru al
obstei din teritoriul acestuia, era utilizat termenul de moş.
Alaturi de cuvantul mos, in lb romana a patruns si termenul de batran (vine din lat veteranus).
Ca urmare a patrunderii slavilor, patrund si o serie de dublete slave, anume termenii ocina, baştina sau
dedina, care au sensul de proprietate ereditara. Corespondentul trac este acela de mosie mostenita.
 Caracterul agrar si pastoral: acesta este determinat de indeletnicirile traditionale ale stramosilor nostri,
agricultura si cresterea vitelor. In mod corespunzator, teritoriul obstei era impartit in 2 categorii de teren:
o Campul : terenul arabil, de cultura
o Pasunea: terenul destinat cresterii vitelor; aceasta se realiza intr-o forma pastorala specifica
poporului roman si anume, transhumanta, pe care o intalnim nu numai la obstile de munte, ci si
la obstile de campie si care, de asemenea, nu inseamna nomadism, asa cum au sustinut unii autori,
intrucat cresterea vitelor era o activitate complementara agriculturii si prezenta un caracter de

16
 stabilitate tocmai prin alocarea unor categorii de terenuri din cadrul obstilor satesti sau teritoriale
in vederea desfasurarii acestei activitati.

Fiind o comunitate de munca, obstea este organizata in vederea desfasurarii in conditii optime a indeletnicirilor
traditionale ale membrilor sai: agricultura si pastoritul. Organele de conducere ale obstei sunt: Adunarea Generala a
Obstei , Sfatul oamenilor buni si batrani, Alesii obstei.

Organul suprem era Adunarea Generala a Obstei; la Adunarea generala participau toti membrii majori,
majoratul fiind stabilit fie in functie de varsta, fie in functie de data casatoriei. Femeile nu participau decat la acele
adunari la care se luau hotarari in ceea ce le priveste. Adunarea Generala a Obstei era convocata la Biserica in zile
de sarbatoare, convocarea realizandu-se prin viu grai de la om la om. Adunarea generala lua toate deciziile privitoare
la patrimoniu, la organizarea muncii in comun, la relatiile de familie, la solutionarea conflictelor dintre membrii,
aproba transferul de bunuri si incheierea diferitelor conventii dintre membrii obstei, de asemenea, se ingrijea de
organizarea Bisericii si cultului religios. In cadrul adunarii se distingea Sfatul oamenilor buni si batrani compus
din persoane de vaza ale obstei, cu mare experienta de viata, care avea atributii jurisdictionale.

Alesii Obstei, persoane imputernicite cu exercitarea unor atributii speciale; intre acestia se remarcau:

- judele – era seful militar al statului, avand si atributiuni juridice; termenul de jude si institutia pe care o
desemneaza sunt de origine latina (dumvirii iure dicundo si quatrovirii iure dicundo), adica magistratii superiori ai
coloniilor si municipilor romane.

Alesii obstei aveau atributiuni stabilite de Adunarea generala a obstei care ii numea si ii revoca,
controlandu-le activitatea. La randul lor, Alesii obstei erau in masura sa ii sanctioneze pe acei membrii ai obstei care
nu le indeplineau dispozitiile.

Uneori, obstile satesti se incadrau in forme de organizare sociala mai vaste sub aspectul teritoriului ocupat /
stapanit. Astfel, ca urmare a unor necesitati de natura economica sau militara, obstile se puteau grupa in uniuni de
obsti sau confederatii de obsti sau obsti de obsti. Acestea aveau un organ suprem de conducere, Marele Sfat,
avand ca principae atributii solutionarea problemelor patrimoniale comune, solutionarea litigiilor dintre obstile
componente, stabilirea contributiei fiecarei obsti la fondul comun al comunitatii si organizarea apararii in comun a
obstilor.

Astfel, necesitati de ordin economic legate de exploatarea unitara a unui teritoriu care ofera conditii similare din
punct de vedere geografic (ex.:valea unui rau, versantul unui munte), precum si necesitatii de aparare decurgand din
configuratia teritoriului impunea unirea obstilor satesti intr-o uniune de obsti care mai era numita confederatie de
obsti sau obste de obsti. In cadrul confederatiei de obsti, obstile isi pastrau autonomie, in sensul ca problemele lor
interne continuau sa fie rezolvate de organele proprii de conducere.

17
NORMELE DE CONDUITA IN CADRUL OBSTEI SATESTI

A. Norme referitoare la obiectul muncii

Acestea reglementau inclusiv modul de stapanire a acestora, fiind de fapt, norme referitoare la
proprietate. Insa, aici, termenul de proprietate nu e utilizat in sens juridic, ci in sens economic. Conceptul de
proprietate, ca la romani, are 2 acceptiuni: juridic (dreptul de proprietate) si economic.

Stapanirea exercitata de membrii obstei asupra terenurilor aflate in hotarul obstei imbraca 2 forme:

- stapanirea devalmasa
- stapanire personala (individuala)

Amandoua nu trebuie confundate cu proprietatea devalmasa si proprietatea privata, pentru ca ele sunt
forme de apropriere a folosintei terenului. Astfel, in stapanirea devalmasa – intrau padurile, pasunile, islazurile,
fanetele, apele, iar in epoca obstei arhaice, turmele apartinand comunitatii, fondul de rezerva pentru anii cu recolta
slaba si moara satului.

Un corolar este imposibilitatea membriilor obstei de a instraina terenurile aflate in hotarul obstei in scopul
pastrarii unitatii si integritatii acesteia.

La temelia stapanirii personale se afla munca incorporata de fiecare membru al obstei pentru amenajarea
terenurilor respective, munca care confera acelor terenuri o valaore economica noua, justificand trecerea lor din
stapanire devalmasa in stapanire personala.

Prima desprindere din fondul devalmas a reprezentat-o locul de casa si gradina (gospodaria personala), ceea
ce la romani se numea heredium. Semnul distinctiv al trecerii unui teren din stapanirea devalmasa in cea
personala l-a reprezentat gardul. Proces asemanator a parcurs si campul de cultura (ţarina) – terenul destinat
agriculturii. Tarina era impartita in loturi repartizate familiilor din obste prin tragere la sorti, dar nu in sistemul
asolamentului, ci o data pt totdeauna. De aceea, se numeau loturi matca sau sorti, pt ca dadeau posibilitatea celor
care le stapaneau sa utilizeze si celelalte parti din hotarul obstii in devalmasie cu ceilati membrii ai obstei.

Membrii obstei puteau sa ia in stapanire si alte suprafete de teren din fondul devalmas, pe care le amenajau
prin munca proprie, prin defrisare, destelenire, terenuri care se numeau stapaniri locuresti. Procesul trecerii
terenurilor din hotarul obstei, din stapanire devalmasa in stapanire individuala s-a accentuat de-a lungul timpului,
insa, in ciuda acestui fapt, ostea a pastrat intotdeauna un drept superior de supraveghere si control asupra tuturor
terenurilor aflate in hotarul sau, fie ca era vorba de terenuri in stapanire devalmase, fie de cele in stapanire
individuala.

B. Normele referitoare la relatiile de munca

18
 Ne referim la agricultura, la pastorit, acestea fiind activitatiile economice fundamentale la nivelul obstei
satesti, dar si la alte activitati economice care apar pe fondul diviziunii sociale a muncii, anume mestesuguri si
comert.

C. Norme referitoare la statutul juridic al persoanelor

Principiul de baza: egalitatea membriilor obstii. Aceasta egalitate e determinata de 2 factori:

- Stapanirea devalmasa a pamanturilor

- Desfasurarea muncii in comun

Aceasta egalitate isi pune amprenta asupra tuturor normelor de cnduita existente la nivelul obstei satesti sau
teritoriale. Evidentierea unora dintre membrii obstei si accesul lor la demnitati in cadrul obstei se realiza doar prin
calitatile personale ale acestora.

D. Norme referitoare la relatiile de familie

Familiile existente in cadrul obstiilor satesti erau familii mici,compuse din parinti si copii; in cadrul
acesteia exista deplina egalitatea a sotilor in exercitarea puterii parintesti si, totodata, obligatia de intrajutorare intre
soti, precum si intre parinti si copii, pe de alta parte. Reglementarea relatiilor de familie, in familia daco-romana a
fost puternic influentata de preceptele religiei crestine, astfel incat familia daco-romana este o familie democratica,
spre deosebire de familia romana care este una aristocratica, avand la baza puterea exercitata de seful de familie
asupra tuturor bunurilor si persoanelor aflate sub puterea sa.

Casatoria se incheia prin liberul consimtamant al viitorilor soti, insotit de binecuvantarea religioasa, iar
divortul putea fi cerut de oricare dintre soti, existand, in acest sens, deplina egalitate a sotilor, in privinta motivelor
de divort pe care le puteau invoca.

E. Norme referitoare la succesiune

Descendentii aveau egala vocatie succesorala, fiind totodata recunoscut si dreptul de mostenire al sotului
supravietuitor.

F. Norme din materia obligatiilor

Membrii obstei aveau deplina capacitate de a incheia conventii, iar conventiile se incheiau prin liberul
consimtamant al partilor (solo consensum), fara utilizarea vreunei forme solemene. Cea mai raspandita conventie era
vanzarea, care devenise sub influenta dreptului bizantin, consensuala, translativa de proprietate.

19
 G. Norme referitoare la procedura de judecata

In aceasta materie, litigiile erau solutionate de jude impreuna cu Sfatul oamenilor buni si batrani, membrii
obstei trebuind sa raspunda pentru faptele cauzatoare de prejudicii pe care le savarsisera; la baza acestei raspunderi
stateau principiul solidaritatii rudelor, legea talionul si principiul compozitiunii.

In ceea ce priveste materia probelor, inca din aceasta epoca apar probe fundamentale pentru practica
juridica romaneasca, cum ar fi juramantul cu brazda in cap si proba cu juratori

APARITIA RELATIILOR DE PRODUCTIE DE TIP FEUDAL A FORMATIUNILOR PRESTATALE DE

TIP FEUDAL SI FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMANESTI

Incheierea procesului etnogenezei a dus la afirmarea poporului roman din punct de vedere etnic ca un popor cu o
identitate proprie care a folosit apelativul “roman” pt a se desemna, izvorat din traditia colonistilor romani cat si din
cea a autohtonilor daci, ca locuitori ai unor teritorii care au facut candva parte din Imperiul Roman. Popoarele
vecine au desemnat poporul roman cu termenii de valahi, volohi sau olahi, termeni prin care aceste popoare ii
desemnau pe fostii locuitori ai Imperiului Roman, ceea ce inseamna o recunoastere implicita a originii romane a
poporului roman.

In perioada cuprinsa intre sec.9-sec13, denumita epoca feudalismului timpuriu, la nivelul obstilor satesti
sau teritoriale au avut loc o serie de transformari economice si sociale care au dus la formarea relatiilor de productie
de tip feudal. Este vorba despre dezv productiei si a schimbului de marfului, cat si aparitia si adancirea stratificarii
sociale. Acest fenomen este oglindit in izvoarele istorice ale feudalismului timpuriu, cel mai elocvent in acest sens
fiind Diploma Cavalerilor Ioaniti din 1247. In acest document sunt clar evidentiate clasele sociale proprii societatii
feudale, anume:

- Nobilii feudali (se aflau in varful ierarhiei sociale) – pozitia lor economica conferindu-le si o pozitie
politica corespunzatoare; erau desemnati prin diversi termeni: domini, duces, voiavos.. (?)
- Taranii dependentii (rustici valahi (?)) – erau obligati sa presteze in folosul nobililor feudali, asa cum
ne arata Diploma Ioanitilor, venituri, foloase si slujbe, adica cele 3 forme ale rentei feudale:
o Renta in bani
o Renta in produse
o Renta in munca

Clasa nobililor feudali a aparut prin acapararea unora dintre membrii obstii si in special a Alesilor obstii a
pamanturilor aflate in hotarele obstii, devenind astfel proprietarii obstii respective. In acest context, aapr si se
dezvolta pe intregul teritoriu locuit de romani, incepand din sec.9, formatiuni prestatale de tip feudale, desemnate
prin termenul generic de „tara”. Limba romana e singura limba romanica in care termenul de tara (de la lat terra) a
patruns cu sensul de organizare politica, in sensul de formatiune de tip statal si nu cu sensul material de pamant, ca
in celelalte limbi romanice. Pt sensul material, avem un alt termen, acela de pamant (lat. Pavimentum). Tot in
vocabularul lb romane avem si termenul de sorginte traca, campulung, prin care anterior erau desemnate uniunile /
confederatiile de obsti. In afara termenului generic de tara, aceste formatiuni prestatale de tip feudal mai erau
individualizate prin diverse denumiri care le identificau sub o serie de criterii.

20
 - criteriul geografic: Tara Hategului.

- criteriul etnic: Terra Vlahorum.

- criteriul etnico-geografic: Tara Brotnicilor ( Tara locuitori de la vaduri; brot = vad).

- criteriul peroanei conducatorului: Tara lui Litovoi.

Sub influenta popoarelor migratoare au patruns unele dublete in lb romana: termenul de cnezat (de sorginte
germanica) si termenul de voievodat (sorginte slava). Plecand de la aceste denumiri, unii autori au sustinut ca
institutiile respective sunt institutii de sorginte germanica, respectiv de sorginte slava.

Nu putem, insa, impartasi aceasta opinie pentru ca daca analizam sub aspectul continutului si intr-o maniera
comparativa institutiile respective la romani, respectiv la slavi, vom constata deosebiri semnificative. Astfel,
termenul de cneaz este sinonim cu cel de principe, iar cel de voievod cu cel de duce, in ierarhie voievodul fiind
subordonat cneazului si neavand atributiuni judiciare. Dimpotriva, in ierarhia feudala romaneasca, voievodul este
ales de Adunarea cnejilor si continua pe un plan superior atributiile judiciare ale juzilor si cnejilor.

Toate aceste formatiuni prestatale de tip feudal nu sunt entitati de natura obstilor satesti sau teritoriale. Ele sunt
formatiuni politice, avand un aparat politico-administrativ si militar corespunzator, ele indeplinesc cele 2 functii ale
oricarei formatiuni de tip politic:

- Functia interna asigura tinerea in ascultare a taranimii dependente. In acest sens juzii, cnezii,
voievozii dispunea de asezari intarite si de cete militare compuse din curteni si slujitori care alcatuiau
un adevarat aparat razboinic (“apparatus belicus” asa cum e el numit in Diploma Ioanitilor) si cu
ajutorul caruia ii tineau in ascultare pe taranii dependenti.
- Functia externa era slab dezvoltata deoarece aceste organe politice isi exercitau autoritatea pe teritorii
restranse si dispuneau de mijloace militare insuficiente pt a face fata sarcinii de aparare impotriva
atacurilor popoarelor vecine.

Pe masurea dezvoltarii acestor formatiuni feudale si a cresterii puterii economice si politice a feudalilor romani,
acestia nu se mai impacau cu ideea de a fi vasalii unor feudali straini si de a imparti cu acestia veniturile feudelor lor.
In acest context istoric, prin efortul conjugat al feudalilor romani, care au pus laolalta feudele lor, s-au constituit
statele feudale romanesti de sine statoare, eveniment evidentiat ca atare, printre altele in cronica lui Constantin
Capitanul, unde se mentioneaza cu referire la formarea Tarii Romanesti: “atunci s-au ales dintr-ansii boieri care au
fost de neam mare si pusera banoveti un neam de le zicea Basarabi”.

21
 Procesul formarii statelor feudale romanesti e un proces unitar cu trasaturi esentiale romanesti pt toate teritoriile
locuite de romani, dar si cu particularitati de la o tara la alta.

Formarea statului feudal de sine statator al Tarii Romanesti, asa cum se arata in cronica anonima a Tarii
Romanesti, dar si in cronica lui Constantin Capitanul, este rezultatul actiunii conjugate a feudalilor romani din
stanga si din dreapta Oltului care au acceptat sa renunte la o parte din prerogativele politice in favoarea unuia care
si-a luat titulatura de mare voievod si domn. In cronica lui Constantin Capitanul se precizeaza ca “atunci s-au ales
dintr-ansii boieri care au fost de neam mare si pusera banoveti un neam de le zicea Basarab”.

Din aceasta perspectiva, nu putem accepta teoriile formulate in istoriografia romana care atribuie
intemeierea unui descalecat, unei cuceriri, ca o aplicatie a teoriei violentei in istorie. Primul si cel mai important
istoric roman care a sesizat din perspectiva determinismului dialectic cauzele formarii statelor feudale romanesti de
sine statatoare a fost Nicolae Balcescu, care arata ca niste stapani de state asa mici precum Fagarasul si
Maramuresul nu puteau avea destula putere spre a cuprinde asemenea provincii, adica formarea statelor feudale
romanesti de sine statatoare nu este rezultatul unor descalecari, unor cuceriri, ci este rezultatul unui proces intern de
feudalizare.

FORMAREA DREPTULUI FEUDAL NESCRIS / LEGII TARII

In perioada obstei arhaice, intre retragerea aureliana si sec.8, in cadrul obstilor si al uniunilor de obsti, a existat
un sistem de reguli de conduita prin care erau reglementate relatiile sociale la nivelul obstilor si uniunilor de obsti,
iar aceste norme de conduita erau norme nejuridice, aplicate si respectate de bunavoie de membrii obstilor. Ele erau
dotate cu o sanctiune, ca orice norma de conduita, insa aceasta sanctiune nu era una statala, ci una obsteasca,
aplicata prin intermediul organelor de conducere ale obstii. Transformarea acestor norme de conduita nejuridice in
norme de drept a insemnat intrunirea cumulativa a 2 trasaturi caracteristice, anume :

- Normele dobandesc un continut de clasa, in sensul ca ele devin expresia intereselor clasei dominante
aflate in plin proces de formare
- Normele respective sunt inzestrate cu o sanctiune satatala, odata cu aparitia formatiunilor statale

Cunoasterea acestor norme devenite juridice, dar care sub aspectul juridic au pastrat caracterul de cutuma / drept
nescris, este posibila pe baza dovezilor scrise, interne si externe, din epoca in care acest sistem cutumiar a fost in
vigoare. In ceea ce priveste documentele interne ele sunt emise de Cancelaria domneasca, si care de cele mai multe
orice reprezinta acte individuale de aplicare a dispozitiilor legii tarii. Documentele externe sunt acte emise de
cancelariile straine, care folosesc dievrse sintagme pentru a desemna dreptul nostru feudal nescris (volos qui zacum
(polonezii), zacon vlaschi (sarbii), ius valahicum, lex olahorum (doc cancelariei maghiare redactate in lb latina).
Acestea arata ca strainii priveau sistemul nostru de drept cutumiar ca pe un drept personal. Romanii insa au
desemnat acest sistem prin sintagma Legea Tarii, sau prin sintagma Dreptul obisnuielii, Obiceiul Pamantului
(termenul de pamant e sinonim cu termenul de tara intrucat in constiinta poporului roman, Legea Tarii este un drept
vechi din batrani de la intemeierea tarilor si chiar anterior acestui moment). Sub aspectul continutului, Legea Tarii
reglementeaza relatiile sociale de tip feudal, relatii care s-au constituit in epoca feudalismului timpuriu si s-au
amplificat ajungand la deplina lor maturitate in epoca feudalismului dezvoltat. In aceasta categorie intra:

22
 - normele care reglementau privilegiile nobililor feudali
- Normele care reglementau obligatiile taranilor dependenti fata de nobilii feudali exprimate sub forma
rentei feudale
- Normele care reglementau relatiile de vasalitate dintre nobilii feudali
- Normele care reglementau noua organizare de tip politic a societatii, anume caracter erditar al
institutiei cnezatului si caracterul electivo-ereditar al institutiei voievodatului

In procesul de formare a Legii Tarii distingem 3 etape:

a. Sec IV- IX – Legea Tarii cuprindea normele de conduita fara caracter juridic ale obstilor si uniunilor de
obsti.
b. Sec IX- XIV – etapa de juridicizare formarea normelor juridice care reglementeaza noile relatii de
productie specifice feudalismului timpuriu, precum si organizarea formatiunilor prestatale de tip feudal.
c. Dupa formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare (din sec.14 pana la sf feudalismului) – legea
tarii devine un sistem de drept complet si atotcuprinzator, reglementand toate relatiile sociale ale
feudalismului, ingloband intreaga materie a dreptului public si privat.

TRASATURILE LEGII TARII

a. Legea tarii are un caracter unitar

- decurge in mod firesc din unitatea etnica a romanilor si se releva pe plan terminologic prin utilizarea termenului
generic de tara, insotit de sintagma lege care desemneaza sistemul de norme juridice (dreptul obsinuielnic)ce
reglementeaza relatiile sociale in cadrul formelor politice respective, desi tarile aveau diverse denumiri pt a putea fi
individualizate. El s-a pastrat si dupa formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare asa cum s-a pastrat si
denumirea utilizata pt desemnarea dreptului nostru obisnuielnic.

b. Legea tarii are un caracter teritorial-imobiliar

- Legea tarii e dreptul unei societati organizate politic in tari, adica legea unui teritoriu organizat din punct de vedere
statal. Astfel, ea se deosebeste de dreptul popoarelor migratoare care nu e un drept teritorial, ci unul personal.

- aceasta caracteristica a Legii tarii de a fi un drept imobiliar este intarita si de faptul ca institutia fundamentala a
dreptului obisnuielnic este institutia proprietatii, si in cadrul acestei materii, proprietatea asupra pamantului este
cel mai aplu si riguros reglementat;

c. Legea tarii e o creatie originala a poporului roman (caracterul original)

- Legea Tarii este o creatie a poporului roman, influentele straine limitandu-se la aspectul formal-terminologic, fara a
afecta in vreun fel continutul institutional al dreptului nostru feudal nescris.

23
TEORIILE FORMULATE IN LITERATURA DE SPECIALITATE PRIVIND ORIGINEA SI
CONTINUTUL LEGII TARII

Intr-o prima opinie s-a sustinut originea romana a dreptului romanesc nescris, opinie impartasita de adeptii
Scolii latiniste, B P Hasdeu, Gr Tocilescu si V Parvan, si juristi ca St Longinescu, I Peretz si Andrei Radulescu. Altii
au apreciat ca Legea Tarii este de origine pur traca (N Densusianu in Dacia Preistorica, Ioan Nadejde si G Cotino).
O a 3-a opinie a sustinut originea daco-romana a Legii Tarii. In sfarsit, un alt autor a considerat ca Legea Tarii a
fost influentata masiv de dreptul ungaro-german.

Toate aceste teorii formuleaza concluzii pe care le apreciem a fi eronate, iar explicatia acestui fapt rezida in
metoda de cerectare folosita, anume metoda metafizica care reduce dreptul la un continut ideatic si cauta sa
stabilesc filiatia ideilor si primordialitatea unei in raport cu alta. Autorii respectivi au considerat ca ori de cate ori
avem o asemanare intre Legea Tarii si dreptul si dreptul popoarelor vecine, suntem in prezenta unui imprumute. Spre
exemplu , George Fotino preciza ca dreptul romanesc e original original numai unde nu prezinta vreo asemanare cu
vreo institutie juridica straina, caci in caz contrar e vorba de un imprumut.

Mergandu-se pe aceasta linie de gandire, in preajma celui de-al RM2, in literatura noastra de specialitate, se
admitea ca institutiile juridice din vechiul drept romanesc se clasifica in 3 categorii:

- institutii mostenite
- institutii imprumutate
- instutii originale (aici fiind incluse doar acelea care nu puteau fi introduse in celelalte 2 categorii)

Mergand insa pe metoda dialectica de cercetare a fenomenului juridic si istoric, consideram ca existenta
acestor asemanari nu este neaparat rezultatul unui imprumut din dreptul strain si este rezultatul unor conditii
materiale de existenta asemanatoare care geenreaza pe plan determinismului de tip dialectic reglementari
asemanatoare, numai asa putem explica, spre pilda, asemanarile existente intre Legea Tarii si dreptul unor popoare
cu care romanii nu au fost niciodata in contact de-a lungul istoriei; dupa cum, nu vedem de ce nu s-ar putea admite
in cazul existentei unor asemanari ideea unui imprumut invers, adica din dreptul romanesc in dreptul strain. De
altfel, analizand Legea Tarii sub aspectul continutului legilor sale, vom constata ca ea este expresia conditiilor
materiale de existenta in care s-a format si a evoluat poporul roman, precum si expresia structurii psihologice a
acestui popor, care este un popor de obste, fiind, deci, o creatie originala a poporului roman.

Au fost formulate in literatura juridica o serie de teorii privind continutul normativ al Legii Tarii. Unii au
considerat ca Legea Tarii este un sistem de norme care reglementeaza in exclusivitate dreptul de proprietate. Altii au
considerat ca Legea Tarii este aceea care reglementeaza organizarea cneziala si voievodala cu care poporul roman a
aparut in istorie. Altii au afirmat ca Legea Tarii este un drept al agricultorilor si pastorilor. Cercetarile sociologice
efectuate in perioada interbelica, in cadrul obstilor satesti sau teritoriale din zonele de munte care au supravietuit
feudalismului, cercetari efectuate de profesorul Henri Sthal au confirmat justetea tezei istoricului N Balcescu,
singurul care a sesizat corect sfera de reglementare a Legii Tarii. Acestea sustinea ca, multa vreme, Legea Tarii a
tinut loc si de Constitutie, de condica ţivila si de condica criminala. Altfel spus, Legea Tarii este un sistem de drept
atotcuprinzator care reglementeaza intreaga materie a dreptului public si privat.

24
CONTINUTUL LEGII TARII

Drept public

Organizarea de stat a Moldovei si Tarii Romanesti

Organele de conducere centrale ale statului feudal:

- Domnul
- Sfatul domnesc
- Dregatorii

Domnul este organul suprem al puterii de stat si varful ierarhiei feudale in cadrul sistemului relatiilor feudale de
vasalitate. Institutia domniei este o institutie romaneasca originala care a aparut odata cu formarea statelor feudale
romanesti de sine statatoare ca o treapa superioara a evolutiei istorice a formatiunilor prestatale de tip feudal. De
aceea, asa cum putem observa institutia Domniei nu are un corespondent in tarile vecine, iar termenul folosit pentru
a desemna aceasta institutie, termenul de domn, este de sorginte latina, vine de la dominus care inseamna stapan.
Aceasta inseamna ca potrivit conceptiei feudale, domnul este conducatorul unui stat care nu recunoaste o autoritate
superioara. Institutia domniei s-a format prin preluarea unor traditii cristalizate la nivelul formatiunilor prestatale de
tip feudal si prin asimilarea unor trasaturi ale monarhiei bizantine care pastrau amintirea organizarii politice romane,
aveau ca fundament ideologic crestinismul ortodox si contineau premizele necesare pentru centralizarea puterii de
stat si apararea independentei statale. In afara calitatii de domn, seful statului feudal poarta in continuare si titulatura
de mare voievod subliniindu-se latura traditionala a institutiei, iar in calitate de mare voievod, este conducatorul
suprem al armatei si judecator suprem.

Domnul are o serie de atributiuni de ordin politico-administrativ, militar, judiciar si legislativ. Pe plan politico-
administrativ, domnul stabileste impartirea teritorial-administrativa a statului, stabileste modul de incasare al darilor
si de efectuare a celorlalte prestatii catre domnie, ii numeste si ii revoca pe dregatori, este initiatorul emisiunilor
monetare, exercita tutela asupra Bisericii Ortodoxe avand dreptul de a-i confirma, in functii, pe mitropolit, episcopi
si ecumeni, incheie tratatele de alianta, precum si tratatele comerciale cu celelalte state, declara starea de razboi si de
pace.

Pe plan militar, domnul conducea armata, in virtutea calitatii sale de mare voievod, la inceput rolul sau fiind limitat
la coordonarea in lupta a steagurilor marilor boieri.

Pe plan judiciar, domnul este judecatorul suprem al tuturor supusilor, putand pronunta inclusiv pedeapsa cu moartea
si confiscarea averii. Domnul avea dreptul de a delega atributiunile sale de judecata dregatorilor sau putea sa-l
confere boierilor si manastirilor cu privire la populatia de pe domeniile feudale ale acestora in cadrul sistemului
imunitatilor feudale.

Domnul judeca de regula procesele impreuna cu Sfatul Domnesc, insa hotararile sale se bucurau de forta juridica
(autoritate de lucru loiala) numai pe timpul vietii sale. Domnii urmatori puteau rejudeca procesele si modifica in tot
sau in parte hotararile pronuntate de domnii anteriori.

Pe plan legislativ, vointa domnului era considerata lege, iar activitatea sa de legiferare imbraca forma hrisoavelor
legislative care contineau norme cu caracter general si care incep sa apara relativ tarziu la sfarsitul secolului al XVI-
lea.

25
Constatam din examinarea atributiilor domnului, ca aceasta institutie se caracterizeaza printr-o confuziune de
atributii pe care domnul le detine in cele mai variate domenii si care, momentan, este o caracteristica a institutiilor
de stat feudale.

In ceea ce priveste sistemul succesiunii la tron, pentru o institiutie originala cum este institutia domniei, Legea Tarii
nu putea sa consacre decat tot un sistem original, si anume un sistem mixt denumit sistemul electivo-ereditar.

Acest sistem mixt este de straveche traditie pentru ca el s-a manifestat inca de la nivelul obstilor satesti sau
teritoriale, in sensul ca, persoanele cu functii de conducere din cadrul obstilor satesti sau teritoriale erau alese de
catre Adunarea Generala a Obstilor. Acest principiu al alegerii s-a mentinut si la nivelul uniunilor de obsti sau
confederatiilor de obsti, iar mai apoi, la nivelul formatiunilor prestatale de tip feudal in cadrul carora voievodul era
ales de Adunarea Cnejilor.

Principiul ereditatii are si el o straveche traditie intrucat a existat dintotdeauna tendinta Alesilor Obstii de a-si
transmite functiile cu titlu ereditar, tendinta care s-a institutionalizat in feudalismul timpuriu prin afirmarea
caracterului ereditar al cnezatului.

Potrivit acestui sistem mixt electivo-ereditar, putea fi ales domn cel care indeplinea cumulativ 3 conditii:

1. Sa fie din os domnesc (Grigore Ureche), adica sa fie ruda legitima sau nelegitima pe linie directa sau
colaterala pana la orice grad cu oricare dintre domnii anteriori.
2. Sa fie român crestin-ortodox
3. Sa nu fie mutilat, adica insemnat fiziceste.

Prin alegere se hotara care din persoanele care avea vocatie la tron devenea efectiv domn.

Dreptul nostru obisnuielnic spune ca alegerea era facuta de ţara, dar prin ţara intelegem boierii, Inaltul Cler si
conducatorii militari. Poporul nu avea niciun rol in alegerea domnului, ci doar se marginea sa constate alegerea
facuta prin aclamatii, sistem preluat din principatul roman.

Sistemul electivo-ereditar era un sistem legiuit pentru ca era reglementat de Legea Tarii astfel incat persoanele care
ajungeau domni potrivit acestui sistem erau considerate domni legiuti sau domni din mila lui Dumnezeu.
Dimpotriva, persoanele care accedeau la domnie cu incalcarea sistemului electivo-ereditar erau considerate
uzurpatori si desemnate prin apelativul cu tenta peiorativa de “domnisori”.

In cadrul functionarii sistemului electivo-ereditar, Legea Tarii a consacrat anumite mijloace legate de influentare, fie
a laturii ereditare (asocierea la tron), fie a laturii elective (recomandarea pe care domnul aflat spre sfarsitul vietii o
facea starilor feudale cu privire la persoana care ar urma sa fie aleasa ca domn dupa moartea sa).

Legea Tarii cunoaste, totodata, si institutia regenţei care era exercitata pe timpul minoratului domnului de catre
mama sa si unul dintre marii boieri.

De-a lungul existentei sale, acest sistem electivo-ereditar s-a dovedit a prezenta atat avantaje, cat si dezavantaje.
Prezenta avantajul posibilitatii accesului la tron a unor rude mai indepartate, dar care aveau reale calitati de
conducator in dauna unor rude mai apropiate, dar care erau fie nevarstnice, fie incapabile de a guverna, dar sistemul
electivo-ereditar prezinta si dezavantajele concurentei intre cei care vor sa aspire la tron, fiecare fiind sprijinit de o
fractiune boiereasca, unii dintre ei cerand si ajutorul unor puteri straine. Aceste lupte interne pentru tron pe care
sistemul electivo-ereditar le-a generat au permis instaurarea dominatiei otomane.

In acest context, pe fondul stingerii vechilor familii domnitoare, boierii au instaurat un regim nobiliar conditionand
alegerea domnului de acceptarea de catre pretendentul la tron a unui angajament scris privind respectarea
privilegiilor boieresti, ceea ce Miron Costin numea “tocmeala” sau “legatura”.

Dupa instaurarea dominatiei otomane, alegerea domnului potrivit sistemului electivo-ereditar a devenit o conditie
doar necesara, dar nu si suficienta, in sensul ca, ea trebuia insotita de confirmarea sultanului. Treptat, alegerea a
devenit formala, de multe ori investitura data de sultan precedand alegerea facuta de ţara, desi potrivit capitulatiilor
incheiate de ţarile române cu Inalta Poarta, domnul urma sa fie ales potrivit randuielilor consacrate de Obiceiul Tarii

26
si doar confirmat de sultan. Mai mult, s-a ajuns incat confirmarea sultanului sa poata acoperi viciul juridic al alegerii
unei persoane care nu indeplinea cele trei conditii cumulative pentru a accede la tron. Toate aceste precedente
nefericite au deschis calea numirii directe a domnilor de catre sultan odata cu instaurarea regimului turco-fanariot.

Sfatul Domnesc - organ de stat la nivel central

El reprezinta expresia pe planul institutiilor politice feudale a obligatiei de concilium (sfat) care intra in continutul
juridic de vasalitate. Sfatul Domnesc este un organ central care functioneaza pe langa domn si prin intermediul
caruia se realizeaza participarea boierilor la conducerea statului. Era alcatuit din 12 pana la 25 demembrii recrutati
dintre marii boieri si Inaltul cler si era convocat de catre domn la datele si in locurile fixate de acesta fiind, totodata,
prezidat de catre domn.

Principalele sale atributiuni erau:

1) intarirea alaturi de domn a tuturor actelor de transfer al proprietatii feudale dând garantia respectarii tuturor
drepturilor si obligatiilor izvorâte din acel act.
2) Sfatul Domnesc il asista pe domn la judecarea pricinilor civile si penale dându-si parerea asupra fondului
pricinii si acordul cu solutia pronuntata de domn.
3) Sfatul domnesc garanta impreuna cu domnul, respectarea tuturor obligatiilor asumate prin actele externe si
cu precadere prin tratatele de vasalitate
4) Sfatul domnesc il sfatuia pe domn in orice alta problema a vietii de stat cu privire la care era consultat.

Rezulta ca de iure (de drept), Sfatul Domnesc este un organ de stat cu caracter consultativ, insa component a sfatului
ca si rolul pe care l-a jucat de facto in statul feudal a cunoscut o anumita evolutie. Astfel, pana la jum sec. al XV-lea,
Sfatul Domnesc era alcatuit numai din boierii de ţara, adica din marii stapani de domenii feudale investite cu
imunitati dispunand de slujitori si armate proprii si pe care hrisoavele vremii ii desemnau cu termenul de “jupâni” in
Ţara Româneasca si cu termenul de “pani” in Moldova.

La epoca respectiva, puterea Sfatului Domnesc era atat de mare, incat el, practic, cenzura activitatea domnului,
acesta luand hotararile impreuna cu Sfatul Domnesc, care actiona. de facto. ca un organ decizional. Numele marilor
boieri din Sfat apareau alaturi de numele domnului in formula introductiva a hrisoavelor domnesti. Mai mult, Sfatul
Domnesc din epoca respectiva s-a erijat intr-un garant al indeplinirii de catre domn a obligatiilor asumate. Garantia
boierilor era atestata si de prezenta in partea finala a hrisovului a peceţiilor lor personale alaturi de pecetea
domneasca. Acest fenomen este firesc intrucat in primele timpuri de dupa intemeiere, in memoria boierilor era inca
vie amintirea faptului ca statul feudal se formase prin unirea feudelor lor astfel incat prin prezenţa lor in sfat, boierii
incercau sa-si apere vechile pozitii economice si politice consacrate, de altfe,l prin sistemul imunitatilor feudale.

Din a doua jumatate a sec. al XV-lea, in Sfatul Domnesc incep sa patrunda dregatorii, adica boierii de slujbe, aceasta
in contextul centralizarii statului feudal, intaririi puterii domnesti si reducerii sistemului imunitatilor feudale.
Dregatorii erau sub controlul direct al domnului, astfel incat, prin intermediul lor, domnul controla si Sfatul
Domnesc. La sfarsitul sec al XV-lea, Sfatul Domnesc era alcatuit numai din dregatori, ca atare, el devine un simplu
organ de stat cu caracter consultativ, boierii din stat transformandu-se in simplii martori chemati sa ia act de vointa
domnului. Dupa instaurearea domnitatiei otomane, asistam la un reviriment al puterii boierilor care, profitand de
slabirea autoritaii domnesti, au acreditat ideea ca domnul trebuie sa asculte de Sfatul Domnesc, conditionand
alegerea domnului de asumarea de catre acesta a unui angajament privind respectarea privilegiilor boieresti.

Dregatorii - cel de-al treilea element al conducerii la nivel central al statului.

Ei sunt inalti demnitari ai statului feudal, numiti si revocati de domn, si care exercitau atributiuni administrative,
judiciare si militare in cadrul aparatului de stat.

La origine, dregatorii, asa cum o arata si denumirile lor, erau slujitori din cadrul curtii domnesti, care indeplineau
anumite atributiuni legate de persoane domnului. Treptat, pe masura restrangerii imunitatilor feudale si centralizarii
puterii domnesti, dregatorii patrund in Sfat si preiau in numele domnului conducerea intregii vieti de stat. Sistemul
dregatoriilor s-a cristalizat in Ţara Româneasca in timpul lui Mircea cel Batran, iar in Moldova in timpul lui
Alexandru cel Bun. Acest sistem este asemanator in cele doua ţari române datorita unitatii poporului român, dar si
modelului comun avut in vedere si anume Imperiul Bizantin. La investirea in functie, dregatorii depuneau un

27
juramânt de credinţa faţă de domn, ei nu erau remunerati pentru activitatea pe care o desfasurau, dar beneficiau de
danii domenesti pentru dreapta si credincioasa slujba, li se concedau venituri unor tinuturi si de asemenea puteau
primi daruri de la subaltern.

Dregatorii erau, pe de o parte, Marii dregatori, care faceau parte din Sfatul Domnesc, iar pe de alta parte, existau si
Micii dregatori care nu faceau parte din Sfat.

Marii dregatori

In Tara Romaneasca, in ierarhia dregatoriilor, pe primul loc se afla Banul Craiovei, la origine Ban de Severin. El
avea in competenta sa administratia, armata si jurisdictia zonei din dreapta Oltului, Oltenia. Ca si domnul putea sa
pronunte pedeapsa cu moartea si avea subalterni denumiti banisori.

Un alt mare dregator, membru al Sfatului Domnesc, era in ambele ţari române, logofatul, seful cancelariei domnesti
si purtatorul marelui sigiliu cu care erau intarite actele domnesti.

Un alt dregator este vornicul. Era conducatorul slujbasilor curtii domnesti, iar in Tara Romanesca, competent sa era
restransa la zona din stanga Oltului pentru ca in dreapta Oltului, atributiile sale erau exercitate de ban.

O particularitate avem in Moldova unde existau 2 vornici, vornicul Ţarii de Sus si Marele vornic al Ţarii de Jos,
acesta din urma fiind primul dregator in ierarhia dregatoriilor Moldovei. In Moldova, vornicii erau si conducatorii
armatelor din zonele respective.

Un alt mare dregator este postelnicul, sfetnicul de taina al domnui si traductorul acestuia, cel care se ingrijea de
relatiile externe ale ţarii.

Un alt mare dregator era spatarul, purtatorul spadei domnesti, comandantul cavaleriei, iar uneori, in timp de razboi,
comandantul intregii armate.

In Moldova, domnul Ieremia Movila a creat dupa modelul polonez o noua dregatorie, hatmanul, care a preluat
atributiunile militare ale vornicilor.

Un alt mare dregator, membru al Sfatului Domnesc, era vistiernicul, cel care se ocupa cu strangerea veniturilor ţarii
si asigurarea mijloacelor financiare necesare pentru intretinerea curtii domnesti, pentru intretinerea armatei, iar dupa
instaurarea dominatiei otomane, pentru plata tributului si a celorlalte prestatii datorate Portii Otomane.

Din sec al XVIII-lea, asistam la o separare a veniturilor tarii de veniturile domnului, context in care apare un nou
dregator insarcinat cu administrarea veniturilor personale ale domnului, adica cu administrarea camarii domnesti,
dregator care se numeste cămăraş.

Alti mari dregatori erau paharnicul, cel care se ingrijea de pivnitele domnesti, stolnicul, cel care administra
gradinile, camarile si pescariile domnesti si comisul care se ingrijea de grajdurile domnesti.

Micii dregatori – nu faceau parte din Sfatul Domnesc

Mentionam astfel, armaşul, care era executorul sentintelor penale pronuntate de domn, pitarul, cel care aproviziona
cu grane curtea domneasca si aga(origine turca), comandantul dorobantilor si al pedestrinilor, iar mai apoi
comandantul garzii personale a domnului.

# Organizarea financiara, administrativ-teritoriala studiem in particular.

Dreptul Privat continut in Legea Tarii

Institutia proprietatii

Caracteristic Evului Mediu este faptul ca proprietatea in general si proprietatea asupra pamantului in special au o
structura divizata, ierarhizata si complexa, caracterizata prin imbinarea formei de stapanire devalamasa cu forma de
stapanire individuala ca si prin coexistenta mai multor forme de proprietate in functie de titularii dreptului de

28
proprietate, fiecare dintre aceste forme avand un regim juridic distinct in raport de pozitia sociala a titularului. Ca
atare, proprietatea in feudalism nu este o proprietate absoluta ca in dreptul roman, ci este o proprietate divizata,
Legea Tarii consacrand in acest sens 3 paliere ale proprietaii feudale: DOMINIUM EMINENS, care apartine
domnului, DOMINIUM UTILE, care apartinea boierilor si celorlalti proprietari, adica dreptul de folosinta al
taranilor aserviti.

DOMINIUM EMINENS este dreptul de proprietate suprema a domnului asupra intregului teritoriu al tarii, drept, pe
care domnul il exercita in calitatea sa de varf al ierarhiei feudale si de reprezentant al statului feudal. Prin urmare,
DOMINIUM EMINENS este domeniul public al statului feudal si nu se confunda cu proprietatea domneasca care
este domeniul privat al domnului, bunurile pe care domnul le stapaneste ca mare proprietar feudal alaturi de ceilalti
boieri. In virtutea calitatii sale de titular al lui DOMINIUM EMINENS, domnul indeplineste o serie de prerogative:

1) un drept de supraveghere si control asupra intregului teritoriu al tarii.

2) domnul culege mostenirile vacante astfel incat pamantul si robii ramasi fara stapan, ca urmare a decesului
proprietarului fara a avea mostenitor se cuvin domnului.
3) totodata, domnul lua in stapanire RES NULlIUS, bunurile nimanui, care puteau fi de 2 categorii:
- pustii, adica cele care nu au aparut vreodata unei persoane.
- pustiite, adica cele care au apartinut la origine unui proprietar, dar au fost abandonate de catre
acestia, adica asa numitele RES DERELICTE.
4) domnul putea incuviinta feudalilor desprinderea unor portiuni de teren din terenurile pustii si pustiite si
trecerea lor in stapanire personala prin intemeierea unor noi asezari denumite slobozii ca urmare a scutirii
de dari acordate cu aceasta ocazie de domnie.
5) domnul lua in stapanire terenurile confiscate de la boierii hicleni (hiclenie = tradarea domnului)
6) avem reversul medaliei, domnul acorda boierilor credinciosi danii si donatii pentru dreapta si credincioasa
slujba si de asemenea acorda danii si donatii manastirilor in scopuri pioase.
7) domnul acorda boierilor si manastiri imunitati feudale asupra proprietatilor pe care acestia le stapaneau.
8) domnul incuviinta toate actele juridice de transfer a proprietatii feudale asupra pamantului si robilor,
ocazie, cu care partile actelor respective faceau asa-numitele: “dare a calului” sau “dare a cupei”, adica
dadeau domnului un cal bun sau o cupa din metal pretios.
9) domnul putea exercita dreptul de prădalică sau preadalică, adica dreptul de retract al donatiilor facute.
Pentru a evita retractul, partile, benficiarii donatiilor domnesti faceau darea calului sau darea cupei, iar
domnul introducea in hrisovul de acordare a daniei sintagma “prădalica sa nu fie”, adica fara drept de
retractie.
10) in virtutea calitatii sale de titular al DOMINIUM EMINENS, domnul avea dreptul de a stabili si percepe
dijme, bir si munci, in folosul domniei (cele trei forme ale rentei feudale: dijma, renta in produse, bir, renta
in bani, munci, renta in munca)

DOMENIUM UTILE este dreptul de proprietate care apartinea boierilor si celorlati proprietari.

Prima forma de exprimare a DOMENIUM UTILE o reprezinta Marea proprietate feudala. Ea este o proprietate
completa asupra pamantului si incompleta asupra ţaranilor aserviti si care s-a constituit inca inainte de intemeiere
prin acapararea de catre unii dintre Alesii Obstei a terenurilor obstelor si exploatarea muncii taranilor aserviti. Marea
proprietate feudala este continuatoarea, din pct de vedere istoric, a stapanairii exercitate de cnejii, voievozii din
epoca feudalismului timpuriu asupra domeniilor lor, adica asupra formatiunilor prestatale de tip feudal. In sens
juridic, marea proprietate feudala a fost dobandita printr-un mod originar, si anume, mostenirea, careia dupa
intemeiere i s-au adaugat si modurile derivate si anume dania domneasca pentru dreapta si credincioasa slujba, dania
particulara, vanzarea, schimbul si infratirea pe mosie, insa, in paralel, boierii si-au extins feudele si pe căi nejuridice,
violente prin acapararea cu forţa a pamanturilor taranilor, adica prin ceea ce Legea Ţarii denumeste “cotropire” sau
“sila”.

In functie de titularul său, marea proprietate feudala imbraca trei forme: proprietatea domneasca, proprietatea
boiereasca si proprietatea manastireasca.

MAREA PROPRIETATE FEUDALA

29
 Proprietatea domneasca cuprinde bunurile personale ale domnului, care ii apartineau ca oricarui alt membru
al clasei feudalilor, inca inainte de a accede la tron. La acestea, se adaugau bunurile dobandite in timpul domniei pe
diverse căi juridice, precum si cele rezultate din imbunatatiri realizate de domn din initiativa proprie si pe cheltuiala
proprie.

Mai apartineau domnului si anumite venituri, care i se cuveneau pe timpul exercitarii domniei, venituri
separate de cele care intrau in Vistieria Tarii si care purtau numele de Camara Domneasca.

Proprietatea boiereasca a aparut inca inainte de intemeiere, avandu-si temeiul juridic in mostenire si s-a
dezvoltat dupa intemeiere pe diverse alte căi juridice: danie domneasca sau particulara, vanzare, schimb, infratirea
de mosie. Mostenirile erau intarite de catre domn, ele se numeau ocini sau dedini si puteau fi instrainate numai cu
respectarea dreptului de “protimisis” (de precumparare si rascumparare) al rudelor.

Dania domneasca sau miluirea domneasca se acorda pentru servicii miltare aduse domnului sau pentru
indeplinirea unei dregatorii, adica a unei slujbe in aparatul de stat, altfel spus: dania domneasca se acorda pentru
dreapta si credincioasa slujba in executarea obligatiei de miluire ce intra in continutul raportului juridic de vasalitate
dinte domn si boier.

Pana in prima jumatate din secolul XV, beneficiarul daniei domnesti avea asupra mosiei donate un drept
temporar, limitat la durata vietii domnului si, uneor,i si a fiilor acestuia care i-ar fi urmat la tron.

Din a doua jumatate a secolul XV, beneficiul daniei domnesti devine ereditar, astfel incat dreptul de retract
sau de revocare a donatiei (drept de prădalica) se exercita numai in cazurile de hiclenie, adica in cazurile de tradare.

Proprietatea bisericeasca, denumita si proprietate manastireasca, s-a constituit dupa intemeiere din daniile
facute de credinciosi, domni si persoane particulare pentru scopuri pioase si pentru a fi trecuti in pomelnicul bisericii
respective. Aceste donatii aveau caracterul unor donatii cu sarcina,in sensul ca manastirea donatara avea obligatia de
a nu instraina dania primita si de a utiliza o parte a veniturilor mosiilor ce-i fusesera donate in scopuri caritabile sau
de bine-facere, sub sanctiunea revocarii donatiei pentru neindeplinirea sarcinii.

Indiferent de titular, marea proprietate feudala se imparte in: rezerva feudala (1/3 din domeniul feudal) si
loturile date in folosinta taranilor aserviti (2/3 din domeniul feudal).De asemenea, si rezerva feudala este cultivata
prin munca taranilor aserviti, care trebuiau sa presteze cele trei forme ale rentei feudale, printre care se numara si
renta in munca.

O institutie juridica ce insoteste adeseori dreptul de proprietate feudala este institutia imunitatii feudale,
care era denumita “ohaba” in Ţara Româneasca si “uric” in Moldova.

Imunitatea feudala se acorda prin hrisov domnesc si condeierea titularului său cu drepturi de administrare
politica, drepturi de comanda militara, drept de judecata asupra populatiei de pe domeniul respectiv, precum si
dreptul de a face comert, dreptul de a percepe anumite taxe pe circulatia bunurilor si persoanelor, precum si scutirea
de plata oricaror dari fata de domnie.

Observam din continutul imunitatii feudale ca feudalii investiti cu imunitati se bucurau de o anumita
independenta politica, in sensul ca, dregatorii domnesti nu aveau acces pe domeniile lor, functiile statului feudal
fiind relizate pe domeniile respective prin intermediul aparatului propriu al acelor feudali.

Imunitatile feudale oglindesc, la nivelul suprastructurii juridice, izolarea specifica economie feudale, care
stim ca este o economie naturala, inchisa. Acest sistem al imunitatilor feudale a aparut imediat dupa intemeiere, in
contextul in care puterea politica si economica a marilor feudali era superioara domnului, iar acestia doreau si

30
consacrarea juridica a privilegiilor lor de a conduce sub toate aspectele, inclusiv din punct de vedere politic,
populatia de pe domeniile lor.

Dar sistemul imunitatilor feudale s-a putut consacra si extinde imediat dupa intemeiere si datorita faptului
ca aparatul de dregatori al statului feudal era insuficient dezvoltat, astfel incat, pentru realizarea functiilor statului
feudal era imperios necesara utilizarea aparatului propriu de slujitori de care dispuneau boierii.

Hrisoavele domnesti de acordare a imunitatilor feudale utilizeza doua formule: o formula concentrata, in
Tara Romaneasca: “sa-i fie de ocina si de ohaba”; in Moldova: “sa-i fie uric cu tot venitul” sau se utiliza o formula
dezvoltata de acordare a imunitatii in care se specifica in amanunt continutul imunitatii acordate.

In general, formula detaliata era utilizata in hrisoavele prin care se acordau imunitati feudale manastirilor,
intrucat proprietatea manastireasca s-a constituit mai tarziu decat cea boiereasca dupa intemeiere, intr-o epoca in
care puterea domnului incepuse sa se intareasca, astfel incat imunitatile feudale nu mai aveau caracterul general de
la inceput, ci aveau un caracter exceptional si, ca atare, era nevoie de precizarea amanuntita a continutului imunitatii,
pentru ca activitatile respective sa fie scoase din competenta dregatorilor domnesti.

Din examinarea hrisoavelor domnesti care contin formule dezvoltate de acordare a imunitatilor, constatam
ca imunitatile nu se acordau uniform; ele erau mai largi sau mai restranse de la un boier la altul si de la o manastire
la alta, in functie de gradul in care domnul intelegea sa-l investeasca pe beneficiarul imunitatii cu exercitiul unor
atributiuni politice si sa-l gratifice cu anumite foloase economice.

In contextul centralizarii puterii de stat feudale in mana domnului si a aparatului de dregatori, asistam la o
restrangere treptata a imunitatilor feudale si la preluarea de catre dregatori de la marii proprietari feudali a
exercitiului drepturilor politice pe domeniile acestora din urma.

Astfel, se limiteaza dreptul de judecata al boierilor si a manastirilor la pricini marunte, drepturile militare
ale acestora sunt ingradite, iar pe fondul dezvoltarii comertului se restrange si apoi se desfiinteaza dreptul boierilor
si manastirilor de a percepe taxe pe circulatia bunurilor si persoanelor.

Marea proprietate feudala investita cu imunitati oglindeste confuzia dintre drepturile politice si drepturile
private proprie societatii feudale, fiind un corolar al caracterului divizat al proprietatii feudale. Ea va disparea
facand, catre sfarsitul feudalismului, locul proprietatii absolute.

O alta forma de exprimare a lui DOMINIUM UTILE o reprezinta proprietatea taraneasca. In analiza
acestei forme de proprietate, trebuie sa facem distinctia intre proprietatea taranilor grupati in obsti si proprietatea
taranilor care nu fac parte din obsti, pe de o parte, iar pe de alta parte intre proprietatea taranilor liberi si proprietatea
taranilor aserviti.

PROPRIETATEA TARANILOR GRUPATI IN OBSTI

Obstile erau de doua categorii: libere si aservite. Obstea libera avea un teritoriu impartit in vatra satului,
unde se aflau gospodariile satenilor, proprietate personala a acestora, apoi campul de cultura, unde se aflau loturile
de cultura ale mebrilor obstei, proprietate personala a acestora si apoi celelalte terenuri aflate in hotarul obstei:
pasuni, paduri, islazuri, fanete, stapanite de membrii obstei in devalmasie.

Cu aprobarea obstei, fiecare membru al obstei putea sa desprinda anumite terenuri din cele stapanite in
devalmasie, sa le amenajeze prin munca proprie, dandu-le o noua destinatie economica si o noua valoare economica.

Aceste terenuri treceau din proprietate devalmasa in proprietate personala, temeiul juridic al acestui transfer
reprezentandu-l munca incorporata in terenul respectiv.

31
 Prima desprindere din fondul devalmas a fost vatra casei de locuit si al curtii, apoi loturile de cultura din
tarina. Au urmat alte desprinderi din fondul devalmas, procesul accentuandu-se de-a lungul feudalismului, insa
obstea a pastrat un drept superior de supraveghere si control asupra tuturor terenurilor aflate in hotarul sau, iar
expresia juridica a acestui drept o reprezinta dreptul de protimisis, adica drepul de precumparare si rascumparare.

Mecanismul acestui drept este urmatorul: daca un membru al obstei doreste sa vanda un teren aflat in
hotarul obstei (inclusiv terenurile stapanite cu titlul de proprietate personala), trebuie sa-si faca cunoscuta intentia la
trei targuri succesive, asfel incat membrii obstei (rude sau vecini) sa isi exercite dreptul de precumparare sau de
preemptiune.

Daca niciunul dinter membrii obstii nu dorea sa-si exercite acest drept, cel in cauza putea vinde terenul
unui strain de obste, insa aceasta vanzare nu era una pura si simpla, ci era afectata de o conditie rezolutorie, constand
in aceea ca daca in termen de un an, vreun membru al obstei, ruda sau vecin, se razgandea in privinta terenului
respectiv, putea sa-si exercite dreptul de rascumparare, intorcand cumparatorului pretul platit, si devenind, astfel,
proprietarul acelui teren. Termenul de un an decurgea de la data la care acel membru al obstii a luat cunostinta
despre operatiunea juridica a vanzarii.

OBSTEA ASERVITA

Teritoriul obstii aservite apartinea stapanului osbtii feudale, astfel incat membrii obstei aservite aveau
asupra terenului doar un drept de folosinta. Cu toate acestea, in virtutea traditiei de pretuire a muncii personale,
taranii aserviti aveau un drept de proprietate asupra gospodariei si uneltelor de munca si puteau face anumite
imbunatatiri funciare asupra islazurilor, pasunilor, padurilor, etc. platind insa stapanului feudal zeciuiala cuvenita.

TARANII LIBERI CARE NU FACEAU PARTE DIN OBSTI

Exercitau dreptul de proprietate asupra gospodariei, vitelor si uneltelor de bun comun, precum si asupra
unei mici suprafete de pamant de cultura. Totodata, Legea Tarii consacra un drept de proprietate al mestesugarilor
asupra atelierelor si uneltelor lor si chiar un drept de proprietate al robilor asupra saleşelor si uneltelor provenite din
munca lor personala.

STATUTUL SAU REGIMUL JURIDIC

AL CLASELOR SOCIALE FEUDALE (STARILE FEUDALE)

Ca si dreptul roman, Legea Tarii are un profund caracter statutar, prin dispozitiile discriminatorii pe care le
consacra, stabilind statutul juridic al fiecarei clase sociale in raport de pozitia sociala pe care acea clasa o detine in
societate.

La varful ierarhiei sociale feudale se aflau boierii, care aveau capacitate juridica deplina si se bucurau de
toate drepturile si privilegiile, numai ei avand acces la conducerea statului feudal si numai ei putand fi titularii
dreptului de proprietate feudala investita cu imunitati.

La origine, calitatea de boier era indisolubil legata de stapanirea unei mosii si se transmitea ereditar odata
cu mosia. De-a lungul feudalismului, asistam la o stratificare a boierimii in boierii de tara si boierii de slujbe, pe de o
parte, precum si in marii boieri si in micii boieri, pe de alta parte.

Institutia boieriei este anterioara intemeierii, dovada in acest sens fiind sintagma “boierii de tara”, acordata
marilor stapani de domenii feudale si care la origine fusesera conducatorii formatiunilor prestatale de tip feudal, prin
unirea feudelor carora se intemeiasera statele feuale de sine-statatoare.

32
 Pe fondul centralizarii statului feudal, apar boierii de slujbe sau dregatorii, recrutati chiar si din randul unor
elemente apartinand unor categorii sociale inferioare, calitatea de boier a acestora decurgand din indeplinirea unei
slujbe in cadrul aparatului de stat, si nu din stapanirea unei mosii. Cu toate acestea, ei deveneau si stapani de mosii,
prin efectul miluirii domnesti pentru dreapta si credincioasa slujba.

Treptat, catre sfarsitul feudalismului, calitatea de boier devine indisolubil legata de indeplinirea unei
dregatorii in aparatul de stat si nu mai este conditionata de stapanirea unei mosii.

Totodata, se elaboreaza si un statut scris al boierimii, in care se prevede acordarea titlului de noblete ca
efect al incredintarii unei dregatorii.

O alta categorie sociala care se afla in varful ierarhiei feudale sociale o reprezinta Clerul; si el dispunea de
o situatie privilegiata, avand dreptul de a participa la conducerea statului feudal, fiind reprezentat de mitropolitul
tarii in Sfatul Domnesc si participant activ la adunarile starilor feudale.

Totodata, clerul era titularul proprietatii bisericesti si ea investita cu imunitati feudale.

O alta categorie sociala o reprezentau orasenii, care in feudalism nu erau o patura sociala omogena, ci
stratificata. Astfel, in fruntea ierarhiei sociale orasenesti se afla aristocratia oraselor, alcatuita din persoanele care
stapaneau case in targuri si terenuri in ocoalele targurilor. Ea se bucura de toate drepturile si privilegiile, iar in
Moldova participa chiar la alegere domnului.

Urmau apoi in ierarhia sociala a oraselor, orasenii propriu-zisi, mestesugarii si negustorii, care aveau
obligatii fiscale fata de domnie si se aflau sub autoritatea dregatorilor domnesti si a dregatorilor locali, recrutati din
randul aristocratiei oraselor.

Orasele din Transilvania, spre deosebire de cele din Tara Romaneasca si Moldova, beneficiau de o mai
larga autonomie in raport cu autoritatea centrala.

O alta categorie sociala in ierarhia oraselor erau cei care se ocupau cu agricultura pe mosia oraselor si care
puteau fi oameni liberi sau şerbi (robi).

Orasenii aveau dreptul de a participa, prin organele locale de conducere, la conducerea si administrarea
oraselor, aveau dreptul de a dispune de bunurile lor si de a-si rezolva diferendele pe cale judiciara prin intermediul
organelor alese de oraseni. Sfera drepturilor si obligatiilor orasenilor era precizata in actul de infiintare al orasului
(numit in Legea Tarii “Uricul Targului”), precum si in actele de privilegii acordate de-a lungul timpului de catre
domn.

O alta categorie sociala au fost taranii liberi. Cei grupati in obsti se numeau “razeşi” in Moldova si
“moşeni” in Ţara Româneasca.

Taranii liberi care nu se aflau in obsti, dar erau proprietari de pamant, se numeau “cneji” sau “judeci”, iar
taranii liberi care nu se aflau in obsti si nu erau proprietari de pamant, muncind pe domeniile feudale se numeau
“saraci” sau “siromahi”.

Urmau apoi in ierarhia sociala feudala taranii dependenti. Din punct de vedere al statutului lor juridic,
taranii dependenti se aflau in stadiu de rumânie, denumita astfel in Tara. Romaneasca sau in stare de vecinie,
denumita astfel in Molvoda, altfel spus, se aflau in stare de dependeta feudala.

Capacitatea lor juridica era determinata de dreptul de proprietate incompleta pe care stapanul feudal il avea
asupra lor, fie ca era vorba de domn, de boieri sau de manastiri, in sensul ca, puteau fi vanduti doar impreuna cu
mosia si cuprindea urmatoarele drepturi:

33
 1) dreptul de a dispune de partea de produse si venituri care ii ramanea dupa satistfacerea obligatiilor de
renta feudala, precum si dreptul de proprietate asupra uneltelor si vitelor de munca.

2) dreptul de folosinta asupra loturilor de cultura ce le reveneau din domeniul feudal.

3) dreptul de a dobandi, in proprietate, loturi de pamant si chiar alti tarani aserviti, dar numai cu
consimtamantul stapanului feudal.

4) dreptul de stramutare de pe o mosie pe alta, dupa indeplinirea obligatiilor de plata a rentei feudale. Acest
drept de stramutare a fost suprimat in secolul XVI. Fuga taranilor dependenti de pe mosie, fara respectarea
conditiilor de stramutare, dadea dreptul stapanilor feudali de a-i readuce cu forta pe mosie, dupa cum stapanii
feudali, pe ale caror mosii se refugiasera taranii, aveau obligatia sa-i remita stapanilor lor.

Taranii dependenti nu aveau acces la exercitiul drepturilor politice. Starea de rumânie era imprescriptibila si
se transmitea cu titlu ereditar, insa, Legea Tarii reglementa si anumite cazuri de iesire din rumânie si, simetric, cazuri
de cadere in rumânie.

- Iertarea de rumanie, un act cu titlu gratuit, facut de stapanul feudal fie inter vivos, fie mortis cauza
(testament)

- Rascumpararea din rumanie, cea mai uzitata forma juridica de iesire din rumanie, datorita avantajelor
pecuniare pe care le aducea stapanului feudal

- Hotararea judecatoreasca pronuntata in favoarea taranilor in procesele cu boierii, procese care aveau ca
obiect constatarea faptului ca taranii fusesera aserviti cu sila

Existau si cai nejuridice de iesire din rumanie ( de facto ). De exemplu,

- arderea titlurilor boierilor de catre tarani.

- Apoi, asa numita cnezire sau judecirea cu sila, adica situatia in care, prin forta taranul dependent isi aroga
statutul de om liber.

- Fuga de pe mosie

- rascoala

Forme de cadere in rumanie, care la randul lor puteau fi forme juridice si forme nejuridice.

Formele juridice sunt:

- donatia, prin care taranul liber se inchina cu sufletul si cu averea sa stapanului feudal

- contractul de vanzare, prin care taranii isi vindeau libertatea, din ratiuni de ordin financiar

- contractul de imprumut de consumatiune, avand ca obiect o suma de bani, obligatie garantata cu libertatea
datornicului si hotararea judecatoreasca, pronuntata de data asta in favoarea boierilor, in procesele cu tarani, avand
ca obiect statutul juridic de dependenta al acestora din urma. Toate titlurile juridice emanau de la cancelaria
domneasca si erau intarite de domn si de sfatul domnesc.

Cai nejuridice de cadere in rumanie:

- falsificarea titlurilor de catre boieri

34
 - cotropirea sau sila, adica aducerea cu forta a taranilor in starea de tarani dependenti.

In legatura cu statutul juridic al taranilor dependenti, a existat o opinie formulata in literatura juridica de
care profesorul constantin giurascu, care sustinea existenta unui asa numit drept rumanesc (zacon vlaschi).
Profesorul pleca de la ideea ca vlahii erau o categorie sociala inferioara, confundandu-se cu taranii aserviti. In opinia
profesorului, vlahii sunt robii eliberati care dobandesc statutul juridic de tarani dependenti, iar dreptul care
reglementeaza regimul lor juridic este tocmai acest drept rumanesc. Ca atare, profesorul face distinctia intre legea
tarii, care se refera la toti romanii priviti ca o entitate etnica si zacon vlaschi, dreptul rumanesc, care reglementeaza
numai statutul juridic al taranilor aserviti. Aceasta opinie nu poate fi primita, deoarece ea este contrazisa de
documentele medievale, de hrisoavele domnesti, din examinarea carora rezulta in mod indubitatil ca termenul de
ruman are 2 acceptiuni:

- un inteles etnic

- un inteles social ; iar sensul in care este utilizat acest termen decurge din contextul frazei.

Robii

O alta categorie sociala, al carei statut juridic era reglementat de legea tarii. Normele care stabileau conditia
lor juridica formau asa-numitul holopskoe pravo. Din punct de vedere juridic, robii erau lipsiti de libertate, erau
considerati obiecte ale dreptului si nu subiecte de drept, insa, spre deosebire de sclavii din antichitate, aveau anumite
elemente de capacitate juridica, in sensul ca se puteau casatori, puteau stapani in proprietate salasele si uneltele de
munca, confectionate de ei si era recunoscuta rudenia atat pe linie directa, cat si pe linie colaterala. In functie de
titularul dreptului de proprietate asupra lor, puteau fi:

- Domnesti

- Boieresti

- Manastiresti

Starea de robie, ca si sclavia din antichitate, era imprescriptibila, insa puteau fi eliberati din starea de robie
de catre stapanii lor, devenind oameni liberi. Aceeasi situatie exista si in cazul in care o persoana era luata in robie
intr-o tara straina si apoi eliberata si se intorcea in tara de origine. Asupra robilor, stapanii aveau un asa-numit drept
de corectie, spre deosebire de antichitate, unde stapanii de sclavi aveau asupra scavilor, ius vitae necisque.

Strainii

Statutul lor juridic era reglementat in amanuntime, ei beneficiind de o conditie juridica foarte apropiata de
cea a pamantenilor, in special daca erau crestini. Dimpotriva, strainii necrestini aveau un statut juridic restrictiv.
Astfel, strainii se puteau stabili in orase si targuri, puteau face comert, se puteau organiza in comunitati proprii,
puteau avea propriile lacase de cult si puteau beneficia de o serie de alte drepturi in masura in care domnul intelegea
sa le acorde prin asa-numitele acte de privilegii. De asemenea, strainii se puteau naturaliza, adica se puteau
impamanteni, fie prin acordarea unei dregatorii de catre domn, fie prin casatoria cu o pamanteanca. Dupa
naturalizare, ei dobandeau statutul juridic al pamantenilor, beneficiind de toatedrepturile civile si politice. Totodata,
strainii beneficiau de un regim fiscal distinct si nu puteau dobandi in proprietate pamant, teren. Strainii care nu erau
crestini si cu precadere mahomedanii nu se puteau aseza pe pamant romanesc si nu puteau ridica lacasuri de cult,
avand totodata si interdictia de a dobandi bunuri in proprietate. Toate acestea erau prevazute in mod expres in
capitulatiile incheiate de tarile romane cu inalta poarta dupa instaurarea dominatiei otomane.

II. RUDENIA

35
 Este o relatie speciala dintre persoane, izvorata fie dintr-o origine biologica comuna, avem in vedere
rudenia de sange, fie din anumite principii religioase si avem in vedere rudenia prin alianta sau afinitatea, fie din
tainele botezului si cununiei si avem in vedere rudenia spirituala, adica legatura dintre nasi si fini.

In ceea ce priveste rudenia de sange, ea poate fi pe linie directa, suitoare, adica in ascendent, coboratoare,
adica in descendent si de alaturi, adica in colateral. Fiecare dintre aceste forme ale rudeniei de sange are grade sau
trepte de rudenie calculate dupa numarul generatiilor care se interpun intre respectivele persoane. In legea tarii,
rudenia de sange genera drepturi si obligatii de ajutor reciproc si de intretinere si reprezenta temeiul juridic al
mostenirii. De asemenea, rudenia de sange, este in legea tarii un impediment sau o piedica la casatorie.

Rudenia prin alianta sau afinitate. Este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot.

Rudenia spirituala, potrivit dispozitiilor legii tarii, puternic influentate de dreptul canonic, genera efecte la
fel de puternice ca si rudenia de sange. Legea tarii mai consacra inca doua forme de rudenie, rudenia izvorata din
adoptie sau infiere si rudenia izvorata din infratire.

III. CASATORIA

Potrivit legii tarii, casatoria nu este un contract civil, ci ea se incheie printr-o serie de formalitati religioase
stabilite de biserica ortodoxa, altfel spus, ea imbraca forma benedictiunii religioase. Legea tarii prevede totodata o
serie de etape premergatoare incheierii casatoriei si anume:

- Vederea in fiinta (cunoasterea viitorilor soti)

- Urmarea de vorba (tratativele dintre parintii viitorilor soti)

- Intocmirea foii de zestre

- Binecuvantarea parintilor

In ceea ce priveste zestrea, este o institutie de sorginte geto-daca, intrucat la origine ea era un drept al
ambilor tineri si reprezenta echivalentul muncii depuse de acestia in gospodaria familiei. Zestrea se constituia prin
strigari publice facute in timpul serbarii nuntii si reprezenta baza materiala a viitoarei familii. La zestre se adaugau
darurile de nunta, pe care tinerii casatoriti le primeau de la alte rude, precum si de la prieteni si care intregeau baza
materiala a acestei noi familii. Incepand insa din secolul al XVII-lea, zestre isi pierde semnificatia initiala, devenind
un drept doar al viitoarei sotii si transformandu-se, treptat, intr-un fel de afacere pentru viitorii soti, denumiti
vanatori de zestre.

Legea tarii reglementeaza si o forma atipica de casatorie, asa numita casatorie cu fuga, care se realiza
printr-un simulacru de rapire a viitoarei sotii de catre viitorul sotm cu scopul de a forta binecuvantarea parintilor.

In afara rudeniei, mai exista un impediment tipic feudal la casatorie si anume stare de robie a unuia dintre
viitorii soti, care atragea automat, caderea in robie si a celuilalt sot, astfel incat copiii rezultati dintr-o asemenea
casatorie erau si si robi.

Legea tarii prevedea totodata posibilitatea desfacerii casatoriei prin divort, consacrand egalitatea dintre soti
in privinta motivelor de divort pe care acestia le puteau invoca. O procedura judiciara subsecventa divortului era
asa-numita imparteala sau alegere, altfel spus, partajul bunurilor.

IV. FAMILIA

36
 Este grupul format din rudele cele mai apropiate, avand ca nucleu pe parinti si copii. Familia romaneasca a
preluat traditiile familiei geto-dace, astfel incat ea avea un caracter demografic, spre deosebire de familia romana,
care avea un caracter aristocratic, astfel, legea tarii consacra deplina egalitate a sotilor, astfel incat ambii soti
exercitau puterea parinteasca asupra copiilor, avand obligatia de a-i intretine si proteja. Ca atare, la moartea sotului,
sotia putea exercita singura puterea parinteasca asupra copiilor minori.

Si intre soti exista deplina egalitate, precum si drepturi si obligatii reciproce de intretinere, iar daca sotul
nu-si indeplinea obligatia de intretinere, fata de sotie si copii, era sanctionat cu o pedeapsa infamanta prevazuta de
legea tarii, si anume darea prin targ sau darea pe ulita.

V. ADOPTIA

Copiii adoptati aveau statutul juridic al copiilor biologici si se numeau copii sau fii de suflet.

VI. MOSTENIREA

Transmiterea bunurilor pentru cauza de moarte de la defunct la succesorii acestuia poarta numele in legea
tarii de mostenire, iar succesorii se numeau mostenitori. Acesti termeni de mostenire si mostenitor fac parte din
familia de cuvinte a cuvantului mos, de origine traca, din care deriva si termenul de mosie, acesta avand sensul de
proprietate ereditara. Mostenirea putea fi deferita fie pe cale legala, potrivit legii si atunci se numeste mostenire ab
indesta (fara testament) sau putea fi deferita prin testament si atunci se numeste mostenire testamentara.

Mostenirea legala se deschide in 3 situatii:

- Daca defunctul nu a lasat testament

- Daca defunctul a lasat testament, dar el nu este regulat intocmit, nu este valid, e nul

- Daca defunctul a lasat testament, el este regulat intocmit, este valid, dar nu produce efecte juridice (este caduc)

In materia mostenirii legale, legea tarii consacra egala vocatie succesorala a copiilor legitimi cu cei
adoptati, atat baieti cat si fete, atat la bunurile de bastina, cat si la bunurile de cumparatura. De la aceasta regula,
exista o importanta exceptie in tara romaneasca, si anume faptul ca proprietatile ereditare denumite ocina, bastina
sau dedina, nu pot fi culese prin mostenire decat de catre baieti, functionand in acest sens asa-numitul privilegiu al
masculinitatii, iar fetele culegea echivalentul valoric al partii care li s-ar fi cuvenit din bunurile ereditare in bani sau
in bunuri de cumparatura (bunurile dobandite de autor prin acte inter vivos). Fetele isi primeau partea din mostenire
sub forma de zestre, obligatia de inzestrare revenind parintilor in moldova si fratilor in tara romaneasca. In ceea ce
priveste copilul natural, adica adica copilul nascut in afara casatoriei, el avea vocatie succesorala doar la succesiunea
mamei, potrivit principiului roman mater semper certa est, adica mama este intotdeauna sigura. Legea tarii prevedea
totodata ca in situatia copiilor vitregi, succesiunea se defera pe linii, adica copiii vitregi vin doar la succesiunea
parintelui comun, impartind dupa caz linia paterna, sau linia materna, dupa cum sunt consanguini, adica sunt frati
numai dupa tata sau uterini, adica sunt frati numai dupa mama. Legea tarii prevede si mostenirea prin reprezentare si
consacra dreptuld e succesiune al sotului supravietuitor in concurs cu copiii.

Mostenirea este o devolutiune universala, in sensul ca se transmit de la defunt la mostenitori toate

elementele patrimoniului, adica atat activul, cat si pasivul, atat bunurile si creantele, cat si datoriile.

Cea de-a doua forma de mostenire este mostenirea testamentara, care se deschide atuncic and defunctul a
lasat testament, el este regulat intocmit, adica valid si isi produce efectele, adica nu este caduc. Testamentul putea fi
redactat in forma orala, numit in legea tarii testament cu limba de moarte, sau in forma scrisa, numit in legea tarii
diata. Ambele forme de testament se realizau in prezenta martorilor. Diata era utilizata de un numar restrans de

37
persoane, adica doar de catre stiutorii de carte. Cea mai utilizata forma de testament era cel redactat in forma orala.
O particularitate a testamentului medieval este posibilitatea inserarii in cuprinsul acestuia a unui blestem pentru a
asigura respectarea vointei testatorului. Prin testament, se putea realiza si o exheredare, adica o dezmostenire. O alta
particularitate, preluata din dreptul roman este valabilitatea substitutiunii fidei comisare, care este interzisa in dreptul
modern si prin care disponentul, testatorul, impune fiduciarului, adica legatarului, sa pastreze bunurile primite si sa
le transmita la moartea sa unei alte persoane, denumite fidei comisar sau substituit, indicata tot de catre disponent.

Legea tarii consacra ca izvoare de obligatii contractele si dedictele, punand accent pe raspudnerea
personala. Insa, traditionala solidaritate a obstii satesti sau teritoriale, precum si anumite interese ale statului feudal
au facut posibile si forme de raspundere colectiva, cum ar fi raspunderea colectiva in materie penala, fiscala si
despagubirea de la altul.

Raspunderea colectiva in materie penala este o reminiscenta a vechilui sistem al razbunarii sangelui,
potrivit caruia familia victimei isi putea exercita dreptul de razbunare asupra gintii sau familiei faptuitorului.
Ulterior, a fost inlocuit cu cel al compozitiunii voluntare, adica al intelegerii de dezdraunare???, suma de bani platita
avand atat caracterul de despagubire, cat sic el de ispasire a faptei comise. Dupa aparitia statului, sistemul
compozitiunii voluntare a fost inlocuit cu cel al compozitiunii legale, statul fiind acela care fixeaza cuantumul
despagubirii. Inainte de constituirea statelor feudale, obstea, prin organele sale de conducere, cerceta si sanctiona
infractiunile savarsite pe teritoriul sau de catre membrii obstii. Dupa intemeiere, obstea pastreaza dintre vechile
atributii numai aceea de a-l cauta si identifica pe faptuitor, predandu-l slujbasilor statului, denumiti gonitorii din
urma. In cazul in care obstea nu-l putea preda pe faptuitor, trebuia sa dea urma, adica sa indice gonitorilor din urma
locul prin care faptuitorul a parasit hotarul obstii. Daca nici acest lucru nu era posibil, intreaga obste raspundea
pentru fapta comisa pe teritoriul sau, fiind obligata sa plateasca o amenda fixata de stat. Imposibilitatea taranilor de a
plati amenda ducea la aservirea obstii. In cazul in care fapta fusese savarsita pe un domeniu feudal investit cu
imunitati, identificarea si sanctionarea faptuitorului era de competenta exclusiva a stapanului feudal si aparatului sau
propriu de slujitori.

A doua forma de raspundere colectiva este cea in materia fiscala. A fost o forma de aservire a obstilor
satesti sau teritoriale, intrucat sistemul fixarii si colectarii impozitelor era, dupa cum am vazut deja, sistemul cislei.
Taranii din obste trebuiau sa plateasca si pentru cei fugiti si pentru cei insolvabili, astfel incat ei trebuiau sa
implineasca intreaga cisla. In caz contrar, obstea urma sa fie aservita de catre domn sau de catre un boier, in contul
datoriei.

Cea de-a treia forma de raspundere colectiva este despagubirea de la altul, care era utilizata in majoritatea
statelor feudale, inclusiv in tarile romane. In dreptul modern, daca una dintre partile unui contract este straina,
constrangerea acesteia de asi exercita obligatia asumata prin contract se realizeaza pe baza conventiilor incheiate
intre state, precum si in cadrul asa-numitei proceduri a exequatur-ului, adica sistemul potrivit caruia o hotarare
pronuntata de o instanta asupra unui cetatean strain devine executorie in statul caruia acest cetatean ii apartine.
Astfel, creditorii romani primesc din partea domnului dreptul de a-si realiza creantele pe care le au fata de debitorii
straini pe seaman conationalilor acestora, aflati in trecere prin tarile romane. Dupa executarea silita a conationalului,
acesta primea din partea autoritatilor din tarile romane toate dovezile privind existenta creantei si modul in care se
realizase executarea silita. Astfel incat, la intoarcerea in tara de origine, acest conational al debitorului se putea
intoarce impotriva acestuia, evident cu concursul autoritatilor din tara de origine, pentru a recupera ceea ce a platit
pentru el, in mod silit. La fel se proceda si in situatia inversa, in care debitorul era roman.

Legea Tarii consacra si forme de raspundere individuala : contracte

Cel mai important este contractual de vanzare care sub influenta dr bizantin a devenit un contract
consensual tranzlativ de proprietate. Elementele contractului de vanzare sunt, ca si in dr roman : consimtamantul,
obiectul si pretul.

38
 Consimtamantul este manifestarea de vointa a unei parti contractante in sensul dorit de celalalta parte
contractanta, generandu-se astfel acordul de vointa al partilor. Consimtamantul trebuie sa fie dat de bunavoie si
irevocabil. Vitierea consimtamantului atragea nulitatea contractului, in Evul Mediu cel mai raspandit vitiu de
consimtamant era violenta pe care Legea Tarii o denumea “sila”. Motivele economice pentru care vanzatorul era
nevoit sa-si instraineze bunul nu erau considerate vitiu de consimtamant. Intrucat incheierea contractelor se realiza
in prezenta martorilor eroarea si dolul ca vitii de consimtamant erau excluse din practica juridica feudala. Existau
anumite cazuri in care consimtamantul partilor contractante era o conditie necesara dar nu si suficienta pentru
incheierea valabila a contractului, spre pilda in cazul unor terenuri aflate in hotarul obstei trebuia respectat dreptul
de “protimis”al rudelor si vecinilor, adica al celorlalti membrii ai obstei.

Daca obiectul vanzarii era o proprietate feudala sau un rob atunci actul de transfer al proprietatii trebuia
intarit prin hrisov domnesc fiind deci necesar si acordul domnului. In acest sens partile contractante faceau “darea
calului””sau “darea pupei.

Al doilea element al contractului de vanzare il reprezinta obiectul. Obiectul vanzarii trebuia sa fie un bun
susceptibil de a fi instrainat, adica un bun care se afla in circuitul juridic civil sau cum se spunea in Legea Tarii un
bun care se afla in comert.

Cel mai important obiect al vanzarii il reprezenta pamantul care putea fi vandut atat ca prprietate exclusiva
cat si in poteri ideale si abstracte.

O caracterstica a vanzarii feudale e acea ca obiect al vanzarii il putea reprezenta si persoana umana, e cazul
robilor, taranilor dependenti vanduti odata cu mosia precum si taranii liberi care din motive economice erau nevoiti
sa-si vanda libertatea.

Cel de-al treilea element al vanzarii il reprezinta pretul. De cele mai multe ori pretul era exprimat in bani,
adica “in pecunia numerta”, insa datorita caracterului natural al economiei feudale se admitea ca pretul vanzarii
putea fi stabilit si in natura, adica in alte bunuri, facandu-se sub acest aspect confuzia intre operatiunea juridica a
vanzarii si operatiunea juridica a schimbului (per mutatio rerum). Pretul se platea fie in momentul incheierii
contractului, fie la o data ulterioara si atunci avem de-a face cu vanzarea cu rest de pret, in cazul in care pretul nu se
platea la momentul convenit intervenea rezolutiunea contractului pentru neexecutare, ea imbraca forma faptului
comisoriu in care se pregatea restituirea partii de pret platita, situatie care aparea si in cazul edictiunii, adica in cazul
deposedarii pe cale judiciara a cumparatorului de bunuri dobandite.

Edictiunea era numita de Legea Tarii „val”.

Contractul de vanzare se incheia sub aspectul formei, fie in forma scrisa, fie in forma verbala, intotdeaua in
prezenta martorilor iar uneori si in prezenta chezasilor (a garantilor personali) si a aldamasarilor (martori
preconstituiti) .

Un alt contract reglementat de Legea Tarii e contractul de donatie. In Legea Tarii donatia era un contract
real adica se incheia „re” ( prin acordul de vointa a partilor contractante insotit de traditiunea lucrului, adica de
remiterea materiala a lucrului). Elementul esential al contractului de donatie e intentia donatorului de a-l gratifica pe
donatar, in cazul donatiei sau daniei domnesti intentia de a gratifica a domnului avea in vedere fie rasplatirea
boierilor credinciosi pentru dreapta si credincioasa slujba, fie ajutorarea unor manastiri in scopuri pioase. In cazul
donatiilor particulare intentia de a gratifica a donatorului avea in vedere fie scopuri pioase, fie asuamrea de catre
donatar a obligatiei de a-l ingriji pe donator si de a-l inmormanta potrivit datinilor, situatie in care suntem in
prezenta unei donatii cu sarcina.

Obiectul donatiei il puteau contitui orice fel de bunuri (mobile si imobile) si iar avem un specific al donatiei
feudale : obiect al donatiei il putea contitui si fiinta umana. Avem trei cazuri

39
 1 donatiile care aveau ca obiect un rob

2 mosii

3 si taran liber ca isi dona libertatea stapanului feudal.

Ca si in cazul vanzarii, donatiile care aveau ca obiect mosii si robi trebuia sa fie intarite prin hrisov
domnesc.

Un alt contract larg raspandit in practica juridica feudala si reglementat de Legea Tarii e contractul de
imprumut de consumatiune denumit „ mutuum”. El avea ca obiect o suma de bani si este un contract unilateral
deoarece genereaza obligatii doar in sarcina uneia dintre partile contractante , este obligatia imprumutatului de a
restitui suma luata cu titlu de imprumut impreuna cu o dobanda pe care Legea Tarii o denumeste „bas”. Restituirea
sumei imprumutate si a dobanzii aferente se facea la termenul convenit de parti denumit scadenta si pe care L T il
denumeste „zi” sau „soroc”. El era stabilit de regula intr-o zi importanta, de sarbatoare. L T permitea si „dobanda la
dobanda” denumita „bas peste bas” si pe care noi azi o denumim „anatocism”.

Pentru garantarea obligatiilor asumate de parti prin contractele incheiate se utilizau si erau reglementate ca
atare in L T garantiile reale si garantiile personale. Garantia reala purta denumirea de „zalog”, ea putea avea ca
obiect atat bunuri mobile cat si bunuri imobile cu precadere robi si mosii cultivate cu tarani dependenti.

De regula era permisa utilizarea de catre creditor a muncii taranilor dependenti de pe mosiile zalogite in
contul dobanzilor la suma imprumutata. Zalogul putea imbraca doua forme :

1. fara termen

2. cu termen

Cand zalogul era fara termen creditorul era indreptatit sa foloseasca si sa stapaneasca bunurile zalogite pana
la plata datoriei , adica sine die. Daca zalogul era cu termen si la implinirea termenului debitorul platea datoria
rascumpara astfel bunul zalogit (reintra in stapanirea bunul zalogit) daca nu platea datoria in actul de zalogire se
putea prevede o clauza potrivit careia zalogul devenea statator, adica bunul zalogit intra in proprietatea creditorului
in contul creantei sale. Daca o asemenea clauza nu aparea in actul de zalogire avand in vedere ca aproape
intotdeauna valoarea bunului zalogit era mai mare decat cuantumul obligatiei garantate se proceda la evaluarea
bunurilor zalogite si vanzarea lor catre o persoana straina sau chiar catre creditor , acesta retinandu-si din pretul
vanzarii creanta garantata iar diferenta era remisa debitorului. Aceasta era garantia reala.

Garantiile personale.

Garantii personali sunt debitori accesorii, adica persoane care promit creditorului ceea ce a promis si
debitorul principal si impotriva carora creditorul se indreapta daca debitorul principal nu poate sau nu vrea sa
plateasca datoria. Potrivit L T chezasii erau tinuti solidar la plata datoriei pe care o garantau iar chezasul platitor
avea drept de regres in contra garantilor sai pentru partile lor contributive din datorie precum si precum in contra
debitorului principal. In cazul in care debitorul devenea isolvabil si nu fusesera contituite nici garantii reale nici
garantii personale se declansa o procedura speciala de exectare silita care se numea „curama”. In cadrul acestei
proceduri bunurile debitorului erau pretuite (evaluate) si impartite intre creditorii concursuali la masa falimentului
proportional cu valaorea nominala a creantelor lor.

Alte contrate reglementate de L T erau contractul de imprumut de folosinta, de munca si locatiunea de

servicii.

Infratirea pe mosie

40
 Aceasta institutie reuneste trasaturi ale institutiilor rudeniei, testamentuui si contractelor.

Infratirea in general a fost o institutie larg raspandita al multe popoare inca din epoca descompunerii
comunei pritive si a supravietuit pana tarziu in feudalism. Datorita slabirii legaturilor gentilice si trecerii la criteriul
teritorial de organizare a societatii indivizii, simtindu-se izolati au incercat sa inlocuiasca rudenia de sange printr-o
rudenie artificiala izvorate dintr-un ritual care presupunea amestecarea catorva picaturi din sangele elor care se
infrateau si care dorea sa ilustreze ca infratirea limita rudenia de sange prin amestecul artificial al sangelui celor
infratiti. Infratirea a existat si in timpul dominatiei romane in special intre peregrini , ea fiind interzisa de imparatul
Diocletiannin anul 285 d HR. In feudalism apare la inceput fratia de arme intre cavaleri ai ritualului infratirii se
spiritualizaeaza sub influenta religiei crestine in sensul ca formele pagane sunt inlocuite cu forme crestine.
Amestecul sangelui e inlocuit cu o slujba religioasa sau in masura in care el se pastreaza crestatura pentru sange se
facea in forma de cruce.

Dupa intemeierea statului feudal apare o noua forma de infratire : pe mosie. Aceasta imbraca forma unui
act scrisin care se consemneaza declaratia de infratire facuta in fata domnului si a sfatului domnesc. Spre deosebire
de toate celelalte forme de infratire , infratirea pe mosie are nu numai efecte personale nepatrimoniale dar si efecte
patrimoniale. Altfel spus infratirea pe mosie duce nu numai la stabilirea unor relatii presonale intre cei infratiti dar
sia unor relatii patrimoniale cu privire la anumite bunuri asupra carora cei infratiti isi constituie anumite drepturi
acesta fiind principalul scop al infratirii pe mosie. Orice fel de bunuri puteau forma obiectul infratirii pe mosie insa
cea mai raspandita forma era aceea in care cei infratiti puneau in comun anumite suprafete de pamnat, de aici si
denumirea data acestei acestei institutii : infratrea pe mosie.

Existau doua forme de infratire:

1. in care toti cei infratiti isi uneau mosiile

2. infratirea sa facea doar pe mosia uneia dintre parti

In actul de infratire se stabilea de la bun inceput cui apartinea mosia sau cui apartneau mosiile , dupa caz
asupra careia respectiv asupra carora se realia infratirea.

Prima forma de infratire se realiza in doua etape :

1. momentul unirii mosiilor celor infratiti

2. momentul asezarii celor infratiti pe mosiile astfel unite

Cea de a doua forma de infratire presupunea un singur moment : momentul asezarii celor infratiti pe mosia
respectiva.

Dpdv al contituirii raporturilor de infratire, infratirea putea fi :

-directa

-indirecta

In primul caz raporturile de infratire se stabilesc intre toti participantii , in cel de al doilea caz cel care
constituie infratirea nu intra in raporturi de infratire ci aseaza ca frati alte persoane pe mosia sa.

Infratirea prin unirea mosiilor e o infratire intotdeauna directa, pt ca raporturile de infratire se stabilesc intre
toti participantii. Astfel, ea genereaza o stare de coproprietate intre cei infratiti asupra ocinelor astfel unite in cote
indivize egale si nu proportionale cu suprafata de teren adusa in infratire.

41
 Infratirea prin asezarea ocinelor putea fi directa sau indirecta , daca e indirecta numai cei asezati ca frati pe
mosia respectiva dobandesc cote indivize egale din dreptul de proprietate asupra mosiei si astfel aceasta forma de
infratire apare ca o operatiune juridica translativa de proprietate.

Infratirea pe mosie se realiza din anumite ratiuni de ordin economic, de ex crearea unei mosii mai amri si
mai puternice prin unirea mosiilor celor care se infrateau. Dar infratirea pe mosie se utiliza si pentru realizarea unor
efecte juridice pe plan succesoral si in materia proprietatii . Astfel pe plan succesoral infratirea pe mosie era utilizata
in urmatoarele cazuri :

- De ex. In Tara Romaneasca erau infratite fetele cu baietii pe ocini (proprietati ereditare) pentru a li se
conferi si fetelor vocatie succesorala la ocini.

- De ex. Proprietarul unei mosii care nu avea mostenitori sau proprietarul unei mosii ereditare care in Tara
Romaneasca nu avea baieti si doar fete recurgea la infratire directa cu ale persoane pe mosiile unite sau pe
mosia sa, sau la o infratire indirecta a fetelor cu fii altei persoane pe mosia sa.

- Alt caz este acela in care se infrateau fiii cu allte persoane pe care acestia le excludeau de la mostenire sau
pur si simplu acele persoane erau infratite pe mosia celui in cauza cu intentia de a le favoriza si de a
modifica ordinea succesorala prevazuta de lege.

In materia proprietatii infratirea pe mosie era unul dintre modurile de transmitere a proprietatii alaturi de
actele translative de proprietate cum ar fi vanzarea, donatia si schimbul. In actul de infratire se putea prevede fie
transmiterea proprietatii catre cei infratiti de la data actului de infratire, fie transmiterea sa se realizeze „mortis
causa” prin inserarea in cuprinsul actului de infratire a unui pact rezervat i domini ? Pe de alta aprte se putea prevede
inactul de infratire fie ca transmiterea actului proprietatii catre cei asezati al frati sa se faca pur si simplu, fie ca
aceasta transmitere se face cu sarcina , adica prin stabilirea unor obligatii in sarcina celor asezati ca frati fata de
constituentul infratirii.

Infratirea pe mosie a fost utilizata de boieri si ca un intstrument de aservire a obstilor satesti sau teritoriale
in sensul ca boierii se ifnrateau cu taranii ep mosiile acestora din urma , deveneau rude in sens juridic cu acestia si in
calitate de rude exercitau dreptul de protimis la cumpararea terenurilor aflate in hotarul obstei.

Dispozitiile de drept penal din Legea Tarii

Au un profund caracter discriminator, in sensul ca pozitia sociala a faptuitorului si respectiv a victimei

faptei penale era esentiala atat in ceea ce priveste calificarea juridica a faptei, stabilirea gravitatii acesteia cat si pe
plan sanctionator. Totodata in materie penala L T pastreaza inca unele reminiscente ale vechiului sistem al razbunarii
private iar sub aspect sanctionator este prevazut sistemul rascumpararii pedepselor, sistem care evident favoriza pe
cei bogati. Infractiunile erau denumite „vini” fiind impartite dupa gravitatea lor in doua categorii:

1 mari (grave)

2 mici (mai putin grave)

Pe de alta parte infractiunile se imparteau in mai multe categorii dupa natura relatiilor sociale protejate prin
incriminarea faptelor respective:

- Infractiuni indreptate impotriva statului feudal sia ordinii de stat feudale – infractiunea de iclenie ( de
tradare a domnului) care nu putea fi savarsita decat de catre boieri, se pedepsea in mod invariabl cu moartea
(singura pedeapsa care nu putea fi rascumparaa) s sonfiscarea averii.

42
 - Infractiuni indreptate impotriva persoanei

- Infractiuni care erau indreptate impotriva religiei si moralei feudale

- Indreptate impotriva distribuirii justitiei

- Indreptate impotriva proprietatii

In ceea ce priveste sistemul sanctionatpr el cuprindea urmatoarele categorii de pedepse:

-fizice, intre care se numarau si diferitele variante ale pedepsei cu moartea

-privative de libertate (inchisoarea, surghiunul la manastire)

-pecuniare (amenzile)

-infamante (darea pe ulita sau darea prin targ) , adica pedepse de antura a atrage obrobriul public.

DISPOZITIILE LEGII TARII CU PRIVIRE LA PROCEDURA DE JUDECATA

Si pe plan procesual, Legea Tarii are un caracter unitar in toate cele 3 tari romane, consacrand ca instante
de judecata, la nivelul obstilor satesti sau teritoriale, Sfatul Oamneilor Buni si Batrani impreuna cu cnejii sau juzii, la
nivelul oraselor – dregatorii locali si anume judetul in TR si oltuzul in Moldova si Consiliul Orasenesc alcatuit din
12 spatari, la nivelul judetelor si tinuturilor vornicii si parcalabii, apoi la nivel central marii vornici si marele ban cu
competenta teritoriala specifica, adica in Moldova: vornicul Tarii de sus si marele vornic al Tarii de Jos, iar in TR
vornicul pentru zona din stanga Oltului si marele ban pentru zona din dreapta Oltului.

Toate aceste instante aveau o competenta generala in materie civila si penala, lor li se adaugau dregatorii
care aveau o competenta speciala in anumite materii, precum si boierii si manastirile investiti cu imunitat, a caror
competenta era precizata in actele de acordare a imunitatii.

Partile litigante puteau ele insele sa aleaga de comun acord mai multi judecatori, insa acestia nu puteau fi
recrutati decat din radnul boierilor. Procesele mai dificile erau solutionate de catre Sfatul Domnesc, care solutiona,
totodata, si plangerile celor nemultumiti de solutiile pronuntate de celellate instante, plangei care la epoca respectiva
nu aveau ca in dreptul modern caracterul unor cai de atac, ci erau mai degraba reclamatii la adresa celor care
udecasera.

Judecatorul suprem era domnul, care putea solutiona in prima si ultima instanta orice pricina si putea
rejudeca orice proces, solutionat de celelalte categorii de instante. Domnul judeca singur sau impreuna cu Sfatul
Domnesc, in capitala tarii sau in orice alt oras, deoarece justitia feudala are un caracter itinerant. Nu existau in
procesul feudal trepte de jurisdictie, dupa cum nu functiona nici principiul autoritatii de lucru judecat, aceasta creand
o anumita stare de nesiguranta pe plan social. In acest context, pentru a pune capat prelungirii la nesfarsit a
procesului si pentru a ingradi posibilitatea redeschiderii lor, Legea Tarii a consacrat o serie de instrumente
procedurale, si anume:

1) ZAVEASCA – el nu impiedica in mod direct redeschiderea procesului, dar obliga partea care doreste sa
redeschida ace proces sa depuna o suma de bani in vistieria tarii. De regula, in cuprinsul hotararilor pronuntate de
domn era inserata aceasta prevedere.

2) HIERIA – prin care partea care a castigat procesul depunea a priori o suma de bani in vistieria statului si,
in schimb, domnul garanta ca nu va aproba redeschiderea procesului.

43
 3) SISTEMUL AMENZILOR JUDICIARE (sec 18), care a fost preluat si in procesul civil modern,
denumite gloabe in TR si in Moldova si birsar in Transilvania, care sanctionau culpa procesuala a partii care dorea
redeschiderea si rejudecarea procesului.

Evident ca aceste mecanisme procedurale, care necesitau anumite eforturi de natura pecuniara, ii favorizau
pe cai bogati. Un alt mecansim procedural care ii favoriza pe cei bogati este sistemul rascumpararii pedepselor,
aplicate in matrrie penala, cu exceptia pedepsii cu moartea, aplicata in caz de hiclenie, singura care nu putea fi
rascumparata.

Conceptia care statea la baza procedurii judiciare feudale este ca judecata trebuie sa se realizeze dupa lege
si dreptate.

Legea inseamna dreptul obisnuielnic, adica dreptul nostru feudal nescris, iar dreptatea inseamna morala si
constiinta juridica proprii societatii feudale.

MATERIA PROBELOR

In vechiul nostru drept feudal intalnim reguli si mijloace de proba aparute in timpul feudalismului, dar si
mijloace de proba anterioare, reminiscente ale randuielii gentilice si care in feudalism dobandesc un continut nou,
specific societatii organizata dpdv politic si o forma o noua, in sensul ca adminitrarea acestor probe se facea cu
concursul organelor specializate ale statului.

Persistenta acestor forme vechi anterioare feudalismului se explica, pe de o parte, prin caracterul natural,
autarhic al economiei feudale, iar pe de alta parte, -prin mentinerea unor forme economice vechi, cum ar fi, spre
pilda, proprietatea comuna devalmasa de la nivelul obstilor satesti sau teritoriale.

Sub aspectul formei lor, clasificam probele in vechiul nostru drept feudal in doua categorii:

1) probe orale

2) proble scrise

Cele mai raspandite sunt probele orale, in special la inceputul fudalismului, cadn acesteaa reprezentau
mijlocul comun de probatiune, datorita slabei raspandiri a stiintei de carte, precum si datorita faptului ca
proprietatile feudale se constituisera anterior intemeierii si, ca atare, existenta lor nu putea fi dovedita prin inscrisuri,
neexistand o autoritate emitenta.

Cele mai utilizate probe orale sunt proba fierului rosu, denumita si ordalia fierului rosu, juramantul cu
brazda in cap, proba cu juratori si proba cu martori sau proba testimoniala.

1) PROBA FIERULUI ROSU

Despre existenta si modul de administrare a acestei probe, avem informatii dintr-un vechi document
medieval care s-a pastrat, si anume este vorba despre Registrul de la Oradea, tinut de preotii catolici de la resedinta
episcopala din Oradea intre anii 1208 si 1235.

In acest registru, sunt cuprinse note sau mentiuni despre un numar de 389 de pricini judecate prin
administrarea probei fierului rosu. In situatiile in care judecatorul nu putea solutiona litigiul datorita sustinerilor
contradictorii ale partilor litigante si insuficientei probelor administrate, atunci trimiteau partile insotite de un pristar
la episcopia catolica de la Oradea, unde urma sa fie administrata proba fierului rosu. Aici se ofiia o slujba religioasa,

44
in care era invocata interventia divinitatii, pentru ca aceasta sa arate de partea cui este dreptatea, apoi se dadea uneia
dintre parti, unui marotr sau unui chezas sa tina in mana o bucata de fier inrosit, pe o distanta de 8-10 pasi, apii mana
era bndajata si bandajul sigilat.

Dupa 8 zile, se proceda la desigilarea bandajului si examinarea mainii. Daca mana era vindecata, se socotea
ca afirmatiile celui supus probei erau adevarate, iar daac mana nu era vindecata, se socotea ca cel in cauza facuse o
afirmatie falsa in fata instantei.

In functie de una dintre cele doua situatii, hotararea se dadea in consecinta.

Mai erau considerate dovezi de vnovatie si neprezentarea partii la termenul fixat pentru dministrarea probei
sau la termenul fixat pentru examinarea mainii, fuga din timpul procedurii de administrarea a probei, precum si alte
asemena imprejurari.

Din examinarea litigiilor solutionate prin administrarea acestei probe, constatam ca peste 200 dintre ele au
ca obiect fapte de natura a auce atingere prorpietattii feudale, iar cei acuzati sunt tarani iobagi sau membrii ai unor
categorii sociale inferioare. De asemenea, constatam ca si atunci cand un nobil feudal sau un prelat era obligat sa
administreze proba, putea desemna o alta persoana care sa poarte fierul in locul lui. Prin urmare, acest mijloc de
proba este o procedura rezervata numai categoriilor sociale inferiore, iar prin continutul sau, este o proba
neconcludenta, intrucat nu tinde la stabilirea adevarului.

2) JURAMANTUL CU BRAZDA IN CAP

Este denumit astfel dupa rolul pe care pamantul il are in desfasurarea acestei proceduri. Cel care jura in
cadrul procesual, invoca pedeapsa pamantului primit ca o divinitate, daca juramantul sau se dovedea fals. In
Moldova, cei care purtau brazda de pamant o asezau direct pe cap, ei se numeau brazdasi, iar in tara Romaneasca, si
mai cu seama in Oltenia, cei care trebuiau sa poarte brazda de pamant o asezau intr-o traista pe care o purtau asupra
lor. De aceea, se numeau traistasi.

Juramantul cu brazda era un mijloc de proba utilizat in procesele care aveau ca obiect granituirea, adica
stablirea hotarelor proprietatii. Cel in cauza jura ca va arata adevaratele hotare si apoi parcurgea traseul respectiv,
avand asupra sa acea brazda de pamant.

Juramantul cu brazda este o proba de sorginte geto-daca. La geto-daci zeitatea suprema, Zamolxe, era o
zeitate suprema a pamantului. Prin urmare, proba e de origine pagana.

Pamantul, considerat ca o divinitate, urma sa il protejeze pe cel care respecta juramantul pronuntat si sa-l
pedepseasca pe speljur (jurator fals). De aici si expresiile care au ramas in limba romana: sa-i fie tarana usoara si u-l
mai rabda pamantul (pamantul il sanctioneaza pentru fapte neconforme cu morala).

Sub influenta bisericii crestine, aceasta proba s-a spiritulizat: locul brazdei de pamant este luat de o
Evanghelie. Totodata observam ca in cazul acestei probe suntem in prezenta unui dublu simbolism judiciar, adica
brazda de pamant simbolizeaza divinitatea, iar capul simbolizeaza fiinta umana. Si aceasta proba a dobandit in
feudalism un caracter de clasa, fiind rezervata categoriilor sociale inferioare, in sensul ca numai taranii erau pusi sa
poarte brazda si sa parcurga adevaratele hotare ale proprietatilor feudale. Mai mult, boierii nu se mai multumesc cu
martori intamplatori chemati sa arate hotarele proprietatilor lor, ci recurg la martori preconstituiti, este vorba despre
fii de tarani, care erau pusi sa parcurga hotarile proprietatilor si in tot acest timp, spun hrisoavele vremii, erau dati de
chica, pentru a le tine minte si pentru ca intr-un eventual litigiu sa poata fi utilizati pntru dovedirea acelor hotare.

3) PROBA CU JURATORI

45
 Institutia juratorilor este un mijloc de proba care, prin particularitatile sale, contrazice ideile moderne cu
privire la dovezi. Continutul acestei probe este diferita, supa cum ne aflam in procesul penal, respectiv in procesul
civil, pentru ca in procesul penal, juratorii prin juramantul lor sustin juramantul une parti, aratand ca a este demna de
crezare, adica in materie penala juramantul juratorilor nu are un caracter obiectiv, ci unul subiectiv, nu tinde la
stabilirea adevaralui, ci la stabilirea reputatiei persoanei. Este un juramant de credibilitate.

In procesul civil, juratorii cerceteaza personal faptele, precum si drepturile partilor, astfel incat juramantul
lor este unul de veridicitate.

Pana la aparitia pravilelor, adica a dreptului feudal scris, proba cu juratori a fost la nivelul obstilor satesti
sau teritoriale cel mai raspandit mijloc de proba utilizat in vederea solutionarii litigiilor, de unde si denumirea pe
care Legea Tarii a dat-o acestui mijloc de proba, si anume aceea de “lege”.

Unii juristi si istorici romani au criticat proba cu juratori, considerand-o o proba misterioasa si stranie sau
un principiu absurd de dovedire. Insa, institutia juratoriloreste o creatie originala a poporului roman, care isi are
sorgintea in stravechile obiceirui ale geto-dacilor, mai exact in juramantul pe zeitatile palatului regal sau pe vetrele
regale. Proba cu juratori era denumita lege nu numai datorita faptului ca era cel mai raspandit mijloc de proba si cel
mai uitlizat, ci si datorita imprejurarii ca este mijlocul de proba cu cea mai mare forta probanta in cadrul procesului
feudal, prin care se putea dovedi orice situatie de fapt si prin care se purea combate orice alt mijloc de proba
administrata, inclusiv proba cu inscrisul.

La inceput, in epoca gentilica, ca o expresie a legaturilor de rudenie sau de sange, grupul juratorilor era
alcatuit din rudele celui implicat in litigiu. Ulterior, juratori putea fi si vecinii, ceilalti membrii ai obstei, dupa ce
legaturile gentilice se destrama, pentru ca in final singurii care puteau fi desemnati juratori sa fie boierii.

Acordarea probei cu juratri se realiza prin hrisov domnesc, in care se utiliza sintagma “i-am dat lege” (i-am
incuviintat administrarea probei cu juratorii). Partea putea sa accepte administrarea probei: “a luat lege” sau putea sa
defere proba partii adverse.

Atunci cand domnul incuviinta administrarea probei, mentiona si nr de juratori, iar in anumite situatii
juratorii erau indicati nomianal, si atunci se numea juratorii pe ravase.

Juratorii trebuiau sa fie de-o seama cu cel pentru care jura, spune Legea Tarii, adica sa apartina aceleasi
categorii sociale.

Depunereea juramantului de catre juratori presupunea o dubla solemnitate, atat una religioasa, cat si una
juridica, in sensul ca juramantul era depus pe Evanghelie (latura religioasa) in fata imputernicitului domnesc cu
administrarea probei (latura juridica).

Continutul si forma juramantului trebuiau sa fie identice cu cele ale partii din proces, astfel incat
schimbarea unui cuvant sau gresirea unui cuvant adtragea anularea probei (reminiscenta a formalismului excesiv a
procedurii romane). Insa, in transilvania, erau acceptate si formule echivalente, dupa cum era permisa si repetarea
cuvintelor care fusesera rostite gresit.

Daca juramantul era depus cu respectarea tuturor formelor cerute de lege, imputernicitul domnesc
consemna defasurarea probei intr-o carte de juramat care purta semnaturile si pecetile juraorilor. Aceasta era
inaintata domnului, care urma sa hotarasca assupra solutionarii procesului.

Domnul era tinut sa pronunte hotararea conform celor aratate in juramant, iar partea sprijinita de juratori
castiga procesul. Se spunea in Legea Tarii ca partea respectiva “s-a apucat de lege”. In situatia in care proba nu putea
fi administrata, partea careia i se incuviintase aceasta proba pierdea procesul, caz in care se psune in Legea Tarii ca

46
“ramanea de lege”. Partea adversa putea cere contr-proba cu juratori, denumita “lege peste lege”, cu un numar dublu
de juratori. Daca aceasta contra-proba era administrata cu respectarea formelor impuse de dreptul obisnuielnic,
hotararea initiala era anulata si se dadea o alta hotarare conform noului juramant, vechiul juramant fiind considerat
fals, ceea ce atragea sanctionarea primilor juratori cu plata unei amenzi denumita “gloaba”, pentru ca era o amenda
in vite.

Numarul maxim de juratori admis de Legea Tarii era de 48. Daca domnul dorea sa favorizeze una dintre
parti, ii acorda inca de la inceput numarul maim de jratori, astfel incat partea adversa sa nu poata face contra-proba.

4) MARTURIA SAU PROBA CU MARTORI SAU PROBA TESTIMONIALA

Marotrii sunt persoane care au cunoscut “ex propriis sensibus” (prin propriile simturi) anumite fapte sau
imprejurari, despre care relateaza in fata instantei de judecata pentru stabilirea adevarului, adica a situatiei de fapt, in
vederea solutionarii procesului. Martorii dadeau depozitiile lor sub prestare de juramant, acesta fiind depus in
biserica, iar preotii dadeau anateme impotriva acelora care depuneau marturie mincinoasa.

Forta probanta a probei testimoniale, desi aceasta era depusa sub prestare de juramant, era inferioara probei
cu juratori. Intalnim si cazuri de conversiune a probei: in cazul in care partea nu putea aduce numarul de juratori
care ii fusese incuviintat, cei in cauza erau audiati ca simpli martori.

O categorie speciala de martori o reprezinta aldamasarii, care sunt niste marotir preconstituiti. Sunt
persoane care au asistat la incheierea unui contract, la realizarea acordului de vointa a partilor contractante si la
conturarea tuturor clauzelor contractuale ale invoielii dintre parti. Aldamasul este si el o institutie anterioara
crestinismului, des sorginte pagana, geto-daca, avand un dublu caracter: un caracter religios si unul juridic.

Sub aspect religios, dupa incheierea contractului, partile precum si persoanele care ii asistasera, invocau
divinitatea prin ,ibatiuni pentru ca aceasta sa binecuvanteze invoiala partilor, iar consumarea aldamsaului, adica
bautul acelei cupe de vin, semnifica incheierea contractului.

Sub aspect juridic, aldamasaii erau martori preconstituiti care puteau depune juramant in cunostinta de
cauza in situatia ivirii unui litigiu in legatura cu interpretarea si executarea conntractului.

Adac intelegerea partilor era consemnata printr-un inscris, alaturi de numele partilor erau trecute si numele
aldamasarilor, momentele la care acestia asistasera, valorea aldamasului consumat, precum si partea care a suportat
cheltuiala.

In ceea ce priveste PROBELE SCRISE, trebuie precizat ca inscrisurile utilizate ca mijloace de proba erau
fie inscrisuri oficiale emise de Cancelaria Domneasca si care purtau diferite denumiri, termenul generic fiind acea de
hrisov, fie inscrisrui particulare, care emanau de la persoane particulare si care purtau denumirea de zapise.

DREPTUL FEUDAL SCRIS

PRAVILELE BISERICESTI

Darorita organizarii sale ierarhice si a rolului de principal factor ideologic al societatii feudale, biserica
ortodoxa romana a fost in masura sa elaboreze norme de conduita aplicabile pe intreg cuprinsul tarii prin extinderea
autoritatii sale spirituale cu sprijinul statului feudal.

In scopul consolidarii statului feudal si al centralizarii puterii, domnii erau interesati sa introduca noi
reglementari juridice cu caracter uniform, care sa inlature neajunsurile dreptului obisnuielnis legate de
particularitatile sale regionale.

47
 Pravilele bisericesti au avut un caracter oficial, intrucat au fost intocmite din ordinul domnului sau al
mitropolitului si pe chetuiala acestora.

In al doilea rand, dispozitiile din pravile aveau un caracter obligatoriu, atat pentru clerici, cat si pentru laici,
atat in domeniul religios propriu-zis, cat si in domeniul juridic. Aceasta deoarece, potrivit conceptiei autorilor de
pravile, dispozitiile de drept civil, de drept penal si de drept procesual tineau tot de domeniul religios.

Deoarece biserica ortodoxa romana se afla sub autoritatea spirituala a patriarhiei de la Constaninopol,
domnii si mitropolitii romani au respectat la elaborarea pravilelor bisericesti regula de mult consacrata, potrivit
careia pravilele se intocmesc numai dupa izvoare canonice.

Deoarece procesul crestinarii populatiei daco-romane si apoi a populatiei romanesti a continuat si dupa
retragerea aureliana, un mare numar de cuvinte latine au patruns in limbajul religios (ex: cruce, biserica).

In privinta cuvantului biserica, limba romana este singura limba romanica in care termenul a patruns din
limba latina. In toate celelalte limbi romanice, termenul a patruns din limba greaca, intrucat procesul cerstinarii
popoarelor respective a debutat tarziu, in epoca in care partea orientala a imperiului capatase preeminenta (?) fata de
partea orientala. Cuvantul e luat din eclesia, cuvant grecesc.

Ca urmare a patrunderii masive a slavilor la nordul Dunarii, s-a rupt legatura directa intre romanitatea nord-
dunareana, reprezentta de poporul roman si imperiul bizantin, ceea ce a facut ca din epoca feudalismului timpuriu,
influenta bizantina sa fie receptata pe filiera slava si in acest context, limba slavona a devenit limba cancelariei
Domnesti si limba cultului religios.

Asa se face ca primele pravile bisericesti au fost elaboirate in limba slavona. Insa limba slavona era
cunoscuta de foarte putine persoane, nici prelatii nu o stiau, ceea ce a facut ca de la jumatatea sec 16, sa se inceapa
ca pravilele sa fie redactate in limba romana.

Pravilele bisericesti, la inceput, au imbracat forma unor manuscrise, iar din secolul 17, au aparut pravilele
tiparite.

Ex: Prvila de la Targoviste (1452) scrisa de gramaticul dragomir din ordinul domnului Vladislav al tarii
Romanesti

Pravila de la manastirea Putna, care are text interliniar in romana si slavona

Pravila de la manastirea bistrita din Moldova(1618)

Pravila de la manastirea Bistrita din Oltenia (1636)

Izvoarele acestor pravile au fost lucrarile parintilor bisricii, texte di legislatia imparatilor bizantini, noua
canoane bizantine si o lucrare denumita Sintagma Alfabetica a lui Matei Vlastares, elaborata la Salonic in anul 1335.

Cele mai imporattae pravile in romana snt: pravila Sfintilor Aposoili, tiparita de diaconul Coresi la Brasov
intre 1560 si 1562, care mai este denumita si Pravila de la Ieud, dupa numele localitatii din Maramures unde a fost
descoperit singurul descoperit singurul exemplar al acestei pravile care s-a pastrat. Apoi: Pravila Aleasa scrisa de
Eustrachie in Moldova in 1632 si Pravila de la Govora (Pravila cea Mica), scrisa la 1640 din porunca domnului Tarii
Romanesti Matei Basarab, tiparita in doua editiii identice, una pentru Tara Romaneasca, cu o prefata scrisa de
mitropolitul Teofil al Tarii Romanesti si a doua editie pentru Transilvania, prefatata de mitropolitul Ghenarie al
Transilvaniei.

48
 Continutul pravilelor bisericesti este eterogen, pentru ca alaturi de textele cu caracter juridic exista si texte
din alte domenii, spre pilda: extrase din lucrari religioase, date istorie despre sinoadele bisericesti si despre parintii
bisericii autori de pravile, tabelele de calculare a timpului si diferite formulare penru intocmirea unor acte.

Dispozitiile cu caracter juridic, la randul lor, nu sunt prezentate intr-o forma sistematica pe ramrui si
institutii de drept, astfel incat normele de drept civil alterneaza cu normele de drept penal si cu cele de drept
procesual.

Totodata, normele de drept laic alterneaza cu normele de drept canonic.

Prin continutul lor mistic si prin discriminarile sociale pe are le consacra, pravielle bisericesti au contribuit
la consolidarea relatiilor de productie de tip feudal. Totodata, avand in vedere izvoarele utilizate pentru elaborarea
lor, pravilele bisericesti au marcat inceputul receptarii pe cale indireta a dreptului roman, ideile si institutiile juridice
romane fiind preluate pe filiera bizantina, adica adaptate la realitatile societatii feudale.

Sub aspectul continutului, pravilele au un continut asemanator, mergand pana la identitate in toarte cele trei
tari romane. Totodata, pravilele au fost elaborate pentru a avea o finalitate practica, adica pentru a fi aplicate in
practica instantelor de judecata. Cu toate acetea, exista putine documente care sa ateste faptul ca pravileel s-ar fi
aplicat in practica instantelor de judecata, fenomen explicat prin faptul ca hotararile date in materie penala sau ..
imbracau forma orala, iar cele care imbracau forma scrisa, nu indicau textul din pravila pe care se intemeiau si nici
partile litigante nu erau interesate sa pastreze aceste hotararri. Dimpotriva, hotararile date in materie civila si in
special cele referitoare la dreptul de proprietate, se solutionau pe baza pravilelor, erau motivae cu implicarea faptului
de pravila, iar partile erau interesate sa pastreze aceste hotarari, dovada ca multe dintre ele ne-au parvenit pe cale
directa.

Un exemplu este hrisovul dat in vremea domniei lui Alexandru Ilias, in care se mentioneaza litigiul dintre
Maria si Florica. Maria era fiica naturala a lui Mihai Viteaza, Florica – Fiica legitima. Ele s-au judecat cu privire la
proprietatea unei mosii care aprtinuse tatalui lor. Procesul a fost castigat de fiica legitima, iar solutia era motivata cu
indicarea capului de pravila.

HRISOAVELE LEGISLATIVE

La inceput, hrisoavele domnesti erau acte cu caracter individual, adica acte de aplicare a regulilor Legii
Tarii la cazurile particulare. Insa, de la sfasitul secolului 16 si inceputul secolului 17 incep sa apara asa-numitele
hrisoave legislative, care contin norme cu caracter general aplicabile tuturor subecteleor de drept aflate intr-o situatie
data.

Un exemplu celebru si controversat in acest sens: Asezamantul llui M Viteazu 1695. Unii autori au ajuns la
concluzia gresita ca prin intermediul lui Mihai Viteazul ar fi legarea taranilor dependenti de glie. Insa, aceasta opinie
nu poate fi retinuta, intrucat ea este rezultatul unei analize gresite a textului hrisovului. Hrisovul a fost dat in 1595 in
contextul in care Tara Romaneasca era invadata de armata otomana, iar taranii dependenti aflati pe mosiile din
stanga Oltului s-au refugiat din calea navalirii otomane pe mosiile din drepata Oltului, unde se afla fieful economic
si politic al lui Mihai Viteazul. In cest context, domnul, la presiunea boierilor olteni, a dat aceest asezamant in care
se arata care pe unde va fi cu referire la taranii dependenti, acolo sa ramaa in veci. Astfel, mihai Viteazu nu a dispus
legarea taranilor dependenti de glie, ci a modificat in favoarea sa si a boierilor care il sprijineau dispozitiile Legii
Tarii, care anterior asezamantului ii legasera de taranii dependenti de glie. Ca atare, boierii, avand mosii in dreapta
Oltului, nu mai erau obligati sa-i restituie stapanilor lor pe taranii dependenti refugiati din calea invaziei otomane,
asa cum prevedea Legea Tarii.

Totodata, Asezamantul din 1595 merge si mai departe si creeaza o noua categorie de tarani dependenti:
rumanii de legatura, adica taranii liberi refugiati din calea invaziei otomane pe mosiile din dreapta Oltului.

49
 Un hrisov asemanator a fost dat in Moldova, in vremea domnilor Stefan Tomsa si Miron Barnovsc.
Ulterior, pe masura centralizarii puterii domnesti, numarul acestor hrisoave legislative a crescut considerabil.

PRAVILELE LAICE

Ele au fost adoptate la sfarsitul sec 17 si inceputul sec 18, aproape simultan si cu un continut asemanator in
Tara Romaneasca si Moldova. Adoptarea lor a raspuns unei necesitati obiective: puterea de stat centralizatat sa
intervina rapid cu diferite reglementari in noile domenii ale vietii sociale feudale ramase neacoperite de dreptul
obisnuielnic.

Interesati in adoptarea pravilelor laice au fost nu numai domnii, dar si boierii in egala masura, pentru ca ele
reprezentau si instrumente de limitare a puterii domnesti. Spre pilda, Grigore Ureche spunea: “Acolo unde nu sunt
pravile, din voia domnilor, multe strambatati se fac.”

Prima pravila: moldova: 1646: din ordinul domnului Vasile Lupul: Cartea Romaneasca de invatatura,
elaborata de gramativul si logofatul Eustrachie. Este prima codificare legislativa cu caracter laic din istori dreptului
romanesc. A fost tiparita fin porunca domnului la tipografia manastiriiTrei Ierarhi din iasi.

Titlul lucrarii este semnificativ sub mai multe aspecte, in primul rand din titlul lucrarii => ca este o creatie
romaneasca originala, iar lucrarile straine care au stat la baza elaborarii lucrarii, au fost codificate intr-o viziune
proprie=> lucrarea nu este o copie a unor lucrari straine.

In al doilea rand, termenul de invatatura nu are sensul didactic, ci are un sens juridic de dispozitie
obligatorie, de porunca domneasca, care atrage sanctiunea domneasca asupra celora care nu asculta de aceste
invataturi.

Izvoarele acestei pravile a fost: Nomos gheorghicos (Legiuirea agrara bizantina elaborata de imparatul
Leon Isaurul), precum si lucrarea penalistului italian Prospero Farinaci, latinizat Farinacius, intitulata “Praxis et
teorice criminalis”.

Cea de a doua pravila laica a fost elaborata in Tara Romaneaca la 1652 din porunca domnului Tarii
Romanesti Matei Basarab de catre un calugar erudit, denumit Daniil Panoneanul, care a ajuns ulterior mitropolit al
Transilvaniei. Lucrarea se numeste Indreptarea Legii sau Pravila cea Mare si a fost tiparita la Targoviste, avand o
prefata scrisa de mitropolitul Stean al tarii Romanesti. Si titlul acestei pravile este semnificativ, pentru ca el arata
finalitatea pravilei, adica influentarea comportamentului uman prin dispozitii legale noi. Cuprinsl acestei pravile este
asemanator u cel al cartii Romanesti de Invatatura, dar la aceasta se mai adauga o traducere a lui nomocanonului al
lui mIhail Malaxus, precum si diverse probleme de interes general dintr-o serie de domenii: filosofie, medicina,
gramatica, etc.

Pravilele laice au o structura bipartita. In prima parte, sunt reglementate relatiile sociale de tip feudal din
agrivultura. Astfel, sunt consacrate legarea de pamant a taranilor dependenti, dreptul stapanilor feudali de a-i urmari
pe taranii dependenti fugiti si de a-i readuce pe mosie, interdictia pentru ceilalti boieri de a-i primi pe tarnii fugari si
obligatia de a-i preda stapanilor lor.

Totodata, sunt reglementate obligatiile de renta feudala al taranilor aserviti fata de boieri, precum si dreptul
boierilor de a-i sanctiona pe taranii aserviti, care nu platesc renta feudala.

In sfarsit, sunt reglementate relatiile sociale referitoare la paza hotarului, a reoltelor si bunurilor agricole,
relatiile sociale referitoare la indeletnicirile fundamentale traditionale: agricultura si cresterea vitelor.

50
 Partea a doua contine o serie de institutii de drept civil, de drept penal si de drept procesual.

In materia persoanelor, reglementarea statului juridic are la baza criteriul conditiei sociale. Persoanele
fizice, denumite obraze, erau impartite in sobozi si robi.

Institutiile casatoriei, familiei si rudeniei sunt reglementate pe baza acelorasi principii ca cele constinute in
pravilele bisericesti. Dupa model bizantin, casatoria este precedata de logodna. Prin casatorie, sotul dobandeste
puterea maritala asupra sotiei, precum si dreptul de a-i administra zestrea.

Pravilele laice recunosc unele efecte juridice si concubinajului, prin aplicarea mutatis mutandis a unor
dispozitii din materia casatoriei. Astfel, se prevede prosibilitatea pierderii averii concubinei infidele asemanator cu
pierderea zestrei sotiei adultere.

In materia bunurilor, o protectie speciala este acordata proprietatii imobiliare, in materia succesiunilor se
prevede ca mostenirea ar putea fi deferita prin testament, acesta putand fi redactat in forma scrisa, denumit zapis, sau
in forma orala, cu limba de moarte, sau , dupa ca, mostenirea se defera ab intestat.

Erau insituite anumite incapacitati de a testa, de exemplu: cei condamnat pentru infractiuni indreptate
contra moralei, dupa cum erau prevazute si anumite capacitati de a dobandi prin mostenire.

Categoriile de mostenitori legali erau descendentii, ascendentii si colateralii pana la gradul 9. Ca si in

Legea Tarii, copiii naturali veneau doar la succesiunea mamei. Era prevazute in favoarea descendentilor rezerva
succesorala, stabilita in functie de numarul lor.

In materia obligatiilor, principalele izvoare de obligatii sunt contractele, denumite tocmeli, si delictele.
Principiul raspunderii in materie obligationala era acela al raspunderii personale. Principalele contracte reglementate
de pravile erau: vanzarea, inchirierea (nainire), imprumutul si donata. De asemenea, erau reglementate atat garantiile
reale (zalogul), cat si garantiile perosnae (chezasii).

In materie penala, infractiunile continua sa fie denumite vini, fiind impartie in vini mari si vini mici, dupa
gradul lor de periculozitate. Insa, pravilele laice introduc in aceasta mateire unele dintre cele mai avansate categorii
si concepte ale epocii, multe dintre ele le regasim si astazi in materia dreptului penal. Spre exemplu, pentru
calificarea infractiunii se avea in vedere si pozitia subiectiva a infaptuitorului, momentul si clocul savarsirii
infractiunii si sunt introduse si reglementate categorii juridice, cum ar fi: tentativa, concursul de infractiuni,
complicitatea si recidiva. Sunt consacrate cauze care inlatura raspunderea penala: legitima aparare, ordiunul
superiorului, nebunia, varsta sub 7 ani si totodata sunt reglementate cauze care atenueaza raspunderea penala: varsta
sub 10 ani, batranetea, mania, si cauze care agraveaza raspunderea penala: calitatea de boier in cazul infractiunii de
hiclenie.

In privinta sistemului sanctionator, se mentine pedeapsa cu moarea, se mentin celelale pedepsele fizice,
pedespele privative de libertate, pedepsele infamante, amenzile, adaugandu-se o categorie noua si anume pedepse cu
caracter religios.

La stabilirea felului si cuantumului pedespei, judecatorul avea o foarte larga libertate de apreciere, pentru
ca in pravile se spune ca stabilirea pedepseei este lasata la “voia giudetlui” – libera apreciere a judecatorului, care
putea dispune inlocuirea unei pedepse cu alta sau ierterea de pedeapsa.

Pravila recomonda ca pedepsele fizice sa nu se aplice boierilor si cleircilor, in schimb ele sa se aplice cu
severitate in cazul categoriilor sociale inferioare, in special in cazul taranilor dependenti.

51
 Sub aspect procesual, pravielel prevad existenta unor instante laice si a unor instante bisericesti, insa in
continuare lipseste principiul specializarii instantelor, astfel incat acestea puteau judeca atat pricinile civile, cat si
pricinile penale.

In materie penala, actiunea putea fi promovata atat de victima faptei penale, cat si de alte persoane carora
legea le conferea o legitimare procesuala. Spre ex: actinea penala putea fi promovata de parinte pentru copil, de
stapan pentru sluga, de logodnic/ sot pentru logodnica/sotie.

Mijloacele de proba erau proba testimoniala / cu martori, juramantul, inscrisurile, la care se adauga ca
probe noi: expertizele si prezumtiile pe care pravilele le denumesc presupusuri.

In materie penala, era prevazuta si tortura ca modalitate de a smulge marturisirea invinuitului si, totodata,
pravilele specificau ca valoarea probei testimoniala era diferita in raport de categoria sociala careia ii apartiena
martorul.. cei din categorii superioare trebuiau crezuti mai mult. Nu sunt introduse ca i de atatc, dar pravilele prevad
posibilitatea celor nemultumiti de hot jud de a se adresa unui judecator superior. Nu exista nici in pravileel laice
conceptul de autoritate de lucru judecat, insa se prevad anumite termene de prescripte a dreptului la actiune in sens
material.

Organizarea de stat si dreptul in Transilvania

In evul mediu Transilvania a cunoscut mai multe forme de organizare politica, ea s-a constituit la inceput ca
un voievodat autonom dependent de coroana maghiara, situatie care a continuat pana la disparitia ungariei, dupa
batalia de la Mohachi cand Transilvania devine un principat autonom aflat sub suzeranitatea imperiului otoman, ca si
celelalte tari romane, situatie care dureaza pana la infrangerea imperiului otoman la asediul Vienei cand Transilvania
devine un principat dependent de casa de Habsburg. Aceasta situatie se mentine pana la formarea dualismului
austro-ungar, moment in care Transilvania pierde identitatea statala fiind anexata de Ungaria. Acasta situatie se
mentine pana la 1918, cand Transilvania se uneste cu celelate provincii romane, in cadrul Romaniei Mari.

La venirea lor in Transilvania, triburile magiare au gasit deja formate stratificarea sociala si relatiile de
productie de tip feudal, formele de proprietate ale feudalismului precum si institutiile politice feudale in cadrul
carora pe primul plan se afla institutia voievodatului. Toate aceste realitati ale lumii feudale au avut in Transilvania o
evolutie specifica pe fondul instaurarii treptate a domniei maghiare. Triburile maghiare se aflau la momentul
patrunderii lor in Transilvania in stadiul organizarii sociale a democratiei militare, nu aveau institutii proprii
feudale, le-au preluat pe cele romane si le-au utilizat apoi ca instrumente de reprimare sociala si nationala a
populatiei autohtone romane din Transilvania.

Intre nobilii romani si cei maghiari s-a dat o lupta acerba pt privilegii si accesul la proprietea de tip fedal in
cadrul careia treptat nobilii romani au fost deposedati de feudele lor decazand in randul taranimii libere, unii dintre
ei chiar in randul taranimii aservite, acest process s-a incheita la mijlocul secolului 15 fiind consacrat prin “unio
trium nationum” din 1437 prin care reprezentantii celor 3 nationalitati privilegiate (maghiari, sasi, secui) i-au exclus
e romani de la viata politica a voievodatului. Conducerea politica era asigurata de un voievod, un vicevoievod si o
curte voievodala alcatuita din cativa inalti dregatori, seful cancelariei voievodale si judele curtii voievodale.

La nivel central functiona si un organ de stat denumit Congregatia generala a nobililor din cadrul careia la
origine au facut parte si romanii, treptat ei au fost exclusi din acest organism de stat, ultima congregatie in care
romanii sunt mentionati fiind cea din 1291, ulterior Congregatia a fost alcatuita exculsiv din varfurile celor 3 natiuni
privilegiate.

Sub aspectul organizarii locale voievodatul Tranislvaniei prezenta o mare diversitate: in regiunile locuite
preponderant de populatia romaneasca s-au constituit districte conduse de cneji, voievozi si juzi iar in zonele in care
alaturi de populatia romana au patruns si elemente ale poplatiei maghiare au fost organiate comitate, in regiunile in
care au fost colonoizati sasii si secuii au fost organizate scaune sasesti si secuiesti dupa modelul vechilor scaune de
judecata ale romanilor.

52
 Dupa ce Transilvania devine principat autonom dependent de Imperiul Otoman asistam la o modificare a
organizarii de stat la nivel central in sesnsul ca in fruntea principatului se afla principele ales pe viata de dieta
Transilvaniei si confirmat de sultan, desi de cele mai multe ori sultanul proceda la numirea directa fara a mai
consulta dieta, asa cum proceda si in cazul celorlatie tari romane.

Tot la nivel central functiona dieta Transilvaniei , care spre deosebire de congregatie, devine un organ cu
activitate permanenta care ii reprezenta doar pe membrii celor 3 natiuni privilegiate si pe cei ai celor 4 religii
recepte. Romanii ortodoxi fiind exculsi de la viata politica a princiatului.

Apare si un organ de stat nou, Consiliul intim al principelui prin intermediul caruia magnatii, cei mai mari
feudali ai Transilvaniei, exercitau un control asupra activitatii principelui Transilvaniei.

Dreptul in Transilvania in epoca voievodatului si

a principatului autonom dependent de Turcia

Evolutia dreptului scris in Transilvania in aceasta perioada a fost macata de 3 tendinte:

 Tendinta factorilor locali de a consolida autonomia voievodatului in raport cu cororana
 Politica centralizatoare promovata de regii maghiari
 Tendinta populatiei majoritare romane de a-si apara traditiile consacrate de Legea Tarii, inclusiv prin
codificarea realizata la presiune populatiei romanesti si recunoscuta de statul maghiar.

Din imbinarea acestor 3 tendinte se constituie in Transilvania 2 sisteme juridice:

- dreptul romanilor transilvaneni care a imbracat forma Legii Tarii si a codificarii realizate pe baza
sistemului de Drept Obisnuielnic, si care a reprezentat sistemul de drept preponderant cel putin in perioada
voievodatului
- sistemul juridic discriminatoriu pt romani impus de reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate si de statul
maghiar incepand cu “unio trium nationum” sistem prin care romanii au fost exclusi de la viata politica si
juridica, insa acest sistem nu a fost niciodata recunoscut sau asimilat de populatia romaneasca majoitara.

Dreptul scris al voievodatului transilvaniei cuprinde:

-decretele regale date de-a lungul timpului de regii maghiari privind privilegiile nobilimii, obligatiile taranilor
iobagi, organiarea judiciara, militara, fianciara a Transilvaniei. Intre cele mai importante decrete se numara “decretul
regelui Carol Robert de Anjou” si “Decretum Maius al regelui M. Corvin”.

-“unio trium nationum” 1437 adoptata de nobilii maghiari si reprezentanii sasilor si secuilor prin care s-a stabilit ca
numai acestia urmau sa exercite puterea politica in Transilvania cu exculderea populatiei romanesti majoritare.

- “tripartitul lui Verbaczi” elaborate de juristul Stefan Verbaczi intre 1514-1517 din porunca regelui Vladislav al 3-
lea, lucrare care nu a fost publicata niciodata ca urmare a disparitiei in scurt timp a regatului maghiar, dar care a fost
utilizata pe scara larga in practica instantelor judiciare din Transilvania pana la 1848. Asa cum ii arata si denumirea
lucrarea are o structura tripartita : prima parte se refera la privilegiile nobilimii , a doua parte reglemeteaza
procedura de judecata iar ultima parte are in vedere situatia juridica a taranilor iobagi consacrand legarea de vie a
acestora .

- “statutele Tarii Fagarasului” – lucare cu caracter de codificare prin care sunt codificare principalele institutii
romanesti ale Legii Tarii. Tara Fagarasului a fost mult timp o feuda a domnilor Tarii Romanesti iar la sfarsitul sec 15
ea a fost inclusa in “universitas saxonum”(obstea/comunitatea sasilor), in acest fel s-a produs o incalcare a
drepturilor stravechi ale populatiei romanesti din aceasta parte a Transilvaniei ceea ce a atras numeroasa rascoale
ale romanilor intre1503-1508. Printre revendicarile rasculatilor se numara si aceea a codificarii vechilor obiceiuri ale
romanilor, revendicare satisfacuta in 1508 prin intocmirea Statutelor Tarii Fagarasului, ele au fost redactate in limba
latina facandu-se mentiune atat in preambul cat si in partea finala ca ele au fost date la propunearea romanilor.
Dispozitiile din Statutele Tarii Fagarasului nu sunt sitematizate, normele de drept penal alterneaza cu normele de
drept civil. In materia persoanelor este consacrata stratificare sociala de tip feudal si discriminarile care se fac intre
diferitele categorii sociale, nobilii romani sunt desemnati cu termenul generic de “boiarones” iar taranii prin
termenul de “rusticii valahii”. In materia casatoriei se prevede necesitatea consimtamantului parintilor viitorilor soti,

53
in caz contrar casatoria putandu-se realiza cu fuga- simulacru de rapire, insotit de plata unei amenzi. O reglemetare
foarte ampla avem in materia succesiunilor; daca un boier murea fara descendenti pamantul si 2/3 din bunurile sale
reveneau seniorului sau iar cealalta treime putea fi lasata prin testament de defunct. Este consacrat privilegiul
masculinitatii in privinta ocinelor si este consacrata institutia darii calului in schimbul renuntarii la dreptul de retract
si la confiramarea stapanirii erediatre a noului proprietar. Fata inzestrata de parinti nu mai venea la succesiunea
altora. In materia proprietatii este recuoscuta proprietatea devalmasa si este consacrata instiutia infratirii pe mosie.
Sunt de asemena numeroase dispozitii in materia dreptului penal fiind reglementate o serie de infractiuni – insurectia
impotriva castenarului, erezia, falsificarea de moneda. Din analiza dispozitiilor statutelor rezulta nulitatea de
continut si de aplicare a obiceiului romanesc in toate cele 3 tari romane, inculsiv in Transilvania unde reprimarea
socaia si nationala a reprezentat o constanta a politicii celor 3 natiuni privilegiate, sub acest aspect este remarcabil
faptul ca doar cu 3 decenii inainte de incetarea dependentei Transilvaniei fata de Ungaria autoritatile sunt nevoite sa
recunoasca si sa codifice obiceiurile romanesti care s-au pastrat intr-o forma nealterata.

Dreptul in Transilvania in epoca

principatului autonom dependent de Turcia

Dupa caderea Ungariei la Mohachi dieta Transilvaniei intrunita la Timisoara la 1450 a hotarat ca pe viitor
Transilvania se va conduce dupa legi proprii iar legile din Ungaria isi inceteaza aplcabilitatea in Transilvania cu
exceptia Tripatritului lui Varbaczi. Se pastreaza Unio Trium Nationum ca fundament la dreptul public
discriminatoriu al Transilvaniei. In epoca principatului dependent de Turcia dieta a adoptat un numar foarte mare de
legi pt a acoperi nevoia de reglemntare izvorata din noile realitati economice si sociale iar pe de alta parte din
incetarea aplicabilitatii in Transilvania a legiloir din Ungaria datorita numarului mare de legi s-a simtit nevoia
sistematizarii lor pe criteriu cronologic si incorporarii lor in colectii de legi.

Prima colectie cuprinde legile apoptate de Dieta Transilvanie intre 1540-1653 si a fost elaborata in timpul
domniei celor 2 principi Racoczy, putrand denumirea “Approbatae constitutiones regni transilvaniae et partium
hungariae “

A doua culegere cuprinde legi adoptate de la 1654 pana la finele principatului dependent de Turcia, ea a fost
elaborata in timpul domniei principelui Mihai Appafy ” Compilatae constitutiones regni transilvaniae et partium
hungariae eisdem anexarum”.

Ulterior cele 2 colectii au fost reunite in una singura denumita “Approbatae et compilatae constitutiones”. In
cadul acestei culegeri finale legile sunt grupate pe diferite domenii:
- drept canonic
- organizarea de stat
- privilegiile feudalilor
- procedura de judecata
- probleme administrative

Intreaga legislatie este patrunsa de tendinta promovarii intereselor celor 3 natiuni privilegiate si ale celor 4
religii recepte. Sitautia romanilor si in special a iobagilor s-a inrautatit, acestia fiind considerati tolerati si suportati
”pro tempore” luandu-li-se chiar si dreptul de a purta anumite obiecte de imbracaminte. Pe fondul nerecunoasterii
religiei ortodoxe, preotii esrau asimilati taranilor aserviti si aveau obligatiile iobagilor. Semnificativ pt aceste legi
este faptul ca in cuprinsul lor gasim cuvantul “regnum, regni” care, pe vreme a aceea, desemna un stat suveran.

Au existat si alte codificari: normele de drept scris si cele cutumiare ale oraselor sasesti au fost codificare in
Statutele Municipale Sasesti adoptate intre 1570-1580 si promulgate de principele Transilvaniei in 1853, acestea
cuprind multe norme de drept referitoare la materia obligatilor, intrucat orasele transilvanene erau angrenate in
circuitul economic european. Au fost elaborate si culegeri de drept privind normele unor unitati administrativ-
teritoariale in virtutea autonomiei de care acestea se bucurau “Statutele Odorheiului””Ttatutele Zarandului”.

In ceea ce priveste dominatia habsburgica, ea incepe in 1688 dupa asediul Vienei, cand Transilvania, prin
hotararea dietei de la Fagaras, devine vasala Austriei. Dieta precizeaza ca si pe viitor alegerea pricipelui
Transilvaniei se va face potrivit acelorasi reguli. In 1691 este odoptata diploma Leopoldina a imparatului Leopold I
al Austriei prin care imparatul se obliga sa respecte autonomia Transilvaniei. In 1659 principele Mihai Appafy

54
renunta la drepturile sale la coroana Transilvaniei in favoarea imparatului Austraic, care devine si principele
transilvaniei, realiandu-se o uniune persoana intre Transilvania si Austria. Situatia este recunoscuta prin pacea de la
Karlowitz in 1699, iar in 1722 prin pragmatica sanctiunea data de imparatul austriei se stabileste ca alegerea
principelui se va realiza dupa regulile care guverneaza succesiunea la tronul Austriei.

La nivelul Transilvaniei, principatul era condus de un guvernator, reprezentat al imparatului “presedinte al

deputatiei tarii”, acesta conducea administratia civila a Transilvaniei, iar pe plan militar exista un comandant general
al armatei din Transilvania care uneori cumula si functia de guvernator, si atunci purta titulatura de presedinte al
guvernului. Exista si un guvern provincial al Transilvaniei aflat sub conducerea cancelariei aulice de la Viena in
cadrul careia exista o camera aulica transilvana organizata in 1695.

In aceasa preioada asistam la sciziunea bisericii ortodoxe, o parte a prelatilor, organizat in sinodul de la Alba-
Iulia din 1697 infiintand biserica unita cu Roma in schimbul promisiunii imparatului Austriei privind recunoasterea
natiunii romane din Transilvania, insa toate masurile luate de imparatii austrieci s-au dovedid a fi formale, ele
neaplicand-se niciodata in fapt ca urmare a impotrivirii dietei Transilvaniei.

Dreptul in epoca regimului turco-fanarior

Regimul turco-fanariot a debutat in Tara Romaneasca si Moldova dupa mazilirea domnilor Constantin
Brnacoveanu si Dimitrie Cantemir si a durat pana la revolutia de la 1821. A cunoscut in evolutia sa 2 faze:
- prima faza , dominatia otomana ajunge la apogeul ei si se instituie monopolul otoman asupra comertului
exterior al Tarilor romane faza care dureaza pa la Tratatulde la Kuciuk-Kainargi 1774 cand influenta
otomana asupra tarilor romanesti incepe sa slabeasca in paralel cu afirmarea dominatiei ruse, Rusia
devenind putere protectoare iar Turcia ramane puterea suzerana.
- In a doua perioada este inlaturat monopolul otoman asupra comertului exterior al tarilor romane, acestea
fiind atrase sin circuitul economic european, ceea ce a grabit procesul de descompunere a relatiilor de tip
feudal si formarii relatiilor comerciale de tip capitalist.

Sub ascpectul organizarii de stat, domnii sunt numiti direct de Poarta, fiind recrutati din randul elementelor
fanariote de sorginte greaca, sunt incadrati in structura administrativa a Imperiului Otoman. Locul Sfatului Domnesc
este luat de Divanul Domnesc in cadrul caruia asistam la un inceput de specializare a dregatoriilor. In ceea ce
priveste evolutia dreptuli, prima faza a regimului turco-fanariot a fost marcata de perosonalitatea lui Constantin
Mavrocordat care a dominat epoca respectiva cu cele 10 domnii ale sale – 6 in Tara Romaneasca si 4 in Moldova
insumand aproximativ 28 de ani de domnie, in conditiile in care durata medie a unei domnii era de 2 ani si jumatate.
Mavrocordat a fost un erudit, el a domnit in spirutul absolutismului iluminat si a realizat o serie de reforme prin
care a contribuit la modernizarea statului si accelerarea formarii noilor relatii de tip capitalist.

55