Istoria

dreptului romanesc

Obiectul istoriei dreptului romanesc

Istoria dreptului romanesc studiaza evolutia dreptului pe teritoriul tarii noastre.

Cum dreptul este in corelatie cu statul, a fost necesar sa analizam si anumite

probleme importante din existenta statului.

Facand parte din categoria stiintelor despre societate,istoria dreptului romanesc

prezinta interdependente cu stiintele istorice:istoria Romaniei,arheologia,paleogra-
fia,epigrafia,sigilografia,heraldica,numismatica,arhivistica,genealogia, etc. Istoria
dreptului romanesc se foloseste de datele furnizate de alte stiinte care sunt
considerate auxiliare din perspectiva disciplinei:geografia pentru ca mediul geografic
este un factor important in dezvoltarea societatii;filologia intrucat etimologia si
evolutia cuvintelor in timp ajuta la intelegerea transformarii conceptelor;etnografia
deoarece se ocupa cu studiul vietii populatiilor.

Necesitatea studierii istoriei dreptului

romanesc

Studiul istoriei dreptului romanesc este important din mai multe puncte de vedere.
Mai intai pentru ca se pune problema etnogenezei si a parcursului istoric al poporului
roman, iar dreptul, ca fenomen de suprastructura, se impleteste organic cu viata
social-economica si politica. Un al doilea motiv pentru care se impune studierea
istoriei dreptului romanesc este acela ca alaturi de dreptul roman constituie alfabetul
stiintei dreptului. Prin intermediul acestei discipline are loc familiarizarea cu
terminologia juridica, realizand semnificatia aparte a unor concepte care au
semnificatii diferite fata de vorbirea curenta. In al treilea rand, fara a cunoaste
evolutia istorica a institutiilor de drept, nu se pot intelege in toata plenitudinea lor.
In fine, aceasta disciplina releva in buna masura specificul national al dreptului
romanesc.

Periodizarea istoriei dreptului romanesc

Periodizarea istoriei dreptului poate constitui motiv de controverse. Aceasta cu atat
mai mult cu cat in stiintele istorice exista discutii in ceea priveste calificarea si
clasificarea timpului istoric. Utilitatea periodizarii nu este numai didactica.

Limitele ,,timpurilor” juridice se intrepatrund pana la epoca lui Cuza si conditioneaza

etapele posterioare.

In opinia noastra putem vorbi de urmatoarele perioade:

Antica (preromaneasca)

oDreptul dac

oDualismul juridic din Dacia, provincie romana

Dreptul feudal

oIus valahicum (vechiul drept cutumiar-agrar)

oLegiuirile scrise

Pravilele bisericesti

Pravilele domnesti (secolulXVII)

Inceputul reformarii dreptului (secolulXVIII–XX)

Dreptul modern (de la Cuza Voda la 1923)

Dreptul contemporan

ocapitalist (1923–1948)

ocomunist (1948–1989)

orevenirea la dreptul democratic (1989–)

Titlul i

dreptulantic

Capitolul I

Dreptulgeto-dac
1.1. Contextul istorico-politic

Lipsa surselor de informare asupra societatii dace nu este absoluta; cu toate ca

sunt ,,destul de vagi si confuze” permit totusi conturarea unei imagini.

Desi din secolul IV i. Hr. societatea daca a fost organizata in uniuni de triburi, nu se
poate sustine ca acestea reprezentau deja o organizare politica statala. Pana in jurul
anilor 82–70 i. Hr. nu putem vorbi de existenta unui stat dac pentru ca au fost multe
discontinuitati. Pe temelia unitatii de neam, cultura, civilizatie spirituala[2] si econo-
mica, Burebista a intemeiat statul dac centralizat si independent care i-a supravietuit
in limite teritoriale restranse. Acest stat a conservat multe elemente din organizarea
nucleelor prestatale existente, pe care de altfel nu le-a desfiintat, ci doar le-a limitat
atributiile in favoarea puterii centrale a regelui.

Succesiunea regilor daci se intrerupe dupa Decebal (†106), in urma cuceririi ro-
mane. Dacii liberi, adica cei ramasi in afara stapanirii romane, nu au reusit sa
reconstituie statul dac centralizat.

Organele centrale ale statului dac

Puterea suprema in stat era detinuta de rege. Institutia regalitatii a tins sa

devina ereditara . Principiul ereditatii nu era absolut intrucat puteau veni la
succesiunea tronului fratii regelui si marele preot.

Regele era conducatorul militar si judecatorul suprem, dar putea fi si mare preot;
disocierea puterii regale de cea religioasa nu era un principiu obligatoriu, ba
dimpotriva, ele puteau fi reunite unicefal.

In cadrul statului dac, autoritatea religioasa avea un rol deosebit de important

intrucat in spiritualitatea dacica se considera ca atat puterea regelui, cat si legile
sunt de origine divina.

In exercitarea atributiilor regele era ajutat de un corp de sfetnici, supus vointei sale.

Din putinele izvoare istorice ele se deduce indirect faptul ca teritoriul statului era
impartit in unitati administrativ-teritoriale, dar si faptul ca au existat doua categorii
de dregatori locali: cei care exercitau atributii din ordin administrativ, iar altii care
detineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului.
Institutii juridice

Cutuma a fost primul izvor de drept. Statul presupune dreptul, deci dacii trebuiau sa
aiba reguli juridice. Ramane deschisa problema legilor scrise, atestate de unele
surse literare care afirma ca regele Burebista pentru consolidarea statului a elaborat
legi cu un pronuntat caracter religios.

Proprietatea la geto-daci

Se pare ca datorita modului lor de organizare in obsti satesti (de

vecinatate), proprietatea a fost comuna asupra pamantului agricol, apelor si
pasunilor. S-a opinat de asemenea ca pe langa pamanturile nehotarnicite ar fi putut
exista si terenuri hotarnicite, care ar fi servit altor scopuri decat agriculturii.

In ce priveste casa, ograda, uneltele de munca, cirezile si turmele de animale,

acestea au fost private.

1.3.2. Capacitatea juridica a persoanelor

Societatea geto-daca nu s-a abatut de la structura tipica anti-chitatii, diferentiind

persoanele in categorii sociale.

Nobilii (tarabostes sau pileati), formau baza de alegere a regilor si a preotilor.

Oamenii de rand (comati sau capilati) aveau capacitate juridica restransa se pare
numai in ceea ce priveste dreptul public: accesul lor la demnitatile de rege si preot
nu era posibil. De notat ca ei nu erau o categorie dispretuita.

A treia categorie o formau sclavii (daoi) atestati in numar mic. Caracterul patriarhal
al sclaviei presupune un regim diferit de cel clasic. Asadar, ei erau folositi de regula
la activitatile domestice; iar robul era asimilat unui membru inferior al familiei.
Familia

Informatiile sunt contradictorii: dupa unii antici familia la geti era poligama. In
schimb Horatiu si Ovidiu, buni cunoscatori ai societatii geto-dacice, nu au semnalat
nimic despre o eventuala poligamie. Mai mult, Columna lui Traian prezentand scene
din viata geto-dacilor infatiseaza fiecare barbat dac insotit de o singura femeie.

Nu putem concluziona ca a existat o evolutie a institutiei casatoriei de la poligamie la

monogamie sau ca s-au cunoscut ambele forme (cetatenii instariti practicand
poligamia, iar cei de rand monogamia). Poligamia a constituit o forma a casatoriei la
diferite popoare; este important ca in chiar culmea civilizatiei, familia daca a fost
monogama, situatie conforma cu echilibrul bio-psihic al fiintei umane.

Cumpararea sotiei constituie o caracteristica si ea intalnita la alte popoare, acolo

unde sotia contribuia prin munca proprie la veniturile familiei. Acest obicei s-a
pastrat pana in zilele noastre la „targul de fete” de pe Muntele Gaina.

Sotia se afla sub autoritatea si puterea barbatului, putand fi pedepsita chiar cu

moartea de catre barbat pentru infidelitate.

Familia era patriliniara (descendenta copiilor se stabilea in primul rand dupa tata)
si patrilocala (sotia se muta in casa sotului).

Capitolul II

DualismuljuridicinDacia

2.1. Organizarea centrala

Desi teritoriul Daciei nu a ajuns in intregime sub stapanirea romana, influentele

civilizatiei romane, s-au manifestat si dincolo de provincia imperiala.

Doi imparati au reorganizat succesiv Dacia romana: Hadrian (117–138) in urma unei
rascoale imparte teritoriul in trei provincii (Inferior, Superior si Porolissensis),
iar Marcus Aurelius (161–180) pastreaza Dacia Porolisensis, dar creeaza Dacia
Apulensis si Dacia Malvensis.
2.2. Organizarea locala

Localitatile urbane erau colonii sau municipii. Coloniile erau centre urbane puternic
romanizate. Unele colonii se bucurau de ius italicum, deci locuitorii lor nu plateau
impozit. Municipiile aveau o conditie inferioara coloniilor, locuitorii lor bucurandu-se
de un statut juridic intermediar intre cetatenii romani si peregrini, dar diferenta
dintre acestia incepe sa se estompeze cu timpul. Cu o singura exceptie , orasele din
provincia Dacia au fost vechi asezari ale autohtonilor.

Organizarea si conducerea oraselor era asemanatoare cu celelalte orase din imperiu.

Conducerea oraselor era autohtona si se exercita de cetatenii romani printr-
un conciliu (asemanator senatului roman), cu atributii de coordonare a activitatii
administrativ-fiscale.

Magistratii superiori erau alesi timp de un an si aveau atributii executive si judiciare.

Cea mai mare parte a populatiei din Dacia traia la sate, organizate fie dupa sistemul
roman in pagus (situate pe teritoriile dependente de colonii) si vicus (celelalte sate),
fie in forma lor traditionala a obstilor satesti.

2.3. Sistemele de drept din Dacia romana

Cu toate ca organizarea Daciei s-a facut sub forma tipica de provincie romana,
totusi dreptul roman s-a aplicat in mod diferentiat, concomitent cu dreptul autohton
si cu ius gentium.

Dreptul roman s-a aplicat in raporturile dintre cetatenii romani, insa s-au elabo-rat si
norme juridice noi (edictele guvernatorilor) tinand seama de constitutiile imperiale si
de mandatele imperiale in care se precizau instructiuni pentru guvernatorii
provinciali.

In raporturile dintre bastinasi s-a aplicat dreptul autohton. Insa dreptul roman a
avut o inraurire covarsitoare asupra dreptului autohton, dar si dreptul roman „s-a
adaptat” la cerintele vietii autohtonilor, transformandu-se, vulgarizandu-se.

In raporturile dintre cetatenii romani si celelalte categorii de locuitori ai Daciei ro-

mane s-a aplicat dreptul popoarelor (ius gentium).

2.4. Capacitatea juridica a persoanelor

Cetatenii romani aveau urmatoarele drepturi: de a dobandi si transmite proprieta-
tea, ius conubii (de a se casatori dupa legea romana); ius comercii (de a deveni cre-
ditor si debitor); de a intenta actiuni in justitie, ius sufragii (de vot); ius hono-
rum (de a fi ales); ius militæ (de a sluji la oaste etc.).

Latinii erau situati pe o pozitie intermediara intre cetatenii romani si peregrini. Ideea
unei cetatenii inferioare a continuat insa sa existe pentru coloniile infiintate de
romani in teritoriile cucerite.

Peregrinii. Initial notiunea de peregrin se confunda cu cea de strain. Peregrinii obis-

nuiti erau invinsii ale caror cetati au continuat sa existe din punct de vedere politic.
Peregrini formau masa cea mai numeroasa a locuitorilor imperiului; ei au pri-
mit cetatenia romana prin Edictul din 212 al imparatului Caracala, cu exceptia
peregrinilor deditici. Peregrinii deditici constituiau acea categorie de peregrini ale
caror cetati au fost desfiintate ca urmare a rezistentei inversunate pe care au opus-o
cuceritorilor.

Sclavii. Dupa cucerirea romana, sclavii au devenit proprietatea imparatului, dar cu

timpul au trecut in proprietatea persoanelor juridice (orase, colegii, temple), dar si
in proprietatea persoanelor fizice. Socotit un lucru, sclavul era lipsit de orice perso-
nalitate juridica, neputand fi subiect de drepturi si obligatii juridice, stapanul sau pu-
tand sa il vanda, sa il pedepseasca si chiar sa il omoare. Fiind considerat un lucru,
legatura sa cu o sclava era considerata o doar simpla stare de fapt.

Colonii. Erau oameni liberi, dar de fapt apropiat de statutul sclavului.

2.5. Dreptul succesoral

Peregrinii deditici nu puteau dobandi nimic prin testament si nici nu puteau face
testament (potrivit legii romane nu aveau capacitate testamentara). Dar soldatii
romani, care intotdeauna s-au bucurat de privilegii, puteau sa-si instituie ca
mostenitori persoane peregrine sau latine.

2.6. Judecata

In perioada imperiului magistratii alesi in adunarile populare au fost inlocuiti de

functionari administrativi numiti de imparat. In fruntea piramidei administrative si
judecatoresti se afla imparatul, ca sef al statului si judecator suprem, urmand
prefectii pretorului si apoi guvernatorii sau sefii de provincie. Judecata are
un caracter public, este etatizata, solutionarea cauzei realizandu-se de catre
organele statului. Guvernatorul putea sa aplice si pedeapsa capitala (ius gladii). In
litigiile dintre un cetatean roman si un peregrin, acesta din urma era socotit pe
durata procesului ca si cand ar fi fost cetatean roman.
2.7. Familia si casatoria

In epoca clasica, familia romana se axa in jurul puterii lui pater familias. Ulterior,
odata cu diminuarea puterii lui pater familias, in locul rudeniei agnatice, se impune
definitiv rudenia de sange (cognatio) atat pe linie masculina, cat si pe linie feminina.
Inca din anul 118 se recunoaste dreptul de mostenire intre mama si copil. Cat
priveste casatoria, daca la inceput a fost cunoscuta doar casatoria sine manu, mai
tarziu, dupa razboaiele punice, s-a impus si casatoria cum manu (fara putere
parinteasca), sotia pastrandu-si legaturile de rudenie cu vechea familie, singura
conditie a incheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinta de a se casatori) si honor
matrimonii (convietuirea matrimoniala). Legea Micia prevedea ca daca o cetateana
romana se casatorea cu un peregrin, casatoria nu era valabila si copilul dobandea
situatia precara a tatalui.

2.8. Proprietatea

Intreaga Dacie cucerita a devenit proprietatea deplina a imparatului (dominium),

transformata in ager publicus, ca toate provinciile ocupate in acelasi mod (a avut loc
o confiscare efectiva a teritoriilor ocupate). In aceasta situatie cetatenii romani nu
puteau dobandi o proprietate imobiliara deplina, ci numai o posesiune si uzufruct.
Acestei situatii i s-a adus un corectiv: printr-o fictiune juridica la cinci mari orase s-a
acordat calitatea de „sol roman”, astfel cetatenii romani au putut dobandi si un drept
de proprietate imobiliara deplina, de tip roman. Dreptul de proprietate imobiliara li
s-a recunoscut si peregrinilor din Dacia-romana, insa numai acelora care
dobandeau ius comercii.

2.9. Obligatiile

Obligatia este definita ca un raport juridic in care o parte numita creditor poate sa
ceara altei persoane numita debitor sa dea, sa faca, sau sa nu faca ceva, sub
sanctiunea constrangerii statale.
 Capitolul III

formareadreptuluiromanesc

3.1. Premisele
3.1.1. Parasirea Daciei de catre romani

Romanizarea rapida si intensiva a Daciei, fenomen ireversibil, a continuat in

perioada migratiilor cand datorita riscurilor la care a fost supusa populatia daco-
romana de la orase, mai puternic romanizata, s-a deplasat spre tinuturile rurale
influentand definitiv inclusiv asupra dacii liberi.

Scurta viata pe care Dacia a dus-o sub stapanirea Romei a fost romana sub toate
aspectele, asa incat ceea ce numim romanizarea Daciei a fost un proces istoric
complex nu numai economic-social, ci si lingvistic, etnic si cultural, mai adanc aici
decat in Galia ori in Bretania (Al. Husar). Acea romanitas lingvistica si etnica include
mentalitatea romana civilizata si cultura romana; argumente de ordin logic, precum
si dovezi arheologice, monetare, lingvistice si etnografice conduc la concluzia ca de
fapt retragerea romana din Dacia sub Aurelian (271–272) a constat doar din
plecarea legiunilor, a aparatului functionaresc si eventual a populatiei instarite.
Marea multime, micii mestesugarii, negustorii, plugarii si pastorii au ramas pe loc
continuandu-si existenta pe teritoriul vechii Dacii. Se impune insa precizarea ca
Dobrogea a continuat sa faca parte din Imperiul roman pana in secolul VII, mai
precis pana in anul 602, orasele pontice Histria, Tomis, Callatis pastrandu-si
institutiile lor traditionale. In timpul lui Diocletian (294–305), care a revitalizat
imperiul, a devenit provincie aparte sub numele de Scythia.

Dreptul care a guvernat raporturile intre cei ramasi nu putea fi decat unul roman
vulgar impregnat de cutumele locale tolerate de sistemul juridic latin, la fel ca in
perioada stapanirii romane.

3.1.2. Increstinarea daco-romanilor

Dupa edictul de toleranta din 313, crestinismul s-a raspandit repede in tot Imperiul
roman, mai ales la orase, unde comunicatiile si schimbul de idei intre oameni s-au
realizat cu mare usurinta. Enclave de pagani au mai ramas la sate. Paganus (provine
de la pagus – sat) desemneaza locuitorii localitatilor rurale care au ramas pagani,
adica practicanti ai cultului zeilor. Pe teritoriul nostru crestinismul a patruns inca din
secolul I prin apostolul Andrei in Dobrogea si a ucenicilor apostolului Pavel in nordul
Dunarii. Crestinarea in masa a plugarilor, pastorilor, mestesugarilor, de asemenea s-
a realizat in secolulIV si inceputul secolului V, prin intermediul misionarilor veniti in
Dacia din dreapta Dunarii si din Scythia Minor unde existau orase bine crestinate si
care aveau deja episcopii.

Procesele de formare si crestinare a romanilor au fost complexe, indelungate,

desfasurandu-se paralel si sustinandu-se reciproc, poporul roman fiind singurul
popor nascut crestin, ceea ce se va reflecta si in sistemul juridic.

3.1.3. Influenta crestinismului asupra dreptului cutumiar

In masura in care cultura romanilor „s-a ivit prin conjunctia vitalismului dacic cu
nevoia romana de claritate, o conjunctie a etosului si a logosului”, unul dintre lianturi
a fost crestinismul, baza a spiritualitatii romanesti. Dreptul cutumiar romanesc a fost
asadar construit pe preceptele crestine.

Dintre influentele crestinismului asupra dreptului cutumiar amintim:

Inexistenta oricarei urme de poligamie in cadrul familiei daco-romane si romanesti,

incheierea casatoriei potrivit canoanelor bisericesti, sunt dovezi certe ale elementului
crestin in instituirea mariajului si a familiei.

Spiritul de solidaritate la nivelul obstii si pastrarea indelungata a primatului dreptului

de proprietate devalmasa sunt legate de preceptele crestine, chiar daca proprietatea
devalmasa a existat si anterior crestinismului.

Procedura de judecata, sistemul probator in mod deosebit, pedepsele sunt puternic

influentate de credinta crestina.

Legitimitatea ca si exercitarea prerogativelor domnitorului se reclamau de la

divinitate.

Intre Biserica si statele romanesti a existat o legatura simbiotica materializata prin

sprijin reciproc.

3.1.4. Daco-romanii si epoca migratiilor

Dupa stramutarea administratiei si armatei romane in sudul Dunarii, bastinasii au
revenit la vechile lor forme de organizare – obstea vicinala, teritoriala sau sateasca.
Obstile satesti s-au constituit pe vaile raurilor si in depresiunile naturale. Locuitorii
lor, tarani in totalitatea lor, traiau o viata patriarhala. Stratificarea sociala incepuse
sa apara si era consfintita prin legi nescrise sau cutume.

Vitalizarea fenomenului de autoritate, cu categoriile sale de relatii pe care le implica

conduce la desprinderea de membrii obstii a unei persoane sau unui grup minoritar
care va carmui. Asa s-a intamplat si in acea perioada, cand obstile satesti si
confederatiile au fost conduse de capetenii cu competente militare si administrative.
Sunt premisele sociale care vor conduce la aparitia unor formatiuni sociale mai
puternice (cnezate, voievodate) din care se vor naste viitoarele state feudale;
procesul istoric firesc a fost fragmentat de migratia popoarelor.

Popoarele migratoare in momentul patrunderii lor erau in faza de organizare

gentilica sau tribala, inferioara formei de organizare a autohtonilor. Ocupatia lor de
baza era jaful, iar populatiile invinse erau supuse la plata tributului (dijma, adica o
parte din produsele campului si vite). Dupa retragerea aureliana, teritoriul Daciei va
cunoaste
migratiile vizigotilor, hunilor, ostrogotilor, gepizi, avarilor, slavilor, bulgarilor, unguril
or, pecenegilor, cumanilor si tatarilor. Dintre toate popoarele migratoare, slavii au
avut cea mai mare inraurire asupra daco-romanilor

3.2. Sistemul normativ vicinal

Organizata in obsti teritoriale vicinale sau satesti, populatia autohtona romanizata,

aflata in plin proces de formare al poporului si al limbii romane, si-a fundamentat
existenta sociala pe un sistem normativ elementar. La baza lui, in lipsa unei
autoritati statale care sa edicteze norme juridice si sa asigure aplicarea lor, a stat
obiceiul juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice si din nor-mele
dreptului roman vulgar. In privinta genezei suprastructurii juridice a comunitatilor
vicinale romanesti s-au purtat controverse in literatura de specialitate cu privire la
aceasta problema.

3.2.1. Originea dreptului cutumiar romanesc

3.2.1.1. Teoria originii tracice a dreptului cutumiar romanesc

S-a sustinut ca dreptul trac sta la baza dreptului nostru consuetudinar; argumente:
proprietatea devalmasa, dreptul de protimisis, testamentul, mostenirea,
raspunderea colectiva, cojuratorii, raptul in vederea casatoriei.

3.2.1.2. Teoria originii latine a dreptului cutumiar romanesc

Originea exclusiv romana a dreptului cutumiar romanesc a fost argumentata prin

nimicirea totala a geto-dacilor de catre romani, deci singura realitate juridica ce a
ramas a fost cea romana. Doar „reminiscenta slabita” a vechilor legi romane a reusit
sa se pastreze in constiinta politico-juridica a poporului roman, care a fost „altoita”
de influentele juridice din dreptul bizantin si slav.

Cuvinte
precum: judecator, judet, domnie, femeie, fiu, fiica, frate, sora, nepot, cumnat, de o
mare relevanta juridica, atribuie vechiului nostru drept un caracter roman.

3.2.1.3. Teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar romanesc

La originea dreptului nostru cutumiar stau cutumele geto-dacilor care au fost

inraurite de legile romane, afirmand ca „legile romane au inceput sa se strice si sa
se schimbe de catre daci”.

3.2.2. Principalele institutii juridice

3.2.2.1. Conducerea comunitatilor vicinale

Conducerea comunitatilor vicinale era asigurata de cneaz – ales initial, ulterior

functia devine ereditara – ajutat de un consiliu restrans: „oamenii buni si batrani ai
satului” si in anumite situatii de adunarea intregii obsti, „gramada satului”.
Problema cnezilor a fost discutata in literatura istorico-juridica. S-au impus doua
concluzii: institutia cneazului a fost o institutie „fundamentala a noastra” sau
„general romaneasca”, desi a fost cunoscuta si la alte popoare slave; apoi cnezii au
fost o categorie de fruntasi si judecatori ai satelor romanesti.

Juzii erau magistrati alesi de comunitatea obstii pentru a indeplini atat functii
militare, cat si judecatoresti. Cuvantul provine din latinescul judex.

Voievodul stapanea un tinut mai mare in care puteau intra mai multe cnezate. El
conducea oamenii la razboi, de aceea i s-a spus voievod, ceea ce in limba slava
inseamna conducator de oaste.

Rudenia

putea fi de sange, prin alianta si spirituala (care cuprinde inrudirea rezultata din
participarea la Tainele Bisericii – nasia de cununie si cea de botez – si rudenia
cvasipagana a fratiilor – fratia de cruce, fratia de lapte etc.).

Familia

se prezenta ca o familie lastar, in sistem patriliniar si patrilocal, cu aspecte de

endogamie vicinala si exogamie patronimica.

Aceste trasaturi ale familiei deosebesc familia romaneasca de cea germanica, slava,
bulgara, pecinega sau cumana, ceea ce anuleaza sustinerile ca poporul roman s-ar fi
format in sudul Dunarii.

3.2.2.4. Proprietatea

In privinta proprietatii se pastreaza de la geto-daci, spre deosebire de populatiile

migratoare, caracterul devalmas.
3.2.2.5. Sistemul pedepselor

se caracterizeaza in esenta prin blandete, pedeapsa cu moartea nu se aplica;

echivalentul ei era izgonirea vinovatului din comunitate si care insemna moarte
civila. Se mai practica expunerea vinovatului la oprobiul public (strigarea peste sat
sau la hore); uneori hotul era purtat prin sat cu lucrurile furate. Nu se pedepsea
furtul pentru consumul pe loc (furtul cu burta).

Judecata

In privinta judecatii, a organizarii judecatoresti, din documentele pe care le avem la

dispozitie (un document sarbesc din 1198) putem trage urmatoarele concluzii:

a.) Juzii, cnezii, jupanii (indiferent de denumire) au avut o competenta de judecata

generala.

b.) In cazul comiterii unor fapte grave, acestia judecau asistati de sfatul oamenilor
buni si batrani.

c.) In cazurile deosebite, alaturi de capetenia obstii si oamenii buni si batrani,

participa la judecata si gramada satului.

3.3. Legea Tarii (ius valahicum)

3.3.1. Izvoarele dreptului feudal

Sub al doilea aspect, formal, izvoarele dreptului in feudalism au fost doua: cutuma si
legea.

Dreptul cutumiar romanesc este un drept popular, propriu unor comunitati satesti
libere dar care nu a ramas niciodata fara perspective de noi dezvoltari (N. Iorga).
Romanii au numit aceste forme cutumiare legi cu intelesul de norma nescrisa.
C. Noica a deslusit sensul provenientei si semnificatiei cuvantului de lege: legea ca
norma nescrisa provine din latinescul religio, a lega dinauntru prin credinta si
constiinta ceea ce la romani era mos – obicei, pentru ca la romani lex insemna
numai legea scrisa si care deriva din cuvantul legere, care ce inseamna a citi.
3.3.2. Semnificatia notiunii ius valachicum

Ius Valahicum / valachorum (dreptul romanesc) este sistemul de reglementare

cutumiara a vietii sociale care s-a mentinut mult dupa formarea statelor tipic feudale
romanesti.

In cele mai vechi documente romanesti latinesti, indeosebi in Transilvania, el poarta

denumirea de mos, modus, consuetudo, ius, ritus, lex; in documentele din perioada
feudalismului dezvoltat se consemneaza vechimea aprecia- bila dreptului cutumiar.

In actele in slavona, limba oficiala a cancelariilor din Estul Europei, cutuma

romaneasca este numita zakon sau obicei.

3.3.3. Caracterele lui ius valahicum

Unitar din punct de vedere geografic

Unitar din punct de vedere social

Este in principal un drept de caracter rural.

Complet si complex

Elastic si receptiv

Rezistenta si trainicia obiceiului pamantului

Titlul ii

dreptulfeudal

Sectiunea I

institutiile dreptului public

Capitolul 1
Domnul. Voievodul, Principele
si Guvernatorul Transilvaniei
1.1. Domnia – institutie centrala a dreptului cutumiar romanesc

Domnia este o institutie originala si autohtona, atribute ce deriva din procesul de

formare al statelor feudale romanesti. Nu putem nega, desi am subliniat
originalitatea si autohtonia sa, influentele bizantine asupra institutiei ca atare.
Nascandu-se ca popor crestin, avand mitropolii inca din 1359 si respectiv 1401,
fundamentarea divina a puterii politice de catre bizantini nu putea sa nu influenteze
conceptia romaneasca asupra domniei: puterea era considerata ca fiind de sorginte
divina.

1.1.1. Caracteristicile domniei

In Tarile Romane domnia a fost absolutista. Domnul a fost singur stapanitor, lipsit
de un organ de control, insa nu a fost despot (A. D. Xenopol), atributele fiindu-i
relativizate prin sfatul domnesc, adunarea starilor si obiceiul pamantului.

Puterea domnului a fost personala, indivizibila si netransmisibila in plenitudinea sa.

Chiar si in situatia in care Tarile Romane au devenit vasale prin omagiile prestate
suveranilor puterilor mai mari, ele n-au devenit tari vasale de drept; pentru
ca vasalitatea era nominala. Vasalitatea s-a purtat asupra persoanei domnului si nu
a domniei in general.

1.1.2. Succesiunea la tron

Intemeietorii tarilor au creat dinastii (Basarabii si Musatinii), insa cu excluderea

descendentei feminine.

Avand in vedere necesitatea conducerii tarilor de catre capabili, s-a amendat

principiile ereditatii pure si simple si cel al primogeniturii prin impunerea principiului
mixt electiv-ereditar.
Dar cum orice regula are si exceptiile ei, se mai cerea conditia ca pretendentul la
tron „sa nu fie insemnat”, respectiv infirm, imprejurare care il facea nedemn de a
ocupa o asemenea functie inalta. Dar si exceptia are exceptiile ei.

Principiul electiv-ereditar impamantenit a fost incalcat inca din secolul al XVI-lea

cand a inceput sa aiba acces la tron orice mare boier
(exemplu Movilestii si Cantacuzinii).

Potrivit dreptului obisnuielnic domnul era ales pe viata. Principiul a fost si el incalcat
sub presiunea puterii otomane.

Principiul a fost abolit incepand cu anul 1711 in Moldova si cu anul 1716 in Tara
Romaneasca, incepand epoca fanariotilor.

1.1.3. Asocierea la domnie

A existat in Tarile romane institutia asocierii la domnie. Asa de exemplu, Mircea cel
Batran asociaza la domnie inainte de 1418 pe fiul sau Mihail, Alexandru cel
Bun asociaza la domnie pe fiul sau Ilie, iar Stefan cel Mare pe fiul sau Bogdan.
Asocierea la domnie a fiintat si intre frati (ex. fiii lui Alexandru cel Bun). Era de fapt
o initiere in tainele si treburile domniei ale viitorului domn.

1.1.4. Regenta si locotenenta domneasca

Daca domnul era minor, bolnav, in imposibilitate de a conduce tara, lipsea din
scaun, in caz de fuga a domnului, de mazilire, se utiliza regenta, (cat timp domnul a
fost ales de tara si popor locotenenta domneasca). Regenta si locotenenta
domneasca desemneaza toate categoriile de loctiitori domnesti.

Din a doua jumatate a secolulal XVI-lea, regenta lasa locul locote-nentei domnesti,
datorata in principal fugii domnitorului ori mazilirii acestuia de catre turci.

1.1.5. Prerogativele domniei

1.1.5.1. Prerogativele legiuitoare

Asemenea imparatilor bizantini, domnul era unicul legiuitor, intruparea terestra a

vointei lui Dumnezeu.

Actele normative pe care le emitea se numeau hrisoave, asezaminte si legaturi;

domnul putea hotari si singur in ce priveste noile norme de drept, putea modifica si
obiceiul pamantului sau a pravilelor deja existente.

1.1.5.2. Prerogativele executive

Toate atributiile executive erau concentrate in mana domnului.

Puterea absoluta a domnului era diminuata in relatia cu Biserica.

1.1.5.3. Prerogativele judecatoresti

Domnul era judecatorul suprem al Tarii. Judeca in ultima instanta, dar si putea
prelua spre judecare orice cauza, fie de natura civila, fie de natura penala, ce se afla
pe rolul dregatoriilor. Hotararile sale erau definitive, nefiind supuse cailor de atac.
Singur domnul putea sa revina asupra hotararilor.

Functia judecatoreasca era exercitata de multe ori cu ostentatie, pentru ca de ea

depindea pastrarea prestigiului domniei si a tronului. Erau situatii cand condamna
chiar la moarte fara dovezi si procedura judiciara, dar erau si situatii cand gratia
chiar fapte grave.

1.2. Voievodul, principele, guvernatorul Transilvaniei

1.2.1. Voievodul

In Transilvania a existat o autonomie pronuntata. De altfel in intreg regatul maghiar

numai Transilvania a ramas organizata ca voievodat. Transilvania nu a putut fi
organizata ca un principat in cadrul regatului maghiar, necontopindu-se niciodata
deplin cu regatul Ungariei.

Desi voievozii Transilvaniei erau dependenti de regele Ungariei, fiind numiti de

acesta, in mod constant ei au militat pentru inlaturarea dominatiei maghiare.
Intr-adevar in a doua jumatate a secolulal XIII-lea si primul patrar al secolul al XIV-
lea, Transilvania mai facea parte din regatul Ungariei doar formal, voievozii devenind
adevarati conducatori ai tarii, deosebita de Ungaria. Accentuarea tendintei
autonomiste a Transilvaniei fata de regatul Ungar se materializeaza mai intai prin
consolidarea institutiei principale, voievodatul.

Se vor institui si in Transilvania, adevarate dinastii voievodale: Lackfi, Csaki, Kan.

1.2.2. Principele

In imprejurarile deosebite ca urmare a dezastrului de la Mohacs (1526), regatul

maghiar isi inceteaza existenta, astfel ca Transilvania se emancipeaza complet,
transformandu-se in principat autonom sub suzeranitatea Portii otomane (1541). In
acest fel Transilvania isi dezvolta si mai mult propriile institutii juridico-politice.

1.2.3. Guvernatorul

Dupa alungarea turcilor de sub zidurile Vienei (1683) si incheierea pacii de la

Karlovitz, Curtea imperiala vieneza isi indreapta privirile spre Transilvania, atat
pentru pozitia sa strategica cat si pentru bogatiile ei. Sunt trimisi iezuiti pentru a
convinge pe ardeleni sa accepte protectia imparatului.

Reglementarea raporturilor dintre Transilvania si Curtea de la Viena este cuprinsa

in Diploma leopoldina din 4 decembrie 1691, care devine o adevarata constitutie a
Transilvaniei.

Capitolul II

Organizarea teritorial-administrativa

Originea unitatilor administrativ-teritoriale este dinaintea statelor feudale. Vechile

obsti satesti, vicinale, organizate in cnezate si voievodate (tari) au stat atat la baza
constituirii noilor state feudale romanesti, cat si la baza organizarii administrativ-
teritoriale.
Judetul, din latinescul judicius, care inseamna in cea mai reusita traducere scaun de
judecata, ca unitate administrativ-teritoriala a fost cunoscuta sub aceasta denumire
la inceput doar in Tara Romaneasca.

Atat infiintarea cat si hotarnicirea acestora a fost prerogativa domnului. Si numirea

capeteniei judetului era tot atributul domniei ca simbol al puterii absolute a domnului
pe intreg teritoriul tarii.

In Moldova subdiviziunea administrativ teritoriala a Moldovei, echivalenta cu cea din

Tara Romaneasca a fost tinutul. Denumirea capeteniei tinutului a variat insa. In
tinuturile in care existau cetati importante, capetenia se numea parcalab, in cele de
la marginea tarii (tinuturi de granita) se numeau starosti, iar pentru celelalte tinuturi
capeteniile s-au numit ca si in Tara Romaneasca, adica sudet.

Tot ca o reminiscenta a vechilor forme de organizare prestatala, semnalam si in

Moldova ca teritoriul sau a fost impartit in doua mari provincii: Tara de Sus si Tara
de Jos.

2.1. Organizarea administrativ-teritoriala a Transilvaniei

2.1.1. Organizarea romanilor

Asemanarile firesti, pe deplin explicabile intre districtele romanesti ca institutii

politico-administrative si cnezatele, voievodatele romanesti, ca institutii social-
politice, pot conduce la ideea identitatii cnezatelor teritoriale sau a uniunilor de obsti
cu districtele.

In Transilvania voievodala, cu prelungiri in perioada principatului autonom se cunosc

numeroase districte romanesti, raspandite pe intreg cuprinsul Transilvaniei.

2.1.2. Organizarea sasilor si a secuilor

Originea scaunelor celor doua etnii colonizate de regii maghiari pe la mijlocul

secolului al XII-lea in Transilvania trebuie privita diferentiat, desi colonizarea lor s-a
realizat in acelasi timp si in acelasi scop. Pe cand secuii, la asezarea lor in
Transilvania mai traiau in forme de organizare gentilica (intre cea tribala si pe
neamuri), sasii erau organizati in obsti cu o structura complexa (obsti simple si
uniuni de obsti), colonizarea ultimilor a durat circa un secol.
Nici sasii si nici secuii nu cunosteau insa la venirea lor in Transilvania, institutia
politico-administrativa a scaunelor.

2.1.2.1. Scaunele Sasesti

Potrivit traditiei consemnate in scris in vremea asezarii secuilor in Transilvania, au

fost colonizati si sasii din Flandra si din Saxonia.

Diploma Andreana (Bula de aur) din 1224, reglementeaza raporturile economice,

sociale, politice, militare, juridice si administrative dintre regalitate si sasi. Se forma
astfel o comunitate a colonistilor cu o larga autonomie politico-administrativa.

2.1.2.2. Scaunele Secuiesti

Societatea secuiasca era organizata ca si alte popoare bulgaro-tur-cice. Erau sase

neamuri si cate patru ramuri in fiecare neam. Condu-catorul militar al secuilor se
numea capitan scaunal sau locotenent.

Pe langa indatoririle militare, el indeplinea si atributii administrative si judecatoresti,

prezidand adunarile generale si scaunele de judecata. Al doilea dregator al scaunului
era judele scaunal, ales de locuitorii din scaun. Alaturi de capitan exercita atributii
judiciare.

2.1.3. Organizarea ungurilor

Geneza comitatelor, nucleul din care s-au dezvoltat acestea a fost cetatea
(castrum). Conducatorul cetatii, castelanul, era la inceput si conducatorul
comitatului. Nu toate cetatile regale au devenit centre de comitate, nu s-au format
comitate in jurul tuturor cetatilor regale. Comitatele erau asezate la inceput pe
cursul inferior sau mijlociu al apelor.

Se impune precizarea ca acestea au fost organizate pe rand in masura cuceririi

Ardealului de catre regalitatea maghiara, pe de o parte, iar pe de alta parte,
configuratia acestora a fost mereu schimbata in functie de modul in care a reusit
administratia maghiara sa se organizeze.

Comitele numea pe vicecomite. Comitatele erau conduse de un comite suprem,

numit de regele Ungariei; ele de fapt devin comitate senioriale, nobiliare, ne mai
servind interesele regale.
2.2. Resedinta domneasca

Centrul politico-administrativ al tarilor romanesti a gravitat in jurul resedintei

domnesti. Stabilirea ei s-a facut intotdeauna din ratiuni politice si administrative,
niciodata la intamplare. Fara indoiala, prima ratiune a constituit-o apararea
resedintei de primejdiile razbo-iului, dar la aceasta s-au adaugat si altele
(dezvoltarea oraselor, asezarea ei pe cat posibil mai spre centrul tarii).

Pe langa resedinta domneasca statornica, au existat si altele secundare, de unde

domnul administra tara.

Pentru Tara Romaneasca resedintele domnesti au fost la: Campulung, Curtea de

Arges, Targoviste, Bucuresti.

In Moldova resedintele domnesti au fost la: Baia, Suceava, Iasi.

Multe orase mai apar in documente ca si curti domnesti (Roman, Neamt, Barlad).

In ce priveste Transilvania, resedinta voievodala sau princiara nu era stabila.

Voievozii si principii conduceau de la curtile lor. Totusi Alba Iulia poate fi considerata
principala resedinta a evului mediu. Au mai fost resedinte si in alte orase: Deva,
Turda, Sibiu, Hateg, Bistrita, Oradea si chiar Lipova.

2.3. Targurile si orasele

In Moldova ele au fost cunoscute sub numele de targuri, iar in Tara Romaneasca si
Transilvania sub nume de orase.

Desi pozitia geografica a tarilor romanesti, pericolele reale la care au fost expuse,
nenumaratele razboaie purtate pe teritoriul lor, nu au creat conditii favorabile
dezvoltarii oraselor, totusi existenta acestora inca inainte de formarea statelor
independente nu poate fi contestata. In pofida greutatilor, necesitatile economice,
schimbul intern si extern de marfa, tranzitarea acestora prin tarile noastre au impus
dezvoltarea targurilor si a oraselor.

Iata ordinea vechimii lor medievale (dupa N. Iorga): Baia, Roman, Trotus, Bacau,
Suceava, Focsani, Buzau, Rucar, Dragoslave, Campulung, Barlad, Hotin, Giurgiu.

Acelasi lucru se poate spune si despre vechiul pamant romanesc al Transilvaniei.

Toate orasele isi datoreaza existenta unei imigratii orasenesti straine, caci nici
ungurii n-au intemeiat ei insisi vreo obste oraseneasca. Cele mai multe orase au fost
infiintate de sasii.

Administratia oraselor

Administratia oraselor, in ambele tari romane, se realiza prin doua categorii de

organe indiferent de natura acestora: unele alese de locuitori ai oraselor si alte
organe impuse de domn sau de persoana caruia ii apartinea sau i se cedase orasul
din partea domnitorului.

Organele eligibile erau judele si pargarul in Tara Romaneasca, iar in

Moldova soltuzul si pargarul. Organul superior al acestora era adunarea generala a
orasenilor care se intrunea cel putin o data pe an cand alegea organul de conducere.

In Transilvania statutul juridic al oraselor era precizat in diverse acte scrise

numite carte. De obicei se bucurau de o relativa autono-mie in schimbul
contingentelor de militari care se recrutau din respectivul oras si a impozitelor pe
care le achitau regalitatii ori imparatului.

2.4. Satele

Nu exista in vocabularul arhaic nici un cuvant pentru formatiuni mai mari de

convietuire sociala. El nu cunoaste din vremuri strabune decat satul si cetatea
(N. Iorga).

In Moldova si Tara Romaneasca pamantul de mostenire, ramas de la strabuni se

cheama mosie, caci mos inseamna atat bunic, cat si strabunic. De aceea taranii liberi
care nu erau dependenti de nimeni in afara de administratia centrala se
numeau mosneni.

Procesul de transformare a obstilor vicinale in unitatea administrativa a satului a fost

indelungat si complex. Doua sunt elementele fundamentale care caracterizeaza
transformarea obstilor in sate: teritorialitatea si statornicia.

Categorii de sate
2.4.1. Satele libere – asupra lor domnul isi exercita doar o autoritate publica
deoarece conducerea administrativa apartinea obstii satului, adica „oamenilor buni si
batrani”. Acest sfat al obstii avea loc in zilele de sarbatoare si cu respectarea unor
ritualuri bine cristalizate.

Locuitorii lor se numeau razesi in Moldova si mosneni in Tara Romaneasca.

2.4.2. Satele aservite

Dupa cum tradeaza denumirea, acestea dependente, cu un alt statut juridic decat
cele libere. Satele aservite erau domnesti, boieresti si manastiresti.

2.4.2.1. Satele domnesti puteau fi si ele de doua feluri: unele care apartineau
domnului ca persoana fizica, dobandite prin mostenire sau prin cumparare si fata de
care domnul se comporta ca un stapan feudal; altele apartinand institutiei domniei.

2.4.2.2. Satele boieresti. Fara indoiala, inca inainte de constituirea statelor feudale,
multe din sate au fost aservite sau cumparate de mari familii feudale. In baza lui ius
eminens, dupa constituirea statelor feudale, domnul le-a recunoscut aceste drepturi
de proprietate asupra satelor.

2.4.2.3. Satele manastiresti erau proprietatea manastirilor si erau administrate

de egumenul manastirii. Hrisoavele de imunitate privind satele manastiresti erau
mai largi decat in cazul satelor boieresti.

2.4.3. Sloboziile erau o categorie de sate ce se constituite in secolele XIV–XVIII fie

pe pamant domnesc, fie manastiresc / boieresc, din vointa domnului pentru scopuri
precis determinate. Acestor colonisti li se acordau prin hrisoave domnesti scutiri la
dari si de munci datorate proprietarului terenului pe un anumit timp determinat, de
la unul la zece ani, cu exceptia birului si a indatoririlor militare.

Capitolul III

Organizarea fiscala

3.1. Trasaturile generale ale sistemului fiscal

Pana la constituirea tarilor romane nu se poate vorbi de o organizare fiscala, de un

sistem de obligatii cu toate ca si anterior constituirii acestora locuitorii erau datori
fata de capeteniile cnezatelor si voievodatelor cu anumite dari in natura si in munca.
Ca si trasaturi generale ale sistemului fiscal medieval romanesc putem releva
urmatoarele:

Principiul solidaritatii fiscale, potrivit caruia in unitatile fiscale, raspunderea pentru

plata darii este solidara atat intre contribuabili cat si pentru birarii de judet.

Fiscalitate excesiva, dominatia otomana asupra Tarilor romane influentand in mod

nemijlocit cuantumul darilor.

Abuzul si arbitrariul au caracterizat intreaga activitate fiscala, atat in ce priveste

stabilirea darilor, cat si incasarea lor.

3.2. Institutiile fiscalitatii

De importanta mai mare in organizarea fiscalitatii au fost: tezaurul tarii, camara

domneasca, visteria statului.

Tezaurul era o forma rudimentara a finantelor statului ce se constituia din

depozitarea unor obiecte de valoare deosebita in locuri bine pazite. El reprezenta o
rezerva la care domnul recurgea numai in cazuri extreme.

Camara domneasca constituia o institutie particulara a domnului. La inceput, s-a

identificat cu visteria statului, veniturile particulare ale domnului confundandu-se cu
cele ale tarii. In secolul al XV-lea cele doua institutii s-au despartit.

Visteria statului a fost institutia cea mai importanta a sistemului financiar-fiscal

pentru ca evidentia toate datele privind repartitia darilor, incasarile efective a
acestora, cat si cheltuielile ce se efectuau.

3.3. Categoriile de dari

3.3.1. Darile in natura sau dijmele domnesti (zeciuiala in Tara

Romaneasca, deseatina in Moldova) au constat in perceperea de catre domnitor in
natura a unor produse (cereale, vite, produse animaliere). Cele mai importante au
fost oieritul, goostina, stuparitul, vinariciul. Incepand cu secolul al XVI-lea au fost
transformate in bani.

3.3.2. Muncile sau slujbele erau prestarile in munca fata de domnie la construirea de
drumuri, cetati, poduri, mori, gazduirea curierilor domnesti, procurarea de cai
curieri. Incepand cu secolul al XVIII-lea muncile puteau fi rascumparate in bani.
3.3.3. Darile in bani, cunoscute sub numele de dare, dajdie si apoi bir reprezentau
impozitul personal aplicat la un moment dat tuturor categoriilor de locuitori ai tarii,
in functie de categoria sociala, din care faceau parte. Desi scutiti la inceput, din
secolul al XVI-lea au platit bir si boierii, dar scutirea de bir a fost cunoscuta in
special pentru boierii cu dregatorii si curteni.

Darile in bani pentru tarani au crescut constant. Datorita fiscalitatii excesive, taranii
practicau evaziunea prin fuga, dar sarcina celui fugit era preluata de colectivitate.

3.3.4. Haraciul reprezenta obligatiile banesti fata de Poarta otomana. Daca la

inceput haraciul era mai mult simbolic, avand in principal o semnificatie politica
(aprox. 3.000 de galbeni / an), la sfarsitul secolul al XVI-lea a ajuns la 155.000 de
galbeni.

3.3.5. Peschesurile erau diferitele daruri facute sultanului si curtii sale, dobandind
caracter de constanta au apasat si ele covarsitor asupra contribuabililor.

3.3.6. Mucarerul mare si mucarerul mic au reprezentat o povara uriasa in perioada

in care pastrarea domniei ori cumpararea ei a devenit un fapt obisnuit. Sumele de
bani erau de-a dreptul exorbitante.

3.3.7. Prestatiile in natura catre turci au constat in predarea anuala catre Poarta a
unui numar important de cai, boi, oi, soimi, precum si de mari cantitati de unt,
ceara, miere etc. Mai existau prestatiile ocazionale in cereale, furaje etc. in perioada
campaniilor militare ale turcilor.

Organizarea fiscalitatii fiind una din cele mai importante compo-nente ale statului ca
institutie juridica (prin intermediul ei se realizau veniturile statului) a fost mereu in
atentia domnilor, incercandu-se diferite reforme pentru imbunatatirea acesteia sub
doua aspecte esentiale: in primul rand pentru obtinerea unor venituri tot mai mari,
iar in al doilea rand pentru evitarea evaziunilor fiscale.

Reforma fiscala a lui Matei Basarab, cunoscuta sub numele de reforma talerului, a
constat in urmatoarele:

– infaptuirea unui recensamant fiscal amanuntit;

– apoi aceasta suma rezultata a fost repartizata pe judete, in functie de capacitatea

stabilita pe fiecare judet, care la randul sau o repartiza pe sate, categorii sociale si
pe gospodarii.

Alte reforme fiscala au fost realizate in Moldova de Antioh Cantemir (1695–1700,

1705–1707) si de Constantin Brancoveanu in Tara Romaneasca. In principal ea a
constat in aceea ca toate darile de repartitie din partea visteriei au fost concentrate
in una singura ce trebuia achitata in patru rate anuale (sferturi).
De o importanta mare pentru sistemul fiscalitatii a fost reforma lui Constantin
Mavrocordat in cursul anilor 1739–1741. Reforma lui a fost de substanta, importante
sunt urmatoarele:

dregatorii fiscali au fost retribuiti;

a fost desfiintat principiul solidaritatii fiscale;

au primit scutire de dari manastirile, clerul si marii boieri;

desi darile au fost marite, categoriile de dari au fost reduse.

In ce priveste sistemul fiscal din Transilvania, precizam ca:

principala obligatie fiscala era fata de stat, stabilita in functie de venitul camarii. La
inceput a fost in natura, dar ulterior s-a transformat intr-o dare in bani.

o alta categorie de dari era aceea privind darea pe pamant, ce se achita in functie de
suprafata de pamant folosita. Ulterior aceasta dare funciara s-a transformat intr-un
fel de cens anual.

au mai fost cunoscute si subsidiile extraordinare pentru cazuri deosebite.

Capitolul IV

Justitia
4.1. Organizarea judecatoreasca

4.1.1. Justitia si sarcinile ei

Conceptul de justitie in sensul cel mai larg, include atat sistemul organelor
acreditate cu infaptuirea ei, cat si activitatea desfasurata de aceste organe.

4.1.2. Organizarea judecatoreasca

Una din formele fundamentale de activitate a fiecarui stat este activitatea de

infaptuire a justitiei, de rezolvare a conflictelor de drept aparute. Aceasta activitate
s-a realizat si inaintea constituirii statelor romanesti la nivelul obstilor satesti, care
din multe puncte de vedere se prezentau ca entitati cvasistatale.

Pentru intelegerea evolutiei activitatii de infaptuire a justitiei sunt necesare cateva

clarificari, prin prezentarea catorva coordonate esentiale legate de formele
fundamentale de activitate ale statului si organele care infaptuiesc aceste activitati.

In fruntea ierarhiei organelor judecatoresti se afla domnul (regele, principele), motiv

pentru intreaga activitate de jurisdictie o denumim justitie domneasca. Preceptele
crestine, dupa care puterea vine de la Dumnezeu, ii fundamenta pozitia de judecator
suprem.

Datorita numarului mare al cauzelor, domnul nu putea judeca toate pricinile si de

aceea a creat un sistem de organe judecatoresti care prin delegarea competentelor
infaptuiau justitia.

Competenta materiala nu era strict delimitata, dar se avea totusi in vedere specificul
cauzei raportat la atributiile de ansamblu ale dregatorului respectiv.

La nivelul judetelor si tinuturilor, competenta generala o aveau parcalabii, iar in

Oltenia banii, dar mai aveau drept de judecata si subalternii
acestora: vornicii si banisorii.

La nivelul satelor libere, ca un element de continuitate a vechilor obiceiuri vicinale,

pentru cauze de mai mica importanta, au continuat sa judece oamenii buni si
batrani. Aceste cauze se terminau de obicei prin impacarea partilor.

In Transilvania, datorita istoriei sale diferentiate, organizarea judecatoreasca era

mult mai complexa. In perioada voievodatului existau instante de judecata ale
statului feudal maghiar, dar si instante romanesti. Si unele si altele au fost
cunoscute sub denumirea de scaune (sedes iudiciaria).

A. Instantele de judecata ale voievodatului transilvan au fost:

La nivelul domeniului feudal existau instantele domeniale in care nobilii laici sau
ecleziasti infaptuiau justitia in functie de diplomele de privilegii detinute, aplicand
chiar pedepse capitale.

La nivelul comitatelor erau instantele comitatense, denumite sedes nobiliares.

La nivelul oraselor erau instante orasenesti, compuse din judele

orasului si jurati (alesi anual de cetatenii oraselor).

Instantele ecleziastice

Instanta voievodala (scaunul de judecata a voievodului sau a vicevoievodului).

Instanta suprema a Curtii maghiare

B. Instantele de judecata ale principatului transilvan

In perioada principatului organizarea judecatoreasca devine si mai complexa ca

urmare a dobandirii autonomiei. Principele devine instanta suprema ajutat de iudex
curiae, functie asemanatoare vornicului. Cum insa principele nu judeca decat in
cazuri extreme (spre deosebire domn), in fapt justitia suprema era exercitata
de Tabla Principelui prezidata de primarius iudex.

Instantele de judecata sunt:

Tabla principelui si primarius iudex, judecau cazuri de inalta tradare si caile de atac
exercitate impotriva hotararilor scaunelor de judecata.

Scaunele de plasa (prezidat de pretor).

Scaunul cetatii (prezidat de capitanul cetatii).

Scaunele satesti (prezidat de judele satesc).

Scaunul stapanului de mosie

C. Instantele de judecata transilvane sub habsburgi

In perioada dominatiei habsburgice s-a mentinut in general vechea organizare

judecatoreasca, dar s-a stabilit cu exactitate competenta materiala si personala a
fiecarei instante, realizandu-se ierarhizarea severa a instantelor de judecata.

In ce priveste instantele compuse exclusiv din elemente romanesti, in districtul

Hategului avem semnalata o instanta locala prezidata de castelanul de Hateg,
alcatuita din 12 cnezi, 6 preoti si 6 oameni de rand. In districtul
Fagarasului, scaunele de judecata erau compuse din 6–8 sau 12 boieri ca jurati-
asesori.

In unitatile teritorial-administrative sasesti, care s-au bucurat autonomie,

organizarea justitiei s-a facut tot pe principii autonome, scaunele de judecata fiind
compuse la inceput din persoane numite de rege, iar apoi din organe alese de aceste
comunitati.

In sistemul organelor judecatoresti medievale existau doua categorii de instante

speciale: cele orasenesti si cele ecleziastice.
4.1.3. Instantele ecleziastice

Justitia laica a coexistat cu cea ecleziastica sa, punandu-se problema competentelor

(unele legiuiri scrise au prevazut controlul judiciar religios asupra celui laic: Pravila
de la Govora, 1640).

Principiile justitiei ecleziastice sunt:

1. In ce priveste competenta dupa persoana, preotii puteau fi judecati de instantele

bisericesti.

2. In privinta competentei dupa materie, a ramas in sarcina justitiei ecleziastice sa

judece cauzele strict legate de viata religioasa.

3. Nu a fost exclusa insa dubla judecare, adica atat de instantele ecleziastice, cat si
de cele laice, completandu-se reciproc si verificandu-se reciproc. Asadar era
consacrata atat separarea, cat si cooperarea celor doua categorii de instante.

4. In domeniile feudale bisericesti si manastiresti, potrivit imunitatilor judiciare

acordate de domnitor, justitia se infaptuia de catre instantele ecleziastice, cu
exceptia unor infractiuni considerate grave.

5. Si in justitia ecleziastica exista o ierarhie a instantelor (cu diferite grade de

competenta).

Situatia a fost asemanatoare si in Transilvania.

4.2. Procedura de judecata

Proces in limba romana provine din latinescul processus ce desemneaza activitatea

de inaintare. Prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea,
termenul processus s-a generalizat, desemnand ceea ce intelegem astazi prin
proces, adica o activitate desfasurata de organe judiciare anume desemnate, cu
participarea partilor, in conformitate cu legea in scopul rezolvarii pricinilor
(identificarea si tragerea la raspundere a celor care se fac vinovati).
4.2.1. Obiectul procesului

Pentru desfasurarea unui proces este necesara existenta unui conflict de drept
nascut prin incalcarea unor dispozitii cutumiare sau legale care ocrotesc anumite
valori sociale (viata, proprietatea etc.)

Asadar, era necesara existenta unui litigiu, a unui conflict intre parti. Litigiul existent
si dedus judecatii purta numele de galceava, pricina, treaba. In dreptul cutumiar nu
se facuse inca deosebire intre procesul penal si civil si de aceea regulile de
desfasurare erau la fel.

4.2.2. Partile din proces

Subiectii procesului feudal purtau diferite denumiri: reclamantului i se

spunea jeluitor, prigonitor, uneori paras, iar
paratului prigonit; invinuit sau invinovatit se numea cel care comisese o infractiune.

In Transilvania reclamantul se numea actor, iar paratul reus.

In principiu, parte in proces putea fi orice persoana, feudalismul recunoscand

capacitatea juridica tuturor oamenilor. Capacitatea de exercitiu era insa limitata in
cazul taranilor dependenti si a robilor doar la procesele avand ca obiect starea lor de
dependenta. Robii si taranii dependenti puteau fi reprezentati in proces de stapanii
lor.

Femeia casatorita era asistata de sot. In schimb aveau capacitate deplina de

exercitiu femeia majora necasatorita si vaduvele.

4.2.3. Chemarea in judecata

Sesizarea instantei de judecata se facea printr-o plangere

verbala ori scrisa numita para sau jalba. In trecutul mai indepartat plangerea se
facea pe cale orala, dar incepand cu secolul al XVII-lea in Transilvania si cu secolul al
XVIII-lea in celelalte tari romane plangerea scrisa se generalizeaza.

Potrivit dreptului feudal transilvanean, actiunea de sesizare a instantei se apropia de

cerintele legale actuale.
4.2.4. Fixarea termenului de judecata

Primind plangerea, instanta stabilea termenul de judecata (punea sorocul, sorocea

pricina). Cum insa era traditionala si procedura accelerata, procedura de urgenta si
provizorie datorita necesitatii interventiei rapide a autoritatilor, multe pricini se
solutionau pe calea cartilor de volnicie prin care instantele (mai ales domnitorul sau
banul) indeosebi in materie funciara, isi materializau hotararea fara o judecata
contradictorie. Paratul efectiv era atentionat prin cartea de volnicie despre hotararea
luata, urmand ca acesta sa-si valorifice eventualele aparari ori drepturi pe calea unui
nou proces.

4.2.5. Citarea

Citarea partilor si a martorilor in procedura obisnuita de judecata se realiza

prin cartea de soroc care era inmanata acestora prin aprozi sau vatafi. Daca procesul
se amana din cauza neprezentarii partilor acestea puteau fi aduse la instanta prin
slujbasi domnesti, urmand sa plateasca treapadul in Tara Romaneasca
sau ciubotele in Moldova, adica toate cheltuielile ocazionate de aducerea lor in
instanta.

4.2.6. Sistemul probator

Un principiu fundamental al procesului era acela ca partile sa isi dovedeasca

sustinerile, respectiv actiunile civile sau penale cu care a fost sesizata instanta.
Simpla afirmatie a partilor nesprijinita de alte probe nu putea conducea la castigarea
procesului.

Mijloacele de probatiune cunoscute in dreptul feudal au fost: marturisirea,

juramantul partii, declaratiile (marturiile) martorilor cojuratorii, blestemul si cartea
de „blestem“, inscrisurile, prezumtiile si cercetarea la fata locului.

Dreptul nostru cutumiar nu a facut nici o ierarhizare a mijloa-celor de proba. Nu era

mai concludent un inscris, decat o declaratie de martor. O a doua precizare care se
impune este aceea ca recunoa- sterea paratului sau a faptuitorului facea dovada
dreptului, nemai-fiind cazul administrarii si a altor probe.

4.2.7. Martorii

Martorii nu sunt parti in proces, dar au cunostinte despre fapte pe care partile sau
instanta le considera concludente in solutionarea cauzei. Marturia de grup era mai
relevanta probator si de aceea mijlocul de probatiune cel mai utilizat au
fost cojuratorii.

La origini conjuratorii erau persoane din intimitatea si universul social al

impricinatilor care cunosteau obiectul si natura conflictului, fiind interesate intr-o
rezolvare dreapta si globala a cauzei in vederea unei convietuiri
armonioase. Cojuratorii jurau ca cele afirmate de partea care i-a adus erau sau nu
adevarate, ei de fapt „dadeau legea”. Conditia lor se apropia de cea a martorilor.

Numarul lor stabilit de instanta pentru a depune juramant in fa-voarea unei parti era
de 6 sau 12, daca acestia confirmau sustinerile, partea adversa putea aduce un
numar dublu pentru a combate pe cojuratorii din tabara adversa.

,,Cartile de blestem” erau de fapt niste inscrisuri prin care se invoca puterea lui
Dumnezeu, care sa pedepseasca nu doar pe cel ce depune juramant fals, ci si familia
si rudele sale.

4.2.8. Inscrisurile

Inscrisurile sunt mijloace de proba in continutul carora se arata fapte si imprejurari

concludente pentru solutionarea pricinii. Ele puteau sa emane de la autoritati statale,
bisericesti, dar si de la particulari. Purtau diferite denumiri: hrisoave, zapise, dresuri,
carti, urice.

Era cunoscuta si procedura reconstituirii lor in caz de pierdere sau distrugere.

Din practicarea justitiei ordalice s-au nascut mai intai expresiile de „trecere prin foc
si apa” sau „punerea mainii in foc” si apoi au fost preluate in vocabularul basmelor si
povestilor.

4.2.9. Hotararile instantei

Era posibil ca dupa sesizarea instantelor procesul sa se termine prin impacarea
partilor. Indiferent de probele administrate, odata intervenita tranzactia partilor
procesul inceta. Singura exceptie era situatia criminalilor notorii, in care desi
intervenea compozitia partilor, totusi invinuitul era condamnat.

Instantele pronuntau o hotarare: carte de judecata sau anaforà.

Dreptul nostru feudal nu a cunoscut autoritatea bunului judecat, adica acea institutie
potrivit careia dupa epuizarea cailor de atac hotararea nu mai poate fi modificata.
Reluarea procesului nu se putea face decat dupa achitarea unei amenzi catre
domnitor. Amenda se numea zavesca (Moldova) sau prada (Tara Romaneasca).
Punerea in executare a hotararilor se facea de catre instanta sau de alte persoane
ale autoritatii statale.

4.3. Infractiuni si pedepse

Pana la realizarea principiului legalitatii incriminarilor si al pede-pselor – nullum

crimen sine lege, nulla pœna sine lege, elaborat de Cesare Beccaria (secolul
al XVIII-lea , astazi prezent in toate legislatiile penale moderne.

Faptele de o mare gravitate indreptate impotriva unor valori fundamentale ale

societatii au fost considerate infractiuni sub diferite
denumiri: fapta, fapta rea, greseala mare, vina, vinovatie, pacat.

Dintotdeauna cele mai grave fapte au fost cele indreptate impotriva conducatorului
statului si a temeliei organizarii sociale, apoi cele impotriva vietii si a integritatii
corporale, proprietatii, libertatii persoanei, a familiei etc.

Dreptul cutumiar scinda dihotomic infractiunile in mari (grave) si mici (usoare).

Limitele dintre acestea nu vor fi precizate decat in dreptul penal modern. De aici si
posibilitatea interpretarilor si abuzurilor din partea celor chemati sa le aplice.

4.3.1. Infractiuni indreptate impotriva conducatorului statului

4.3.1.1. Inalta tradare (hiclenie, viclenie, viclesug, hainie). Subiecti ai acestei

infractiuni erau de obicei boierii care incalcau juramantul de credinta si care actionau
pentru inscaunarea altui domn. Tot hiclenie este considerata fuga boierilor din tara.

4.3.1.2. Lezmajestatea a constat in stingerea adusa onoarei, adusa conducatorului

statului prin insultarea sau calomnierea sa. Aceasta infractiune se mai
numea sudalma sau hula.
4.3.1.3. Osluhul consta in neascultarea fata de poruncile domnesti. Tot osluh era
socotita si neindeplinirea obligatiilor de catre taranii dependenti fata de stapanii
feudali.

4.3.1.4. Calpuzenia (etim. turca), consta in falsificarea monedei batuta de domnitor.

4.3.2. Infractiunile contra vietii

4.3.2.1. Omorul („moarte de om”, „ucidere”) consta in suprimarea vietii unui om sau
a mai multor oameni si a fost considerata o infractiune grava, „o fapta mare”, motiv
pentru care, competenta de a-l judeca revenea in exclusivitate domnului.

4.3.2.2. Paricidul consta in suprimarea vietii parintilor, copiilor sau a fratilor sotiei.
Era considerata o infractiune deosebit de grava si pedepsita prin ardere de viu.

4.3.3. Infractiuni contra integritatii corporale

In aceasta categorie intrau ranirile simple cu palma sau cu toiagul,

precum si slutirile de orice fel.

4.3.4. Infractiuni contra proprietatii

4.3.4.1. Furtul („furtisag”, „furtusag”) consta in luarea unui mobil din posesia altei
persoane in scopul insusirii pe nedrept; aceasta a fost infractiunea cea mai frecventa
in Evul Mediu. Nu se pedepsea furtul de consumatie momentana (furtul cu burta) din
livezi sau vii. In schimb, era mai grav pedepsit „furtul de fata”.

4.3.4.2. Talharia („jaf”, „jac”, „talhusag”) este furtul prin violenta. Datorita gravitatii
se pedepseau si gazdele celor care savarseau astfel de fapte, in situatia in care
cunosteau imprejurarea ca cei gazduiti comit astfel de infractiuni.

4.3.4.3. Incalcarea hotarelor consta in distrugerea, mutarea si nesocotirea semnelor

de hotar.

4.3.4.4. Incendierea caselor si holdelor sse pedepsea deseori numai pecuniar prin
plata dubla sau tripla a pagubei.
4.3.5. Infractiuni impotriva moralei

4.3.5.1. Rapirea de fata sau de femeie. Consta in lipsirea efectiva a acesteia de

libertate prin transportarea victimei dintr-un loc in altul si „necinstirea” (violarea)
victimei.

4.3.5.2. Seductia consta in scopul intretinerii de raporturi sexuale.

4.3.5.3. Sodomia consta in raporturi sexuale intre persoane de acelasi sex;

infractiune rara in istoria medievala a poporului nostru.

4.3.5.4. Curvia sau desfranarea. Atat relatiile conjugale din afara casatoriei cat si
cele din afara concubinajului notoriu, care era un fapt imoral dar totusi nesanctionat
de societate, erau considerate ca infractiuni si pedepsite ca atare. Erau mai aspru
pedepsite femeile.

4.3.5.5. Incestul („amestecare de sange”) consta in relatii sexuale firesti intre

persoane care potrivit obiceiului pamantului nu se puteau casatori, datorita gradului
de rudenie.

4.3.6. Infractiuni care impiedicau infaptuirea justitiei

4.3.6.1. Viclesugul sau inselaciunea consta in falsificarea inscri-surilor prin

plasmuirea sau alterarea acestora in scopul de a produce diferite consecinte juridice.
Era pedepsit si uzul de fals, respectiv utilizarea unor inscrisuri false.

4.3.6.2. Neascultarea consta in nesupunerea la executarea unei hotarari

judecatoresti, a poruncilor domnesti cu valoare jurisdictionala.

3.6.3. Juramantul mincinos („marturia stramba”, „limba stramba”) consta in fapta

martorului care dadea declaratii mincinoase ori nu spunea tot ce stie in legatura cu
obiectul procesului in care era chemat ca martor. Se pedepsea cu „gloaba”, respectiv
fiecare martor mincinos era obligat la predarea a trei boi.

3.6.4. Vrajitoria consta in practicarea de procedee oculte sau de magie. Era

pedepsita nu numai daca prin ea se aducea atingerea intereselor de stat, ori realiza
„stricaciunea” oamenilor.

4.3.7. Infractiunile indreptate impotriva religiei

4.3.7.1. Erezia consta in abaterea constienta de la preceptele Bisericii oficiale. Insa
firea romanului fiind lipsita de fanatism religios (B. P. Hasdeu), nu s-au constatat
cazuri de erezii sanctionate; dimpotriva, exista toleranta fata de alte religii.

4.3.7.2. Apostazia reprezenta parasirea conditiei de calugar si reintrarea in viata

laica.

4.3.7.3. Ierosilia sau sacrilegiul insemna profanarea valorilor bisericesti: furturile din
biserica, impreunarea trupeasca in biserica, intretinerea de raporturi intime cu cinul
monahal.

4.4. Raspunderea. Raspunderea colectiva

In mentalitatea populara ideea justitiei private, nu exista. Nascut popor crestin, si-a
fundamentat existenta pe precepte biblice.

Pasul fundamental in ,,etatizarea” justitiei l-a constituit incriminarea la nivelul

obstilor a faptelor grave. Dupa constituirea statelor feudale acest proces s-a
amplificat fara insa a face abstractie de regulile stabilite pe cale cutumiara. Urmare a
intelegerii prin plata unei sume de bani sau a transferului de bunuri mobile ori
imobile din proprietatea faptuitorului catre victima sau rudele sale, se rascumpara
vina si astfel are loc exonerarea de raspundere. Compozitia s-a practicat pe scara
larga in istoria dreptului romanesc.

In evul mediu romanesc se cunosc doua forme de raspundere penala colectiva:

raspunderea solidara a obstii si raspunderea familiala.

4.4.1. Raspunderea solidara a obstii

Inceputurile oficializarii justitiei s-au datorat mai intai ideii de solidaritate, nascuta la
nivelul obstii in primul rand din necesitati de autoaparare a colectivitatii.

Obiceiul pamantului a consfintit principiul ca sarcina descoperirii autorilor

necunoscuti care au comis fapte penale revenea colectivitatii. In cazul in care autorii
nu erau descoperiti si prinsi, era antrenata raspunderea penala solidara a intregii
colectivitati, prin obligarea acesteia la plata dusegubinei (o amenda substantiala).

Principiul obligativitatii descoperirii si prinderii infractorilor, precum si predarea lor

autoritatilor s-a dovedit foarte eficace, in unele zone cum ar fi Moldova sau Oltenia,
extinzandu-se asupra a 12 sate vecine cu locul unde s-a comis infractiunea.
Autoritatea statala fiind interesata in identificarea autorilor, a acceptat aceste norme
cutumiare relative la raspunderea colectiva, si desi principiul nu a fost preluat in
pravile, el s-a aplicat constant generalizandu-se la intreg teritoriul tarilor inclusiv in
Transilvania.

4.4.2. Raspunderea familiala

Din necesitati politice, pentru consolidarea puterii domnesti si pentru evitarea

tradarilor, in baza prerogativelor absolute pe care le aveau unii domni si-au permis
chiar impotriva obiceiului pamantului ca in cazul savarsirii unor infractiuni de tradare
sa pedepseasca nu numai persoana care a comis aceasta infractiune, ci intreaga
familie.

Chiar daca astfel de cazuri au fost multe, obiceiul pamantului si legiuirile scrise au
consfintit regula raspunderii penale individuale.

4.4.3. Raspunderea personala

Un aspect important al evolutiei dreptului penal este aplicarea individuala a

pedepselor, principiu consacrat de dreptul cutumiar romanesc. Aceasta trecere de la
sistemul penal primitiv in care erau pedepsite grupuri de persoane, familii, rude,
pentru fapta unui singur vinovat arata progresul fundamental in dreptul penal. Daca
la aceasta mai adaugam trecerea la legalitatea pedepsei, avem imaginea clara a
evolutiei dreptului penal in general. Istoria legalitatii pedepsei poate fi privita din
perspectiva a doua aspecte importante: in primul rand sub aspectul precizarii ei in
norme de incriminare si in al doilea rand sub aspectul individualizarii ei.

Sub primul aspect, sunt necesare urmatoarele precizari:

a) Nu intotdeauna normele cutumiare sau legile feudale au prevazut cum anume

se pedepsesc anumite categorii de infractiuni. Altfel spus, pedepsele erau lasate la
latitudinea celui abilitat sa judece astfel de fapte.

b) Multe din pedepsele prevazute erau excesive, neexistand un raport echitabil

intre fapta si pedeapsa. Asa, de exemplu, simplul furt sau adulterul puteau fi
pedepsite cu moartea.
c) Pedepsele prevazute de cutume sau pravile erau diferite in multe cazuri in
functie de situatia sociala a faptuitorului.

Sub cel de al doilea aspect al individualizarii pedepselor, nici cutumele si nici

pravilele scrise nu precizau criterii in functie de care sa se faca individualizarea in
concret a pedepselor (in afara de conditia sociala a faptuitorului).

4.5. Pedepsele

4.5.1. Pedepsele corporale

4.5.1.1. Pedeapsa cu moartea. Dintre modalitatile pedepsei cu moartea pentru boieri

cele mai utilizate au fost spanzurarea si decapitarea.

45.1.2. Mutilarea, forma de pedeapsa receptata din dreptul bizantin in dreptul nostru
cutumiar, consta in scoaterea ochilor, taierea mainilor, picioarelor, limbii, nasului sau
a organului sexual.

4.5.1.3. Infierarea consta in insemnarea vinovatului cu fierul rosu, pe diferite parti

ale corpului.

4.5.1.4. Bataia mai era cunoscuta si sub numele de „certare a trupului”, era una
dintre cele mai frecvente pedepse. Uneori se aplica pe ulita satului.

4.5.2. Pedepse privative de libertate

4.5.2.1. Ocna consta in munca silnica in saline. Pedeapsa cu ocna putea fi pe timp
limitat sau pe viata.

4.5.2.2. Temnita consta in privarea dreptului de proprietate in locuri de detentie

special amenajate.

4.5.2.3. Grosul era o inchisoare in care tineau arestati preventiv (inainte de a fi

judecati). Boierii arestati preventiv erau tinuti in visterie sau camarile domnesti
pentru mai multa siguranta.
4.5.2.4. Surghiunul consta in izgonirea faptuitorului din localitatea sa de domiciliu,
putandu-i-se stabili eventual un domiciliu fortat (de exemplu la o manastire).

4.5.3. Pedepse pecuniare

4.5.3.1. Dusegubina. Incepad cu secolul al XVII-lea, notiunea insemna pedeapsa

pecuniara se aplica unei colectivitati.

4.5.3.2. Gloaba consta intr-o amenda care se platea domniei fie in bani, fie in
natura. Ea se mai numea „certare cu bani sau cu dobitoc”.

4.5.3.3. Confiscarea era o pedeapsa ce se materializa in scoaterea din patrimoniul

vinovatului, a unor bunuri, ori chiar totalitatea acestora si pierderea lor in
patrimoniul domniei sau al victimei.

Sectiunea II

institutiile dreptului privat

Capitolul 1

Persoanele

Conceptul de personalitate juridica – capacitatea juridica generala a persoanei de a

avea drepturi si obligatii – asa cum este definit in zilele noastre este rezultatul unei
evolutii istorico-juridice. Continutul sau a fost indisolubil conex cu mutatiile ce s-au
produs la nivelul societatii (mutatii dislocatoare generale).

1.1. Categoriile sociale

Si din perspectiva conceptului de capacitate de folosinta, formatiunea social
economica a feudalismului a reprezentat un progres fata de societatea antica
intrucat sfera capacitatii de folosinta a fost mult mai mare.

Dreptul cutumiar romanesc a recunoscut capacitatea de folosinta tuturor oamenilor,

cu toate ca in Tara Romaneasca si Moldova a existat categoria sociala a robilor, a
caror capacitate de folosinta a fost redusa foarte mult, fiind apropiata din punct de
vedere juridic cu cea a sclavilor.

Retinem insa ca notiunea de om ca individ social a fost aceeasi cu cea de persoana

in sens juridic (cu capacitatea de a fi subiect cu drepturi si obligatii). Asadar in
principiu tuturor oamenilor li s-a recunoscut capacitatea de folosinta. Ca principiu
insa retinem ca o prima diferentiere a capacitatii de folosinta a persoanelor, criteriul
apartenentei la o anumita categorie de stare sociala, in functie de dimensiunile
mijloacelor de productie pe care le aveau in proprietate. Distingem astfel diferite
pozitii juridice in functie de intinderea capacitatii de folosinta:

Nobilii feudali.

Clerul.

Orasenii.

Taranii liberi.

Iobagii si jelerii.

1.1.1. Nobilii feudali (boierii)

Categoria sociala a nobililor feudali (boierii) isi are sorgintea inca din perioada
feudalismului timpuriu, inainte de constituirea statelor feudale romane, prin
desprinderea din randul membrilor obstilor.

Ei sunt acei maiores terræ (in Tara Romaneasca), potentes viri (in Moldova)
ori nobiles in Transilvania atestati documentar in 1247 in Diploma cavalerilor ioaniti.
Erau de fapt fruntasii primelor organizatii politice-teritoriale romanesti, a caror
proprietate se va transmite din generatie in generatie.

Categoria cea mai veche de boieri a fost a acelora de dinaintea constituirii statelor
feudale.

Dupa constituirea statelor feudale numarul boierilor a crescut prin crearea acestora
de catre puterea centrala ca urmare a daniilor facute de domnitor sau rege. Si in
cazul acestei categorii calitatea de boier se dobandeste prin nastere si mostenire ca
si situatia boierilor originari, cu proprietatea mostenita.
In dreptul nostru consuetudinar nu s-au constatat dispozitii foarte precise in ce
priveste statutul juridico-politic al boierilor, conceptul de boier in sine fiind lipsit de
rigoarea definitiilor juridice.

Ierarhizarile boierilor sunt relative, pentru ca rangul acestora este diferit de la o

etapa la alta dar si pentru ca situatia politico-juridica, privilegiile au fost diferite in
functie de autoritatea domneasca. Sub domni mai slabi autoritatea boiereasca a fost
mai mare, si invers.

Prin reformele lui Constantin Mavrocordat s-a dat un statut aparte boierimii. Au fost
considerati boieri numai cei aflati in dregatorii sau care fusesera in dregatorii,
precum si descendentii lor, fiind impartiti in trei categorii.

1. Primii 12 dregatori, pana la vel-comis (cel care insotea pe domn cand se deplasa
calare).

2. Dregatorii de la marele serdar (primul subaltern al marelui spatar), pana

la clucer (cel care strangea zeciuiala).

3. Mazilii.

Raportand conditia social economica a nobilimii feudale la cate-goria juridica a

capacitatii de folosinta, putem lesne constata ca acesteia i se recunostea o larga
capacitate de folosinta. Ca stapani de pamanturi, ca dregatori, nobililor-boierilor li s-
au recunoscut toate drepturile publice si toate drepturile private.

1.1.2. Episcopatul

Episcopatul (inaltul clerul) avea aceleasi drepturi publice ca si boierii, participand sub
diverse forme la conducerea statului (ca membri ai sfatului domnesc, si ai adunarii
tarii, ai consiliului regal), beneficiau de privilegii jurisdictionale, atat ca parti in
proces, cat si ca judecatori in probleme de familie, infractiuni contra religiei etc.

In Transilvania statutul juridic al clerului romanesc ortodox a fost inferior celui care
slujea religiile recepte (acceptate), religia ortodoxa fiind doar tolerata.

1.1.3. Orasenii

Locuitorii oraselor se bucurau si ei de o situatie privilegiata, drepturilor lor publice

erau consemnate in privilegii speciale, iar cele private erau statornicite de catre
cutume care precizau actele de comert pe care puteau sa le faca si privilegiile lor
comerciale ce constau in taxele pe care le percepeau la intrarea marfurilor in orase
(vama mare) si cu ocazia vanzarilor (vama mica), taxe care se imparteau intre
domnie si comunitatea oraseneasca.
In Transilvania, privilegiile orasenesti variau dupa categoria din care faceau parte
respectivele orase; cele libere aveau reprezentanti in dieta tarii, cele nobiliare erau
supuse jurisdictiei comitatelor din care faceau parte, iar cele taxaliste erau obligate
sa-si plateasca privilegiile. In general populatia romaneasca patrundea cu mare
greutate in orasele transilvanene si chiar si in aceste situatii era mentinuta in pozitie
de plebe oraseneasca, majoritatea provenind din randurile iobagilor.

1.1.4. Taranii

Taranii liberi dispuneau de o proprietate pe care o mosteneau din mosi-stramosi in

devalmasie, din care puteau iesi cerand partea lor „cat se va alege”. Pamantul
devalmas constituia la origine o pro-prietate alodiala mostenita din stramosi sau
una donativa, pe care insa urmasii donatarului urmau sa o stapaneasca in
indiviziune, asemenea proprietatilor mostenite.

Numele sub care taranii liberi sunt cunoscuti in documente este

variat: mosneni, razesi, judeci, megiesi, cnezi etc., dar originea lor este unitara,
explicandu-se prin transformarile obstilor satesti care in parte au reusit sa-si
pastreze independenta in lupta cu patura de stapanitori feudali in continua
ascensiune.

Daca in perioada feudalismului timpuriu taranimea libera din obstile satesti era
majoritara fata de taranimea aservita, in perioada feudalismului dezvoltat raportul
se inverseaza: taranimea dependenta devine majoritara. Denumirile paturii aservite
sunt
multiple: vecini, rumani, tarani, iobagi, saraci, slugi, serbi, jeleri, poslujici, coloni.

Dreptul pe care proprietarul il avea asupra serbului se transmite si asupra urmasilor

acestuia in paralel cu desfiintarea posibilitatii de stramutare a serbilor de pe un
domeniu pe altul. Acest drept de stramutare se materializa din punct de vedere
juridic in prerogativa stapanului de a-si revendica serbii si descendentii lor oriunde s-
ar fi refugiat. Taranii dependenti se puteau casatori in mod legal, femeia luand
pozitia sotului, casatoria nu era conditionata de asentimentul stapanului de mosie.

In materie de capacitate patrimoniala, serbul avea asupra paman-tului pe care il

lucra, numai un drept de folosinta si nu de proprietate, dar avea obligatii in natura,
munca si uneori in bani fata de proprie-tarii domeniilor pe care lucrau. Taranii
dependenti aveau un drept de proprietate personala asupra gospodariei sale si
asupra imbunata-tirilor facute pe sesia lucrata: moara pe care a construit-o, livada
pe care a sadit-o, locul pe care l-au curatit etc.

Bucata de pamant pe care o lucrau serbii se numea in Moldova si Tara

Romaneasca delnita, iar in Transilvania sesie; cei care posedau o subdiviziune mica
de sesie, aveau o situatie precara, si formau o patura deosebita a taranimii aservite,
aceea a jelerilor (inquilini). In masura in care iobagul avea un drept de proprietate
personala i se recunostea capacitatea de exercitiu corespunzatoare pentru a putea
participa la tranzactiile cotidiene: vanzarea produselor, cumpararea uneltelor de care
avea nevoie.

Starea de dependenta a serbilor era perpetua, dar stapanul putea sa-i elibereze in
schimbul unei sume de bani. Ea mai putea lua sfarsit prin caderea in robie a
iobagului, in care caz o stare mai rea (capitis deminutio maxima) se substituia celei
anterioare.

1.1.5. Robii

Patura cea mai de jos a populatiei aservite o formeaza robii, sunt considerati mai
mult obiecte decat subiecte de drept. In Tara Roma-neasca si Transilvania robii erau
numiti tigani, iar in Moldova atat tigani cat si tatari (robi in Moldova pana in secolulal
XV-lea). In Transilvania pana in secolulal XIII-lea patura robilor numiti in
documente servi ancillæ, era alcatuita din cele mai de jos elemente ale taranilor
aserviti, iar dupa navalirea tatarilor, tiganii adusi de acestia au avut o pozitie care
oscila intre cea de tigan si sclav.

Priviti ca lucruri ei sunt in general considerati imobile prin destinatie, dovada rezulta
din faptul ca in documentele din Transil-vania, robii sunt pomeniti alaturi de celelalte
bunuri nemiscatoare (mosii, vii, paduri), iar in Tara Romaneasca si Moldova
instrainarile de robi erau supuse dreptului de preemptiune.

Robii care savarseau delicte puteau fi predati de stapanii lor partii vatamate printr-
un fel de abandon noxal, iar daca un rob omora un altul era fie dat in schimbul
acestuia, fie condamnat la moarte daca era recidivist. In cazul in care delictele
savarsite de robi prezentau o gravitate deosebita, erau judecati in sfatul domnesc.

In fapt, situatia robilor nu se deosebeste prea mult de cea a sclavului antic, cu

excluderea dreptului stapanului de a omori scla-vul. Ei puteau fi vanduti-cumparati
sau schimbati de catre stapan, cu sau fara familie fara a se putea opune unor
asemenea tranzactii. Desi teoretic robii se puteau casatori, in fapt uniunea lor nu
avea o valoare legala si de aceea copiii de robi puteau fi despartiti de parintii lor, iar
sotiile de sot. Robii puteau fi eliberati de catre stapan prin acte.

1.2. Incapacitatile

Exercitiul capacitatii juridice cunostea unele limitari, datorita varstei, sexului, starii
mentale etc. In sistemul cutumiar romanesc, incapacitatea datorata varstei lua
sfarsit odata cu casatoria, cand tinerii intrau in randul oamenilor. Pubertatea si
nubilitatea nu erau stabilite la o anumita varsta, ci ca si in conceptia sabiniana se
fixa de la caz la caz, existenta lor materializandu-se in dreptul de a lua parte la hora
satului ce deschidea posibilitatea alegerii partenerului de viata.

Varsta inaintata nu constituia o diminuare a capacitatii juridice.

Persoanele incapabile din cauza starii mentale se aflau sub supravegherea parintilor
si in lipsa acestora in tutela bunicilor sau a fratilor mai mari.

Desi potrivit cutumelor romanesti femeia era socotita inferioara barbatului, totusi
daca aceasta dovedea capacitati apreciabile sau era mai bogata decat sotul, se situa
pe acelasi plan social cu acesta.

Dreptul cutumiar facea si o alta deosebire referitoare la capaci-tatea juridica:

intre pamanteni / oamenii pamantului / romani si straini. Cu toate acestea cutumele
romanesti s-au aratat foarte umane fata de straini, recunoscandu-le libertatea
cultului religios si dreptul de a face comert.

Strainii puteau obtine impamantenirea prin boierire ca urmare a unor servicii aduse
statului sau prin casatoria cu o pamanteana, dupa ce in prealabil imbratisase religia
viitoarei sotii. Dupa dobandirea impamantenirii strainii dobandeau toate drepturile
civile si politice. Strainilor li se aplica legea lor nationala, dar dupa cat se pare, in
lipsa de descendenti, succesiunea revenea statului.

1.3. Numele

Printre criteriile fundamentale de identificare a persoanelor, nu-mele si domiciliul

detin intaietate. Numele persoanei este elementul de identificare a omului in familie
si societate, din cele mai vechi timpuri.

Prenumele a fost elementul initial de identificare, pentru ca patronimicul – numele

de familie, a fost folosit doar in acte de stare civila, adica este folosit in dreptul
modern.

Regimul onomastic privind filiatia legitima din perioada predominarii numelui mic
este atestat documentar prin frecventa expresiilor: „fiul lui ”, „fiica lui …”.

In ce priveste domiciliul, el se identifica cu locuinta stabila, de regula locurile de

nastere. Regula generala a fost ca sotia se muta la domiciliul barbatului, dar a fost
cunoscuta si situatia „maritarii barbatului”. Documentar, numele apare unit cu locul
de domiciliu (de ex: Fratila din Suvita, Barbul din Muguresti).

Capitolul II
Obligatiile
2.1. Consideratii generale

Schimbul de produse dintre persoane, circulatia bunurilor, indeo-sebi dupa

descompunerea obstilor satesti, si cristalizarea proprietatii private au fost realitati ce
trebuiau sa se gaseasca si in drept.

Tot in ideea de echitate s-a nascut si institutia delictului sau cvasidelictului ca izvor
al obligatiei, in sensul ca daca printr-o fapta a omului (directa sau indirecta) se
cauzeaza altuia un prejudiciu, atunci acela care a cauzat prejudiciul la cererea celui
prejudiciat este obligat la repararea lui. Asadar diferitele intamplari, fapte si legaturi
dintre oameni, voite si nevoite, de o anumita importanta si cu anumite consecinte
incep sa dobandeasca semnificatii juridice, devenind raporturi juridice.

Dupa cum am relevat supra, obligatia este raportul de drept in care o persoana
numita creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte parti, numita debitor, sa
execute prestatia de a da, a face, sau a nu face, iar in cazul neexecutarii ei sa
recurga la forta de constrangere a statului.

In dreptul nostru cutumiar, izvoarele obligatiilor au fost contrac- tul si delictul.

2.2. Elementele constitutive ale contractului

2.2.1. Subiectele

Subiecte ale contractului de vanzare-cumparare puteau fi orice persoane care aveau

capacitatea juridica necesara, intre care sa se realizeze acordul de vointe, dar
potrivit dreptului cutumiar, in cazul vanzarii unui pamant al casei parintesti, in
baza dreptului de preemtiune (protimisis) era nevoie si de consimtamantul prealabil
al rudelor si vecinilor. In caz contrar acestia puteau cere anularea contractului,
restituind pretul cumparatorului („aruncarea banilor”).

2.2.2. Obiectul contractului

Obiectul contractului puteau fi atat bunuri imobile, cat si mobile, dar cum principala
bogatie era pamantul, majoritatea contractelor aveau acest obiect. Obiectul
contractului trebuia sa fie un bun in comercium, adica sa poata face obiectul
comertului. Si in Evul Mediu erau lucruri care nu puteau face obiectul comertului (ex.
teritoriul tarii, sceptrul domnitorului).
Bunurile furate si apoi vandute, de regula, se restituiau proprie-tarului, mai ales
cand era vorba de biserici, iar cumparatorii de rea credinta erau sanctionati.

Obiectul contractului, indiferent de natura lui, trebuia sa fie determinat sau

determinabil. Criteriile folosite nu erau insa intot-deauna precise si invariabile.

2.2.3. Pretul

Un alt element al contractului este pretul. Acesta putea fi stabilit in bani, in lucruri
sau in bani si lucruri. Faptul este lesne de inteles, daca avem in vedere imprejurarea
ca in acea vreme moneda, chiar daca exista, era totusi o raritate, nu era un bun
aflat in casa fiecaruia.

2.2.4. Consimtamantul partilor

In fine, un alt element al contractului era consimtamantul partilor. Acesta trebuia sa

fie neviciat de dol, eroare sau violenta, oferta vanzarii si acceptarea ei trebuind sa se
realizeze in deplina cunostinta de cauza. Asa se explica faptul ca, in chip stereotip, in
documentele vremii, apar precizarile ca vanzarea s-a facut „fara impresurare sau
asuprire”, ori „de buna voie si nesilit de nimeni”.

2.2.5. Prohibitii la vanzare

Tot la fel, contractul de vanzare-cumparare era ingradit de unele prohibitii, cum ar

fi:

– in Transilvania era necesar si consimtamantul membrilor de familie pentru

realizarea vanzarilor de imobile;

– era necesar consimtamantul rudelor si vecinilor, in situatia in care fiinta dreptul de

preemtiune;

– mosiile nu puteau fi vandute fara taranii dependenti;

– se interzicea cumpararea bunurilor furate;

– in cazul unor bunuri de valoare era necesar consimtamantul domnului sau al

regelui, dupa cum am precizat la capitolul dreptului eminent al suveranului (ius
eminens).
2.2.6. Forma contractului

Cat priveste forma contractului de vanzare-cumparare, acesta era considerat valabil

incheiat prin simplul acord de vointa al partilor, nefiind necesara forma scrisa a
acestuia sau incheierea in fata auto-ritatilor. Dar pentru a se putea face dovada
acestuia ori cand era necesar consimtamantul domnului (regelui), actele
constatatoare ale contractului se incheiau de obicei in fata autoritatilor sub forma
inscrisurilor sub semnatura privata intarite cu pecetile martorilor.

2.2.7. Publicitatea

Publicitatea contractului de vanzare-cumparare, ca de altfel a tuturor categoriilor de

contracte pe care le vom preciza mai jos, se realiza prin aldamas, adica a unei
petreceri cu bautura la care participau martori anume alesi ori intamplatori, pentru a
se pastra mai bine in amintire incheierea contractului si prin darea mainii.

2.3. Inchirierea

Desi nu a avut raspandirea contractului de vanzare-cumparare, contractul de

inchiriere a fost prezent in viata economica medievala, cutumele romanesti
reglementandu-l sub influenta dreptului roman.

Contractul de inchiriere se prezenta sub diferite forme: inchirierea lucrurilor, a fortei

de munca sau a unor lucrari in sensul contractelor de antrepriza.

O alta forma a contractului de inchiriere si cu o aplicabilitate mai frecventa era

contractul de arenda. Se arendau diferite bunuri, cum ar fi: terenuri arabile, livezi,
pasuni, crasme. Boierii sau persoanele arendau drepturi regaliene (domnesti) cum ar
fi: minele, ocnele, vamile.

2.4. Contractele reale

Dintre contractele reale, adica acele contracte pentru a caror for-mare pe langa
acordul de vointa al partilor este necesara si remiterea materiala a lucrului, care
este obiectul prestatiei uneia dintre parti, folosite in Evul Mediu si reglementate de
cutuma, mentionam: contractul de depozit, imprumutul si contractul de schimb.

Frecvent practicat era contractul de depozit. Explicatia raspandirii lui rezida in

incertitudinile si nesigurantele societatii medievale datorata pericolelor de tot felul.
Acesta era si motivul pentru care pieirea bunurilor prin forta majora, caz fortuit nu
implica nici o raspundere din partea depozitarului si nici a mostenitorului acestuia. In
schimb, era interzis depozitarului sa foloseasca ori sa consume bunul lasat in
depozit, raspunzand de riscurile pieirii acestuia din culpa sa.

Contractul de schimb, constand in transferul proprietatii unui bun in schimbul altui

bun de la o parte contractanta la alta, a fost utilizat in Evul Mediu romanesc. Cutuma
i-a dat o reglementare asemana-toare contractului de vanzare-cumparare. In
general, obiectul con-tractului de schimb consta in terenuri, mosii, sate, robi,
pravalii, tarani dependenti etc. Erau determinate de necesitati economice pentru o
mai buna administrare a acestora.

Contractul de imprumut (comodat) s-a practicat frecvent odata cu aparitia monedei.

Imprumuturile de bani insotite de stipularea unei dobanzi erau strans legate de
acumularea capitalului comercial si camataresc. O particularitate a contractului de
imprumutului de bani era aceea ca restituirea se putea face si in echivalent, adica
prin bu-nuri imobile ori mobile, raportandu-se valoarea la sumele de bani
imprumutate. Obiceiul pamantului nu a plafonat cuantumul doban-zilor.

Contractul de donatie este un contract cu titlu gratuit prin care una dintre parti
transmite un drept din patrimoniul sau in patrimoniul celeilalte fara a primi un
echivalent. Asadar o parte isi mareste patrimoniul sau, iar cealalta isi diminueaza
patrimoniul (saraceste).

Dupa cum am mai precizat, liberalitatile erau frecvente in Evul Mediu. Ele se faceau
de catre conducatorul statului sau de catre persoane particulare, avand ca obiect
atat bunuri imobile, cat si bunuri mobile. Au fost situatii in care obiectul unui astfel
de contract erau patrimonii intregi.

Specificul liberalitatilor consta in aceea ca in general acestea se realizau in scopul

fidelitatii depline si pentru slujbe credincioase ori pentru servicii militare.

2.5. Delictele

Si in societatea feudala pentru aceste fapte era antrenata raspunderea. Nu este

vorba despre o raspundere contractuala, deci in baza unui contract incheiat intre
parti, ci de o raspundere extracon-tractuala numita raspundere delictuala.

Revenind la delicte ca izvor al obligatiilor, putem releva situatiile in care pentru

uciderea sau schilodirea unei vite se ducea alta in schimb sau se platea in bani,
pentru incendierea unei case din neglijenta focului facut pentru curatura vinovatul
era obligat la dezdaunare. Tot la fel, in caz de vatamare din culpa a unei persoane,
autorul era obligat la dezdaunarea celui vatamat.
In ce priveste raspunderea contractuala, potrivit cutumelor roma-nesti, aceasta era
redusa la damnum emerges, (repararea pagubei efectiv produsa), nu si la lucrum
cessans (beneficiul nerealizat).

Raspunderea delictuala viza si ea repararea pagubei, dar cum in aceasta materie nu

putea fi vorba numai de paguba materiala, ci si de pagube morale, cuantumul,
intinderea acesteia, era lasata de regula la invoiala partilor.

2.6. Garantia obligatiilor

In vederea executarii obligatiilor intocmai si la timpul stipulat in contract, contractele

erau intarite de diferite garantii. In dreptul feu-dal garantiile erau de doua feluri:
personale si reale.

Garantiile reale, ca de altfel si cele personale, dadeau o siguranta ca debitorul va

executa contractul asa cum a fost conceput. Ele aveau ca obiect diferite bunuri
imobile sau mobile ce serveau drept gaj, in vederea asigurarii executarii
contractului. Pe langa terenuri, sate etc. erau considerate ca si garantii reale si
familii de iobagi. In situatia in care la scadenta contractul nu se onora, bunul gajat
(bunul garantat) trecea in proprietatea creditorului.

Garantiile personale erau acele garantii prin care se garanta de catre terte persoane
numite chezasi care se angajau in numele debito-rului fata de creditor ca, in situatia
in care acesta nu putea executa contractul, ele personal se obligau la executarea
contractului. Explicatia garantiilor personale o gasim in sentimentul de solidaritate ce
caracteriza diferite familii si in Evul Mediu.

Capitolul III

Rudenia. Familia. Mostenirea

3.1. Rudenia

Principial, rudenia ca legatura existenta intre doua sau mai multe persoane, era stabilita in functie de
apartenenta la un anumit neam. Aceasta se facea fie pe cale naturala prin nastere, fie pe cale
artificiala prin infiere. Unele aspecte deosebite prezenta rudenia spirituala generata de actele
sacramentale.
Linia de rudenie este sirul de persoane intre care exista rudenie. Ea se poate prezenta sub doua
forme: dreapta si colaterala.

3.1.1. Rudenia naturala

Rudenia naturala sau rudenia ,,de sange” era stabilita patriliniar: in principal dupa tata, ,,apoi dupa
mama si numai in lipsa tatalui opera doar rudenia dupa mama”. Nu trebuie sa se inteleaga prin
aceasta ca rudenia dupa mama era ocultata (vz. impedimentele la casatorie), ci ca in comunitate
descendentii se defineau drept fii (fiicele) lui … .

Gradele de rudenie ce se socoteau ca apropiate, deci cu efecte in ceea ce priveste

impedimentele la casatorie si vocatia succesorala, erau pana la cel de-al saptelea

sau chiar al optulea.

In linie dreapta gradul se calculeaza dupa numarul nasterilor intervenite, iar in linie colaterala tot
dupa acelasi criteriu, insa se ,,urca” pana la ascendentul comun si se coboara de la acesta pana la cel
care intereseaza.

Rudenia in linie colaterala este legatura de rudenie dintre doua persoane care, fara
de a depinde una de alta, au un autor comun. Sunt in rudenie colaterala fratii intre
ei, verisorii primari intre ei etc.

In canoanele bisericesti, iar apoi in cele pravilele laice (care le-au avut ca reper pe cele dintai), au
fost analizate intr-un mod minutios inrudirile posibile, preocupare ce a avut ca reper stabilirea
prohibitiilor la casatorie.

3.1.2. Rudenia prin alianta

Rudenia prin alianta sau afinitatea este determinata de casatorie. Sotii cu toate ca nu sunt rude,
intre fiecare in parte si rudele celuilalt sau intre rudele lor se creeaza o anumita legatura, o apropiere
cu efecte in plan moral si religios. Astfel, cu titlu de exemplu, socrii erau asimilati cu parintii (L.
P. Marcu).

3.1.3. Infierea

Se mai numea si luare de suflet. Infierea ca ,,imitare a firii”, a fost in perioada medievala destul de
restrans folosita intrucat familiile aveau un numar mare de copii. In principal doua motive stateau la
baza acestei forme de intregire a filiatiei: lipsa mostenitorilor si caritatea celor mai instariti (fata de
vreo ruda mai saraca, de regula).
Copiii infiati se bucurau de aceleasi drepturi si obligatii ca si cei rezultati din casatorie, nefacandu-se
nici cea mai mica deosebire intre efectele filiatiei naturale si cele artificiale.

In Transilvania infierea era numita adoptiune; identica in esenta cu cea existenta in celelalte doua
tari romanesti (L. P. Marcu).

3.1.4. Infratirea

Constituia tot o forma de rudenie artificiala si imbraca diverse forme cu efecte multiple. Biserica a
manifestat mereu opozitie la anumite tipuri de infratire, dezavuarea facandu-se atat prin canoane,
cat si prin legiuirile laice. Motivele care au stat la baza interzicerii infratirii erau generate de faptul ca
pe de o parte presupunea ritualuri (cvasi)pagane, iar pe de alta parte cei ,,infratiti” nesocoteau
faptul ca devenisera astfel rude si se casatoreau intre ei.

Cu toata intemeiata opozitie eclesiala, aceasta forma de rudenie artificiala a cunoscut o mare
popularitate in evul mediu.

Ca forme, amintim infratirea: de mosie, de cruce, ziuatecilor, lunatecilor.

Infratirea de mosie presupunea vocatie succesorala reciproca si eludarea dispozitiilor protimisisului,

totodata avea consecinte si in privinta retractului succesoral si este atestata documentar. Celelalte
forme sunt prezentate doar in folclor si traditii: fratia de cruce era specifica haiducilor
(Gh. Cront); ziuatecii sunt cei nascuti in aceeasi zi, iar lunatecii cei nascuti in aceeasi luna.

Efectele erau deci atat patrimoniale, cei infratiti avand vocatie succesorala unii fata de altii, cat si
spirituale sub forma interdictiilor la casatorie (L. P. Marcu).

3.1.5. Rudenia spirituala

Este generata de impartasirea unor Taine ale Bisericii: Botezul si Nunta. Mai precis, intrarea in
comunitatea crestina se facea prin botezare, pentru credinta neofitului depunand marturie nasii,
care deveneau parinti spirituali. Rudenia aceasta determina legaturi foarte puternice, superioare
chiar paternitatii firesti, naturale. O prima consecinta este in planul la incheierii casatoriei, calculul
gradelor de rudenie ce atrageau impedimente fiind acelasi cu cel de la rudenia naturala.

Paternitatea spirituala impunea rigori atat nasilor (ocrotirea, indrumarea celor botezati ca si
botezarea copiilor finilor), cat si finilor (ascultare, cadorisire).
Forme minore de infratire, nereglementate oficial, au fost fratia de cristelnita (copiii botezati in
aceeasi apa erau considerati frati) si fratia de lapte (copii alaptati de aceeasi doica) (L. P. Marcu); insa
ele nu aveau nici o relevanta juridica sau spirituala.

Se poare observa armatura de rudenii care lega persoana in societate. Scopul diverselor inrudiri era
dat de necesitatea omului arhaic de a nu fi inconjurat de dusmani.

3.2. Familia

Familia pastra o structura arhaica, de tip indo-european, avea urmatoarele caractere:

,,Butuc”.

patrilocala

patrilineara

S-a observat ca structura prezentata a fost o particularitate a familiei romanesti, fiind determinata
de viata agrar-pastorala medievala si era deosebita de comunitatea casnica patriarhala, zadruga,
obisnuita in unele zone la populatia sud-dunareana.

Familia se intemeia in urma casatoriei, care in toata perioada de la antichitatea tarzie si pana in
epoca moderna s-a incheiat in exclusivitate in forma religioasa prin savarsirea Tainei Nuntii.

In conceptia romaneasca, ca de altfel la alte popoare, casatoria era o componenta a ciclului vietii,
obligatorie asemenea mortii. Din punct de vedere juridic, casatoria era reglementata de regulile
canonice ortodoxe. Considerata o Taina (sacramentum), casatoria cadea sub incidenta legii
bisericesti care de altfel reglementa toate raporturile familiale. Casatoria se incheia, sub influenta
Bisericii, de regula pe viata. In conformitate cu invatatura crestina, doar prima cununie este o Taina
(adica tine de sacralitatea uniunii conjugale), a doua si a treia sunt ingaduite pentru neputinta firii
omului, insa nunta cea de a patra ,,este dupa moravurile porcesti” (Sf. Vasile cel Mare).

Raporturile dintre soti, desi erau dominate de principiul inegalitatii sexelor, argumentat in mod
eronat si religios, nu erau despotice. Exista doar o preeminenta a barbatului: ,,Ca sunt datori cei
dupa lege luati in casatorie a avea unul catre altul deopotriva dragoste si credinta intre dansii, insa
barbatul a fi cu otcarmuirea si muerea cu supunerea” (pitac domnesc, 1815, vz. PC, p. 202).

Familia romaneasca a prezentat o deplina unitate de regim juridic in toate provinciile istorice
datorita aplicarii acelorasi norme, cuprinse in nomocanoanele si pravilele pe care Biserica Ortodoxa
din toate aceste provincii le-a folosit pentru reglementarea problemelor legate de viata de familie.
3.2.1. Impedimentele la casatorie

Impedimentele la casatorie sunt imprejurari a caror existenta impiedica incheierea casatoriei.

Observarea lor era de datoria clericului in fata caruia se incheia casatoria. Incheierea unei casatorii in
prezenta impedimentelor era sanctionata cu anularea casatoriei. Necercetarea starii viitorilor soti si
a eventualelor impedimente conducea la sanctionarea clericului prin normele in materie cu o
pedeapsa variabila in functie de gravitatea consecintelor unei astfel de casatorii, anume, de la banala
amenda pana la pedeapsa caterisirii (excluderii din cler) sacerdotului.

Impedimentele la casatorie se impart in mai multe categorii, in functie de obiectul lor.

O prima categorie are in vedere gradul de inrudire al viitorilor soti, existand prin urmare
impedimente ca rudenia naturala sau rudenia spirituala, starea bisericeasca, casatoria a patra,
consimtamantul parintilor, religia, etnia.

Rudenia naturala era impediment in linie dreapta la infinit, iar in linie colaterala pana la gradul al
optulea inclusiv.

Cercetarile genetice relativ recente au dovedit posibilitatea ridicata de produ-cere de

accidente genetice in cazul in care intre parinti exista o inrudire apropiata (pana la
gradul opt !). Accidentele pot avea ca urmari fie diverse malformatii anatomice, fie
afectiuni biologice ori psihice.

Infierea fiind ,,imitare a firii” dadea nastere la raporturi intre infietori si infiati ca intre ascendenti si
descendenti in linie dreapta.

Rudenia spirituala (nasia la botez sau la cununie) era privita de multe ori ca fiind mai importanta
decat cea trupeasca (Sinodul de la Trullan, canonul 53). Gradele rudeniei spirituale se calculau
intocmai ca si cele ale rudeniei naturale.

3.2.2. Logodna

Inainte de incheierea casatoriei putea sa aiba loc logodna (numita incredintare), care presupunea
o arvuna si ritualuri specifice ce atrageau atentia asupra faptului ca aceasta avea valoarea
unei promisiuni de casatorie. Ruperea logodnei determina plata unei despagubiri pentru
neincheierea casatoriei si consta de cele mai multe ori in restituirea dublului arvunei primite la
incheierea logodnei.

Pana la incheierea casatoriei, logodnicii obisnuiau sa se viziteze („vederea in fiinta”), sa discute

planurile de viitor („urmarea de vorba”). Raporturile intime erau prohibite pana la dobandirea starii
de casatorit.
Cu aceasta ocazie se schimbau inelele, urma o petrecere, iar uneori logodnicul dadea fetei sau
familiei acesteia capara, o suma de bani amintita supra cu valoare de arvuna menita sa chezasuiasca
incheierea casatoriei.

3.2.3. Zestrea
Patrimoniul dat la incheierea casatoriei in posesia si uzufructul barbatului cu scopul

sustinerii sarcinilor casatoriei il constituia zestrea.

Un alt mod de definire (si de aici cortegiul de consecinte) exista in sistemul cutumiar, in care dota
reprezenta dreptul la partea de avere parinteasca dat atat de transmiterea patrimoniului in familia
taraneasca, cat si de munca depusa in gospodaria parintilor, dar si o evaluare economica a rosturilor
casniciei cu o persoana (M. A. Gherman). Litigiile privitoare la succesiuni erau astfel inexistente
intrucat impartirea averii avea loc inainte de decesul parintilor, cand acestia erau inca in putere.

Inzestrarea fetei de catre parinti o excludea de la mostenire, neputandu-se raporta dota la masa
succesorala – testata ori nu – pentru a beneficia alaturi de ceilalti succesori de o impartire egala a
patrimoniului defunctului parinte. In acest caz dota constituia partea de mostenire ce i s-ar fi cuvenit
fetei. Totusi ea era chemata la succesiune in lipsa fratilor.

Obligatia de a inzestra revine: parintilor, fratilor (in situatia predecedarii celor dintai), rapitorului
fetei (femeii), vinovatului de siluire. Era constrans sa inzestreze si cel care se facea vinovat de ceea ce
numim astazi seductie; totusi, desfraul liber si intentionat al fetei nu atragea responsabilitatea
barbatului.

In cutuma populara, familiile viitorilor soti contribuiau deopotriva la intemeierea noului camin. Se
pare ca inzestrarile erau egale; nu era exclus ca uneori baiatul primeasca un fond de o valoare mai
mare decat fata. Din analiza comparativa, de-a lungul timpului continutul zestrei este acelasi.

Pamantul constituia obiect al zestrei, insa cu anumite particularitati. Boierii inzestrau si cu bunuri
imobiliare. Taranii dadeau numai in unele regiuni fetelor un fond funciar; din secolul al XIX-lea are
loc generalizarea obiceiului ca si fetele sa fie inzestrate cu pamant, incepand cu secolul XX aceasta
devine o regula.

In sistemul popular (credem ca nu numai taranii au procedat astfel), cu cat fata de maritat era mai
urata, cu atat zestrea era mai mare; in evul mediu european apusean se spunea ca formosa virgo,
dimidium dotis

De remarcat faptul ca nu tinerii isi stabileau proportia zestrei din totalul patrimoniului parintesc, ci
parintii erau aceia care perfectau intelegerea ,,economica”. Daca asa se petreceau lucrurile in secolul
XX, nu altfel trebuia sa se intample in veacurile anterioare, mult mai patriarhale si paternaliste.
Inalienabilitatea zestrei este o caracteristica a vechiului drept. De aici rezulta
caracterul imprescriptibil al fondului dotal (D. Alexandresco).

Restituirea zestrei se analizeaza in functie de culpa retinuta la desfacerea casatoriei. Vinovatul de

destramarea casatoriei era sanctionat si civil: culpa barbatului determina restituirea dotei (uneori si
a darurilor de nunta si a beneficiului zestrei), in vreme ce vina femeii atragea pierderea zestrei si
darurile primite de la sotul ei; principiul se poate urmari de la dreptul cutumiar pana la cel scris,
cuprinzand prevederi cvasiidentice.

3.2.4. Divortul

Desi casatoria era privita ca o uniune indisolubila de catre cutumele romanesti, totusi, divortul era
admis in cazuri grave, iar spre finele Evului Mediu. Odata cu desfacerea casatoriei, bunurile
dobandite in timpul casatoriei erau impartite fie pe cale amiabila, fie in fata instantelor de judecata.

Recasatorirea, in special a vaduvei, desi nu era bine vazuta de obiceiul pamantului, era totusi
tolerata.

3.3. Mostenirea

3.3.1. Generalitati

Mostenirea era guvernata de aceleasi dispozitii indiferent de categoria sociala: nu se cunosc norme
aparte care sa guverneze aparte mostenirea pentru nobili sau pentru tarani.

Dreptul obisnuielnic a stabilit reguli care au reusit sa asigure cointeresarea membrilor familiei la
marirea si consolidarea patrimoniului stramosesc. Urmarind sa creeze ceea ce mai tarziu se va
numi bunul de familie, cutumele romanesti stabi-lesc regula ultimogeniturii: casa parinteasca
revenea fiului cel mai mic, care insa era obligat sa contribuie la constructia caselor fratilor mai mari si
sa-i ingrijeasca si sa-i inmormanteze pe parinti.

De cele mai multe ori patrimoniul parintilor era impartit inainte de decesul acestora. Acest sistem,
care producea efecte cand antecesorii erau inca in putere, conducea la de multe ori la inexistenta
sau la transarea fara probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.

Cum am precizat deja, mostenirea avea reguli unitare atat pentru proprietarii feudali, cat si pentru
taranii liberi, ale caror proprietati nu se deosebeau de ale celor dintai, prin origine, ci doar prin
suprafetele stapanite, cat si pentru taranii din obstile aservite, cu deosebirea ca fondul funciar
stapanit de acestia din urma nu constituia un drept de proprietate, ci unul de folosinta (un fel de ius
utendi).
De cele mai multe ori patrimoniul parintilor era impartit inainte de decesul acestora. Acest sistem,
care producea efecte cand antecesorii erau inca in putere, conducea la de multe ori la inexistenta
sau la transarea fara probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.

Deosebit de ceea ce se lasa ca patrimoniu succesibililor era partea sufletului, care constituia cota din
mostenire lasata pentru implinirea datoriilor crestinesti dupa moarte: pomeniri si pomeni.

Mostenirea putea fi legala sau testamentara.

3.3.2. Mostenirea legala

Mostenirea legala desemna succesiunea care se facea in lipsa vreunui testament al defunctului (ab
intestat). In aceste conditii erau chemati la sa culeaga patrimoniul lui de cuius in urmatoarele clase
de mostenitori:

a). Mostenitori legitimi: – descendenti

– ascendenti

– colaterali

Descendentii sunt cei coboratori in linie directa din acelasi autor comun. Intre ei, cei mai apropiati
trec inaintea celor mai indepartati. Dar, daca un descendent de primul grad a murit inaintea lui de
cuius, copiii lui vin prin reprezentare, in concurs cu unchii si matusile. Descendentii isi imparteau
bunurile per capitas, iar daca unul din ei decedase anterior lui de cuius, si lasase urmasi, mostenirea
se impartea pe tulpini prin reprezentare si apoi pe capete.

Copilul din afara casatoriei (copilul natural) venea numai la succesiunea mamei sale si a rudelor
acesteia (si reciproc), nu si a tatalui. Infiatul se bucura de aceleasi drepturi ca si copilul rezultat din
casatorie.

Ascendentii (parintii, bunicii si strabunicii defunctului) inlaturau in general pe colaterali de la

mostenire.

Colateralii cu vocatie succesorala erau atat cei privilegiati (fratii si surorile), dar si cei ordinari pana la
gradul IV (verisorii primari).

b). Sotul supravietuitor. Drepturile succesorale ale so-tului supravietuitor nu pot fi prezentate cu
precizie. Cota ce ii revenea varia intre ¼ si ½ din masa succesorala.

c). Autoritatea publica (domnul) culegea mostenirea in lipsa testamentului sau a rudelor lui de cuius.

Mostenirea fara succesori devenea desherenta, adica trecea in patrimoniul domnului, ulterior al
domniei.
In principiu nu se facea deosebire intre sexe, dar in Tara Romaneasca si in regiunea Fagarasului (intre
secolulXV si secolulXVII) regula egalitatii sexelor a fost atenuata de privilegiul masculinitatii.

Privilegiului masculinitatii impunea ca descendentii de sex masculin sa mosteneasca mosia

parinteasca, iar fetele urmau sa fie inzestrate fie de parinti sau dupa moartea acestora de catre frati.
Principiul feudal al masculinitatii putea fi insa eludat prin practica infratirii de mosie – institutie des
intalnita in Tara Romaneasca, prezenta uneori si in Transilvania.

Pentru evitarea pradalicii (trecerea succesiunii pe seama domniei in lipsa urmasilor de sex masculin)
se recurgea la fictiunea juridica, solicitata domnului, a preschimbarii fetei in baiat. Uneori se
recurgea la „infratirea” descendentilor de sex diferit, tatal „infratea fetele cu feciorii” „ca sa fie frati
la un loc nedespartiti”, ceea ce avea drept efect crearea unui drept egal la succesiunea parintilor.

Daca defunctul lasa in urma sa copii din mai multe casatorii, succesiunea se impartea intre toti copiii
sai.

Mostenirea legala a serbilor avea ca obiect in toate cele trei Tari Romane numai bunurile mobile si
ameliorarile (vii, plantatii, mori etc.) pe care ei le adusesera mosiei pe care acestia lucrasera; fondul
funciar apartinea proprietarului feudal. Mostenirea serbului era impartita dupa regulile dreptului
comun, iar in cazul in care acesta murea fara urmasi, patrimo-niul sau revenea stapanului de mosie.

Desi dreptul cutumiar nu cunostea alte reguli de succesiune pentru nobili si altele pentru taranii
liberi, totusi in Transilvania dupa cucerirea maghiara au aparut pe cale cutumiara unele norme
specifice feudale, reluate apoi de dreptul scris, ce urmareau conservarea fondului funciar mostenit in
stapanirea familiilor nobiliare si asigurarea transmiterii pe linie masculina a bunurilor donative
primite de la rege in vederea indeplinirii unor servicii militare. De aceea, se impune pe o scara larga
in materie succesorala principiul masculinitatii, justificat mai ales prin considerente militare: „femeile
si fetele nu obisnuiesc si nu pot sa ostaseasca cu armele si sa lupte cu dusmanii”.

3.3.2. Mostenirea testamentara

Succesiunea testamentara apare dupa consolidarea proprietatii individuale in cadrul obstilor satesti,
iar folosirea testamentului pe scara din ce in ce mai larga merge paralel cu procesul de
descompunere a obstii si a disolutiei treptate a proprietatii devalmase. Un factor care a influentat
extinderea folosirii testamentelor a fost cel religios, care indemna pe credinciosi sa lase danii
lacasurilor de cult, in special mana-stirilor, in scopuri spirituale – slujbe pentru iertarea pacatelor si
odihna sufletului.

Desi principiul libertatii de a dispune de patrimoniu rezulta din normele dreptului cutumiar, totusi
uneori el este reafirmat cu ocazia judecarii unor procese de catre domn sau de catre episcopat,
intarindu-i astfel eficacitatea si pe cale de precedent judiciar.

Testamentul era cunoscut in documente sub numele de carte, zapis, diata.

Cele mai vechi testamente s-au facut pe cale orala, „cu limba de moarte”. Testamentul putea fi
intocmit si in scris ca un act solemn, fie fata de martori, al caror nume varia, fie inaintea autoritatii
de stat (domnul, voievodul Transilvaniei, sfatul domnesc) sau bisericesti.

Din dorinta de a pastra bunurile de familie, testatorul folosea adesea substitutia fideicomisara prin
care persoana instituita ca mostenitoare era obligata sa pastreze bunurile primite si la moartea sa sa
le transmita unei terte persoane numita substituit.

Serbii puteau sa-si intocmeasca un testament numai cu privire la bunurile casnice, fara prea mare
valoare economica, si la inventarul lor agricol, de imbunatatirile aduse de ei mosiei (case, plantatii,
vii etc.) si asupra carora aveau un drept de folosinta. Ei nu puteau dispune in favoarea unor terti
deoarece in acest fel ar fi adus un prejudiciu proprietarului feudal. In schimb, asemenea ameliorari
treceau in temeiul dreptului cutumiar succesorilor lor legali pentru ca in astfel de situatii interesele
stapanului de mosie nu erau stirbite.

3.3.4. Mostenirea monahilor

Mostenirea monahilor constituia o exceptie de la regula ca mostenirea se deschide mortis causa.

Ruperea de lume care o presupunea monahismul determina moartea civila.

Vladicilor (episcopi, arhiepiscopi, mitropoliti), facand obli-gatoriu parte din cinul monahal, li se
aplicau si lor aceste dispozitii, cu precizarea ca succesiunea revenea scaunului arhieresc ultima data
ocupat.

Aceste prevederi nu erau altele decat cele stabilite de canoanele Bisericii Ortodoxe si legiuirile
bizantine.

Titlul III

De la cutuma la pravila

Legea ca vocabula era uzitata chiar inainte de aparitia codificarilor, in paralel cu cea de obicei (sau
drept, dreptate). Unitare ca sens, cele doua cuvinte aveau etimologii diferite: cel dintai provine din
latinescul lex, in vreme ce cel de-al doilea este slavon.

Abia in secolul al XVII-lea codurile de legi oficiale proprii tarilor romanesti. Problema inexistentei
dreptului nu se poate pune (ubi societas, ibi ius !) caci este stiut ca inaintea legilor scrise apare
obiceiul juridic. De altminteri documentele timpului atesta existenta unui ius valahicum dupa care se
carmuiau raporturile sociale sau litigiile dintre oameni.
Nevoia codificarii – de tip bizantin – s-a impus dato-rita mai multor factori: social-politici, bisericesti,
geografici si culturali.

Daca dreptul bizantin receptat prin pravile venea in conflict cu dreptul vechi nescris, acesta din urma
avea prevalenta: ,,giudetul giudeca cateodata si impotriva pravilei, pentru acest obicei al locului .
Lucrurile se fac dupre cum iaste obiceiul locului, macar de are fi impotriva pravilei … “.

Pentru Transilvania, situatia este mai complexa intrucat pe teritoriul voievodatului s-au aplicat in
paralel mai multe sisteme de drept. De subliniat ca formele si fondul juridic ale dreptului obisnuielnic
romanesc au fost aceleasi in toate provinciile locuite de romani.

Pana la adoptarea codurilor autohtone au fost folosite manualele de drept bizantin ca si culegerile
de nomocanoane, care au influentat vechiul drept romanesc pana in secolul al XIX-lea.

Celor mai vechi legiuiri scrise, atat celor bisericesti propriu-zise cat si celor nomocanonice ori laice,
sub influenta slava li s-au spus de catre romani pravile.

1. Sintagma alfabetica a lui Matei Vlastares,

La textul original al Sintagmei, diferiti copisti, chiar romani, au mai adaugat si alte piese legislative,
precum si comentarii. Manuscrise ale Sintagmei, atat in limba greaca, cat si in limba slava, se
pastreaza si astazi in diferite biblioteci din tara noastra.

2. Pravila Sfintilor Apostoli si Sfintelor Soboare si altor Sfinti Parinti

Este un nomocanon alcatuit in greaca, tradus in slava si in romana; a circulat sub forma de
manuscrise, care s-au pastrat la noi numai in limba slava si sunt cunoscute sub diferite nume dintre
care mentionam:

3. Fragmente de pravila in limba slava

Sunt cunoscute mai multe manuscrise ale acestei culegeri. Pravila de la Academie poarta titlul de
Nomocanon, adica „indreptator de lege”, cuprinzand pe scurt Pravilele ale Sfintilor Apostoli, ale
Sfantului Vasile cel Mare si ale Sfintelor Sinoade.

4. Nomocanonul lui Manuil Malaxos

are ca autor pe notarul mitropoliei din Teba Boetiei si este alcatuit in anul 1561. Caracteristica
manuscriselor acestui nomocanon consta in marea lor diversitate, chiar si a celor grecesti.
5. Hexabiblul lui Constantin Harmenopulos ilor, 1345

a fost alcatuit la 1345, la Tesalonic, de catre un judecator. Acest nomocanon s-a raspandit repede in
intreg Imperiul Bizantin, fiind apoi tiparit la 1547, la Paris si Köln, pentru ca apoi la 1830 sa devina
lege a statului grec. A fost tradus integral si in limba romana la inceputul secolulal XIX-lea.

6. Pravilele tiparite

Prima pravila tiparita in secolulal XVI-lea este Pravila de la Ieud (Maramures). Se considera ca a fost
tiparita la Brasov de catre diaconul Coresi in anul 1563.

Secolul al XVII-lea se evidentiaza in mod cu totul aparte prin tiparirea marilor pravile romanesti, in
principal laice. In 1640 este tiparita Pravila de la Govora (a fost tiparita in manastirea cu acelasi
nume) sau Pravila cea Mica, o traducere in limba slavona realizata de Mihail Moxa (Moxalie). Poarta
denumirea de Dreptatoriu de lege. Este de fapt o legiuire bisericeasca; reglementeaza Spovedania si
Impartasanie, Casatoria etc.

Iata si care sunt izvoarele juridice scrise ale materiei:

1. Statutele Tarii Fagarasului, 1508

Codificarea cunoscuta sub acest nume a fost generata de rascoalele romanilor din teritoriul omonim
(1503, 1508) si care intre altele au cerut expres dreptul de a codifica legile cutumiare. Redactate in
limba latina, limba oficiala a cancelariei transilvane, ceea ce dovedeste faptul ca ele nu au fost
necesare populatiei romanesti care isi cunostea dreptul cutumiar, ci pentru a fi folosite de dregatori.
Cuprind intr-o forma nesistematizata diferite ramuri de drept (civil, penal, de procedura).
Terminologia asemanatoare cu cea folosita in Tara Romaneasca denota caracterul unitar al vechiului
drept roma-nesc.

2. Tripartitul lui Werböczi, 1517

Opera a unui nobil maghiar. Tiparit la Viena, in anul 1517, este unul din raspunsurile nobilimii la
rascoala lui Gheorghe Doja († 1514), din care cauza s-a spus ca a fost scris cu „sange de iobag”. Este
compus din trei parti, de unde ii vine si numele. Din punctul de vedere al dreptului romanesc este
deosebit de importanta partea a treia, care cuprinde dreptul scris si obiceiurile din Transilvania. La
1553 acest monument juridic a fost supus unei modificari, realizate de profesorul de la Viena,
Martin Bodenarius, tripartitul devenind quadrupartit.

Marii feudali au avut tot interesul sa ii intarzie intrarea in vigoare intrucat prin Tripartit li se limitau
prerogativele. De altfel, codul a fost considerat doar o simpla culegere cu caracter privat.

La 1619 se realizeaza prima codificare de drept procesual in Transilvania, opera a lui

Gabriel Bethlen: Iuridici procesus specimen.
 3. Carte romaneasca de invatatura, 1646

Titlul complet al legiuirii este Carte romaneasca de invatatura de la pravilele imparatesti si de la alte
giudete. Rod al ambitiilor imperiale ale domnitorului moldovean Vasile Lupu (1634–1653) reprezinta
cea dintai legiuire laica roma-neasca, pastrand insa un caracter religios datorat epocii (competenta
instantelor eclesiastice de a judeca felurite pricini privitoare la familie, incriminarea penala a ereziilor
si a vrajitoriei etc.). Dupa documentele pastrate, aplicarea ei s-a facut in foarte putine cazuri. Cu
toate acestea este de remarcat raspandirea ei pe intreg teritoriul locuit de romani, aspect valabil si
pentru IL.

Intre scaderile primelor doua legiuiri romanesti, IL si CR, mentionam ca ele sunt doar niste traduceri
de legi straine. Din acest moment asistam, pana astazi, la eroarea adoptarii de legi nepotrivite.

4. Indreptarea legii, 1652

Titlul complet al legiuirii este Indireptarea legiei cu Dumnezeu care are toata judecata arhierésca si
imparatésca de tóte vinele preotesti si mirenesti. Contemporan si rival al lui Vasile Lupu, Matei
Basarab (1632–1654) – una dintre figurile cele mai impunatoare ale voievozilor romani, a tiparit
inaintea omologului sau moldovean o pravila bisericeasca, insuficienta insa pentru reglementarea
vietii societatii feudale romanesti: Pravila de la Govora, amintita supra. IL apare ca o replica la CR,
insa trebuie remarcata fidelitatea cu care ii reproduce continutul: 1253 din cele 1254 de articole.

Spre deosebire de CR, IL are un caracter mult mai profund religios dat de prevederile sale care includ
si reglementari tipice bisericesti; de aceea se mai numeste si Pravila cea Mare.

Dupa documentele ce ne-au parvenit, IL s-a in destul de putine cazuri. Insa circulatia ei lasa in umbra
aplicarea.

Este demn de subliniat faptul ca pravila este inca partial in vigoare in legislatia bisericeasca ortodoxa
prin anumite prevederi care de fapt reproduc canoane Bisericii Rasaritene.

5. Constitutiile aprobate, 1653

Constitutiile compilate, 1669

La 1653 dieta Transilvaniei edicteaza Approbatæ constitu-tiones regni Transilvaniæ et partium

Hungariæ (legile adoptate intre 1540 si 1653).

Aceeasi dieta la 1669 edicteaza Compilatæ constitutiones regni Transilvaniæ et partium

Hungariæ (legile adoptate intre 1653 si 1669).
 6. Diploma leopoldina

Data in 1691, consacra faptul ca legile ce guvernau principa-tul raman in vigoare si sub noua
stapanire, austriaca, a Transilvaniei. Fireste, s-au introdus modificari in consonanta cu interesele
habsburgice in ceea ce priveste organizarea politico-administrativa, introducandu-se institutii ca:
guvernatorul (in locul principelui), Guberniul, Cancelaria aulica, Tezauriatul.

7. Sobornicescul hrisov, 1785

Edictat de Alexandru C. Mavrocordat, „este cel mai important act normativ intern pana la Codul
Calimach. Cele doua parti ale textului tiparit au la baza doua anaforale de Sfat de obste (sobor, de
unde denumirea de Sobornicescul hrisov). Organizeaza un nou regim al schimburilor si zalogirilor de
mosii, cu o masura foarte importanta: interzicerea daniilor de la saraci la bogati si puternici” cu
exceptia cazurilor in care se dovedea o legatura de rudenie. De asemenea, a reglementat „din nou
[…] statutul casatoriei robilor intre ei si cu oamenii liberi”. Se poate spune ca acest Hrisov ,,constituia
o reforma a Domniei luminate in acord cu boierii reprezentati prin Sfatul de obste largit”.

8. Pravilniceasca condica, 1780

Opera a interesului reformator al domnitorului fanariot de origine greaca Alexandru Ipsilanti (1774–
1782, 1796–1797, Tara Romaneasca; 1786–1788, Moldova). In ea se amesteca obiceiul pamantului
cu dispozitii bizantin.

Este o legiuire tipic feudala, dar se intrevad in cuprinsul ei si germenii noilor principii de drept si
politologie care se vehiculau prin Europa, respectiv ideile lui Montesquieu si Beccaria. Legea insa
este in principal de inspiratie cutumiara. Ea apara proprietatea feudala, reglementeaza in mod
amanuntit dijma si claca.

Monopolurile senioriale se bucura de o atentie deosebita. Din punct de vedere al institutiei

mostenirii, a consacrat principiul masculinitatii. Documentar s-a dovedit ca ea a fost aplicata doar in
trei cazuri. Teoretic a ramas in vigoare pana in anul 1818, cand a fost abrogata de Codul Caragea.

9. Legiurea Caragea

,,Reinoieste mai pe larg procedeul lui Ipsilanti si amesteca dreptul bizantului si obiceiul
pamantului”. ,,Este tot un cod general […] in care se juxtapun patru coduri specializate: civil, penal,
procedura civila si procedura penala”.

Moment important al culturii juridice romanesti, tradeaza sfarsitul perioadei feudale. Alcatuita din
elemente de drept bizantin, dar si din multe elemente de cutuma romaneasca. Luand exemplul
Moldovei, domnitorul Caragea a dispus ca patru boieri „cu stiinta si praxis la ale pravilelor” sa se
preocupe de intocmirea unei legiuiri cat mai bune pentru ca sa se faca cu desavarsita intregime si cu
buna deslusire. Dintre acestia, doi au fost greci si doi romani. Dupa intocmire a fost citita cu atentie
de domn, iar prin pitacul din 1817 s-a convocat sfatul tarii pentru a o analiza.
S-a tiparit atat in greceste, cat si in romaneste. A ramas in vigoare pana la 1865, cand a fost pus in
vigoare Codul civil roman.

Legiuirea Caragea este o realizare deosebita pentru vocabularul juridic romanesc, intrucat s-au
depus straduinte mari pentru o traducere cat mai exacta a textului grec in care a fost conceputa.
Atat textul romanesc, cat si cel grecesc s-au pastrat in manuscrisele oficiale. Laconismul cu care
trateaza anumite probleme reflecta intru totul mentalitatea vremii dar se poate explica si prin aceea
ca in esenta lor acele chestiuni erau cunoscute.

10. Codul Calimach

A fost pe nedrept calificat drept o ,,opera cu desavarsire bizantina, fara de amestec de obiceiuri
juridice romane[sti]”. Aceasta opera legislativa a fost considerata a fi o traducere in limba greaca, cu
toate ca s-a preluat numai sistematizarea Codului civil austriac din 1811.

Codul lui Calimach intra in vigoare la 1817, in Moldova, sub domnia lui Scarlat Calimach. A cunoscut
o singura editie si aceea in limba greaca, straina deci in cea mai mare parte, atat impricinatilor, cat si
judecatorilor. A fost in vigoare pana la 1865.

11. Regulamentul Organic

Regulamentul Organic a fost conceput de catre boierimea autohtona sub stricta supraveghere a
ocupantului rus de la 1828–1834 (Pavel Kiseleff, comandantul trupelor rusesti fusese direct implicat).
Introdus in la un interval de un an in cele doua principate romanesti – Tara Romaneasca (1831),
Moldova (1832) – a fost pana in 1859 o veritabila constitutie. Aceasta lege fundamentala ,,a
contribuit la modernizarea si omogenizarea structurilor sociale, economice, administrative si
politice” incepute in decadele precedente.

Bibliografie

Izvoare

Acte judiciare din Tara Romaneasca (1775 –1781), ed. G. Cront e. a., Ed. Academiei R. S. R.,
Bucuresti, 1973.

Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, trad. Petre Pandrea, Ed. Minerva, Bucuresti, 1981.

Carte romaneasca de invatatura –1646, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucuresti, 1956.

Codul Calimach, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucuresti, 1958.

Constitutiile Aprobate ale Transilvaniei, [ed. a II-a], trad. Al. Herlea, V. Sotropa, Ioan N. Floca, Ed.
Dacia, Cluj, 1997.

Crestomatie pentru studiul istoriei statului si dreptului R. P. R., vol. II, Feudalismul I, Ed. Academiei R.
P. R., Bucuresti, 1958.

Diculescu, Vl., Viata cotidiana a Tarii Romanesti in documente. 1800 –1848, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1970.

Documenta Romaniae Historica, A (Moldova), 5 vol.; B (Tara Roma- neasca), 7 vol.; C (Transilvania),
1 vol.; Bucuresti, 1966 –1977.

Documente privind istoria Romaniei, A (Moldova), 11 vol.; B (Tara Romaneasca), 13 vol.;

C (Transilvania), 6 vol.; Bucuresti, 1951–1960.

Indreptarea legii –1652, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucuresti, 1952.

Legiuirea lui Caragea, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., 1955.

Manualul juridic al lui Andronache Donici, ed. crit., Ed. Academiei R.P.R., Bucuresti, 1959.

Manualul legilor sau asa numitele Cele sase carti adunat de pretutin- deni si prescurtat de vrednicul
de cinstire pastratorul de legi si judecator in Salonic Constantin Harmenopulos trad. Ion Peretz, Ed.
Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1921.

Pravila cea mica (de la Govora), in vol. Collectiune de legiuirile vechi si cele noui care s’aŭ promulgat
de la 1 ianuarie 1875 si pana la finele anuluĭ 1885, vol. III, ed. ingrij. Mihai Bujoreanu, Tipografia
Academiei Romane (Laboratoriĭ Romanĭ), Bucurescĭ, 1885.

Pravila ritorului Lucaci, Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1971.

Pravilniceasca condica, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucuresti, 1957.

Texte romanesti din secolul al XVI-lea. Pravila lui Coresi, ed. crit., Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti,
1982.

Cursuri, tratate, dictionare, articole, monografii

Agapie, V., Problema juratorilor la romani, Iasi, 1939.

Alexandresco, Dimitrie, Explicatiunea teoretica si practica a dreptu- lui civil roman, tomul VIII, partea
I, Conventiile matrimoniale, ed. a II-a, rev., corect. si marita, Ed. Socec & Co., Bucuresti, 1916.

Beneviste, Émile Vocabularul institutiilor indo-europene, vol. I, Economie, rudenie, societate, trad.
Dan Slusanschi, Ed. Paideia, Bucuresti, 1999.
Berechet, Gr., Dreptul bizantin si influenta lui asupra legislatiei vechi romanesti, Iasi, 1931 –1932.

Idem, Legatura dreptului bizantin si romanesc, vol. I, partea I, Izvoadele, Vaslui, 1937.

Berechet, Gr. St., Particularitatile conjuratorilor la romani dupa documentele slave, Chisinau, 1925.

Boca, ierom. Arsenie Cararea Imparatiei, Ed. Episcopiei Aradului, Arad, 1995.

Bolovan, Sorina Paula, Familia in satul romanesc din Transilvania. A doua jumatate a secolului al XIX-
lea si inceputul secolului XX, Centrul de Studii Transilvane & Fundatia Culturala Romana, Cluj-
Napoca, 1999.

Bradeanu, Salvator A., Notiuni introductive la materia succesiunilor. Regimurile si conventiile

matrimoniale, f. ed., f. loc., 1947.

Carrel, Alexis Omul, fiinta necunoscuta, trad. L. Busuioceanu, Ed. Tedit F. Z. H., Bucuresti, f. a.

Candea, Virgil (coord.), Un veac de aur in Moldova (1643–1743), Intreprinderea Editorial-Poligrafica

Stiinta & Ed. Fundatiei Culturale Romane, Chisinau – Bucuresti, 1996.

Cernea, Emil, Molcut, Emil, Istoria statului si dreptului romanesc, Casa de Editura si Presa ,,Sansa” S.
R. L., Bucuresti, 1996.

Ciulei, Gheorghe, Ciulei, Gheorghe G. Dreptul romanesc in Banatul medieval, Ed. Banatica, Resita,
1997.

Costachel, V., Panaitescu, P. P., Cazacu, A., Viata feudala in Tara Roaneasca si Moldova (secolele XIV
–XVII), Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1957.

Cront, Gheorghe, Dreptul bizantin in tarile romane. Pravila Moldovei din 1646, in ,,Studii”, anul IX, nr.
5 / 1958.

Cront, Gheorghe, Institutii medievale romanesti. Infratirea de mosie. Juratorii, Editura Academiei,
1969.

Danielopolu, George, Explicatiunea Institutelor lui Iustinian, vol. 1, Imprimeria Statului, Bucuresci,
1899.

Davidoglu, Lascar, Repertoriu de formulare juridice, ed. a III-a rev., ad. si complet., Ed. Forum,
Bucuresti, f. a.

Densusianu, Nicolae, Dacia preistorica, [ed. a II-a], Ed. Meridiane, Bucuresti, 1986.

Dimitrescu, Gh. D., Dota in vechile noastre legiuiri, in AFDB, anul IV, nr. 1 –2 / 1942.

Djuvara, Neagu, Intre Orient si Occident. Tarile romane la inceputul epocii moderne (1800 –1848),
trad. Maria Carpov, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995.
Emerit, Marcel, La femme en Valachie pouvait-elle hériter ?, RHSEE, IV-ème anée, № 1 –3 / janvier-
mars 1927.

Evdokimov, Paul, Taina iubirii. Sfintenia unirii conjugale in lumina traditiei ortodoxe, ed. a II-a revaz,
trad. G. Moldoveanu, Ed. ,,Christiana”, Bucuresti, 1999.

Firoiu, Dumitru V., Istoria statului si dreptului romanesc, Ed. Fundatiei ,,Chemarea”, Iasi, 1992.

Floca, arhid. Ioan N., Din istoria dreptului romanesc, vol. II, Carte romaneasca de invatatura de la
pravilele imparatesti si de la alte giudeate, Iasi, 1646, Sibiu, 1993.

Idem, Originile dreptului scris in Biserica Ortodoxa Romana (studiu istoric-canonic), Sibiu, 1969.

Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993.

Fotino, George, Influenta bizantina in vechiul drept romanesc, in vol. Omagiu prof. C. Stoicescu,
extras, ,,Bucovina” I. E. Toroutiu, Bucuresti, 1940.

Idem, Justinian in lumina vechii culturi juridice romanesti, in AFDB, anul II, nr. 2 –4 /1940.

Idem, Pagini din istoria dreptului romanesc, Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1974.

Georgescu, Valentin Al., Preemtiunea in istoria dreptului romanesc. Dreptul de protimisis in Tara
Romaneasca si Moldova, Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1965.

Idem, Bizantul si institutiile romanesti pana la mijlocul secolului al XVIII-lea, Ed. Academiei R. S. R.,
Bucuresti, 1980.

Georgescu, Valentin Al., Strihan, Petre, Judecata domneasca in Tara Romaneasca si Moldova. 1611 –
1831, partea I, Organizarea judecatoreasca, vol. I, 1611 –1740, Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti,
1979.

Gheorghiu-Bradet, Ion, Istoria dreptului romanesc, ed. a II-a reviz. si adaug., Ed. Tipocart, Brasov,
1994.

Girard, Paul Frédéric, Manuel élémentaire de droit romain, 7-me éd., rev., augm., Paris, Libraire
Arthur Rousseau, 1924.

Griselini, Francesco, Incercare de istorie politica si naturala a Banatului Timisoarei, pref., trad., note
Costin Fenesan, Ed. Facla, Timisoara, 1984.

Hanga, Vladimir (resp. de vol.) e. a., Istoria dreptului romanesc, vol. I, Ed. Academiei R. S. R.,
Bucuresti, 1980.

Idem, Dreptul cutumiar, Ed. Fundatiei „Chemarea” Iasi, 1993.

Idem, Drept privat roman. Tratat, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.
Idem, Le Droit Géto-Dace, in Gesselschaft und Recht im griechisch-römischen Alterum, teil 2,
Akademie-Verlag, Berlin, 1969.

Haudry, Jean, Indoeuropenii, trad. Aurora Petan, Ed Teora, Bucuresti, 1998.

Herlea, Alexandru, Studii de istorie a dreptului, vol. II, Dreptul de proprietate, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1985.

Hopartean, Doina, Casatoria si obiceiurile ei pe Valea Ampoiului, in ,,Apullum”, nr. 27–30 / 1990–
1993.

Iorga, N., Sfaturi pe intunerec. Conferinte radio (1936–1938), vol. II, Ed. Minerva, Bucuresti, 1996.

Iorga, Nicolae, Istoria romanilor, vol. I, partea a II-a, Sigiliul Romei, Ed. Stiintifica si Enciclopedica,
Bucuresti, 1988.

Macrea, M., Viata in Dacia romana, Bucuresti, 1969.

Marcu, Liviu P., Istoria dreptului romanesc, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997.

Marian, S. Fl., Nunta la romani. Studiu etnografico-comparativ, ed. crit., Ed. ,,Grai si Suflet – Cultura
Nationala”, Bucuresti, 1995.

Maxim, Iancu, Etnogeneza romanilor si a altor popoare europene privite prin prisma geografiei
istorice, Ed. Moldova, Iasi, 1995.

Moldovan, pr. Ilie, Teologia iubirii, 2 vol., Ed. Episcopiei Alba Iuliei, 1996.

Mototolescu, Dumitru D., Darurile dinnaintea Nuntii in dreptul Vechiu romanesc comparat cu cel
Romano-Bizantin si Slav, Tipografia ,,Convorbiri Literare”, Iasi, 1921.

Munteanu, Eugen, Munteanu, Lucia-Gabriela, Æterna latinitas. Mica enciclopedie a gandirii

europene in expresie latina, Ed. Polirom, Iasi, 1996.

Noica, Constantin, Rostirea filosofica romaneasca, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1970

Onisor, Victor, Istoria dreptului roman pentru anul I. al facultatii de drept, (curs de licenta), ed. a II-a,
Tipografia Fondul Cartilor Funduare, Cluj, 1925.

Oroveanu, Mihai T., Istoria dreptului romanesc si evolutia institutiilor constitutionale, Ed. Cerma,
Bucuresti, 1992.

Pascu, Stefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986

Parvan, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, ed. ingrij., note, com. si postf. Radu Florescu, Ed.
Meridiane, Bucuresti, 1982.

Peretz, Ion, Curs de drept bizantin, partea I, Izvoarele bizantine, Ed. Socec & Co., Bucuresti, 1910.

Idem, Curs de istorie a dreptului roman, editia II-a, vol. II, 1928.

Petru, D., Conceptul de etnie, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980.

Plopu, Georgiu, Parti alese din dreptul privat ungar. I – Dreptul familial material. II – Dreptul ereditar,
Tipografia Fondul Cartilor Funduare, Bucuresti, 1924.

Popescu, Anicuta, Institutia casatoriei si conditia juridica a femeii in Tara Romaneasca si Moldova in
secolul XVII, in ,,Studii. Revista de istorie”, tom 23, nr. 1 / 1970.

Popovici, Paul, Regimul matrimonial al bunurilor sotilor din secolul XVIII pana la Codul civil, in ,,Studia
Universitatis Vasile Goldis”, nr. 10 / 2000.

Idem, Regimul juridic matrimonial in lumina pravilei lui Vasile Lupu, in ,,Teologia” nr. 3 / 2000.

Idem, Regimul matrimonial al bunurilor sotilor in lumina pravilelor secolului XVII, comunicare
stiintifica, Arad, 2000.

Idem, Dota in dreptul bizantin, in curs de publicare.

Idem, Zestrea in ius valahicum, in curs de publicare.

Idem, Familia in vechiul drept romanesc, in curs de publicare.

Idem, De la cutuma la pravila, in curs de publicare.

Preda, Constantin (coord.), Enciclopedia arheologiei si istoriei vechi a Romaniei, vol. II, D–L, Ed.
Enciclopedica, Bucuresti, 1996.

Russu, I. I., Limba traco-dacilor, ed. a II-a revaz. si adaug., Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1967.

Radulescu, Andrei, Pagini inedite din istoria dreptului romanesc, Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti,
1991.

Idem, Norme privitoare la adunarea materialului pentru cunoasterea vechiului drept nescris,
in ,,Buletin Stiintific, C, Stiinte istorice, filosofice si economico-juridice, stiinta limbii, literatura si
arta”, tom I, nr. 2 /1949.

Idem, Asemanari intre ideile primitive ale poporului din Bretania si ale poporului roman,
in ,,Memoriile sectiunii istorice [ale Academiei Romane]”, seria III, tom XI, mem. II, Regia M. O.,
Imprimeria Nationala, Bucuresti, 1931.

Sacerdoteanu, A., Sarcinile stiintelor auxiliare ale istoriei, in ,,Revista arhivelor”, nr. 1 / 1966.
Sachelarie, Ovid, Mostenirea monahilor in vechile noastre oranduiri juridice, in rev. ,,Glasul Bisericii”

Sachelarie, Ovid, Stoicescu, Nicolae (coord.), Institutii feudale din tarile romane. Dictionar, Ed.
Academiei R. S. R., Bucuresti, 1988.

Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria romanilor in secolul XX (1918–1948), Ed. Paideia, Bucuresti,
1999.

Stahl, Henri H., Contributii la studiul satelor devalmase romanesti, ed. a II-a revaz., vol. II, Structura
interna a satelor devalmase libere, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1998.

Stahl, Paul H., Triburi si sate din sud-estul Europei. Structuri sociale, structuri magice si religioase,
trad. Viorica Nicolau, Ed. Paideia, Bucuresti, 2000.

Stanciu, Laura, Casatorie, moralitate si conditia femeii in viziunea scolii ardelene, in ,,Apvllvm. Acta
Mvsei Apullensis”, nr. 34 / 1997.

Staniloae, pr. Dumitru, Teologia dogmatica ortodoxa, vol. III, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1978.

Sotropa, Valeriu, Introducere si bibliografie la istoria dreptului romanesc, Tipografia ,,Cartea

Romaneasca”, Cluj, 1927.

Strempel, Gabriel, Copisti de manuscrise romanesti pana la 1800, Bucuresti, 1959.

Toderascu, Ion, Unitatea romaneasca medievala, vol. 1, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,
1988.

Tighiliu, Iolanda, Societate si mentalitate in Tara Romaneasca si Moldova. Secolele XV –XVII, Ed.
Paideia, Bucuresti, 1997.

Vaja, Gheorghe, Institutii de drept din Tara Fagarasului in secolul XVI, teza dr., Cluj-Napoca, 1979.

Vulcanescu, Romulus, Etnologie juridica, Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1970.

Xenopol, A. D., Istoria romanilor din Dacia romana, ed. a IV-a, vol. I, Dacia anteromana , Dacia
romana si navalirile barbare. 513 inainte de Hr. –1290, vol. IV, ed. A IV-a, Istoria moderna (de la
Matei Basarab si Vasile Lupu pana la fanarioti, 1633 –1821), ed. a IV-a, Ed. Enciclopedica, Bucuresti,
1985, 1993.

Zotta, Const. Gr., Vaiteanu, Emanoil R., Formular-agenda in materia actelor de notariat si a actiunilor
judiciare cu formularele respective … , Ed. Remus Cioflec, Bucuresti, 1946.

CUPRINS
Arad, 2002

Obiectul istoriei dreptului romanesc

Necesitatea studierii istoriei dreptului romanesc

Periodizarea istoriei dreptului romanesc

Dreptulgeto-dac

1.1. Contextul istorico-politic

1.2. Organele centrale ale statului dac

1.3. Institutii juridice

1.3.1. Proprietatea la geto-daci

1.3.2. Capacitatea juridica a persoanelor

1.3.3. Familia

DualismuljuridicinDacia

2.1. Organizarea centrala

2.2. Organizarea locala

2.3. Sistemele de drept din Dacia romana

2.4. Capacitatea juridica a persoanelor

2.5. Dreptul succesoral

2.6. Judecata

2.7. Familia si casatoria

2.8. Proprietatea

2.9. Obligatiile

formareadreptuluiromanesc

3.1. Premisele

3.1.1. Parasirea Daciei de catre romani

3.1.2. Increstinarea daco-romanilor

3.1.3. Influenta crestinismului asupra dreptului cutumiar

3.1.4. Daco-romanii si epoca migratiilor

3.2. Sistemul normativ vicinal

3.2.1. Originea dreptului cutumiar romanesc

3.2.1.1. Teoria originii tracice a dreptului cutumiar romanesc

3.2.1.2. Teoria originii latine a dreptului cutumiar romanesc

3.2.1.3. Teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar romanesc

3.2.2. Principalele institutii juridice

3.2.2.1. Conducerea comunitatilor vicinale

3.2.2.2. Rudenia

3.2.2.3. Familia

3.2.2.4. Proprietatea

3.2.2.5. Sistemul pedepselor

3.2.2.6. Judecata

3.3. Legea Tarii (ius valahicum) 3.3.1. Izvoarele dreptului feudal

3.3.2. Semnificatia notiunii ius valachicum

3.3.3. Caracterele lui ius valahicum

institutiile dreptului public

Domnul. Voievodul, Principele si Guvernatorul Transilvaniei

1.1. Domnia – institutie centrala a dreptului cutumiar romanesc

1.1.1. Caracteristicile domniei

1.1.2. Succesiunea la tron

1.1.3. Asocierea la domnie

1.1.4. Regenta si locotenenta domneasca

1.1.5. Prerogativele domniei

1.1.5.1. Prerogativele legiuitoare

1.1.5.2. Prerogativele executive

1.1.5.3. Prerogativele judecatoresti

1.2. Voievodul, principele, guvernatorul Transilvaniei

1.2.1. Voievodul

1.2.2. Principele

1.2.3. Guvernatorul

Organizarea teritorial-administrativa

2.1. Organizarea administrativ-teritoriala a Transilvaniei

2.1.1. Organizarea romanilor

2.1.2. Organizarea sasilor si a secuilor

2.1.2.1. Scaunele Sasesti

2.1.2.2. Scaunele Secuiesti

2.1.3. Organizarea ungurilor

2.2. Resedinta domneasca

2.3. Targurile si orasele

Administratia oraselor

2.4. Satele

Categorii de sate

Organizarea fiscala

3.1. Trasaturile generale ale sistemului fiscal

3.2. Institutiile fiscalitatii

3.3. Categoriile de dari

Justitia

4.1. Organizarea judecatoreasca

4.1.1. Justitia si sarcinile ei

4.1.2. Organizarea judecatoreasca

4.1.3. Instantele ecleziastice

4.2. Procedura de judecata

4.2.1. Obiectul procesului

4.2.2. Partile din proces

4.2.3. Chemarea in judecata

4.2.4. Fixarea termenului de judecata

4.2.5. Citarea

4.2.6. Sistemul probator

4.2.7. Martorii

4.2.8. Inscrisurile

4.2.9. Hotararile instantei

4.3. Infractiuni si pedepse

4.3.1. Infractiuni indreptate impotriva conducatorului statului

4.3.2. Infractiunile contra vietii

4.3.3. Infractiuni contra integritatii corporale

4.3.4. Infractiuni contra proprietatii

4.3.5. Infractiuni impotriva moralei

4.3.6. Infractiuni care impiedicau infaptuirea justitiei

4.3.7. Infractiunile indreptate impotriva religiei

4.4. Raspunderea. Raspunderea colectiva

4.4.1. Raspunderea solidara a obstii

4.4.2. Raspunderea familiala

4.4.3. Raspunderea personala

4.5. Pedepsele

4.5.1. Pedepsele corporale

4.5.2. Pedepse privative de libertate

4.5.3. Pedepse pecuniare

institutiile dreptului privat

Persoanele

1.1. Categoriile sociale

1.1.1. Nobilii feudali (boierii)

1.1.2. Episcopatul

1.1.3. Orasenii

1.1.4. Taranii

1.1.5. Robii

1.2. Incapacitatile

1.3. Numele

Obligatiile

2.1. Consideratii generale

2.2. Elementele constitutive ale contractului

2.2.1. Subiectele

2.2.2. Obiectul contractului

2.2.3. Pretul

2.2.4. Consimtamantul partilor

2.2.5. Prohibitii la vanzare

2.2.6. Forma contractului

2.2.7. Publicitatea

2.3. Inchirierea

2.4. Contractele reale

2.5. Delictele

2.6. Garantia obligatiilor

Rudenia. Familia. Mostenirea

3.1. Rudenia
3.1.1. Rudenia naturala

3.1.2. Rudenia prin alianta

3.1.3. Infierea

3.1.4. Infratirea

3.1.5. Rudenia spirituala

3.2. Familia

3.2.1. Impedimentele la casatorie

3.2.2. Logodna

3.2.3. Zestrea

3.2.4. Divortul

3.3. Mostenirea

3.3.1. Generalitati

3.3.2. Mostenirea legala

3.3.2. Mostenirea testamentara

3.3.4. Mostenirea monahilor

De la cutuma la pravila

1. Statutele Tarii Fagarasului, 1508

2. Tripartitul lui Werböczi, 1517

3. Carte romaneasca de invatatura, 1646

4. Indreptarea legii, 1652

5. Constitutiile aprobate, 1653

Constitutiile compilate, 1669

6. Diploma leopoldina, 1691

7. Sobornicescul hrisov, 1785

8. Pravilniceasca condica, 1780

9. Legiurea Caragea, 1818

10. Codul Calimach, 1817

11. Regulamentul Organic, 1831–1832

Bibliografie

Unul si acelasi popor a fost denumit diferit de greci si de romani: cele doua
cuvinte, get si dac, sunt sinonime perfecte.

Se pare ca spiritualitatea dacilor atinsese un nivel destul de ridicat de vreme ce in

doctrina lui Zamolxis se puneau marile intrebari perene ale fiintei umane.

Burebista si Decebal erau fii de regi.

Drobeta, Potaissa, Romula.

Porolissum, Dierna, Tibiscum, Malva.

Singura colonie exclusiv romana a fost Ulpia Traiana Sarmisegetusa.

,,O fata frumoasa are zestrea pe jumatate [asigurata]”.