MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA “ȘTEFAN CEL MARE’’

FACULTATEA DREPT ORDINE PUBLICĂ ȘI SECURITATE CIVILĂ

CATEDRA: DREPT PUBLIC, SECURITATEA FRONTIEREI, MIGRAȚIEI ȘI AZIL

MURAVSCHI CRISTIAN DFT 234

TITLUL: DREPTUL GETO-DAC
 DREPTUL GETO-DAC

După constituirea statului geto-dac s-a format şi dreptul geto-dac, alcătuit

din norme juridice ce au luat locul vechilor cutume sau obiceiuri nejuridice din
epoca prestatală(perioada democraţiei militare) în reglementarea relaţiilor sociale
din societatea geto-daca.

Dreptul geto-dac s-a format pe trei cai:

 primă cale este aceea a sancţionării unora dintre vechile obiceiuri ale geto-
dacilor, din Epoca Prestatală, în care este vorba despre obiceiurile acelea care
se dovedeau a fi convenabile şi utile clasei dominante şi despre care se
pretindea că ele sunt expresia unui interes social general.
 A doua cale este a instituirii unor obiceiuri noi, corespunzătoare noilor cerinţe
economice, sociale, circumscrise organizării de tip politic a societăţii.
 A treia cale este aceea a elaborării unui sistem scris. Pe lângă dreptul nescris
sau cutumiar, exprimat în formă obiceiurilor, în statul geto-dac s-a elaborat şi
un sistem de legi scrise care nu au parvenit pe cale directă, dar pe care autorii
antici le menţionează. Strabon şi Iordanes afirmă că Burebista a dat poporului
său un set de legi scrise, conţinând porunci ale regelui şi despre care Burebista
pretindea că i-au fost inspirate de zei. Aceste legi, conform Iordanes, s-ar fi
transmis din generaţie în generaţie până în vremea sa (până în sec 6, î.Hr.). Spre
deosebire de codul decemviral al romanilor(Legea celor XII Table), acestea
conţin norme de drept noi. În mod deliberat, Burebista a recurs la autoritatea
religiei pentru a se face ascultat de către popor şi pentru a dubla autoritatea de
stat cu cea religioasă în asigurarea respectării legilor pe care le-a promulgat.

Instituţiile dreptului geto-dac nu ne-au parvenit pe cale directă, dar unele

dintre ele au putut fi reconstituite în mod indirect pe baza izvoarelor istorice care
conţin referiri la aceste instituţii şi totodată pe baza urmelor pe care aceste instituţii
le-au lăsat în fizionomia unor instituţii ulterioare. Cea mai de seamă instituţie a
dreptului geto-dac şi a oricărui sistem de drept este instituţia proprietăţii
 Instituţia proprietăţii
 În materia proprietăţii, geto-dacii au cunoscut două forme de proprietate:
 proprietatea privată, a stăpânilor de sclavi
 proprietatea comună, devălmaşă, a obştilor săteşti sau teritoriale

Prima formă de proprietate este atestată de un autor antic, Criton, care

menţionează că în statul geto-dac existau mari proprietari de pământuri şi vite.
Alte izvoare antice indică faptul că practica vânzării sclavilor de origine geto-daca
pe pieţele de sclavi ale Imperiului Roman era extrem de frecventă. Rezultatul este
că această formă de proprietate, cea privată, avea ca obiect pământul, vitele şi
sclavii, iar titularii săi erau membrii aristocraţiei geto-dace, şi anume taraboștii.

A doua formă de proprietate, cea comună devălmaşă, este cunoscută din

examinarea unor versuri conţinute în odele poetului latin Horaţiu. Concluziile care
se desprind din aceste versuri: pământurile proprietăţii comune devălmaşa se
aflau în proprietatea comună devălmaşă a membrilor obştii, în sensul că nu erau
împărţite. La fel se întâmplă cu recoltele obţinute de pe aceste terenuri. Pământul
obştilor era împărţit numai sub aspectul folosinţei lui în loturi, care erau atribuite
membrilor obştei pe timp de un an, potrivit sistemului asolamentului, prin tragere
la sorţi. În anul următor, loturile de cultura erau redistribuite prin tragere la sorţi
potrivit aceluiaşi sistem, al asolamentului. Procedura distribuirii loturilor prin
tragere la sorţi era supravegheată de către dregătorii administrativi, tot aceştia
fiind cei care reţineau impozitul sau tributul datorat statului de către obşte din
recoltele obţinute.

Instituţia căsătoriei în dreptul geto-dac

Herodot arată că la daci căsătoria se realiza printr-un contract de cumpărare a

soţiei de la părinţii acesteia de către soţ, iar în cadrul căsătoriei femeia se afla
într-o stare de inferioritate faţă de soţul său.

În acelaşi sens, poetul latin Ovidius vorbeşte despre muncile grele pe care
soţia geto-daca trebuia să le îndeplinească în cadrul gospodăriei.
 Un alt poet latin, Horatius, arată, în odele sale, că geto-dacii erau
monogami şi consemnează totodată şi practica dotei, termen de sorginte geto-daca.
Tot Horatius menţionează că cea mai importantă zestre a femeii geto-dace nu
constă în bunurile pe care ea le aducea în regimul matrimonial, ci în virtutea ei.

Dreptul penal

Un alt domeniu reglementat de dreptul geto-dac este dreptul penal, materie în

care principalele instituţii vizau apărarea statului şi apărarea proprietăţii private.
Singura menţiune concretă existenţa în acest sens provine de la Horatius, care
spune că adulterul femeii geto-dace era sancţionat cu uciderea sa.

Dreptul procesual

Referitor la dreptul procesual, deşi din punct de vedere formal atribuţiile

realizării justiţiei fuseseră preluate de către stat, în statul dac, în anumite situaţii
(cazuri de vătămare corporală) continuă să se aplice vechiul sistem al răzbunării
sângelui, adică o formă de justiţie privată.

Autorii antici arată că organizarea activităţii de judecată era una dintre

preocupările principale ale statului geto-dac.

În acest sens, Iordanes spune despre Comosycus că era judecător suprem.

Acesta se ocupa de organizarea şi de judecarea proceselor, fiind judecător suprem,
însă Comosycus era şi rege şi Mare Preot, în acelaşi timp. El executa atribuţia de
judecător suprem în virtutea calităţii de rege sau de Mare Preot, referindu-se la
sistemul judiciar, ca mijloc de tranşare a litigiilor.

Poetul Ovidius, referindu-se şi el la activitatea judiciară în statul geto-dac

arată că duelul judiciar era utilizat uneori ca sistem de rezolvare a litigiilor între
persoane.

Dreptul internaţional public

In ceea ce priveşte dreptul internaţional public, unii autori menţionează rolul pe
care preoţii geto-daci îl jucau asemeni preoţilor romani în cadrul ceremonialului
care însoţea încheierea unor tratate de alianţă între statul dac şi alte state.

Existenta unui sistem de drept este conditionata de cea a unui organism statal. Prin
urmare trecerea in revista a evolutiei dreptului romanesc trebuie sa inceapa in mod
necesar cu studierea formelor rudimentare pe care le-a pus in practica prima
coagulare de tip statal de pe teritoriul actual al Romaniei: statul geto-dac.

1. Factorii aparitiei statului geto-dac:

Statul geto-dac a luat nastere in jurul anului 82 i. Hr., ca urmare a actiunii de

unificare a triburilor geto-dace intreprinsa de unul dintre conducatorii uniunilor de
triburi existente, viitorul rege Burebista. Demersul unificator a avut foarte probabil
un caracter violent, supunerea conducatorilor celorlalte triburi si uniuni de triburi
facandu-se prin forta armelor. Nu poate fi insa exclusa posibilitatea ca unele dintre
capeteniile locale sa fi acceptat de bunavoie suprematia lui Burebista, asa cum pare
sa fi fost cazul viitorului rege Decebal

Aparitia statului ca forma superioara de organizare social-politica in spatiul locuit

de geto-daci constituie un fenomen complex, rezultat al interactiunii a mai
multor factori de factura interna si externa.

La capitolul factorilor interni trebuie inclusi in principal cei de natura economica,

culturala si politica.

Factorii economici au constituit una dintre premisele profunde ale aparitiei statului
geto-dac, aceasta intrucat progresele realizate prin cresterea productivitatii, ca
urmare a utilizarii pe scara larga a fierului, au condus la separarea mestesugurilor
de agricultura, precum si la adancirea diferentelor de avere si de statut social din
sanul societatii.
Factorii culturali au jucat si ei un rol semnificativ in cadrul acestui proces,
existenta unei limbi si a unei religii comune facilitand contactele si legaturile
social-politice dintre diversele triburi si uniuni de triburi.

Principalii factori politici au fost aristocratia tribala, masa razboinicilor si puterea

regala, ale caror interese divergente au condus la conturarea unui nou echilibru de
forte in interiorul societatii. Asemenea altor cazuri contemporane ale antichitatii,
aristocratia prefera sa preia nemijlocit puterea in propriile maini, exercitand-o prin
magistrati alesi pe termen limitat. Monarhul, la randul sau, avea tendinta de a
concentra o cat mai mare putere in mainile sale, apeland uneori la ajutorul marii
mase a razboinicilor impotriva nobililor. In sfarsit, razboinicii tindeau sa se alieze
cu institutia monarhica, in care vedeau singura forta capabila sa limiteze abuzurile
aristocratiei. Cea care a reusit in cele din urma sa profite de toate aceste
contradictii, impunandu-si totodata autoritatea, a fost institutia monarhica,
reprezentata de regele Burebista.

In privinta factorilor externi care au influentat procesul de inchegare a statului

geto-dac, trebuie mentionata apropierea de hotarele etnice ale Daciei a doua
pericole externe majore, reprezentate de populatiile celtice si de statul roman.

Aflate catre nord-vest, in Slovacia de astazi, populatiile celtice si, in mod special,
semintiile boiilor si tauriscilor, constituiau o amenintare latenta pentru triburile
geto-dace, ele putand reedita oricand o noua invazie de genul celei care avusese loc
in Dacia a doua jumatate a secolului al IV-lea i.Hr.

De cealalta parte, statul roman se afla in plina expansiune catre zona Peninsulei
Balcanice. Intre anii 168-146 i.Hr., acesta reusise sa cucereasca partial Illyria, sa
transforme statul macedonean in provincie romana si sa lichideze independenta
politica a Greciei peninsulare. Rolul celor doua amenintari externe nu trebuie insa
exagerat. Ele nu au reprezentat conditii sine qua non pentru formarea statului
condus de Burebista, ci foarte probabil au functionat ca un catalizator pentru
conducatorii politici si militari ai triburilor si uniunilor de triburi dacice,
contribuind la impulsionarea procesului de unificare politica si teritoriala.

2. Trasaturile statului geto-dac:

Formatiunea politica creata de Burebista nu trebuie inteleasa in acceptiunea

contemporana a conceptului de "stat", ci in sensul sau antic, ca o structura politica
cu un teritoriu propriu si o putere politica institutionalizata.

a) Existenta unui teritoriu al statului lui Burebista este un fapt relativ usor de
demonstrat pe baza izvoarelor antice. Potrivit cercetarilor arheologice si
informatiilor furnizate de istoricii antici, el se intindea intre Nistru, litoralul nord-
vestic al Marii Negre, Dunarea inferioara, Dunarea mijlocie si Morava. Mai
important insa decat prezenta unui teritoriu statal este existenta fenomenului de
teritorializare a obstilor dacice care au intrat in alcatuirea formatiunii lui Burebista.

Aceasta inseamna ca teritoriul locuit de daci a capatat pentru acestia din urma mai
mult decat o simpla utilitate economica, ajungand sa aiba si o semnificatie politica.
Cu alte cuvinte, constiinta identitara a individului a incetat sa se mai defineasca
prin raportare la rudele de sange (obstea gentilica), in locul sau instaurandu-se in
mod treptat constiinta apartenentei sale la un anumit teritoriu (obstea teritoriala).

Fenomenul de teritorializare a obstilor poate fi sesizat cel mai bine in zona

Muntilor Orastiei, unde civilizatia dacica a avut un caracter cvasi-orasenesc. Tot
aici este atestata existenta unui complex de fortificatii din piatra care se constituiau
intr-un sistem defensiv conceput in mod unitar. Acesta contrasteaza in mod evident
cu fortificatiile ridicate din pamant in afara arcului carpatic, ceea ce i-a determinat
pe specialisti sa conchida ca sistemul din Muntii Orastiei reprezenta de fapt
capitala formatiunii politice, in vreme ce restul intariturilor constituiau probabil
centre tribale sau unional tribale.

Politica externa a lui Burebista ne dezvaluie si ea o dimensiune a fenomenului de

teritorializare a societatii geto-dace, intrucat campaniile militare intreprinse de rege
nu au fost simple raiduri de prada, specifice organizarii tribale, ci s-au constituit in
expeditii de cucerire, menite sa largeasca hotarele tarii.

b) Cea de a doua conditie pentru existenta unui stat, in sensul antic al conceptului,
este si ea indeplinita. Statul lui Burebista a dispus intr-adevar de un centru de
putere politica care, in aparenta, dispunea de o minima organizare institutionala.
Este vorba in primul rand despre institutia regelui (basileus) care, potrivit
descrierilor lasate de istoricul Strabon are trasaturile unei monarhii autoritare.

Incepand cu Burebista, titlul regal a incetat sa mai indice pe seful civil si militar al
unei obsti gentilice, un primus inter pares ales de comunitatea tribala. El ajunge
acum sa desemneze pe detinatorul unic al puterii, suficient de puternic sa impuna
legi (ordine sau porunci) supusilor sai, in cadrul unui raport de tipul guvernanti-
guvernati. Institutiei monarhice i se adauga insa si alte elemente de organizare
institutionala a puterii, precum prezenta probabila a unei cancelarii regale, toate
acestea facand trimitere la modelul de organizare a statelor elenistice
contemporane. De altfel, trebuie precizat ca izvoarele antice utilizeaza pentru
indicarea acestei formatiunii politice geto-dace acelasi termen pe care il folosesc si
pentru desemnarea unor state antice contemporane, ceea ce poate sa insemne ca in
viziunea contemporanilor intre acestea din urma si statul lui Burebista nu existau
diferente notabile.

3. Structurile administrative:

In fruntea administratiei centrale se afla regele, care intrunea functiile legislativa si

executiva. Acesta era secondat de vicerege, demnitate care, de regula, era detinuta
de marele preot. Daca in cadrul statului lui Burebista aceasta pozitie a fost ocupata
de Deceneu, mai tarziu, in ierarhia statului lui Decebal, ea a fost detinuta de catre
marele preot Vezina, cel care, potrivit lui Dio Cassius "avea al doilea loc dupa
Decebal".
Regele sau marele preot cumula si functia de mare judecator, asa cum este cazul
lui Comosicus, devenit rege si mare preot despre care istoricul Iordanes spune ca
era "cel mai mare judecator". In administrarea treburilor curente ale tarii, regele era
ajutat de un Consiliu cu rol consultativ, din care faceau parte probabil marele
preot, membri ai casei regale si alte personaje de incredere. Acestea din urma era
foarte probabil reprezentanti ai aristocratiei tribale, din randurile careia provenea,
de altfel, si regele.

Relatiile politice intretinute cu Imperiul Roman ne permit sa identificam si o

alta latura a aparatului administrativ central al statului geto-dac. Este vorba
despre existenta unei categorii de soli sau diplomati trimisi de rege pentru a
purta negocieri sau pentru a incheia diverse intelegeri. De regula, acestia erau
membri ai familiei regale sau ai paturii nobiliare (pileati). Semnificativ in acest
sens este un episod relatat de istoricul Dio Cassius, in care se vorbeste despre o
misiune incredintata de regele Decebal fratelui sau Diegis, misiune prin care acesta
din urma era insarcinat sa mearga, impreuna cu alti barbati de incredere, la
imparatul Domitian pentru a-i restitui armele capturate in cursul razboiului din anii
85-89 d.Hr.

Regele putea sa apeleze insa si la serviciile unor alogeni, asa cum este cazul
cetateanului grec Acornion, originar din orasul pontic Dyonisopolis, diplomat de
cariera pe care Burebista l-a folosit o lunga perioada de timp. Nu este exclus ca
Acornion sa fi fost chiar unul dintre cei mai influenti sfetnici ai regelui, o inscriptie
descoperita la Balcic, in Bulgaria, descriindu-l ca fiind "in cea dintai si cea mai
mare prietenie" cu Burebista.

La curtea regelui dac este foarte probabila si existenta unei cancelarii. In acest
sens, poate fi citat istoricul Strabon care afirma ca Burebista a impus neamului sau
ascultarea fata de porunci scrise (prostagma sau edictum).

Una dintre consecintele unificarii politice a triburilor geto-dace a fost integrarea

structurilor ecleziastice in aparatul administrativ. Ea a oferit conditii pentru
unificarea diverselor practici religioase existente in perioada anterioara, conducand
in cele din urma la instituirea unui cult oficial. Aceasta a atras dupa sine si
constituirea unui ierarhii clericale, care, prin persoana conducatorului sau suprem,
marele preot, a fost direct asociata la conducerea treburilor statului. Rolul acestei
ierarhii a fost acela de a fundamenta din punct de vedere teologic noua organizare
politica, asigurandu-i astfel protectia sacra a divinitatii. Pentru a obtine bunavointa
zeilor, au fost introduse precepte morale noi care au capatat valoare de lege.
Functia de supraveghere a modului in care erau aplicate aceste precepte a revenit,
foarte probabil, tot clerului, care, in acest fel, a reusit sa isi consolideze pozitiile
importante obtinute in cadrul statului si a contribuit in mod fundamental la
intarirea puterii regelui garantul profan al existentei statului.

Aflat la inceputurile sale, in epoca lui Burebista, statul geto-dac nu a putut dispune
de la inceput de un aparat administrativ local. Este foarte probabil ca, initial, atat
triburile get-dace unificate, cat si celelalte neamuri aduse sub ascultare (celti,
bastarni, sarmati si greci) si-au pastrat propriile forme de conducere locale, fiind
schimbati doar titularii acestora, in scopul aducerii la conducere a unor capetenii
favorabile politicii duse de regele dac.

Dependenta triburilor periferice, in special a celor de neam diferit si a coloniilor

pontice, fata de statul lui Burebista, se exprima prin plata unui tribut, prin
renuntarea la o politica externa proprie si prin furnizarea de contingente armate in
vreme de razboi.

Asadar, centralizarea statului geto-dac a fost in prima faza mai mult una de factura
politica decat administrativa. Disparitia lui Burebista, probabil in cursul anului 44
i. Hr., a dat semnalul dezmembrarii statului pe care acesta l-a creat, primele entitati
care s-au desprins fiind triburile de alte etnii si cetatile grecesti. Framantarile
interne n-au crutat insa nici teritoriile locuite de daci.

Diferentele social-economice dintre diversele zone geografice locuite de geto-daci,

interesele centrifuge ale aristocratiei tribale, precum si diminuarea pericolului
extern roman, intervenita odata cu asasinarea conducatorului statului roman, Caius
Iulius Cesar, au determinat in cele din urma divizarea statului in mai multe
formatiuni politice.

Reunificarea tinuturilor daco-getice s-a produs in jurul nucleului reprezentat de

formatiunea din interiorul arcului carpatic, unde se va afla in continuare capitala
statului. Intregul proces s-a incheiat candva la inceputul anilor 80 d. Hr.
Personalitatea de al carei nume se leaga refacerea unitatii geto-dacilor este regele
Decebal, cel care a reusit sa reconstituie in mod partial statul lui Burebista.

Noua structura politico-teritoriala cuprindea Transilvania, Oltenia, Muntenia,

Moldova si probabil o parte din tinutul dintre Prut si Nistru. Factorul
determinant in refacerea unitatii statale l-a constituit de aceasta data politica
romana la Dunarea de Jos, care, in cursul secolului I d. Hr., a trecut de la masuri
predominat defensive la cele de natura ofensiva. In acest fel, o parte din teritoriile
locuite de geto-daci au ajuns sub stapanire romana efectiva, asa cum era cazul
Dobrogei. Impreuna cu teritoriul aflat intre Dunare si Muntii Balcani, aceasta a
intrat in componenta provinciei Moesia, constituind pe mai departe o amenintare
directa la adresa numeroaselor formatiuni politice desprinse din statul lui
Burebista.

Organizarea statului dac condus de Decebal nu difera prea mult de aceea din
timpul lui Burebista. Regele era in continuare secondat de un vicerege, numit
Vezina, care detinea aceeasi demnitate de mare preot ca si predecesorul sau,
Deceneu. In politica externa il gasim foarte implicat pe Diegis, fratele lui Decebal,
pozitia sa in raporturile politico-militare cu Imperiul Roman amintind de rolul
jucat in trecut de Acornion, precum si de institutia "celui dintai prieten" pe care
acesta o reprezentase.

Este foarte posibil ca, sub presiunea iminentelor atacuri romane, structurile interne
ale statului sa fi evoluat catre un inceput de centralizare administrativa a
teritoriului. In acest sens, unele izvoare istorice vorbesc despre existenta unor
"prefecti" pe care Decebal i-a asezat in fruntea agriculturii, rolul probabil al
acestora fiind acela de controla productia agricola a tarii si de a crea stocuri de
provizii absolut necesare in perspectiva unor viitoare asedii.

Alte surse mentioneaza si existenta unor garnizoane militare locale aflate sub
comanda unor prefecti numiti de catre rege. Faptul este explicabil, daca avem in
vedere ca, in fata amenintarii romane, era absolut necesara organizarea unui sistem
defensiv si a unui corp de dregatori militari care sa comande garnizoanele
teritoriale.

4. Dreptul geto-dac:

In paralel cu desfasurarea procesului de inchegare a statului, s-a desfasurat si un

proces de transformare a obiceiurilor si regulilor de convietuire in norme juridice.
Cu alte cuvinte, vechile obiceiuri de conduita respectate de buna voie de membrii
comunitatii s-au transformat in reguli generale si impersonale in momentul in care
au fost preluate si sanctionate de catre stat. In acest fel, aplicarea se va face in mod
repetat sub supravegherea aparatului specializat al statului.

Pe langa marea majoritate a obiceiurilor vechi, statul a instituit si obiceiuri noi,

corespunzatoare intereselor generate de noile structuri social-economice. Avandu-
si originile in actiunile repetate ale membrilor comunitatii, primele norme
juridice au circulat pe cale orala.

Institutiile juridice ale dreptului geto-dac sunt foarte putin cunoscute, motivul
principal fiind acela ca textele vechilor norme juridice nu s-au conservat pana
astazi. In acest context, reconstituirea lor se face in mod indirect, plecand de la
urmele pe care aceste norme le-au lasat asupra dreptului din epocile mai
recente. Una dintre cele mai importante institutii ale dreptului geto-dac a fost cu
certitudine proprietatea. Izvoarele existente lasa sa se inteleaga faptul ca geto-
dacii au avut doua forme majore de proprietate: proprietatea
privata si proprietatea colectiva.
Proprietatea privata este dovedita de existenta drepturilor de proprietate asupra
pamantului, a vitelor si a sclavilor; ultimele doua categorii de bunuri facand
obiectul tranzactiilor comerciale pe pietele romane.

In privinta proprietatii colective, pot fi invocate informatiile oferite de poetul

Horatiu, care descrie modul in care getii isi strangeau recoltele de pe "glia fara de
hat", adica de pe pamanturile aflate in proprietate obsteasca. Foarte probabil, in
paralel cu aceasta forma de exploatare a pamantului obstii, a existat si una bazata
pe exploatarea unor loturi pe care comunitatea le atribuia anual familiilor
componente prin tragere la sorti. Aceste impartiri vor sta la baza aparitiei
proprietatii private in interiorul obstii, in conditiile in care familiile comunitatii vor
avea tendinta sa isi consolideze dreptul de folosinta asupra loturilor respective.

O alta zona a dreptului geto-dac despre care ne-au parvenit informatii din epoca
este aceea a organizarii familiei. Familia geto-daca era monogama, casatoria
incheindu-se prin cumpararea sotiei de la parintii acesteia de catre barbat. Ca si la
popoarele vecine, femeia venea in caminul conjugal insotita de o serie de bunuri
dotale, numite generic zestre.

Conditia femeii era aceea de inferioritate in raport cu barbatul, poetul Ovidiu

vorbind despre sarcinile grele care ii reveneau acesteia in cadrul gospodariei. In
acelasi sens pledeaza si existenta pedepsei cu moartea pentru femeile care se
faceau vinovate de adulter.

Schimburile comerciale si circulatia monetara atestate pe cale arheologica au

impus cu siguranta existenta unor norme juridice corespunzatoare care sa
reglementeze incheierea contractelor si sa asigure punerea in aplicare a obligatiilor
asumate. Din pacate insa, informatii in acest sens nu s-au pastrat.

In privinta dreptului penal, principalele dispozitii existente vizau apararea statului

si a proprietatii private. In ciuda faptului ca atributiile realizarii justitiei au fost
preluate formal de catre organele statului, totusi pentru anumite tipuri de
infractiuni (mai ales pentru vatamarile corporale) a continuat sa fie aplicat obiceiul
gentilic al razbunarii sangelui. La capitolul infractiuni, probabil cel mai aspru
pedepsite erau incalcarile interdictiilor religioase, incalcari considerate a fi
sacrilegii.

O preocupare centrala a statului geto-dac a fost organizarea activitatii juridice: a

instantelor de judecata si a procedurii de judecata. In acest sens poate fi citat
istoricul Iordanes, care, referindu-se la regele Comosycus, arata ca acesta s-a
ocupat indeaproape de organizarea si judecarea proceselor.

Judecand dupa intensa activitate diplomatica desfasurata de-a lungul existentei

sale, statul geto-dac a reglementat foarte probabil si norme de drept international.
Aceste au fost puse in aplicare de catre preoti, mai ales cu ocazia incheierii de
tratate cu alte popoare, cand erau desfasurate ritualuri religioase specifice. Prin
intermediul acestora, divinitatile erau aduse drept garante ale aplicarii clauzelor
prevazute in tratatele respective.
 BIBLIOGRAFIE

 https://www.stiucum.com/drept/istoria-dreptului/
Statul-si-dreptul-getodac95584.php
 https://administrare.info/domenii/drept/304-dreptul-
geto-dac
 https://www.rasfoiesc.com/legal/drept/Statul-si-
dreptul-getodac31.php