De la începuturile istoriografiei române până în prezent au apărut un număr

însemnat de lucrări care tratează evoluția dreptului de pe meleagurile

noastre. Primele demersuri, au fost făcute de P.P. Negulescu (Studii de
istoria dreptului roman, 1900) și Ștefan Gheorghe Longinescu (Istoria
dreptului românesc din vremile cele mai vechi până azi, 1908), Ion Peretz
(Istoria dreptului român, 1915), Dumitru Mototolescu (Jus valachichum în
Polonia, 1916), Victor Onisor (Istoria dreptului român, 1921), Ion
Constantin Filitti și Ion Suchianu (Contribuţii la istoria dreptului penal
român, 1927). Demersurile au fost continuate de Academicianul Andrei
Rădulescu care a editat critic izvoarele dreptului românesc în deceniile cinci
și șase ale secolului trecut și Emil Cernea împreună cu Emil Molcuț
( Istoria statului și dreptului românesc, 1976, reeditată în multe alte ediții),
Romulus Voiculescu (Jus Valachicum. Extinderea și instituțiile lui,1980).
După anul 1989 au apărut mai multe lucrări din care vom nominaliza Maria
Dvoracek (Istoria dreptului românesc, 1992), Mihai Oroveanu (Istoria
Dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale, 1992),
Gheorghe Bonciu (Istoria dreptului românesc, 2004), Ion Negru (Istoria
dreptului românesc, 2014), Manuel Guțan (Istoria Dreptului
românesc, 2017). Pe lângă lucrările menționate mai sunt și altele
(menționate în bibliografie ) care fac cinste acestui subiect iar noi, cu
bucurie le-am studiat și utilizat, așa cum era firesc în demersul noastră.
Primul capitol denumit „concepte” are menirea de a crea cititorului o
imagine de ansamblu completă și complexă asupra termenilor și principiilor
directe sau conexe, cu care operează dreptul și care se pliază unele peste
altele; ele sunt prezentate în ordinea încadrării lor istorice.
Primul concept ilustrat este cel de istorie care poate fi considerat o înșiruire
de evenimente ce au legătură cu mediul geografic, biologic, economic și
social. Acest concept este în strânsă legătură cu condiţiile sociale la care
individul se raportează fapt ce va duce la înțelegerea lui ca fenomen.
Următorul concept definit în acest capitol este cel legat de „spațiu și timp”
care reprezintă de fapt cadrul general în care s-a petrecut evoluția dreptului
românesc, concept care este delimitat de „teritoriu” și „perioadă de timp”.
Alt concept care se „pliază” peste cel menționat, este cel al Statului care
reprezintă de fapt un fenomen social complex, constituit din trei elemente
care nu se pot disocia niciodată și anume: teritoriul, puterea şi populaţia.
Unul din palierele care ajută la închegarea statului este dreptul, concept pe
care îl putem înțelege doar dacă îi vom căuta triplul sens de sorginte latină:
„directus”, ceea ce înseamnă linie dreaptă, drept și „dirigo-dirigere” care
înseamnă „a îndrepta, a conduce”, iar adjectivul „juridic” provine din
latinescul „jus” (drept, dreptate, licit). Instrumentul cu care lucrează dreptul
și cu care se auto-prezervă de-a lungul timpului este definit de conceptul de
lege, care a fost definit și impus în mod spontan la început ca reguli de
conviețuire sub forma unor obiceiuri și tradiții. Fără aceste reguli de
comportare care la început au avut un puternic caracter religios, societatea
nu putea evolua. Dreptului, cum era firesc, i se substituie conceptul de
dreptate, care la rândul lui poate avea foarte multe valențe. Ce trebuie să
reținem este că dreptatea este strâns legată de justiție, fiind de fapt rolul
dreptului dintr-un stat și anume acela de a soluționa litigiile care apar în
mod corect și nepărtinitor. De asemenea, opusul dreptății este nedreptatea,
care are la bază ideea de bine și rău.
Dacă ar fi să ne referim la unul din idealurile pentru care luptă dreptul, cred
că în capul listei am putea pune libertatea, care reprezintă un concept
flexibil cu mai multe înțelesuri acceptate care vor fi explicate pe înțeles în
acest capitol. Alt concept despre care am putea spune că reprezintă un
deziderat al dreptului este egalitatea, unde ne propunem să expunem un
cadru din care să reiasă că toți oamenii sunt egali.
Fiind vorba despre o istorie a dreptului care tratează acest subiect încă din
antichitate, nu avem cum să nu ne referim la legătura dintre religie și drept,
prin urmare în această subdiviziune vom arăta care este raportul dintre celor
două în marile credințe și practici religioase ale omenirii.
Un alt concept pe care îl prezentăm și despre care credem că este liantul
tuturor celor prezentate până acum este limba: atunci când la om apare
comunicarea cu alţi oameni, putem spune că el este construit din punct de
vedere al limbajului. În viaţa socială ar fi imposibil că aceasta să fie
organizată, dacă nu ar exista rolul important al limbajului.
Conceptul proprietății este unul foarte important, de aceea este explicat în
acest capitol. Acesta reprezintă de fapt o consecință a dezvoltării societăţii
omeneşti, care apare în momentul în care omul a început să producă şi să
acumuleze bunuri.
Această subdiviziune se încheie cu aducerea în atenție a obștilor sătești.
Acest concept a fost foarte bine detaliat și în alte capitole, dar am considerat
că este necesar în a-l explica cititorului de la bun început, pentru că este
„resortul” care unește toate conceptele prezentate mai sus în ceea ce
privește dreptul românesc și mai mult de atât, din punctul nostru de vedere
este unul din cele mai bune argumente al continuității băștinașilor în spațiu
carpato-danubian-pontic, spațiu unde populația s-a folosit pentru
continuitate de Obiceiul Pământului, adică de dreptul nescris românesc.
Cel de-al doilea capitol tratează cronologic perioada de la sfârșitul
preistoriei până la anul 105 d.Hr., când Imperiul Roman va cuceri statul dac
al lui Decebal.
Acest capitol debutează cu posibila legătură dintre legile turtedanilor, vechi
de peste 8000 de ani și spațiul carpato-danubiano-pontic. El va urma cu
expunerea teoriei, privind faptul că pe plăcuțele de la Tărtăria – unde se
găsește prima scriere cuneiformă a omenirii, sunt expuse niște reguli de
conviețuire. Va urma apoi o expunere a informațiilor istorico-mitologice,
care îl privesc pe Hermes Trismegistrus fiind prezentat ca unul dintre primii
legiuitori ai Europei.
Un alt lucru care este prezentat în acest capitol este legat de Zamolxe, care a
ar fi fost primul reformator religios și legislator al Daciei. În același
asentiment este prezentat și Anacharsis, filozof care făcea parte din tribul
agatârșilor și care ar fi scris un cod de legi, despre care astăzi nu mai avem
informații. De asemenea, acest capitol aduce dovezi în sprijinul faptului că
la baza legilor lui Solon stau și ideile acestui Anacharsis, considerat unul
dintre cei șapte înțelepți ai antichității.
O altă parte importantă a acestui capitol este legată de obiceiurile, cutumele
și dreptul de proprietate la traci, daco- geți, agatârși, sacii-galactofagi și
sciți.
De asemenea, pe baza puținelor izvoare rămase până în prezent am încercat
să arătăm care era dreptul aplicat și care era forma statelor cetralizate din
timpul lui Dromichates până la Rubobostes. În continuare, în special pe
baza celor două izvoare contemporane de atunci și ne referim aici la
relatările lui Strabon, dar și la sursa epigrafică a „Decretului lui Acornion”
vom vedea că Regatul lui Burebista reprezenta o congregaţie a triburilor
geto-dace foarte închegată, în care fiecare trib, respecta anumite legi impuse
de la centru, dar aveau și dreptul de autoguvernare. De la Ovidiu vom afla
că geții din acea perioadă, în anumite cauze civile sau penale, practicau
duelul judiciar, fiind prima informație ce arată existența acestui tip de
procedură prin care se căuta dreptatea. De asemenea, această lucrare
prezintă și perioada de după Burebista până la Decebal, când statul dac se
scindează în patru și apoi în cinci state mai mici, unde cutumele de
conducere se vor păstra în continuare.
Privind legile, organizarea socială precum şi organele centrale ale statului
din timpul lui Decebal acestea vor fi reconstituite pe baza surselor narative
contemporane, cum ar fi cele ale lui Dion Chrysostomos şi Criton de unde
se poate vedea clar că exista o clasă aristocratică, care beneficia de mai
multe drepturi.
Cel de-al treilea capitol tratează perioada imediată cuceririi romane până pe
la anul 275, când administrația romană se va retrage la sud de Dunăre.
Totodată această subdiviziune conține două mari părți: dreptul și
organizarea triburilor dacilor liberi și dreptul și legislaţia în Dacia romană.
În prima parte se arată o continuitate a organizării triburilor dacice, care nu
intraseră în componența imperiului roman, care era la fel ca în timpul lui
Burebista când celula de bază era Obștea Sătească, iar principalul rol
legislativ ar fi aparținut Sfatului Bătrânilor. Cel mai bun argument al acestei
continuități este dat de relatarea lui Dio Cassius, care la anul 196 ne releva
una din practicile carpilor care respectau cutumele și vechile obiceiuri în
ceea ce privea pornirea sau nu a unui război.
Cea de-a doua parte începe cu arătarea delimitării geografice a noii
provincii romane făcute pe teritoriul Daciei după cucerirea statului lui
Decebal. În continuare sunt prezentate cele mai importante legi provinciale,
compunerea administrației și a armatei. Un rol esențial în Dacia Augusti l-a
avut Conciliu Trium Daciarum, de aceea în această subdiviziune i-am
acordat un spațiu mai amplu, unde vom arăta că aceste manifestări nu aveau
nimic în comun cu parlamentele moderne, ci aveau scopul de combatere a
abuzurilor create de guvernatori și administrație. Dreptul asupra pământului
în Dacia romană este un alt punct de interes detaliat în acest capitol. După
cucerirea Daciei de către romani noul teritoriu va intra în ager publicus,
adică domeniul public, iar împăratul avea dreptul de a-l administra după o
Constituție a provinciei. Un alt subiect atins a fost cel al edictelor, care au
reprezentat în lumea romană norme de drept sau formule de drept juridic,
care se aplicau în timpul unui împărat sau în mandatul unui guvernator al
unei provincii. De fiecare dată când un guvernator ajungea în Dacia, ca
împuternicit al Romei acesta dădea un edict (ius edincendi) prin care
stabilea normele dreptului roman pentru cetăţenii aflaţi în Dacia, iar apoi
drepturile care se aplicau peregrinilor. Ultima parte a acestui capitol va trata
viața socială, clasele sociale și drepturile cetățenilor și locuitorilor din Dacia
Augusti. În Imperiu cetăţenii (civitas romani) erau împărţiți în două
categorii: cei din Italia care erau scutiţi de impozite și cei din provincii care
erau obligaţi să plătească și doar în mod excepțional aveau parte de scutiri
de taxe. Alături de cetăţeni, în Dacia, îşi mai aveau sălaşul alte două
categorii de locuitori: cives latini și peregrinii. Dintre toate trei
categoriile, cives latini erau cei care aveau toate drepturile în societatea
romană.
Al patrulea capitol al lucrării noastre începe cu prezentarea
perioadei etnogenezei românilor. Am considerat că este necesar a face
această divagație istorică pentru a arăta că dreptul din acea perioadă
reprezenta o continuare a dreptului cutumiar practicat în obștile sătești ale
dacilor, peste care s-au presărat elemente de drept roman, precum și foarte
puține elemente ale migratorilor aflați în trecere pe actualul teritoriu al
României.
De asemenea, în această subdiviziune se prezintă situația de pe teritoriul
Daciei de după anul 300, când, în partea de est a teritoriului actualei noastre
țări, au apărut cei dintâi migratori (goţii). Atunci străromânii erau oganizaţi
în obşti săteşti de ţărani liberi, iar din acest punct, până la formarea
principatelor, timp de câteva sute de ani, românii organizaţi în obşti săteşti
au dus o luptă continuă pentru păstrarea libertăţilor, a fiinţei etnice, a
propriei civilizaţii care în perioada respectivă era agricolă. Dovezile
arheologice arată că atunci a avut loc o amplă ruralizare, cu alte cuvinte
oraşele devin simple sate, unde organizarea era făcută după legea
strămoşească, iar legile aveau la bază vechile obiceiuri ale pământului.
Perioada plecării goţilor, coincide în linii mari, cu dispariţia folosirii
termenului de dac sau get. Triburile dacice, amestecate cu acei colonişti
romani care au rămas pe teritoriul fostei Dacii Augusti, vor fi consemnate
de cronicari cu denumiri de anţi, ausoni și valahi mai târziu, fiind vorba
despre aceeaşi populaţie, doar că numele le vor fi date în conformitate cu
anumite analogii pe care le-au făcut cei care le-au consemnat. Într-un
cuvânt, ausonii din Dacia, anţii şi valahii sunt de fapt străromâni. Alături de
consemnările lui Procopius şi Mauricius, descoperirile arheologice din
secolul al VI-lea ne ajută să ne facem o imagine de ansamblu mult mai clară
a străromânilor din acea perioadă. Tot în acea perioadă, obştile săteşti încep
să se unească, formând uniuni de obşti sau ţări, cum mai cunoaştem
popular. Motivele apariţiilor unor astfel de uniuni au fost făcute cu scopul
ca oamenii să se ajute reciproc la lucrul pământului și la creșterea
animalelor, dar şi pentru apărarea populaţiei.
O altă parte a acestui capitol este dedicată exclusiv obștilor sătești, care au
reprezentat principala formă de organizare din perioada etnogenezei
poporului român. Pe fostul teritoriu ocupat de romani, precum şi în zona
dacilor liberi erau formaţiuni politice mici, care erau de fapt alcătuite prin
alăturarea sau unirea mai multor obşti săteşti, iar obştea va reprezenta
punctul de legătură între orânduirea feudală şi ceea ce reprezenta înainte.
Capitolul se încheie cu prezentarea sistemului normativ al obştilor săteşti
unde arătăm faptul că, acele comunități săteşti aveau un sistem normativ
elementar, pe care le putem numi norme juridice vicinale. Acestea aveau la
bază unele reguli juridice ale pământului peste care au mai fost adăugate
unele influenţe din dreptul roman aplicat înainte în Dacia Augusti, dar care
au fost adoptate conform cu contextul timpurilor respective.
Capitolul cinci are în partea introductivă o delimitare a perioadei în care a
apărut, s-a structurat și stratificat dreptul românesc. Se poate observa că
evoluția dreptului, pe meleagurile noastre, în linii mari este în strânsă
legătură cu „delimitarea” epocilor istorice. Am prezentat în continuare
dovezi despre primele menționări în istorie ale românilor până la formarea
principatelor. Am considerat că este necesar a face acest lucru pentru a
vedea, cum a evoluat dreptul de la etnogeneză încoace ca argument al
continuității instituției obștilor sătești, care aveau ca aparat legislativ Sfatul
Bătrânilor.
Prezentarea trecerii de la obştea sătească la cnezate și voievodate a
reprezentat un alt punct pe care l-am atins și detaliat, punând accent pe
consemnările, săpăturile arheologice și pe sursele narative din cronicile
străine care ne-au ajutat a ne face o viziune de ansamblu unitară asupra
evoluției românilor din acea perioadă, inclusiv din punct de vedere
al obiceiurilor și regulilor cutumiare după care se ghidau.
De asemenea, datorită faptului că Transilvania a avut un parcurs diferit față
de celelalte două țări române, am tratat evoluția dreptului încadrată în timp,
începând cu apariția voievodatelor lui Glad, Gelu și Menumorut până la
anul 1541, când Ungaria va fi transformată în Pașalâc, iar Ardealul va intra
într-o nouă eră materializată prin vasalitatea pe care o va avea față de
Imperiul Otoman. În continuare sunt aduse informații despre statutul juridic
al Transilvaniei, precum și despre împărțirea dreptății de către acesta. Un alt
punct de interes pe care l-am atins, este legat de districtele românești și
statutul lor juridic. Am considerat că este necesar a puncta acest aspect,
deoarece pe baza surselor istorice de până în prezent s-au descoperit peste
60 de zone românești transilvănene plus voievodate exclusiv românești, și
anume în zona Maramureșului, unde românii au aplicat dreptatea după
propriile norme interne. Am prezentat, de asemenea, prin exemple
punctuale, autonomia românească în interiorul cnezatelor în ceea ce privește
judecata propriilor pricini. Din prezentarea acestor exemple a mai rezultat
clar că autoritățile maghiare nu se amestecau.
Ultima parte a acestui capitol este dedicată vechiului drept românesc
nescris. În această subdiviziune sunt arătate dovezi ale faptului că obiceiul
pământului era unitar peste tot pe unde existau enclave românești (valahe)
în centrul și sud estul Europei. Sunt prezentate, de asemenea, originea și
izvoarele Obiceiului pământului, fiind expuse ideile și teoriile marilor
noștrii istorici de până acum, care au tratat acest subiect. Am arătat, de
asemenea, care a fost primul demers de strângere a informațiilor în ceea ce
privește jus valachicus, demers care îl are ca inițiator pe Bogdan Petriceicu
Hașdeu. În acest capitol alt punct de interes pe care l-am tratat este legat
de prezentarea obștii sătești ca instituție a desăvârşirii vechiului drept
nescris românesc. Acest capitol se încheie cu o subdiviziune intitulată
„Dimensiuni istorice ale Jus Valahicum”, unde aducem argumente în ceea
ce privește asemănările dintre vechiul drept românesc nescris, „Legile celor
douăsprezece tabele”, Lex Romana Utinensis.
În capitolul șase al acestei lucrări alocăm un spațiu destul de întins
principalei instituții ce împărțea dreptatea și veghea la respectarea normelor
de drept cuprinde în Obiceiul Pământului și apoi în Pravile și anume
la instituția Domniei. În această subdiviziune, se tratează pe larg numirea
domnului de către Poartă, ritualul de înscăunare în țară, sunt arătate pe larg
care sunt prerogativele domnului și, nu în ultimul rând, cea mai importantă
parte este dedicată activității de judecată a domnului. Aici se arată faptul că
Imperiul Otoman nu avea niciun fel de implicare în deciziile pe care
domnul le lua în țară. Se mai arată cum era organizată judecata și care era
procedura de judecată.
De asemenea, în acest capitol am detaliat câteva aspecte generale ale celei
de-a doua instituții a statului și anume a Sfatului Domnesc, care erau
atribuțiile acestei instituții, precum și ce rol avea în judecata cauzelor.
Adunarea de Stări care reprezenta cea de-a treia instituție a țării era un alt
organism care este tratat în acest capitol. După cum se poate vedea, ea avea
și atribuții politico-judecătorești, însă acestea sunt secundare din punct de
vedere a puterii de decizie, pe care le putea lua în comparație cu instituția
domniei.
Alte două instituții despre care se vorbește în acest capitol sunt Armata și
Biserica, ce au reprezentat doi factori catalizatori în consolidarea
Principatelor Române.
Pentru a avea o viziune de ansamblu mai completă. aducem informații
despre organizarea administrativă, dregători și despre statutul juridic al
târgurilor și orașelor. Strâns legat de cel de-al doilea aspect, am tratat pe
larg care erau prerogativele judecătorești ale județului și șoltuzului.
Având în vedere că în acea perioadă principatele se aflau sub influența
Porții, am considerat normal să aducem câteva informații despre statutul
politico-juridic al Principatelor Române pe care le avea în raport cu
Imperiul Otoman. Aici se arată că obligația financiară a principatelor va
evolua în raport direct cu gradul de dependență față de turci, evoluție care
va fi destul de grea pentru ambele Principate.
Dreptul de proprietate este un alt aspect pe care l-am detaliat în acest
capitol. Am arătat care erau drepturile Domnului și ale Bisericii, precum și
cele ale claselor sociale: boierii, moșnenii, țăranii dependenți și țiganii robi.
Se poate observa aici că principalele drepturi aparțineau boierilor, dar și
faptul că țăranii dependenți nu erau lipsiți total de drepturi, ei erau stăpâni
pe uneltele agricole și aveau dreptul (până la legarea de glie – în timpul lui
Mihai Viteazul) să se strămute de pe o moșie pe alta, precum și la unele
scutiri care erau date de domn.
Cum era și normal, un alt aspect tratat în acest capitol este legat de instituția
familiei. Vom vedea cum era definită căsătoria în acea perioadă și aspectele
legate de divorț și cum erau văzute relațiile de rudenie, dar și cea a
instituției nașului care era una extrem de importantă în acea perioadă.
Pentru că unele aspecte privind partea de drept civil legată de raporturile de
familie sunt comune cu perioada următoare, am tratat acest subiect pe larg
în capitolul următor, dedicat în mare parte epocii fanariote.
Ultima parte a acestui capitol este dedicată apariției dreptului scris. Sunt
redate sumarizat primele informații din cronicile străine, privind dreptul
scris din principate și se va trata pe larg prima legislație scrisă care aparține
lui Alexandru cel Bun. Deoarece, de-a lungul timpului, au existat
cercetători, care au pus la îndoială existența acestui cod de legi scrise ne-am
propus să aducem dovezi (tratate obiectiv) care să întărească existența lor.
Această parte de capitol prezintă cronologic apariția pravilelor scrise, care
sunt tipărite la început în limba slavonă și greacă apoi în limba română cu
caractere chirilice. Capitolul se încheie cu prezentarea Pravilei Mici de la
Govora, care este prima lucrare ce face o delimitare serioasă între dreptul
canonic și cel laic, precum și primele legiuiri scrise ale lui Vasile Lupu și
Matei Basarab.
Capitolul șapte tratează dreptul românesc încadrat în unele din cele mai
încercate perioade ale istoriei noastre, și anume perioada fanariotă, și, de
asemenea, perioada post-fanariotă până la anul 1859, unde ca punct esențial
putem aminti apariția Regulamentelor Organice.
Acest capitol începe cu prezentarea unei viziuni de ansamblu asupra
Principatelor Române din timpul fanarioților, având ca aspect important
modul cum au ajuns fanarioții să conducă cele două țări românești, precum
și care erau raporturile cu Imperiul Otoman în acea perioadă.
Având în vedere că este perioada războaielor ruso-austro-otomane, iar
Principatele se aflau în sfera de influență a acestor puteri, am considerat că
este impetuos necesar să prezentăm principalele tratate internaționale dintre
cele două imperii cu punerea accentului pe reglementările juridice, care
vizau Principatele Române. Din această secțiune, prin informațiile expuse,
reiese faptul că acest conflict exterior a avut unele mici efecte benefice
asupra principatelor, dar au provocat și pierderi de teritorii, consecințele lor
facilitând apariția și reglementarea unor noi coduri de legi interne.
Prezentarea Regulamentelor Organice – consecința tratatului de la
Adrianopol, este un alt punct important dezbătut pe larg în lucrare. Sunt
expuși, în acest sens, pașii care au fost făcuți până la adoptarea acestor
pseudo-constituții.
O altă parte importantă a acestui capitol tratează condiția și dreptul
persoanelor în cadrul instituțiilor de drept civil. Am pus accent pe statutul
juridic al claselor sociale, precum și a străinilor veniți atunci în cele două
țări române. În ceea ce privește clasele sociale am adus completări
informațiilor prezentate în capitolul precedent, completări care au legături
cu modificările aduse odată cu noua administrație fanariotă.
Întrucât în această perioadă apar și coduri de legi bine definite, am avut
posibilitatea să vedem și să prezentăm care a fost sistemul de reglementare
juridică a bunurilor. Ne-am axat în a prezenta cum era definit dreptul de
proprietate în aceste legislații, care erau obligațiile și prevederile
contractuale și am tratat, de asemenea, aspectul privind vânzările și
schimburile și, nu în ultimul rând, dreptul de moștenire.
Instituția familiei prezentată în această perioadă vine ca o continuare a ceea
ce am redat anterior. Izvoarele istorice de acum, precum și codurile de legi
scrise apărute, ne-au permis să putem creiona o imagine a statutului familiei
și individului, să redăm care au fost principalele măsuri juridice luate pentru
estomparea căsătoriei timpurie și să vedem, de asemenea, care au fost
principalele motive de divorț. Se poate observa, în această perioadă, o
continuitate a ceea ce s-a petrecut în secolele precedente, unde tribunalul
ecleziastic avea un rol esențial în judecarea pricinilor care priveau familia,
tribunal care nu tolera devierile de la morala tradițională.
De asemenea, tot pe baza izvoarelor și legislației de atunci, am putut
creiona o viziune de ansamblu în ceea ce privește dreptul penal și procedura
de judecată de atunci, punând accent pe infracțiuni și pedepse.
Ultima parte a acestui capitol tratează dreptul scris din acea epocă și vine ca
o continuitate a informațiilor expuse în subdiviziunea similară a capitolului
precedent. Sunt detaliate pe larg cele nouă coduri de legi apărute în
perioada fanariotă, mai precis între anii 1730-1818 care debutează cu
încercarea de legislație a lui Gheorghe din Tapezunt și se încheie cu Codul
Calimach și legiuirea lui Caragea. Acestea au fost la vremea respectivă
primele coduri de legi laice construite pe baza celorlalte legiuiri scrise de
până atunci, dar luând în calcul și cutumele ce aparțineau Obiceiului
Pământului.
Capitolul opt este compus din două părți mari: dreptul în România și
dreptul în Transilvania. Prima parte debutează în contextul evenimentelor
care vor evolua din punct de vedere al dreptului, cu explicarea conceptului
de Constituție și cu reglementarea pentru prima dată după unirea
principatelor a principiului separării puterilor în stat.
Următoarea subdiviziune tratează statutul juridic internațional al României
după Unirea de la 1859, precum și toți pașii care au urmat din momentul
Unirii, până în momentul în care Marile Puteri europene au recunoscut acest
just deziderat.
Cum era și normal, având în vedere că a reprezentat una dintre cele mai
importante măsuri luate de domnul Alexandru Ioan Cuza, în această parte
este expus modul cum s-a adoptat legea secularizării averilor mânăstirești,
precum și argumentele care au fost avute în vedere la adoptarea acesteia.
Consiliul de Stat și Legea Domnului sunt alte două aspecte importante
tratate aici. Astfel, Consiliul s-a arătat că era făcut după modelul francez,
având ca atribuții elaborarea proiectelor de legi. Legea administrației locale
a fost un alt punct atins, punându-se accent pe definirea „comunei urbane”,
„comunei rurale” și pe instituția „primarului comunei.”
Una dintre cele mai importante legi pe care am dezbătut-o în acest capitol
privește adoptarea legii electorale, unde se definește modul cum se aleg
deputații Adunării elective. O altă măsură importantă luată de Alexandru
Ioan Cuza pe care a prezentat-o, este legea rurală care a reglementat
inadvertențele relațiilor de proprietate, cu privire la pământ cât și vechilor
drepturi feudale pe care le deţineau boierii cu privire la obligaţiile ţăranilor
de a efectua claca, dijma etc.
Odată cu apariția noului stat român, una din cele mai importate măsuri luate
de Cuza a fost elaborarea unui Cod Penal și a unui Cod de Procedură
Penală. Se arată aici că acest demers a fost unul mai mult decât necesar
pentru funcționarea noului stat (noile coduri menţionate au avut în mare
parte o influenţă franceză).
Una dintre ultimele măsuri luate de Alexandru Ioan Cuza, pe care am
prezentat-o în acest capitol, a fost adoptarea Codului Civil și a Codului de
Procedură Civilă. Această măsură a fost luată din necesitatea rezolvării
raporturilor juridice dintre cetățeni, care să oglindească sistemul social din
perioada respectivă.
Cum era și normal, în acest capitol s-a detaliat despre actul juridic și politic
fundamental al României, și anume Constituția din anul 1866 apărută după
abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. S-au prezentat în acest sens
caracteristicile constituției, precum și modificările care i-au fost aduse până
în anul 1923 când a intrat în vigoare o altă constituție.
Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestui capitol este reprezentat
de prezentarea statutului juridic al României din această perioada în
vâltoarea evenimentelor, care au dus la independența României, crearea
Regatului României, precum și Marea Unire de la 1918.
Cea de-a doua parte a acestui capitol tratează Dreptul din Transilvania de la
crearea dualismului austro-ungar până la Unirea din 1918. În această
subdiviziune s-a pus accent pe statutul românilor de dinainte de revoluțiile
de la 1848 și de după, pe organizarea Statală și Administrativă a
Transilvaniei. Va fi prezentat dreptul civil, dreptul procesual și organizarea
judecătorească, punându-se accent pe implicațiile pe care le aveau asupra
românilor. Un alt aspect foarte important care a fost prezentat, este legat de
legislația de deznaționalizare care a reprezentat un instrument adoptat de
parlamentul de la Budapesta, pentru a maghiariza cu forța populațiile
conlocuitoare din Transilvania printre care și pe românii care erau
majoritari.
Cel de-al nouălea capitol tratează dreptul românesc, începând cu anul 1920
(cu perioada de după Trianon când este recunoscută la nivel internațional
România Mare) și până în anul 1938 (până la constituția adoptată de regele
Carol al II-lea).
Pentru început este prezentat cel mai important demers făcut de regele
Ferdinand I de după Prima conflagrație Mondială și anume reforma agrară,
transpusă prin împroprietărirea a peste șase milioane de țărani ce a
reprezentat de fapt o promisiune făcută de rege soldaților pentru a-i motiva
în războiul de reîntregire. Concret, în această subdiviziune sunt prezentate
cele cinci decrete-lege, ce compun această reformă care vizează toate marile
provincii istorice ale României Mari.
Un alt mare demers făcut în timpul Regelui Ferdinand I, care este prezentat
în acest capitol, este reprezentat de Adoptarea Constituției din anul 1923.
Este prezentată necesitatea apariției acestei noi constituții în contextul unei
țări mult mai mari, în care partea socială a devenit mult mai complexă și
totodată sunt prezentate sumarizat toate cele opt părți ale acestei
constituții: Despre teritoriul României, Despre drepturile românilor,
Despre puterile statului, Despre finanțe, Despre puterea armată,
Dispozițiuni generale, Despre revizuirea constituției, Dispoziții tranzitorii
și suplimentare.
Următoarea mare reformă, care este prezentată în acest capitol este
reprezentată de legea electorală din 1926. Se va arăta aici că dispozițiile
cuprinse în această lege, fac referire la listele electorale, cărțile de alegător,
exercițiul dreptului de vot, birourile electorale județene și atribuțiile
acestora, operațiunile electorale privind declarațiile de candidatură,
buletinele de vot, votul și procedura votării, penalitățile ce se aplicau cu
privire la neexercitarea votului sau exercitarea acestuia în anumite condiții.
Legea administrativă adoptată în 1925 este un alt punct de interes pe care l-
am tratat. Constituirea României Mari prin unirea la Vechiul Regat a
Ardealului, Basarabiei, Bucovinei și Banatului a condus și la o unificare
administrativă, întrucât existau mai multe legi de organizare, cum ar fi atât
cea a comunelor urbane din iulie 1894 în vechea Românie, cât și alte legi
privind administrația din celelalte regiuni, astfel că o unificare
administrativă a durat până în 1926, dar și după aceea.
Acest capitol se începe cu prezentarea modificărilor aduse Codului penal și
a Codului de procedură penală. Acest demers a reprezentat o necesitate
petru a asigura unitatea legislativă a tuturor provinciilor istorice ce au intrat
în componența României Mari.
Cel de-al zecelea capitol tratează evoluția dreptului, începând cu domnia lui
Carol al II-lea și până la ajungerea la putere a comuniștilor în anul 1948.
Unul dintre cele mai importante puncte prezentate în acest capitol este legat
de Constituția adoptată de Carol al II-lea, care a fost publicată printr-un
decret regal la data de 20 februarie 1938. Se arată aici că formal, această
constituție era asemănătoare celei din 1923, fiind alcătuită tot din 8 titluri cu
aceeași denumire marginală (cuprinzând 100 de articole față de 138 ale
celei din 1923), cu excepția titlului II unde, în loc de „Despre drepturile
românilor”, era intitulată „Despre datoriile și drepturile românilor”.
Este prezentată, de asemenea, o scurtă viziune de ansamblu asupra
evenimentelor petrecute în timpul celui de-al doilea Război Mondial și rolul
României în această conflagrație.
Următoarea parte a acestui capitol prezintă decretele și legile despre care
am considerat că sunt acte normative cu o valoare constituțională din
perioada anilor 1944 – 1948.
Ultima parte a acestui capitol arată cum au ajuns comuniștii la putere și ce
măsuri au luat pentru a părea cât mai legitimă instaurarea acestei noi forme
de conducere. Punctul culminant, așa cum este prezentat în lucrare, este
reprezentat de întrevederea din 30 decembrie 1947 dinte Regele Mihai și
Petru Groza, acesta din urmă, printr-un șantaj grosolan va reuși să îl
înduplece pe rege să abdice și să părăsească țara.
Cel de-al unsprezecelea capitol al lucrării noastre tratează istoria dreptului
românesc pe perioada regimului comunist (1948-1989). Acesta debutează
cu prezentarea Constituției noii Republici Populare Române adoptate în
anul 1948. Sunt expuse detaliat cele 10 titluri care compun această lege
fundamentală. Acestea sunt: Republica Populară Română, Structura social-
economică, Dreptul și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, Organul
suprem al puterii de Stat, Organele administrației de stat: Consiliul de
Miniștrii și ministerele, Organele locale ale puterii de Stat, Organele
judecătorești și parchetul, Stema, Sigiliul, Drapelul și Capitala,
Modificarea constituției, Dispozițiuni transitorii. Totodată sunt prezentate
și măsurile politice luate de după anul 1948 materializate prin nașterea
Partidului Muncitoresc Român, arestarea și decimarea principalilor
adversari politici și de asemenea constituirea Prezidiului Marii Adunări
Naţionale din România.
Expunerea amănuntelor celor mai importante despre Constituția din anul
1952 este următorul punct de interes expus în acest capitol. De asemenea, se
expune o scurtă prezentare a perioadei 1965-1989, perioadă care coincide
cu ajungerea la conducerea țării a lui Nicolae Ceaușescu, unde vom face o
scurtă expunere despre apariția cultului personalității conducătorului.
În ultima parte a acestui capitol, se menționează apariția Constituției din
1965, care din punct de vedere formal a reprezentat un pas înainte față de
ultimele două constituții, însă și aceasta servea interesele regimului din
perioada respectivă. Se va reintroduce în Titlul I – Republica Socialistă
România – articolul 1 că teritoriul este inalienabil și indivizibil și că
întreaga putere a republicii ar aparține poporului, liber și stăpân pe soarta
sa.
Ultimul capitol tratează perioada aferentă căderii regimului comunist din
anul 1989 până în prezent. Pentru început am prezentat contextul
evenimentelor care au dus la schimbarea de regim de atunci. Am pus accent
pe părerea istoricilor care tratează această perioadă în ceea ce privește
semnificația acestui eveniment pentru istoria contemporană a României.
Sunt prezentate apoi principalele măsuri cu caracter legislativ, dar și politic
luate imediat după evenimentele din 1989, iar în acest sens putem
nominaliza modificările care au fost făcute Constituitei din 1965, apariția
Decretului lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea
Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale
Frontului Salvării Naționale, Legea nr. 37/1990 pentru organizarea și
funcționarea Guvernului României, lege ce a fost în vigoare până în 2001
când a fost înlocuită prin Legea nr. 90/2001.
Un alt punct de interes care este expus în acest ultim capitol este reprezentat
de prezentarea instituțiilor: Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ și Curtea
Constituțională a României. De asemenea, o altă parte importantă și inedită
a acestui capitol este prezentarea influențelor obligatorii pe care le are
dreptul Uniunii Europene asupra dreptului intern.
În ultima parte a acestui capitol, ne-am referit la normele care conțin
dispoziții civile ce guvernează raporturile dintre oameni, adoptarea unei legi
organice cum este Codul Civil care reflectă ca într-o oglindă realitatea unui
sistem social, Codul de procedură civilă sau Codul penal și Codul de
procedură penală.
Cu ce vine inedit lucrarea noastră? În strânsă legătură cu cele enunțate la
început, vom prezenta în continuare cu ce vine nou această lucrare în
peisajul istoric al dreptului românesc. Cu smerenie, am considerat că este
necesar acest lucru, nu pentru a ne face un titlu de glorie, ci din simplul
motiv că acela care va folosi această lucrare ca sursă bibliografică a vreunui
studiu personal să se poată ajuta mai ușor de informațiile cu caracter de
noutate pe care le aducem.
Este prima lucrare ce caută rădăcinile dreptului în hățișul a ceea ce
denumim noi astăzi preistorie. Departe de noi de a caută rădăcinile dacilor
acum 8000 de ani în urmă și de a spune că a existat o continuitate de atunci,
totuși regulile morale care apar, rămân ca un egregor pe pământul unde s-au
născut și s-au transmis din generație în generație. Astfel, putem lega de
acest teritoriu al țării noastre Legile Tutedanilor, plasate cu aproximativ
6000 de ani înainte de Hristos, zonă care reprezenta ținutul cel mai propice
din Europa pentru dezvoltarea unei civilizații, implicit și pentru apariția
unor reguli cu caracter moral.
De asemenea, prin expunerea teoriilor privind inscripțiile de pe plăcuțele de
lut descoperite în localitatea Tărtăria datate în 5300 î.Hr., lucrarea noastră
aduce în atenția cititorului ipoteza că acea scriere redă reguli de conviețuire
între oameni.
O altă ipoteză demnă de atenție este aceea legată de legiuitorul Hermes care
capătă denumirea de Trismegistus, deoarece este regăsit cu numele de
Mercur la romani și Toth la Egipteni. Din izvoarele grecești locul nașterii
acestuia este plasat în zona Traciei, este considerat tot de către greci ca fiind
cel care a dat primul set de reguli oamenilor din acea zonă. Am considerat
că este necesar a aminti despre el, chiar dacă informația este una cu
conotație legendaro-mitologică, deoarece există dovezi clare că el ar fi fost
venerat de către daci și însăși denumirea cetății Sarmizegetusa își are
originea în denumirea lui: Sarmis-Armis-Hermes. Mai mult de atât,
Herodot, în cartea a VII-a a monumentalei sale lucrări, ne spune clar că
regii și nobilii geți îl venerau pe Hermes și cum în acea perioadă legile
aveau un caracter moralo-religios, nu este greșit a afirma că primele legi ale
geților erau cele ale lui Hermes.
Amintirea dovezilor din sursele narative grecești ale vremii despre Zamolxe
ca legiuitor al traco-geto-dacilor este o altă informație importantă expusă.
De asemenea, un alt lucru important pe care l-am demonstrat a fost că
Zamolxe nu a fost cel care a adus Legile Belagine la daci, ci el este primul
mare reformator al lor, iar aceste legi s-au transmis mai departe din
generație în generație, după ele ghidându-se toți marii regi daci și
întinzându-se până în evul mediu în unele țări nordice, care le-au preluat de
la geți pe filieră gotică.
O altă premieră pentru o lucrare de istoria dreptului este dată de prezentarea
lui Anacharsis, unul dintre cei șapte înțelepți ai antichității. Prinț fiind, din
neamul dacizat al agatârșilor el va merge la Atena și îl va ajuta pe Solon la
crearea legilor, după care s-au ghidat ulterior și atenielii așa cum ne
informează Plutarch. Tot de la acest mare învățat grec aflăm că Anacharsis
a publicat un cod de legi și în „țara sa natală”. De aici tragem concluzia că
acesta a fost unul dintre primii mari legislatori de pe actualul teritoriu al
României despre care însă se vorbește atât de puțin.
Un alt lucru care apare în premieră într-o lucrare de istorie a dreptului este
legat de modul cum era aplicat dreptul cutumiar pe actualul teritoriu al
României în antichitate. Toate cutumele și regulile despre care aveam
cunoștință până acum au fost atribuite grosso-modo traco-geților. În
realitate lucrurile au stat altfel. Pe teritoriul nostru au dăinuit populații
diferite cu reguli diferite. De aceea în urma studierii izvoarelor, am reușit să
încadrăm cinci mari „categorii”: geto-daci, sciți, agatârși, saci-galactofaci și
traci. Fiecare dintre acestea avea reguli diferite după care se ghidau.
Izvoarele păstrate până în prezent ne-au permis să identificăm cutume, în
ceea ce privește proprietatea și instituția familiei.
De asemenea, în perioada de la Dromichates până la Rubobostes, prin
dovezile expuse am arătat că celula de bază era formată de obște, în care un
rol însemnat îl avea Sfatul bătrânilor sau înțelepților, forma de conducere
era democrația militară, iar toate deciziile erau dezbătute și luate în baza
unor cutume transmise din generație în generație.
Din perioada dintre Burebista și Decebal, aflăm că regele avea ca mână
dreaptă un preot ce era și legislator. Totodată, triburile care făceau parte din
regat sau micile regate ulterior după moartea lui Burebista, în afară de
respectarea unui număr restrâns de legi venite de la centru, se ghidau după
propriile cutume.
Un alt lucru cu caracter de noutate expus într-o lucrare de istoria dreptului,
pe baza informațiilor pe care ni le-a oferit Ovidius în momentul în care a
fost renegat la Tomis, este că geții practicau duelul judiciar în care își
făceau dreptate în urma unei confruntări. Scrierea lui Ovidiu este primul
izvor care atestă duelul judiciar.
Un alt aspect inedit expus este legat de legile pe care le practicau dacii liberi
în perioada cuceririi romane. După cum Dio Cassius ne spune, Carpii se
ghidau în continuare după legile cu caracter moralo-religios pe care le
întâlnim chiar în timpul lui Burebista, unde celula de bază era obștea
sătească, iar principalul organ legislativ era Sfatul bătrânilor. De asemenea,
cea mai mare parte a populației dacice din interiorul provinciei Daciei
Augusti se ghidau după aceste reguli. Argumentele pe care ne ajută să ne
dăm seama de acest lucru este că ei trăiau izolați de restul locuitorilor veniți
și mai mult de atât, ei nu vor deveni cetățeni ai imperiului după noua
constituție a lui Caracalla din anul 212. Ca atare, setul de legi impuse de
romani face ca aceștia să trăiască izolați de restul populațiilor.
În perioada de după retragerea aureliană, cea mai importantă sursă, pe care
o prezentăm în premieră într-o lucrare de istoria dreptului, este aceea a
împăratului bizantin Flavius Mauricius Tiberius Augustus (539- 602 d.Hr.),
care ne arată clar că străromânii respectau multe dintre cutumele moștenite
de la strămoșii lor daci. Cunoscând și faptul că odată cu apariția marilor
invazii a existat o ruralizare masivă, rezultă că dreptul s-a transmis și s-a
conturat prin sfatul bătrânilor – principalul organ legislativ al obștii
sătești. De asemenea, prin dovezile arheologice pe care le-am prezentat
indirect, vom vedea că acest drept cutumiar era uniform în toate
comunitățile de valahi. Aceștia nu s-au amestecat cu migratorii care erau
vremelnici și duceau doar o politică de rechiziție a bunurilor și a alimentelor
necesare, fără a fi interesați de a stabili pe acest teritoriu.
De asemenea, un alt aspect inedit prezentat în această lucrare era
reprezentat de detalierea vechiului drept nescris românesc cunoscut și cu
numele de Obiceiul Pământului sau Jus Vlalachicus. Prin unele argumente
aduse în premieră, arătăm omogenitatea legilor nescrise după care se ghidau
românii chiar și în enclavele din zona Balcanilor, Ungaria sau Polonia.
O altă perspectivă inedită expusă este legată de asemănările dintre Jus
Valachicus și alte legiuiri vechi, cum ar fi Legile celor douăsprezece tabele
sau Lex Romana Utinensis.
Inedit mai ales este faptul că în lucrare a fost tratată perioada de după
formarea Principatelor Române până la perioada fanariotă. Cercetând cu
atenție izvoarele editate ale Academiei Române am reușit să facem câteva
diferențe de nuanțe în ceea ce privește modul cum se aplica dreptatea. În
primul rând pe baza documentelor descoperite de Ștefan Pascu în arhivele
Vaticanului și ne referim aici la acea însemnare a italianului Franco Sivori,
care era mâna dreaptă a principalului judecător al țării și anume a domnului
(în cazul de față Petru Cercel) vedem că la sfârșitul secolului al XVI-lea se
aplica încă vechiul drept românesc nescris, chiar dacă începuseră să apară
primele pravile. Tot conform documentelor vom vedea că, diferit până în
acest moment exista diferențe între diferitele taxe aplicate judecății sau
survenite în urma judecății și ne referim aici la Zaveasca, Ferie sau Gloabă.
De asemenea, cu titlu inedit, am expus care au fost motivele ce au stat la
luarea deciziei de legarea de glie a țăranilor din Moldova și Țara
Românească.
Un alt lucru nou cu care vine lucrarea noastră este legată de prezentarea
dovezilor, cum că prima legiuire scrisă a apărut în Moldova în timpul lui
Alexandru Cel Bun. De asemenea, privind apariția dreptului scris, pe baza
manuscriselor inedite care se regăsesc în Șcheii Brașovului, venim cu
informații despre câteva pravile nestudiate până în momentul de față,
precum și despre copiile unora care existau deja, dar despre care nu aveam
cunoștință că s-ar fi făcut mai multe copii în Transilvania, iar în acest sens
ne referim la codul de legi al lui Matei Basarab.
De asemenea, aferent perioadei fanarioților, venim cu informații noi pentru
o lucrare de istoria dreptului în ceea ce privește măsurile de prevenție, a
căsătoriei timpurii, a principalelor motive de divorț precum și care era rolul
adevărat al Tribunalului Eclezeiastic.
Privind partea de sfârșit de istorie modernă și întreaga istorie contemporană
am detaliat pe larg principalele aspecte care au dus la evoluția dreptului.
Am detaliat în acest sens măsurile luate de Alexandru Ioan Cuza în ceea ce
privește codurile de legi menite a desăvârși opera Unirii de la 1859.
Totodată, în paralel, am detaliat măsurile și legile de deznaționalizare,
prezentate în ceea ce privește pe românii din Transilvania.
Detalierea Constituțiilor apărute în 1923, 1938, 1948, 1952, 1965 pe baza
instrumentelor de lucru directe la care am avut acces, creând o imagine cât
mai transparentă a dreptului a reprezentat unul dintre lucrurile propuse și
atinse ale lucrării noastre.
Nu în cele din urmă, propunându-ne să ajungem cât mai aproape de dreptul
de zi cu zi, am expus detaliat modul în care dreptul Uniunii Europene
influențează dreptul nostru intern.