Sunteți pe pagina 1din 12

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT LA ”DREPT ROMAN”

”IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN”

IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

1
1. Aspecte generale

Izvoarele dreptului privat roman prezintă o importanţă deosebită deoarece constituie fundamentul
pe care s-a clădit sistemul juridic. Cu toate că acesta nu mai este în vigoare, noţiunile şi principiile sale,
care s-au perpetuat de peste două mii de ani şi până astăzi, sunt perfect aplicabile şi în prezent.
În literatura juridică noțiunea de izvor al dreptului privat roman are trei sensuri: un sens material,
un sens general și un sens formal.
În sens material, izvorul dreptului desemnează totalitatea condițiilor materiale de esență ce
determină un anumit tip de reglementare juridică.
Izvorul dreptului, în sens general, desemnează sursele de cunoaștere, documente pe baza cărora
putem reconstitui fizionomia unor instituții juridice ( texte epigrafice, istorice, literare).
Prin izvor al dreptului, ăn sens formal, se înțelege totalitatea procedeelor prin intermediul cărora
normele sociale dobândesc valoarea juridică și se transformă în norme de drept. Aceste procedee se
numesc forme de exprimare a normelor juridice sau izvoare formale de drept.
Problema importanţei dreptului privat roman s-a pus încă din epoca renaşterii, pentru că dreptul
privat roman a trăit o viaţă proprie, în sensul că a supravieţuit societăţii care l-a creat şi s-a aplicat atât
în Evul Mediu, cât şi în epoca modernă, spre deosebire de toate celelalte sisteme de drept ale
antichităţii, care au rămas simple documente arheologice şi prezintă numai o valoare culturală sau de
cunoaştere.
Aşadar, dreptul roman prezintă o însemnătate deosebită din următoarele considerente:
a) a contribuit la crearea alfabetului dreptului printr-un limbaj juridic adecvat, cu ajutorul căruia s-
au putut exprima ideile juridice cerute de viaţa practică.
b) a determinat dezvoltarea gândiri juridice, astfel că noţiunile juridice actuale au apărut în cadrul
acestei gândirii, caracterizându-se prin precizie, claritate şi logică strictă;
c) a contribuit la formarea principiilor juridice prin adagii sau maxime celebre, transmise lumii
moderne şi utilizate până în zilele noastre.
d) dezvoltă simţul juridic practic, deoarece sistemul juridic roman s-a format pe bază de speţe care
au dat posibilitatea să se urmărească şi să se înţeleagă modul de elaborare a noţiunilor juridice;
e) determină formarea unei educaţii juridice atât pentru omul de cultură, cât şi pentru specialistul
care se formează şi se perfecţionează în ştiinţa dreptului; dreptul mondial s-a format şi a evoluat sub
puternica influenţă a dreptului roman.
Dreptul privat roman este un imens teren de verificare a tezelor teoretice cu privire la apariţia şi la
evoluţia fenomenului juridic, căci societatea nu este o masă amorfă, ea este un ansamblu organizat, este
un sistem format din mai multe componente, între care şi componenta juridică. În acest sistem, dreptul
influenţează componenta economică a societăţii, componenta socială şi componenta politică, iar apariţia
şi evoluţia dreptului privat roman oferă prilejul observării dialecticii relaţiei dintre componenta juridică
şi toate celelalte component ale sistemului social.
Cercetarea izvoarelor dreptului privat roman prezintă o importanţă aparte, faţă de faptul că dreptul
românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa dreptului privat roman. În cadrul acestei evoluţii disting
trei forme de guvenământ și anume Regalitatea, Republica și Imperiul.

2. Regalitatea. Izvoarele dreptului

Cunoscută în istorie și sub denumirea de etapa regalității, include perioada de domnie a tuturor
regilor romani. Începutul acestei etape se leagă de întemeierea Romei de către Romulus şi încetează
prin îndepărtarea ultimului rege care, potrivit tradiției, a fost Tarquinius Superbus înlăturat de pe tron
prin conspirația lui Butus și Collatinus în anul 510 î. Hr. Această perioadă cuprinde peste două secole și
jumătate în care începuturile civilizației romane își găsesc sorgintea în legendara fondare a Romei.
Dacă se ia ca reper epoca războaielor dintre greci și troieni, începuturile Romei apar undeva în
perioada de sfârşit a Troiei. Oricum, originea Romei a devenit subiect propice pentru numeroase
speculații chiar înainte ca orașul să dobândească importanța de mai târziu fiind create numeroase
legende.
2
Având în vedere variantele legendare legate de fondarea Romei, trecerea de la societatea primitivă
la una organizată s-a făcut treptat, într-o lungă perioadă de timp. În vechimea mare, omenirea trăia într-
o luptă continuă iar dominația aparținea clasei militare, împrejurări de care nici Roma nu a fost străină.
Până la reformele lui Servius Tullius (575-535 î.e.n.), teritorul roman trece printr-o perioadă de
sclavie patriarhală în care pe prim plan sunt frământările interne dintre patricieni și plebei la care se
adaugă luptele cu popoarele din jur.
Istoria atribuie regelui Servius Tullius măsuri sociale ale căror consecințe au fost deosebite pentru
populația Romei. Ele au avut semnificația unor adevărate reforme pentru vremea respectivă cunoscute
sub denumirea de Constitutio serviana. Înainte de reformele lui Servius Tullius organizarea socială la
Roma data din perioada lui Romulus, întregul popor a fost împărțit în cele trei triburi amintite anterior.
Reforma s-a impus cu necesitate ca rezultat al luptelor dintre patricieni și plebei, aceștia din urmă deși
au deținut superioritate numerică însemnată nu se bucurau de toate drepturile de care beneficiau
patricienii.
Din cauza poziţiei inferioare din societate, plebeii au protestat sistematic, ameninţând n repetate
rânduri cu secesiunea (plecarea din cetate), fapt ce ar fi dus la dezmembrarea societăţii romane. Pentru a
pune capăt acestui conflict, regele Servius Tullius a înfăptuit două reforme: reforma socială și reforma
administrativă.
Prin reforma lui Servius Tullius, plebeii cu anumită avere și persoanele din alte categorii sociale, au
fost supuși la impozite și la serviciul militar. Astfel, în Constituția serviană, obligația serviciului militar
și plata impozitelor (tributum) au fost impuse atât cetățenilor romani dar și proprietarilor de pământuri
aflați în cadrul cetății (adsidui), precum și celorlalte pături bogate (locupletes), indiferent dacă erau
cetățeni sau simpli locuitori. La luptă, în acele vremuri, strategia așezării oștirii romane în fața
dușmanului, întotdeauna urmărea să respecte ordinea categoriei din care soldații făceau parte. Cu cât
soldatul era mai bogat, cu atât era direct interesat să-și apere averea. Întrucât plata impozitelor și
serviciul militar erau sarcini cetățenești care atrăgeau după sine și exercițiul drepturilor de cetățean,
numeroși plebei au dobândit prin reformele lui Sevius Tullius dreptul de vot luând astfel parte la viața
public. Cei care nu întruneau condițiile legii, intră în categoria largă a proletarilor.
Întreaga populaţie a Romei a fost împărţită, fără a se mai ţine seama de distincţia dintre patricieni
şi plebei, în cinci mari categorii sociale, stabilite pe criteriul averii.
Aceste categorii sociale au fost apoi împărţite în centurii, care erau în acelaşi timp şi unităţi
militare şi unităţi de vot. Aceste centurii nu aveau un număr egal de membri. Astfel, centuriile din prima
categorie numărau puţini membri, de ordinul câtorva zeci, pe când centuriile aparţinând ultimelor
categorii sociale, a patra şi a cincea, erau formate din câteva sute de persoane. Aşa a fost posibil ca, din
cele 193 de centurii, prima categorie socială, deşi era minoritară, să deţină 98 de centurii, deci să deţină
majoritatea.
Prin reforma administrativă, întregul teritoriu al Romei a fost împărţit în cartiere, numite şi triburi
(unităţi administrativ-teritoriale). Servius Tullius a împărţit Roma în patru triburi urbane şi în
şaptesprezece triburi rurale. După înfăptuirea celor două reforme, dispunem de cele două criterii în
virtutea cărora se poate realiza distincţia dintre societatea gentilică şi cea organizată în stat: criteriul
stratificării sociale, realizat prin efectul reformei sociale a lui Servius Tullius și criteriul teritorial,
realizat prin reforma administrativă.
În momentul formării sale, statul roman a îmbrăcat haina regalităţii, epocă ce a durat până în anul
509 î.e.n. În această epocă, societatea romană a continuat să fie împărţită în cele două categorii sociale
și anume, patricienii şi plebeii, categorii aflate în conflict din cauza discriminărilor la care erau supuşi
plebeii pe plan economic, politic şi juridic.
În plan economic, toate pământurile cucerite de la duşmani treceau în proprietatea statului cu titlul
de ager publicus şi erau date spre folosinţă numai patricienilor. Plebeii nu aveau acces la aceste
pământuri.
În plan politic, după reforma lui Servius Tullius, plebeii au obţinut accesul la lucrările Comitiei
centuriata, dar alături de Comitia centuriata continua să-şi desfăşoare lucrările şi Comitia curiata, la
care plebeii nu aveau acces.
În plan juridic, normele de drept roman erau aplicabile numai în forma obiceiului juridic (forma
nescrisă), dar acele obiceiuri juridice erau ţinute în secret de către pontifi (preoţii păgâni romani), care

3
pretindeau că le deţin de la zei. Pontifii erau aleşi numai dintre patricieni. Dacă se declanşa un conflict
între un patrician şi un plebeu, părţile se adresau
pontifilor, pentru a afla de la aceştia care este reglementarea juridică în acea materie, iar pontifii erau
suspectaţi că dau răspunsuri favorabile patricienilor.
În această epocă, pe lângă aceste două categorii sociale, apar şi sclavii. Sclavia avea în acea
perioadă caracter patriarhal sau domestic, în sensul că sclavii erau trataţi ca membri inferiori ai familiei
romane, iar activitatea economică nu se întemeia pe munca lor, ci pe munca oamenilor liberi.
Din punct de vedere politic, Roma a fost condusă de trei factori constituţionali: Adunările
poporului, Regele și Senatul. Adunările poporului erau în număr de două și anume, Comitia centuriata,
creată prin reforma lui Servius Tullius și Comitia curiata, care a supravieţuit şi după fondarea statului.
Comitia centuriata avea cele mai importante prerogative. Exercita atribuţiuni de ordin legislativ,
electiv şi judecătoresc. Această adunare se numea Comitia centuriata, deoarece unitatea de vot era
centuria. Comitia centuriata hotăra asupra celor mai importante probleme care priveau viaţa cetăţii,
declara război, încheia pacea, acorda cetăţenia romană, alegea dregătorii cetăţii, se pronunţa în calitate
de instanţă de apel în cazurile de condamnare la moarte a cetăţenilor.
Comitia curiata îndeplinea un rol secundar, în special în domeniul dreptului privat.
Regele s-a transformat, după fondarea statului, dintr-un simplu şef militar într-un veritabil şef de stat,
căci exercita atribuţiuni de ordin militar, administrativ, judecătoresc şi religios, în calitate de şef al
religiei păgâne romane.
Senatul s-a transformat într-un organism de stat. Exercita numai un rol consultativ, în sensul că
hotărârile sale nu erau obligatorii pentru rege. De asemenea, aproba hotărârile adunărilor poporului.
Din punct de vedere juridic, normele erau transmise pe cale orală, erau cunoscute doar de pontifi și
erau aplicate de ei în mod arbitrar. Plângerile și agitația plebeilor, clasa de mijloc, împotriva nobilimii,
au dus la redarea în scris a obiceiurilor juridice existente și la adaugarea unor noi principii necunoscute
legii de până atunci.
Reflectând nivelul de viață al unei societăţi primitive, dreptul era redus inițial la reguli simple și
rigide având la bază obiceiul (mos majorum, consuetudo). Obiceiul s-a stabilit treptat prin practici
îndelungate la care se supuneau toți membrii comunității. În perioada regalității, se poate vorbi de
prescripţii arhaice din care magia este nelipsită. Cele mai vechi reguli ale dreptului roman au caracter
religios şi magic exprimate prin formula sacer esto. Dreptul, în perioada amintită nu era decât una din
fațetele religiei. Chiar dacă legile au fost respectate și păstrate cu sfințenie, în această perioadă curiile
nu votau legi. Mai mult, în epoca străveche nu existau delimitări între normele juridice (ius) și cele
religioase (fas). Modul cum au fost create primele legi în antichitatea romană rezultă pe cale de
interpretare, nefiind creația unui singur om și nici nu au luat naștere din voința poporului.
Cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului roman și al multor popoare din antichitate. La
început, viața societății romane era reglementată de obiceiuri formate prin repetarea unor comportări
conform cerințelor acelor vremuri. De regulă, la popoarele din vechime dreptul este considerat o
revelație a divinității cu justificare în voința zeilor iar sancțiunea îmbracă și ea aspecte religioase,
divine. Pe baza cutumelor a fost organizată în acele vremuri familia, proprietatea, procedura de judecată
și în general toate relațiile din cadrul societății. Avantajul cutumei la vremea respectivă constă în
capacitatea adaptattivă, flexibilitatea ei în raport cu nevoile propriu-zise ale părților. Nefiind un drept
scris, mai târziu, jurisconsulții romani îl denumesc ius non scriptum pentru a-l delimita de dreptul scris
(ius scriptum), apărut într-o epocă ulterioară. De altfel, scrisul în viața socială a fost folosit la început
neoficial și cu totul întâmplător. Fiind principalul izvor de drept din perioada regală, obiceiul își pierde
din importanță pe măsura dezvoltării și întăririi statului însă nu dispare o dată cu trecerea timpului,
continuând să existe chiar după apariţia dreptului scris. După apariția statului, obiceiul își consacră
caracterul juridic, fiind sancționat prin măsuri de constrângere statală. O dată cu schimbarea
componenței populației, a preponderenței pe care o deține plebea în raport cu patricienii, dreptul privat
începe să fie eliberat treptat de canoanele religioase.
S-a susţinut că în perioada regală ar fi existat o colecţie de legi (lex regiae) strânse sub denumirea
de ius papirianum din care astăzi nu există nici un fragment. Deși nu se neagă în totalitate existența
dreptului scris în perioada regalității, sunt romaniști ce susțin că legile despre care se face vorbire, în
realitate nu au existat fiind de fapt o colecţie de legi de pe vremea lui Augustus. Indiferent de adevăr,
domnia legilor scrise are primul reper al consolidării Legea celor XII table când dreptul consuetudinar
4
începe să rămână pe plan secundar. În afară de legile scrise propriu-zise, despre care nu se cunosc multe
detalii din această perioadă, o serie de texte epigrafice latine care ne-au parvenit prin diverse surse aduc
importante informații, inclusiv juridice, cu privire la acele vremuri.

3. Republica. Izvoarele dreptului

În epoca Republicii, distincţia între patricieni şi plebei s-a menţinut până în secolul al III-lea î.e.n.,
când cele două categorii sociale s-au nivelat. Aceasta, pe de o parte, datorită protestelor vehemente ale
plebei, iar pe de altă parte, datorită concesiilor succesive făcute de către patricieni.
Ginţile, ca forme de organizare specifice patricienilor, s-au dizolvat. Astfel, la sfârşitul secolului al
III-lea î.e.n., nu mai existau criterii clare pentru a realiza distincţia dintre plebei şi patricieni. În
condiţiile dezvoltării economiei de schimb, au apărut noi categorii sociale: cavalerii și nobilii.
Cavalerii erau cei îmbogăţiţi de pe urma activităţii comerciale şi cămătăreşti. Aceștia reprezentau
spiritul novator şi, de aceea, erau interesaţi în introducerea unui sistem politic centralizat, în măsură să
asigure ordinea atât de necesară pentru buna desfăşurare a operaţiunilor comerciale.
Nobilii proveneau din rândul magistraţilor sau al urmaşilor acestora. Fiind implicaţi în mod
nemijlocit în conducerea statului, nobilimea promova forma de stat republicană şi pretindea că
acţionează în spiritul tradiţiilor poporului roman. Iată de ce între cele două categorii s-a declanşat un
conflict, ce s-a adâncit tot mai mult până a degenerat în cele patru războaie civile din secolul I î.e.n., la
sfârşitul cărora, prin victoria reprezentanţilor cavalerilor, Republica a fost înlăturată şi s-a fondat
Imperiul.
Proletarii alcătuiau o categorie socială formată în epoca Republicii. Denumirea de “proletar” vine
de la “proles”, care avea înţelesul de copii în latina veche, în sensul că proletarii erau oameni săraci care
nu aveau altă avere decât copiii. Aceştia trăiau la Roma, ca o masă parazitară pe seama statului, în baza
unor distribuiri periodice de bani sau alimente. Întrucât proletarii erau cetăţeni romani, aveau drept de
vot, iar voturile lor puteau fi cumpărate, fapt ce l-a îndreptăţit pe Cezar să afirme că aceşti proletari,
care puteau fi manevraţi de către cei bogaţi în orice sens, au dus la prăbuşirea Republicii romane, la
transformarea ei într-o formă fără fond.
Sclavia atinge, în epoca Republicii, stadiul clasic al dezvoltării sale, întrucât viaţa economică se
întemeiază în principal pe munca sclavilor.
Din punct de vedere politic, în epoca Republicii, factorii constituţionali au fost: Senatul, Comițiile
și Magistratura. În acest sens, izvoarele de drept sunt consecințele activității acestor organe, care se
reduc la senatusconsulte, legi și edicte ale magistraților, la acestea adăugându-se ca fons iuris și
interpretatio, în legătură cu atenția acordată dreptului privat.
Senatul a deţinut locul central în viaţa politică a Romei, în sensul că dirija politica externă,
administra provinciile, administra tezaurul public, asigura respectarea tradiţiilor şi moravurilor
poporului roman. Strict formal, Senatul nu putea adopta norme juridice, dar legile votate de către popor
nu puteau intra în vigoare fără a fi ratificate de către Senat prin hotărâri denumite senatconsulte.
În epoca Republicii, hotărârile Senatului nu erau obligatorii, neavând putere de lege. Totuşi,
senatul putea infleunţa procesul de legiferare. Astfel, legile votate de către adunările poporului intrau în
vigoare numai după ce erau ratificate de către Senat. Senatul mai putea influenţa procesul de legiferare
prin anumite intervenţii în activitatea pretorului, în sensul că putea recomanda pretorului să introducă în
edictul său anumite dispoziţii, care pe această cale deveneau obligatorii. În vremea împăratului Hadrian,
hotărârile Senatului au devenit izvor de drept în sens formal. În acest fel, aparent, prerogativele
Senatului au sporit,dar, în fapt, Senatul devenise o anexă a politicii imperiale. Procedura de adoptare a
senatusconsultului se limita la citirea proiectului de către împărat ori de către reprezentantul său, fără a
se mai aştepta rezultatul votului. Iată de ce o serie de texte din secolele II-III desemnau
senatusconsultele prin termenul de “orationes”, adică simple discursuri.
În ce privește forma de organizare, statul roman a cunoscut transformări în conformitate cu
dezvoltarea economică și cu modificările intervenite în structura socială. Organele de conducere ale
statului au continuat să fie adunarea poporului cunoscută sub denumirea de comitia curiata. Ulterior, a
fost create noi forme de conducere prin reformele care au avut loc, cu scopul de a rezolva anumite
chestiuni de ordin social.

5
Comunitatea romană avea trei feluri de adunări populare însă cele mai importante erau adunările
comițiilor curiate. Dacă în perioada regală comițiile curiate erau repartizate în 30 de curii, iar cu
începere din perioada republicană compoziția lor se schimbă atât sub aspect numeric dar și structural.
Treptat, comițiile curiate își pierd din importanța deținută în prima parte a perioadei regale, ajungând ca
în perioada de sfârșit a Republicii membrii lor să fie înlocuiți prin trei auguri și treizeci de lictori care
reprezentau curiile.
Comițiile centuriate continuă să fie convocate de magistrații superiori și să-şi exercite vechile
atribuţii legislative, elective şi judecătoreşti. Convocarea comițiilor centuriate avea loc în afara cetății
pe câmpul lui Marte. Votarea se făcea pe centurii, fiecare centurie avea dreptul la un singur vot.
Hotărârile comițiilor curiate devin legi (lex) și intrau în vigoare după aprobarea senatului (auctoritas
patrum).
Comițile tribute constituiau adunarea întregii populaţii a Romei, organizată pe triburi, în număr de
35, fiecare trib dispunând de câte un vot și aveau atribuţii legislative, elective şi judiciare.
Din punctul de vedere al organului ce a legiferat, lex se referea la legile votate de poporul roman
(patricieni şi plebe) care erau diferenţiate de plebiscite ce erau votate doar de către plebe. Leges
publicae se împărţeau, la rândul lor, în două categorii: leges rogatae şi leges datae. Leges rogatae erau
acele legi publice care erau votate de cetăţeni în adunările populare în baza unei procedure legislative
strict reglementate. Leges datae erau legi emise de magistraţi în baza unei delegaţii venite din partea
poporului sau a Senatului. Ele aveau în vedere organizarea teritoriilor nou cucerite, înfiinţarea de
colonii şi acordarea cetăţeniei romane. Legea celor XII Table a reprezentat cea mai importantă lege a
dreptului roman reprezentând conform tradiţiei baza dreptului privat chiar şi în epocile în care
prevederile sale căzuseră de mult în desuetudine. Ea a reprezentat o aşezare în scris a acelor cutume în
vigoare pe care patricienii au dorit să le aducă la cunoştinţa plebeilor.
Legea cuprindea trei părţi: praescriptio, rogatio şi sanctio. În praescriptio se trecea numele
magistratului care a elaborat legea, numele comiţiilor care au votat legea, data şi locul votării. Rogatio
cuprindea textul propriu-zis al legii, împărţit în capitole şi paragrafe.
Sanctio cuprindea consecinţele care interveneau în cazul nerespectării dispoziţiilor din rogatio. După
natura sancţiunii, legile se clasificau în trei categorii: leges perfectae, leges imperfectae, leges minus
quam perfectae. Leges perfectae erau acele legi în a căror sancţiune se prevedea că orice act încheiat cu
încălcarea dispoziţiilor din rogatio va fi anulat. Leges minus quam perfectae erau acele legi care
conţineau anumite dispoziţii, în virtutea cărora actul întocmit cu încălcarea dispoziţiilor din rogatio
rămânea valabil, dar autorul său urma a fi pedepsit, de regulă, cu o amendă. Leges imperfectae nu
prevedeau nici o sancţiune pentru încălcarea dispoziţiilor din rogatio.
În funcție de magistratul care le-a propus, legile puteau fi consulares, praetoriae, triuniciae și
purtau numele magistratului.
Magistraţii erau înalţii demnitari ai statului, învestiţi cu atribuţii militare, administrative şi
judiciare. Magistraturile romane au apărut treptat, într-o anumită succesiune, pe fondul conflictului
dintre patricieni şi plebei. Magistraturile romane nu erau constituite într-un sistem ierarhic. Totuşi,
unele dintre acestea erau considerate a fi mai importante, deoarece unii dintre magistraţi se bucurau de
imperium (dreptul de a comanda armata şi dreptul de a convoca poporul în adunări), pe când alţii se
bucurau numai de potestas (dreptul de a administra).
Consulatul a fost cea dintâi magistratură romană, întrucât după alungarea ultimului rege, întreaga
putere laică în stat a fost preluată de către doi consuli, care erau aleşi de către Comitia centuriata.
Tribunatul plebei a fost creat în anul 494 î.e.n. Tribunii plebei exercitau dreptul de veto, în virtutea
căruia puteau anula orice act juridic, de natură a aduce vreo atingere intereselor plebei.
Pretura a fost creată în anul 367 î.e.n. A fost cea mai important magistratură judiciară, deoarece
pretorii erau aceia care organizau judecarea proceselor şi, prin utilizarea unor mijloace procedurale,
sancţionau noi drepturi subiective şi prin aceasta extindeau sfera de reglementare juridică.
Până în anul 242 î.e.n., pretorii organizau numai procesele dintre cetăţeni. Iată de ce s-au numit
pretori urbani. Din anul 242 î.e.n., se organizează pretura peregrină, pretorii peregrini fiind cei care
organizau procesele dintre cetăţeni şi peregrini.
Questorii erau împuterniciţi să organizeze vânzarea bunurilor statului roman către persoane
particulare şi administrau tezaurul public şi arhivele statului, sub supravegherea Senatului. Edilii curuli
supravegheau organizarea şi funcţionarea pieţelor, aveau în grijă poliţia oraşului şi organizarea
6
spectacolelor. Tot ei erau cei care asigurau aprovizionarea Romei şi organizau procesele în legătură cu
actele juridice încheiate în târguri.
Dictatura era o magistratură cu caracter excepţional. În situaţii cu totul excepţionale, când Roma
era ameninţată de grave pericole, se suspendau pe termen de şase luni toate magistraturile şi se alegea
un dictator, care era învestit cu puteri nelimitate. Dacă după expirarea termenului de şase luni pericolul
nu era îndepărtat, dictatorul putea fi reales pe un nou termen de şase luni.
Toți magistrații superiori aveau ius edicendi, dreptul de a face comunicări orale sau scrise în
legătură cu exercitarea funcției. La început prin edict se înțelegea orice anunț pe care magistrații îl
aduceau la cunoștința poporului. De aceea, edictele magistraților aveau o formă orală (dicere). Ulterior
edictul a devenit un program pe care magistrații îl dădeau la intrarea în funcție. Scrise pe o tabla de
lemn vopsită în alb (album), ele erau afișate în for timp de un an, atât timp cât magistratul care le-a dat
își exercita funcția. Edictele cuprindeau dispozițiile pe care magistrații urmau să le ia cu privire la
organizarea instantelor și la modul în care ei înțelegeau să soluționeze pricinile dintre cetățeni. Cel mai
important edict era edictul pretorului, în special al pretorului urban.
Având în vedere importanţa activităţii pretorului urban, edictul magistratului ca izvor al dreptului
roman a fost identificat mai mult cu edictul pretorului urban iar dreptul creat de către acesta a primit
denumirea de drept pretorian. Edictul pretorului urban a servit ca model pentru edictele pretorului
peregrin şi al guvernatorului de provincie, magistraturi ce au apărut în timp după cea a pretorului urban.
Se poate observa că din perioada republicană vechile cutume încep să fie înlocuite cu dreptul scris.
Înlocuind treptat cutuma, legea scrisă răspunde pe deplin nevoilor acelor vremuri, relațiile sociale devin
tot mai complexe și impun exprimarea lor în forme juridice superioare. Superioare obiceiului, legile
scrise s-au multiplicat și s-au diversificat în timp, însă persoanele neinițiate cu greu se puteau descura în
aplicarea lor. Mai mult, numărul celor știutori de carte era destul de redus pentru a cunoaște legile
scrise. În privința originii Legii celor XII table, Titus Livius spune că ar fi inspirată din legile greceşti
ale lui Solon. Alţi autori, contestă originea lor greacă încercând să pună în lumină rădăcinile ei romane.
Indiferent de izvor, Legea celor XII table este reperul cel mai important al dreptului roman,
emblematică pentru vremea respectivă și pentru secolele care au urmat având ca scop egalizarea din
punct de vedere politic și civil a plebeilor cu patricienii și codificarea dreptului privat consuetudinar. La
un moment dat, în evoluția societății sclavagiste romane Legea celor XII table începe să fie depășită de
nevoile vremurilor. De acum, intervenția pretorului cu scopul de a suplini ori amenda dispozițiile legii
este fundamentală. Spre a nu răpi nimic din caracterul sacru al legii, pretorul, de fiecare dată când
intervine, constant face referire la originile și formula inițială aflate în conținutul de bază al Legii celor
XII table.
Începând cu perioada republicană, dreptul și știința dreptului roman se află în ascensiune, motiv
pentru care perioada amintită poartă denumirea de epoca clasică. Fără exagerare, perioada de care
vorbim este cea mai prolifică pentru drept, apar primi juriști de profesie ale căror raționamente fac din
dreptul roman un ansamblu coerent. Treptat, formalismul juridic, și în mare parte formulele religioase
ale vechiului drept privat, sunt înlocuite cu reguli suple și echitabile bazate în special pe voinţa părţilor.
Într-un cuvânt, perioada Republicii marchează laicizarea dreptului.
Legea a devenit principalul izvor de drept din epoca republicană fiind rodul hotărârii poporului
roman în adunările legislative. Este perioada în care apar legi centuriate, legi plebiscitare, uzuri şi edicte
emise de magistraţi. Din această perioadă datează lex furia testamentaria, lex Falcidia, lex Fufia
Caninia, lex Aquilia etc. Majoritatea legilor din perioada republicană se referă la probleme de drept
public fără însă a fi neglijate total legile care se referă la chestiuni de drept privat. De altfel, justiția
privată ajunge la apogeu în perioada respectivă. Chiar așa fiind, sensatusconsultele în epoca republicană
nu erau considerate izvoare de drept. Senatul lua parte la pregătirea legilor nu și la propunerea ori
votarea lor. În schimb senatul avea dreptul să declare o lege nulă.
Dintre categoriile sociale care aveau cunoştiinţe juridice și influenţă mare asupra aplicării dreptului,
pe prim plan se află magistraţii superiori. La intrarea în funcţie, magistrații îşi elaborau şi afişau un
program pe table de lemn (edict) unde treceau principalele reguli după care înţelegeau să-şi exercite
funcţia. Programul purta denumirea de edict perpetuu (stabil, neântrerupt pe perioada de un an cât
pretorul se afla în funcție), spre a-l deosebi de edicta repentina (edicte date în cursul anului pentru
situații neprevăzute). Editele aveau importanță cu totul deosebită atunci când proveneau de la un
magistrat cu atribuții judecătorești, cum era cazul pretorului (urban sau peregrin), a edililor curuli la
7
Roma, a guvernatorilor și questorilor în provincii. Cei mai fecunzi jurişti au fost pretorii prin modul
practic privind aplicarea dreptului. Pretorii nu erau egali în atribuții cu formul legiuitor al acelor
vremuri, nu puteau să „creeze” dreptul însă, în temeiul puterilor denumite imperium cu care erau
investiți, puteau lua orice măsură benefică, dacă regulile vechiului drept civil erau depășite de evoluția
societății. Aceste măsuri cu caracter juridic au alcătuit de-a lungul vremii așa-zisul drept pretorian.
Dacă inițial edictul perpetuu avea forță obligatorie numai în anul cât pretorul respectiv era în funcție,
ulterior același edict începe să fie preluat de noul pretor în anul următor. Noul pretor ține cont de
modificările care se impun și aduce corectivele necesare pentru perioada sa.
Așadar, noul edict ajunge la un moment dat să conțină pe lângă partea de noutate adusă de noul
pretor (pars nova), și o parte preluată de la pretorul predecesor (pars translaticia). În aceste împrejurări
se poate spune că pretorul, de-a lungul timpului, creează reguli de drept cu caracter general și
permanent. Până la apariția legii Aebutia, edictul a indicat normele în baza cărora pretorul acordă
justițiabililor diferite procedee de a-și valorifica drepturile cum ar fi: diferite interdicte, trimiteri în
posesie etc. Începând cu lex Aebutia pretorul poate să refuze acțiunea legii (legis acțio), dacă apreciază
că acțiunea respectivă nu este în măsură să ducă la rezolvarea cazului expus. Din cele menționate,
rezultă rolul dublu deținut de pretor: pe de o parte, are dreptul să refuze aplicarea legii dacă dispozițiile
acelei legi nu pot fi aplicate ori sunt lacunare cazului respectiv. Pe de altă parte, pretorul are
posibilitatea să creaze reguli noi în raport de situațiile nou apărute, dacă atari cazuri nu pot fi soluționate
prin lege.
Împăratul Hadrian ia măsura codificării tuturor edictelor date de pretori sub denumirea de edictum
perpetuu, pe care îl declară obligatoriu pentru viitor fără a împiedica pretorii aflați în funcție să creeze
reguli noi acolo unde se impun. Pe această cale, dreptul creat de pretor (dreptul pretorian) denumit și
drept honorar devine un izvor formal al dreptului roman. Dreptul pretorian a ținut pasul cu evoluția
societății, fiind în contact permanent cu noile schimbări care urmau a fi impuse din care motiv Gaius îl
numește viva vox iuris civilis.
În perioada republicană, apare o întreagă pleiadă de jurişti din rândul cărora se remarcă: Cicero,
Publius Mucius Scevola, Rutinius Rufus, Quintus Mucius Sevola (fiul lui Publius), Aquilianus, Servus
Suplicius s.a. Despre Servus Suplicius, Cicero ne spune că a fost un strălucit interpret al dreptului dar și
al procedurii judiciare.
Actele izvorâte din legi și din dreptul civil, el le îndrepta spre a înlesni o judecată dreaptă și
totdeauna prefera în locul proceselor, înlăturarea controverselor. Pe de altă parte, doctrina începe să
dețină un rol important, ca unul din izvoarele principale în crearea și interpretarea dreptului din acele
vremuri, cu toate acestea știința dreptului s-a dezvoltat mai târziu.
Deși au existat mereu păreri diferite cu privire la numeroase probleme juridice, abia către sfârșitul
Republicii și începutul perioadei imperiale, pe timpul domnieii lui August au fost înființate două școli
de drept devenite celebre: școala proculienilor și școala sabinienilor. Denumirea școlilor a fost dată mai
tîrziu după numele juriștilor care le-au condus în acele vremuri.
Școala sabinienilor a avut la un moment dat printre adepţi pe Massurius Sabinus care a trăit pe
vremea împăratului Tiberius, după numele căruia a fost denumită școala. Gaius în perioada împăratului
Marcus Aurelius se considera sabinian. Şcoala sabinienilor cu principalul său discipol Caius Ateius
Capito (36 î. Hr. – 22 d. Hr.), elevul lui Ofiliu și consul pentru o perioadă. Cu toate acestea, Caius
Ateius Capito s-a bucurat de puțină considerație iar din scrierile sale nu a rămas nimic până în zilele
noastre. Adept al acestei școli a fost și Caius Cassinus Longinus care a trăit în perioada împăraților
Claudiu, Nero și Vespasian. Dintre scrierile sale se remarcă o lucrare importantă asupra dreptului civil
(ius civile) comentată apoi de discipolul său Ariston ajuns celebru sub împăratul Traian. Caius Cassinus
Longinus a creat o variantă a scolii sabinienilor intitulată scoala casienilor fără ecou deosebit în epocă.
În ce privește școala proculienilor, unul dintre fruntașii acestei școli a fost jurisconsultul Proculus
(Sempronius – sau Licinius Proculus). A scris Epistularum libri XI bucurându-se de o mare autoritate,
după numele său a fost denumită școala. Un alt adept al acestei școli a fost Celsus (Publius Iuventius
Celsus) al cărui tată a fost și el jurist. Publius Iuventius Celsus a trăit în perioada împăratului Hadrian și
a fost de două ori consul. Dintre scrierile mai importante amintim: Digestorum libri XXXIX,
Quaestiones etc. În Digeste sunt circa 142 de fragmente din scrierile sale. Se pot aminti aici și pe
Neratius (Neratius Priscus), jurisconsult apreciat în mod deosebit de împărații Traian și Hadrian. A

8
scris Regulae, Responsa, Epistulae. În Digeste sunt un număr de 64 de fragmente care îi aparțin.
Remarcăm aici și pe renumitul jurist al vremurilor Marcus Antistius Labeo elev al lui Trebatius.
Cele două școli de drept își desfășoară activitatea până pe la mijlocul secolului al II-lea î. Hr., iar
cei doi discipoli principali sunt considerați întemeietori. Despărțirea dintre cele două concepții ale
școlilor amintite a durat o perioadă îndelungată, polemicile partizanilor lor au continuat să inspire
generațiile jurștilor de mai târziu. Principala diferență dintre cele două școli rezultă, în principal, din
metoda aplicată în materie de interpretare a dreptului.
Proculienii urmăreau deducții logice din principiile stabilite cu raportare la starea de fapt, iar
sabinienii își bazau doctrina pe autoritatea jurisconsulților, a magistraților, a avocaților etc. Proculienii
erau logicieni inovatori, adepţi ai filosofiei stoice, iar sabinieni din contră, adoptau o concepţie
conservatoare. Istoricii înfățișează chiar pe fondatorii școlilor în discuție ca personalități cu preocupări
și concepte diferite: Marcus Antistius Labeo este prezentat ca o personalitate integră care nu a
abandonat convingerile sale republicane nici după instaurarea regimului imperial. În schimb Caius
Ateius Capito este prezentat ca o persoană servilă aflată întotdeauna în preajma mai marilor zilei. Chiar
așa fiind, jurisconsulții cei mai renumiți, având o largă reputație în acele timpuri, aparțin școlii
sabinienlor. Printre juriștii de faimă ale căror raționamente au străbătut veacurile se numără: Sextus
Pomponius, Sextus Caecilius Africanus, Iunius Mauricianus, Venuleius Saturninus, Ulpius Marcelius și
Aemilius Papinianus. Unul dintre cei mai importanți jurisconsulți ai vremurilor a fost Papinianus. În
opera sa, un rol deosebit l-a avut Responsa (soluții la cazuri particulare), Quaestiones (sunt tratate aici
probleme generale de drept) și Definitiones. Nu se poate încheia șirul expozeului personalităților
juridice romane, fără să fie amintit pe celebrul Gaius. Opera sa a fost descoperită în secolul al XIX- lea
de către Barthold Georg Niebuhr (1776 – 1831) pe un palimpsest aflat în biblioteca universitară din
Verona. Gaius, se presupune că ar fi trăit în perioada împăraților Antonius Pius și Marcus Aurelius. A
scris tratatul Edictum Provinciale (Despre dreptul provincialilor) și Institutionum Commentarii quatuor,
un manual asupra dreptului roman destinat studenților în drept. În Digeste sunt inserate peste 536
fragmente din opera lui Gaius. Au urmat generații noi de juriști care au făcut carieră la vremea
respectivă, din rândul cărora amintim pe Herennicus Modestinus, Aelius Marcianus, Hemogenian,
Arcadius Carisius, Juventius Celsus s.a. În acele timpuri, învățământul dreptului nu a fost organizat de
stat așa cum s-a întâmplat în perioada următoare, profesorii fiind plătiți de auditoriu. S-a format totuși o
tradiție după care se preda materia: la început era expusă o privire de ansamblu constând într-o
introducere (instituere) în care erau expuse principalele repere ale materiei și modul în care urmau să fie
discutate, apoi se continua cu prelegeri asupra dreptului pozitiv (ius honorarium și ius civile), iar în
final se discutau probleme speciale de drept și cazuistică (disputationes). În jurul anului 200 î. Hr., apar
cunoscători ai dreptului numiţi periti sau ius prudentes, care acordau consultaţii şi propagau învăţătura
dreptului prin diferite persoane. În paralel cu dezvoltarea dreptului la Roma, se formează școli de profil
în provincii după modelul celor două școli celebre prezentate mai sus, cu ar fi școala din Alexandria,
cea din Caesarea și din Atena, prilej cu care dreptul roman cunoaște răspândire în tot Imperiul.

4. Imperiul. Izvoarele dreptului

Prin efectul războaielor civile, s-a ajuns la instaurarea imperiului în anul 27 î.e.n. Cezar a încercat
să introducă făţiş sistemul monarhic, dar încercarea sa nu a reuşit. Însă nepotul şi fiul său adoptiv, Caius
Octavianus, a recurs la o formulă ocolită. În fapt, el a fondat imperiul, dar în aparenţă el a păstrat
vechile instituţii republicane.
Pentru a menaja susceptibilităţile poporului şi ale Senatului, Caius Octavian a permis funcţionarea
tuturor magistraturilor tradiţionale, dar şi-a asumat după câteva reforme succesive, calitatea de consul şi
calitatea de tribun pe viaţă. El deţinea, deci, pe viaţă, două magistraturi. Pe această cale, Caius Octavian
conducea ca un autocrat, cu puteri nelimitate, dar, formal, vechiul sistem continua să funcţioneze. În
realitate, Octavian s-a autointitulat Imperator Caesar Augusti: Imperator însemna conducător victorios
al legiunilor romane; Caesar însemna urmaş al lui Caius Iulius Caesar; Augustus avea înţelesul de sfânt,
demn de a fi venerat.
În această perioadă apar mutaţii profunde în structurile sociale romane. Ia amploare fenomenul
formării latifundiilor, care are drept consecinţă sărăcirea masivă a unei mari părţi a populaţiei. Polii
opuşi ai societăţii erau, pe de o parte, humiliores (cei săraci), iar pe de altă parte, honestiores (cei
9
bogaţi, cei onorabili). După moartea împăratului Traian, Imperiul Roman abordează o politică externă
defensivă, tinde să decadă fenomenul sclavagismului, numărul sclavilor este într-o continuă descreştere,
lucru ce conduce la apariţia unei noi categorii sociale, şi anume cea a colonilor.
Colonii erau oameni liberi care luau în arendă pământuri de la marii latifundiari pentru a le
exploata, plătind în schimb, anual, fie o sumă de bani, fie o parte din recoltă, de regulă o treime.
Fenomenul colonatului se accentuează, astfel încât prin lex a maioribus constituta (lege moştenită din
bătrâni), este creat colonatul servaj, în baza căruia erau alipiţi solului ce îl lucrau, putând fi înstrăinaţi
odată cu acesta. Formal, colonii servi rămâneau oameni liberi, putând deţine o proprietate, putând lăsa o
moştenire, putându-se căsători valabil. În realitate, aceştia erau trataţi precum sclavii.
În perioada Principatului, organizarea politică cunoaşte modificări semnificative. Principele tinde
să se manifeste în mod autocrat, menţinând aparenţa instituţiilor republicane. Din punct de vedere
formal, puterea era exercitată de către: împărat, Senat şi magistraţi. În practică se asigura întâietate
împăratului. Împăratul era primul dintre cetăţeni (princeps), de unde şi numele de Principatus, dat noii
forme de guvernământ.
Structurile politice vechi se menţin, conţinutul competenţelor acestora fiind, cu timpul, limitate.
Senatul, din punct de vedere formal, are o competenţă sporită, însă, în fapt, puterea sa era subordonată
voinţei imperiale.
Pretura se menţine, însă după codificarea edictului pretorului, acesta pierde posibilitatea de a
introduce în edict noi norme de drept. Edilitatea, cenzura şi questura se menţin, dar devin magistraturi
tot mai goale de conţinut.
Au fost create noi magistraturi: praefectus praetorio (prefectul pretoriului) – comandantul gărzilor
imperiale, praefectus annonae – asigura aprovizionarea Romei, praefectus urbi – era şeful poliţiei
Romei.
În epoca Dominatului, evoluţia structurilor sociale continuă. Marii latifundiari se constituie în
caste închise şi ereditare, cu cetăţi şi armate proprii, care în multe cazuri sfidau puterea imperială.
Populaţia cunoaşte un masiv fenomen de pauperizare, ca urmare a dezvoltării marilor latifundii. Polii
opuşi ai societăţii se numeau acum: humiliores (cei săraci); potentiores (cei puternici).
Sclavia decade şi mai mult, iar prizonierii de război nu mai sunt transformaţi în sclavi, ci în coloni
servi. Se ajunge la generalizarea colonatului servaj, forţa de muncă robită nemaifiind rentabilă.
Conducătorul statului este denumit “dominus et deus” (stăpân şi zeu), întrucât persoana sa devine
sacrosantă, divină; este un monarh cu puteri absolute, dispunând după voie de viaţa şi de avutul
supuşilor.
Senatul este înlocuit cu un Sfat imperial (Consistorium principis), alcătuit din oameni de încredere
ai împăratului, care îi urmau directivele. După moartea lui Teodosiu I (395 e.n.), Imperiul roman se
împarte în două părți. Imperiul roman de răsărit a existat până în anul 565 e.n., moment în care se
transformă în Imperiul Bizantin, când instituţiile politice şi juridice de tip sclavagist au fost înlocuite cu
unele de tip feudal, iar limba latină a fost înlocuită cu limba greacă. Imperiul roman de apus a dăinuit
până în anul 476 e.n., ocazie cu care ultimul său conducător, Romulus Augustulus, a fost detronat de
către Odoacru, conducătorul triburilor de heruli.
Odată cu împărţirea Imperiului, perioada de glorie a dreptului roman începe să fie eclipsată. De
acum, principala sursă în elaborarea și interpretarea dreptului este împăratul. Pe tărâm judiciar,
împărații iau obiceiul să judece procesele prin ei însăși, de a căror soluționare depinde popularitatea și
chiar siguranța lor. Diarhia lui Octavian August împărțind puterea supremă a statului între senat și
principe are consecințe nefaste în materie de jurisdicție.
Legile au continuat să existe ca izvor de drept și sub perioada de început a Imperiului. De altfel și
consuetudinea a subzistat ca izvor de drept în epoca imperială, însă din cauza vastei întinderi a
Imperiului consuetudinile generale au cedat loc obiceiurilor locale. Mai târziu, începând cu perioada lui
Nero, după consolidarea ideii imperiale rolul legii scade, apelurile erau judecate de către împărat iar în
cadrul Consiliului Suprem, împăratul judeca şi emitea rescripte, hotărâri şi răspunsuri la consultaţiile
cerute de supușii din Imperiu. Deciziile cu caracter obligatoriu luate de către împărat poartă denumirea
de constituţii imperiale. Ele sunt de patru categorii: mandate, edictele, decretele şi rescriptele.
Mandatele erau instrucţiuni date de împăraţi către guvernatorii din provincie. În conținutul
mandatelor se regăsesc măsuri cu caracter administrativ şi personal ordonate de către împărați. Ele au

10
caracter obligatoriu entru supuși cărora sunt adresate. Din punct de vedere juridic, mandatele au
caracter de izvoare de drept inferioare.
Edictele sunt dispoziţii cu caracter general emise de împărat. Ele se aseamănă într-o mare măsură
cu edictele pe care le emiteau magistrații. Deosebirea principală dintre cele două categorii de edicte
constă în faptul că edictele emise de împărat au putere mai mare decât edictele magistratului iar
valabilitatea lor este perpetuă nu doar pe perioada magistraturii, așa cum erau edictele magistratului128.
Decretele intră în categoria hotărârilor (decretele) emise de împărat în vederea finalizării diverselor
litigii avute spre soluționare, în primă instanță sau în ultimă instanță. Decretele împăratului erau
comunicate părților pe cale orală, fiind obligatorii doar între părțile aflate în litigiu. Adeseori, pe această
cale împăratul emite reguli noi în materie, care vor deveni obligatorii în toate cazurile similare.
Rescriptele sunt răspunsurile, consultaţiile date de către împărat către supuşii din Imperiu care îi
solicitau sprijinul în diferite probleme juridice, în special din punct de vedere al aplicării dreptului la
diferite cazuri particulare. În raport de persoana care solicita sprijinul juridic al împăratului consultațiile
aveau denumiri diferite. Răspunsul dat de împărat magistraților, purta denumirea de epistulae iar cel
adresat particularilor se numea subscriptio.

BIBLIOGRAFIE

1. Drept privat roman ,Vladimir Hanga, M. Jacotă, Editura didactică și pedagogică, București, 1964;
2.Dreptul roman (manual). Ediţia a II-a revăzută şi adăugită Anghel Ion M.,Bucureşti, Ed. Lumina Lex,
2000;
3. Drept roman. Molcuţ Emil, Oancea Dan, Bucureşti, Casa de editură,“Şansa”, 1993;
4. Lecţii de drept privat roman. Ius actionem, Ciucă Valeriu. Iaşi: Editura,Graphis, 1994;
5. Drept privat roman, Hanga Vladimir, Bucureşti, 1978;
6. Drept privat roman, Gidro R., Mihuţiu O, Cluj-Napoca, Editura “Casa Cărţii de Ştiinţă”, 1995;
7. Drept Roman, Murzea Cristinel. Bucureşti, Editura ALL BECK, 2003;
8. Jacotă Mihai Vasile. Drept privat roman. Vol.1 şi 2. Iaşi, Editura fundaţiei„Chemarea”, 1992;
9. Mihalache Iurie. Drept privat roman. Note de curs. Chişinău, 2012;
10. Roma-cetatea și destinul ei juridic, R. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, Ed. Galaxia Gutemberg, 2009;
11. Drept Privat Roman, Popa Vasile Val, Bucureşti, Editura All Beck, 2004;
12. Curs elementar de drept roman, Stoicescu Constantin, Bucureşti: Universul juridic, 2009;
13. Drept privat roman, Tomulescu C. Şt.,Universitatea Bucureşti, Facultatea de drept, 1973;
14.Drept roman. Oancea Dan, Bucureşti: Casa de editură “Şansa”, 1998;
15. Drept privat roman Popa Vasile, Motică Radu I,Timişoara: Presa universitară română, 1994.
16. Drept privat roman. Principii instituţii şi texte celebre Sîmbrian Teodor,Bucureşti: Casa de editură
“Şansa”, 1994;
17. Ab urbe condita, (de la fondarea Romei)T. Livius, Editura Minerva, București, 1976;
18. Drept privat roman Vladimir. Hanga, Editura didactică și enciclopedică, București, 1977;
19. Istoria Romei antice,N. A. Mașchin, Editura de Stat, București, 1951;
20. Curs elementar de drept roman, I. C. Cătuneanu, Ediția a II-a, București, Editura „Cartea
românească”, 1924;
21. Figuri de împărați romani, D. Tudor, Editura enciclopedică română, București, 1974;
22. Sistemul juridic al cetății Roma, V. M. Jakotă, V. Popa, Ediția a II-a compendiu, Editura Presa
universitară română, Timișoara, 2001;
23. Drept privat roman E. Molcuț, Universitatea Creștină Dimitrie Camtemir, București,1994;
24. Drept roman,Vladimir Hanga, Editura Argonaut, Cluj- Napoca, 1999;
file:///C:/Users/unuve/Desktop/referate/Drept%20Roman/002_-_Drept_privat_roman.pdf
https://www.scribd.com/doc/31743825/Izvoarele-Dreptului-Privat-Roman
https://updoc.tips/download/free-pdf-ebook-izvoarele-dreptului-privat-roman-6#
http://www.referat.ro/referate_despre/izvoarele_dreptului_privat_roman.html
11
https://biblioteca.regielive.ro/cauta-3.html?s=izvoarele-dreptului-privat-roman
http://www.stiucum.com/drept/drept-roman/Periodizarea-istorica-a-statul64935.
https://conspecte.com/Drept/izvoarele-dreptului.htmlphp
http://file.ucdc.ro/cursuri/D_1_N13_Drept_roman_Molcut_Emil.pdf

12