Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
INTRODUCERE.............................................................................................................................2
1. Definirea dreptului roman...........................................................................................................4
1.1. Obiectul dreptului roman......................................................................................................5
2. Periodizarea Istoriei Dreptului Roman........................................................................................7
2.1 Epocile dreptului roman......................................................................................................11
3. Însemnătatea dreptului roman...................................................................................................12
CONCLUZIE.................................................................................................................................14
REFERINŢE..................................................................................................................................18
1
INTRODUCERE
Organizarea statului roman a avut cunoscut mai multe perioade de dezvoltare. Mai întîi,
statul roman și-a cunoscut evoluția în perioada regalității, care a durat din momentul fondării
Romei pînă în anul 509 în. Hr. Organele de conducere a societății romane din perioada
respectivă, erau rex-regele, senatul, comitia centuariata.
Perioada republicii a durat de la anul 509 în. Hr pînă în 27 în. Hr, cînd Împăratul Augustus a
fondat monarhia. Această perioadă se evidențiază prin dezvoltarea rapidă din punct de vedere
social și economic, și deasemenea printr-un numar emins de cuceriri, care duc la marirea
numărului de sclavi, a căror muncă se bazează pe întreaga producție de bunuri a societății.
a) Comitia curiata rolul său devine tot mai limitat în conducerea politică.
b) Comitia centuriata cunoaște o perioadă de transformare strucurală din cauza reformei lui
Appius, care spune că Comitia centuriata trebuie să fie formată doar din cei ce dețin metale,
arme și imobil.
c) Concilium plebis vechea adunare a plebeilor, care la început adopta hotăriri numai pentru
plebei, însă cu timpul adopta hotărîri obligatorii pentru toți cetățenii.
d) Comitia tributa era vechea adunare, hotărîrea căreia a dus la repartizarea cetățenilor în
triburi, cartiere urbane și rurale.
1) Principatul a durat din 27 în. Hr pînă în 284 d. Hr î această perioadă organele politice de
conducere erau împăratul, senatul și magistraturile.
2) Dominatul 284-565 d. Hr, a început odată cu venirea la putere a lui Deoclețian. În această
perioadă împaratul nu era doar conducător, ci era considrat și cel ce deține putere supranaturală.
2
A treia perioadă a dreptului roman, se numea epoca postclasică, a durat în timpul
imperiului, de-a lungul perioadei dominatului.
Mai jos vom analiza si alte detalii. Tema acestei lucrari este foarte importanta intrucit trebuie
sa intelegem correct cum anume statul (in care traim) si dreptul a ajuns la nivelul dat de
dezvoltare, care actual ne determina bunastarea societatii. Lucrarea este structurata in trei
capitole.
3
1. Definirea dreptului roman
4
evoluţia ulterioară dreptului roman dovedeşte că în practică romanii au depăşit-o şi totodată au
cultivat-o în spiritul lor de respect faţă de tradiţie.
Acest lucru nu s-a întâmplat şi cu celelalte sisteme de drept ale antichităţii ca cel babilonian,
egiptean, hindus etc. cărora lipsindu-le genialitatea juridică au dispărut fără a lă sa urme în
civilizaţia umanităţii.
5
În continuare însă se va respecta ordinea tratării din Institute abordându-se persoanele mai
întâi; apoi sub titlul de drepturi reale se vor trata bunurile, posesia, proprietatea şi drepturile reale
asupra bunurile altuia.
În partea a doua a cursului se vor trata alte instituţii importante ale dreptului roman, respectiv
succesiunile, obligaţiile şi izvoarele obligaţiilor.
6
2. Periodizarea Istoriei Dreptului Roman
Perioada regalităţii
7
În ceea ce priveşte organizarea statului, o dată cu întemeierea sa, au fost preluate organele de
conducere a societăţii romane din perioada prestatală, respectiv rex-regele, senatul şi comitia
centuriată creată prin reforma lui Servius Tullius.
Perioada republicii
Republica romană cunoaşte în această perioadă o dezvoltare rapidă din punct de vedere
social şi economic. Roma îşi extinde cuceririle printr-o politică de permanentă expansiune,
devenind după războaiele punice singura stăpână a bazinului mediteranean. Astfel de cuceriri au
fost posibile datorită unei armate puternice pe care romanii au creat-o special în acest scop.
Drept urmare a războaielor de cucerire, la Roma se concentrează un număr tot mai mare de
sclavi, pe a căror muncă începe să se bazeze întreaga producţie de bunuri a societăţii.
În acest context, viaţa socială se caracterizează prin confruntarea contradictorie între
patricieni şi plebei, conflict întreţinut de condiţiile discriminatorii impuse celor din urmă din
punct de vedere atât politic, cât şi economic.
Chiar dacă plebeii au reuşit să obţină câteva cuceriri în lupta lor, ca, de exemplu, accesul la
comitia centuriata, în celelalte domenii, respectiv cel administrativ, religios şi jurisdicţional
continuau să fie excluşi. De asemenea, şi ager publicus era exploatat în exclusivitate tot de către
patricieni. Aceste cauze au determinat ca după o luptă de secole plebeii să obţină anumite
reforme, ca, de pildă, cea a fraţilor Gracchi sau Legea celor XII Table.
Către sfârşitul republicii, când dezvoltarea economică marchează un avânt nemaiîntâlnit până
atunci, societatea romană trece prin mutaţii profunde care determină restructurarea categoriilor
sociale, iar distincţia binecunoscută între patricieni şi plebei începe să se estompeze. Astfel, apar
noi categorii derivate din patricieni ori plebei, respectiv cavalerii şi nobilii [4, p.32].
Cavalerii erau cei îmbogăţiţi în urma comerţului cu sclavi, a celui maritim, în arendarea
impozitelor şi a lui ager publicus, în arendarea minelor statului şi în aprovizionările militare. Ei
aveau anumite semne distinctive, respectiv dreptul de a purta un inel de aur şi de a avea locuri
rezervate la teatru.
Nobilii erau cei care deţinuseră o magistratură curulă ori descendenţii lor. Nobilimea era
formată şi din familii de plebei care au ajuns nobili prin faptul îndeplinirii unei magistraturi
curule. Alte categorii sociale în această perioadă erau formate din proletari şi sclavi.
Termenul de proletar apare de timpuriu în limba latină. Legea celor XII Table îl cunoştea, iar
conform tradiţiei, regele Servius Tullius îi exclusese de la serviciul public şi militar. Proletar era
omul sărac care nu avea decât copii – proles. La sfârşitul republicii, drept consecinţă a legii
grânelor, promisă de Caius Gracchus, lege prin care statul era obligat să procure în condiţii
ieftine grâu pentru săraci, proprietarii devin cetăţeni săraci care nu aveau nici un mijloc de
8
subzistenţă decât ajutorul acordat de către stat.
Sclavii constituiau categoria de oameni care nu se bucurau de libertate, nefiind persoane.
Sclavia, din forma sa patriarhală, spre sfârşitul republicii, devine clasică, constituind de fapt baza
economică a sistemului sclavagist.
În perioada republicii, organele de exercitare a puterii politice au fost în parte preluate din
perioada anterioară, dar acum dispare regele şi apar magistraţii, care se adaugă adunărilor
poporului şi senatului.
Adunările poporului adoptau hotărâri legislative, electorale sau judiciare. Ele se concretizau
în patru categorii de adunări, respectiv: comitia curiata, comitia centuriata, concilium plebis şi
comitia tributa.
Comitia curiata îşi pierde din prerogativele avute în perioadele anterioare şi rolul său devine
tot mai limitat în conducerea politică a societăţii romane. Ea îşi exercita atribuţii în materia
dreptului privat legate de anumite instituţii juridice, ca testamentul sau adrogaţiunea.
Comitia centuriata cunoaşte în această perioadă o transformare structurală determinată de
cenzura lui Appius Claudius, pe de o parte, şi de o reformă din anul 220 î. e. n. , pe de alta.
Cenzorul Appius Claudius, la 312 î. e. n. , a admis ca şi cei care aveau avere mobiliară, adică
metal constând în aramă, aur, argint, să poată face parte dintr-una din cele cinci categorii ale
adunării centuriate şi nu numai cei care deţineau avere imobiliară.
Prin reforma din anul 220 î. e. n. , numărul centuriilor s-a mărit, mărindu-se astfel şi numărul
celor care participau la vot. De aceea se consideră această reformă ca o victorie obţinută de micii
proprietari de pământ.
Concilium plebis era vechea adunare a plebei care la început adopta hotărâri obligatorii
numai pentru plebei. În urma legii Hortensia din sec. III î. e. n. , hotărârile acestor adunări devin
obligatorii pentru toţi cetăţenii, deci şi pentru patricieni, şi astfel s-a transformat în comitia
tributa.
Comitia tributa a apărut o dată cu transformarea vechii adunări a plebei într-o adunare în care
hotărârile au devenit obligatorii şi pentru patricienii repartizaţi după cartierul în care locuiau şi
care astfel dobândiseră dreptul de vot în adunarea plebei. Aceasta era consecinţa împărţirii
cetăţeniilor, deci şi a plebei, la Roma, în patru triburi sau cartiere urbane şi în 17 cartiere rurale
cuprinzând pe cei ce locuiau în împrejurimile Romei [2, p. 14].
Senatul, în această perioadă, a dobândit un rol important în conducerea politică a societăţii
romane şi chiar dacă nu avea dreptul să elaboreze legi, el trebuia să le confirme pe cele votate de
adunările poporului. În acest fel, el supraveghea respectarea vechilor tradiţii şi moravuri ale
poporului roman.
La început, consulii erau cei care îi numeau pe senatori dintre patricieni. Mai târziu, senatorii
9
au încetat de a fi în mod exclusiv patricieni, dobândind această demnitate toţi aceia care au
deţinut anterior o magistratură curulă, printre care puteau fi şi plebei, de când dobândiseră
dreptul la magistratură. În cele din urmă, cenzorii erau cei care au primit dreptul să numească
senatori.
Magistraţii erau înalţi funcţionari de stat care deţineau atribuţii importante din punct de
vedere administrativ şi jurisdicţional. În mâinile lor erau concentrată şi puterea militară. Erau
aleşi pe o perioadă limitată, de regulă, un an. Puterea lor se exercita prin două importante
atribute, denumite potestas şi imperium.
Magistraţii superiori, consulii deţineau puterea civilă supremă, dar şi conducerea armatei.
Urmau conform ierarhiei pretorii, ce aveau ca atribuţie principală administrarea justiţiei, cu
preponderenţă cea civilă. De fapt, aceştia nu judecau, ci doar organizau instanţa. În anul 242 î. e.
n. apare preotul peregrin, care are ca atribuţie organizarea proceselor dintre cetăţeni şi peregrini.
Altă categorie de magistraţi era cenzorul. El avea sarcina de a se ocupa de cens –
recensământ, adică să evalueze periodic din cinci în cinci ani averea cetăţenilor şi să înscrie toate
perioadele pe listele censului.
Edilii curuli erau magistraţii care supravegheau organizarea şi funcţionarea pieţelor, se
ocupau de aprovizionarea oraşului şi aveau atribuţii jurisdicţionale în ceea ce priveşte vânzarea
vitelor şi sclavilor, care se făceau în pieţele publice.
Questorii erau funcţionarii care administrau tezaurul public, arhivele statului şi se ocupau cu
vânzarea prăzii de război.
Tribunii plebei au jucat un rol de o mare însemnătate în viaţa statului roman, căci, pentru
apărarea intereselor plebeilor, aveau dreptul de a se opune actelor magistraţilor prin veto. Nu se
puteau însă împotrivi astfel actelor cenzorilor şi dictatorilor, cât şi hotărârilor senatului.
În cazuri deosebite, de excepţie, cum erau războaiele, răscoalele etc. , conducerea statului era
încredinţată unui dictator, căruia nimeni nu i se putea opune, dar care avea o împuternicire
excepţională pe un termen limitat, respectiv pe şase luni.
Perioada monarhiei
Perioada monarhiei sau a imperiului se împarte în două etape succesive, respectiv principatul
şi dominatul sau monarhia absolută.
a. Principatul
Această perioadă a debutat cu tentativa lui Caesar de a instaura o monarhie făţişă, tentativă ce
nu a avut reuşită. În această perioadă, structura societăţii romane s-a menţinut în mare parte, dar
10
s-a polarizat prin creşterea diferenţelor dintre bogaţi – honestiores şi săraci – humiliores.
În perioada principatului, organele politice de conducere în statul roman sunt împăratul,
senatul şi magistraturile.
b. Dominatul
Ultima etapă a monarhiei, dominatul sau monarhia absolută, a reprezentat o formă făţişă de
absolutism ce caracteriza statul roman în această perioadă.
Forma de stat instaurată era o monarhie absolută de drept divin în care împăratul nu mai era
considerat principes, primul între cetăţeni, ci mai presus de oameni – dominus et deus, având
puteri supranaturale.
11
3. Însemnătatea dreptului roman
Dreptul roman prezintă o deosebită însemnătate deoarece el constituie fundamentul pe care s-
a clădit sistemul juridic. Cu toate că dreptul roman nu mai este în vigoare, noţiunile şi principiile
sale care s-au perpetuat de peste două mii de ani până astăzi sunt perfect aplicabile. Deci el nu a r
ămas un simplu document arheologic, aşa cum este cazul altor legislaţii din antichitate, ci a trăit
o viaţă proprie, a depăşit sub aspectul formei sale limitele societăţii care l-a generat şi a exercitat
o influenţă hotărâtoare asupra dreptului de mai târziu [3, p.36].
Studiul dreptului roman prezintă o însemnătate motivată şi de anumite criterii legate de
cultura generală şi juridică, de istoria dreptului şi de rolul didactic pe care-l joacă în pregătirea
celor ce vor deveni jurişti. Căci dacă grecii au dat dovada măiestriei lor în privinţa filozofiei,
juriştii romani şi-au manifestat genialitatea în ceea ce priveşte mânuirea raţiona-mentului juridic,
a elaborării conceptelor, principiilor şi noţiunilor juridice.
Despre însemnătatea dreptului roman se poate vorbi la nesfârşit în sens general, dar de
asemenea ea se prezintă şi în sens concret, odată cu studiul şi cercetarea fiecărei instituţii juridice
în parte. Dreptul roman prezintă deci interes pentru următoarele considerente:
- a creat alfabetul dreptului printr-un limbaj juridic cu ajutorul căruia s-au putut exprima
ideile juridice cerute de viaţa practică;
- a determinat dezvoltarea gândirii juridice, iar consecinţa a fost că noţiunile juridice
actuale au apărut în marea lor majoritate în cadrul său, caracterizându-se prin precizie, claritate şi
logică strictă;
- a contribuit la formarea principiilor juridice prin adagii ori maxime celebre transmise
lumii moderne. Cunoaşterea acestor principii prezintă o mare însemnătate deoarece pe de-o parte
ele constituie regulile fundamentale ale dreptului roman, iar pe de alta ajută la soluţionarea unor
probleme juridice practice. De aici rezultă principii ca cel al simetriei sau corespondenţei
formelor în conformitate cu care un act juridic încheiat într-o anumită formă nu poate fi
desfiinţat decât în aceeaşi formă, însă în sens invers;
- determină formarea unei educaţii juridice atât pentru omul de cultură cât şi pentru
specialistul ce se formează şi se perfecţionează în ştiinţa dreptului;
- dezvoltă simţul juridic practic pentru că el însuşi s-a format pe bază de speţe şi ne dă
astfel posibilitatea de a urmări şi înţelege modul de elaborare al noţiunilor juridice. Astfel,
exemplul cel mai concludent este cel al Digestelor, una din principalele lucrări ale operei
legislative a lui Justinian care constituie de fapt o vastă culegere de speţe. Ori se ştie că învăţarea
dreptului prin intermediul speţelor se bucură de o atenţie deosebită. Prin acest aspect iată că
dreptul roman dobândeşte un caracter cu totul modern;
12
- dreptul românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa dreptului roman, în trei momente
principale semnificative, respectiv perioada de zămislire a poporului român şi de formare a
dreptului obişnuielnic pe un fond juridic de drept roman; perioada dreptului juridic scris, când
influenţa dreptului roman s-a exercitat prin filieră bizantină, şi în cele din urmă perioada
elaborării operei legislative din timpul lui Alexandru Ioan Cuza când au fost preluate o serie de
categorii şi principii ale dreptului roman clasic [6, p.21].
13
CONCLUZIE
Istoria Romei începe o dată cu actul formării oraşului de către Romulus (21 aprilie 753
î.Hr.). Personajul legendar Romulus se presupune că ar fi descendentul lui Aeneas, eroul troian
rămas în viaţă după ce grecii au asediat oraşul Troia.
Interesul pentru crearea unei istorii s-a manifestat abia spre sfârşitul secolului al III-lea î.Hr.
la Roma, în contextul expansiunii romane în bazinul mediteranean. Însă abia în epoca augustană,
mitul fondării Romei îşi capătă forma definitivă, prin intermediul lui Vergiliu, poet, care
aparţinea cercului literar patronat de către Maecenas şi care în „Aeneis” crează o origine ilustră
Romei, relatând despre sosirea lui Aeneas în Italia. Pe de altă parte, istoricul Titus Livius, în
monumentala lucrare „Ab Urbe Condita”, relatează la începutul operei sale despre fondarea
oraşului.
O altă etapă importantă în istoria romană este reprezentată de epoca republicană (510/509 –
27 î.Hr.). La rândul ei, epoca republicană poate fi subîmpărţită în două:
1. Republica timpurie şi clasică
2. Republica târzie (sau criza sec. I î. Hr.)
Dacă prima parte poate fi caracterizată prin evoluţia Romei de la stadiul de cetate/oraş la stat
teritorial, datorită în primul rând expansiunii în peninsula italică şi apoi în bazinul Mediteranei,
criza secolului I î.Hr. (c. 133 – 27 î.Hr.) reprezintă o consecinţă a mai sus-menţionatei
expansiuni.
14
(comitia): centuriata (adunarea cetăţenilor înarmaţi sau adunarea cetăţenilor pe centurii)
şi tributa (derivată din concilium plebis şi considerată o adunare exclusiv plebee, din 287 î.Hr.,
hotărârile sale dobândind putere de lege)
În plan instituţional, asistăm la o distorsionare a rolului magistraturilor clasice ale
Republicii, care, fiind structurate pentru un oraş-stat, nu mai pot gestiona statul teritorial care
ajunsese Roma. Spre sfârşitul Republicii clasice şi începutul crizei secolului I î.Hr. se simte
nevoia unei adaptări a acestor instituţii la noilea realităţi.
Criza se manifestă pe mai multe planuri: politic (prin tentativele unor personaje politice de
frunte de a institui un regim personal), socio-economic (prin tendinţa tot mai accentuată de
creare a marilor proprietăţi în Italia şi încercări de rezolvare a problemei pauperizării ţărănimii
mici şi mijlocii din Italia), militar (scăderea numărului de cetăţeni recrutabili în legiuni – ca şi
revoltele sclavilor: revoltele din Sicilia, răscoala lui Spartacus – 73 – 71 î. Hr.), până la
modificări în planul mentalităţii colective, unde asistăm la o elenizare accentuată a elitei
politice, ceea ce duce la coruperea vieţii publice, unde discursul, de exemplu, capătă un rol
deosebit de important, până la tendinţele spre lux ostentativ, strâns legate de accentuarea
competiţiei din sânul clasei politice, ajungându-se la distorsionarea caracterului iniţial al unor
magistraturi, precum dictatura sau crearea altora noi, precum triumviratul. De asemenea,
corupţia devine un principiu al vieţii publice, ca de altfel şi generalizarea sistemului clientelar
(de exemplu războiul cu Iugurtha – 111 – 105 î. Hr.).
Epoca imperială (27 î. Hr. – C. 476 d. Hr.) – sfârşitul crizei secolului I î. Hr. a coincis
cu instituirea Principatului de către Imperator Caesar Augustus, fiul adoptiv al lui C. Iulius
Caesar, în 27 î. Hr. Noul regim constituia finalitatea firească a tendinţelor începute în timpul
crizei de instituire a unui regim personal bazat pe forţă militară. Regimul augustan reprezenta
o dominaţie militară asupra statului şi clasei politice romane, în care principele (Augustus) îşi
masca puterea monarhică deţinută sub aparenţa unei restaurări a Republicii. Această aparenţă a
fost atât de bine simulată, încât ulterior, sursele au glorificat domnia lui Augustus (27 î. Hr. – 14
d. Hr.) ca pe o „epocă de aur”. Printr-un cumul de funcţii, onoruri şi magistraturi, Augustus a
reuşit atât menţinerea la putere pentru îndeajuns de mult timp pentru a institui un regim
monarhic, cât şi păstrarea unei aparenţe republicane asupra regimului, care transpare, de altfel,
din discursurile fictive atribuite de către Cassius Dio lui Maecenas şi M. Agrippa.
Lăsând la o parte perioada dominată de personalitatea lui Augustus, epoca imperială a Romei
cuprinde mai multe perioade distincte: epoca Principatului (14 – 284 d. Hr.) şi epoca
antichităţii târzii (284 – 476 d. Hr.). Epoca Principatului se subîmparte, la rândul ei, într-o
perioadă în care a prevalat stabilitatea guvernării şi care, din acest punct de vedere, ar putea fi
numită epoca dinastiilor (14 – 235 d. Hr.) şi criza secolului al III-lea (253 – 284 d. Hr.). Dintre
15
acestea, prima are în cadrul său patru dinastii: Iulia Claudia (14 – 68 d. Hr.), Flavia (69 – 96 d.
Hr.), Antoninii (96 – 192 d. Hr.) şi Severii (193 – 235 d. Hr.). Perioada se caracterizează atât
prin stabilitatea guvernării, cât şi prin tendinţele înregistrate la deţinătorii puterii de accentuare a
formelor exterioare ale acesteia, ca de exemplu simboluri ale puterii (coroana radiată,
comportament abuziv în exercitarea puterii, adăugarea de titluri care să accentueze calitatea de
învingător al duşmanilor externi sau calitatea divină conferită de deţinerea puterii), preluarea
unor modele elenistice de guvernare (ca în cazul „Cezarilor nebuni”, precum Caligula, Nero
sau Domiţian). Începând de la Antonini, tendinţa spre autocraţie devine vizibilă, pentru ca de la
fondatorul dinastiei Severilor (Septimius Severus), împăratul să nu mai reprezinte „primul dintre
cetăţeni”, ci dominus, stăpânul statului.
În plan extern, statul roman pare a fi ajuns la limitele sale, singurele cuceriri notabile ale
epocii imperiale fiind Britannia (43 d. Hr.) şi Dacia (106 d. Hr.). Mai degrabă, imperiul este
dispus la o politică defensivă, de apărare pe limes, începând cu domnia lui Hadrian (117 – 138).
Acum se conturează noţiunea de apărare a civilizaţiei în faţa barbarilor, identificaţi adesea ca
reprezentând un stadiu intermediar între oameni şi animale. Imperiul ajunge să se identifice cu
civilizaţia, împăratului revenindu-i rolul de apărător al lumii civilizate.
Criza secolului al III-lea este determinată, în primul rând, de instabilitatea puterii politice,
adică criza politico-instituţională este determinată de conflictul dintre senat şi armată pentru
proclamarea împăratului. Pe de altă parte, invaziile barbare au provocat o schimbare în
mentalul colectiv privind modelul imperial: dacă anterior împăratul era perceput în calitatea sa
de cetăţean, în secolul al III-lea, în contextul necesităţii apărării imperiului, modelul ideal al
împăratului devine preponderent militar. Însă, împăratul-comandant militar ţine tot mai puţin
seama de părerea senatului, el căutându-şi alte forme de legitimare. În consecinţă, împăratul
de secol III este, de regulă, un comandant militar care, după accederea la putere, îşi crează o
legitimitate punând accent fie pe victoria militară, fie pe calitatea divină conferită de
deţinerea puterii. Pe de altă parte, fenomenul uzurpării, determinat atât de conflictul dintre
senat şi armată, cât şi dintre grupări militare (de pe Rin, Dunăre sau din Orient) a dus în cele din
urmă la o adevărată cascadă de uzurpări, determinate în parte şi de lipsa de legitimitate a
împăraţilor în exerciţiu.
Antichitatea târzie (284 – 476) este dominată de autocratizarea puterii imperiale şi
creştinarea acesteia. Ultima se datorează în principal lui Constantin (306 – 337), cel care a
acordat o serie de privilegii Bisericii, care au transformat-o într-o instituţie autonomă în cadrul
statului roman târziu. Structurată după modelul statului, Biserica va deveni practic în decursul
secolului al IV-lea o instituţie autonomă, având însă în vedere diferenţa tot mai accentuată
dintre Orient şi Occident, devenită evidentă în secolul al V-lea.
16
În plan social, asistăm la crearea unei adevărate „caste militare” prin edictul lui Valentinian
I (372), în conformitate cu care toţi funcţionarii erau înrolaţi fie într-o legiune, fie într-o cohortă,
ceea ce îl va face pe episcopul Synesios de Cyrene să afirme, la sfârşitul secolului al IV-lea, că în
Imperiu existau două populaţii – cei cu arme şi cei fără arme.
Dacă în secolul al IV-lea mai persistă încă stabilitatea guvernării, manifestată prin prezenţa
dinastiilor: Constantinienii (306 – 363), Valentinienii (364 – 383), Theodosienii (379 – 450 în
Orient, şi 379 – 423, 425 – 455 în Occident). În vreme ce în Orient persistă stabilitatea
guvernării, asigurată de funcţionari palatini atotputernici, în Occident, generali precum Flavius
Ricimer ajung să impună împăraţi obedienţi dorinţelor lor. De altfel, dominaţia facţiunilor
palatine asupra puterii imperiale reprezintă o caracteristică a perioadei. Militari, eunuci,
funcţionari sau femei aparţinând familiei imperiale îşi crează propriile facţiuni, şi astfel reuşesc
să se menţină la guvernare şi să-şi impună voinţa asupra împăratului, în teorie stăpând absolut al
imperiului.
Însă, şi aici se manifestă diferenţa dintre Orient şi Occident – dacă în Orient persoanele de
sorginte civilă (funcţionari, eunuci sau femei) deţin supremaţia, în Occident, datorită condiţiilor
specifice, determinate de atacurile barbare de la Rin, persoanele de factură militară sunt cele mai
importante din stat. Împăraţii secolului al V-lea ajung doar un simbol al autorităţii, ei
nemaiavând putere efectivă. Cei care încearcă acţiuni independente sunt repede înlăturaţi, aşa
cum a fost cazul lui Maiorianus. În cele din urmă, ultimul împărat al Romei, Romulus
Augustulus, a fost înlăturat de către un şef barbar, Odovacar (23 august 476), acesta trimiţând
însemnele imperiale la Constantinopol.
17
REFERINŢE
18